Daca moartea ar avea gustul unui suc rece de fructe Stupid, gandul se intrupa in zece vorbe la fel de

idioate, ale caror origini si inteles mi se pareau din start dubioase, irecuperabile, inutile. Inceputul unei
fraze pe care nu reuseam si cred ca nici nu tineam s-o sfarsesc, fracturat din cand in cand de hurducaturile
patetice ale autobuzului si de scurtele ocheade catre vecina mea, care citea ceva, indiferenta sau macar
relaxata. Incercam fara success sa atipesc, increzator intr-o relativa (chiar daca nemotivata) stare de
oboseala. Cele aproape doua ore de drum vor trece repede, imi spuneam, desi stiam ca nu intotdeauna se
intampla asa, ca pot aparea inexplicabile dilatatii intr-un timp care nu ne mai apartine. Caldura devenea
greu de suportat. Scena haioasa de la plecare ma facea inca sa zambesc, amuzat si cu parere de rau la
gandul ca amanuntele se vor pierde, s-au pierdut dj, ca atatea altele. (Soferul, enervat de un domn
elegant, impecabil, care solicitase biletul, pentru el si apoi pentru restul calatorilor, intreaba agresiv
ambaland motorul daca e toata lumea, daca nu lipseste cineva. Femeia din fata mea, corpolenta si joviala,
intreaba la randu-i in gura mare daca e grasanul ala care v-a rugat sa-l asteptati pana-si cumpara nu stiu ce
. O clipa de rumoare, apoi zambete, coate, murmure, soferul se intoarce mai nervos, il vede pegrasan
surazand chinuit, stanjenit de privirile vesele din jur, incercand sa arboreze indiferenta, degeaba, facandu-si
de lucru, cu revista aruncata neglijent pe genunchi, care brusc incepe sa-l intereseze. Surprinzator ( pentru
mine), femeia nu se pierde si-l transforma dezinvolt pe grasan in domnul grasut din spate . Acum
lumea rade de-a binelea, soferul se incrunta si demareaza brutal, iar domnul grasut, complet strivit de
metamorfoza, isi infunda ochii injectati in nenorocita aia de revista. Fac pariu ca literele danseaza
nebuneste.)
Ma concentrez, c-un usor inceput de neliniste la drum, o borna rasare in stanga si ramane aproape
instantaneu in urma, izbutesc totusi sa descifrez o inscriptie pe jumatate stearsa, km 102. Autobuzul isi
continua mersul spasmodic, imi spun ca nervii soferului sunt de vina pentru aceasta succesiune de franari,
accelerari, depasiri, pentru senzatia tot mai apasatoare ca masinaria asta de fier e pe cale sa se dezintegreze.
Mai degraba gust de metal recesi , nu stiu de ce zambesc in ciuda unui inceput de neliniste, ca o
tensiune in asteptarea impactului, care nu vine si nu va veni, oricum nu de data asta. Inaintam printre
campuri, ici colo oameni, mai mereu singuri, cate unul, rareori mai multi, in departare case, in siruri perfect
nivelate, intrerupte din cand in cand de ascutisul cu cruce-n varf al unei biserici, de silueta a vreunui siloz,
mandru si desuet mesager al unui anumit trecut, al acelui ultim trecut atat de invocat, de hulit, pe care toti
vor sa-l uite, sa-l stearga, ma mir ca nu se da o lege pentru asta, dar care continua sa se invarta dezinvolt
printer noi, amintindu-ne la fiecare pas ca suntem odraslele lui, jalnice sau nu, ca-i purtam in noi
mostenirea genetica - teama. O noua borna se pierde, goneste in spate, in intampinarea celorlalte, mereu
egala, km 100, un numar rotund, ce degaja forta, optimism, rad pe dinauntru si profit de o zdruncinatura
zdravana pentru a ma aseza mai comod, lipindu-mi aproape impercecptibil coapsa de cea a fetei din stanga.
Progenituiri, da, dar nu doar atat, ar fi mult prea comod, o neutralitate perfecta, lipsa oricarei
responsabilitati, ce mai dj idealul. O perfectiune, de fapt, un ciclu fara cusur, absolut in legile firii si
negandu-le in fiecare moment. Mama ce da nastere tocmai pentru a renaste din propriul copil. Noi am creat
acel trecut pe care, oricat am vrea sa-l renegam acum, sa-l distrugem, sa-l avortam , il purtam in noi, il
zamislim constant, de cele mai multe ori inconstient, pentru a ne spijini pe el, infailibil alibi, unica scuza
pentru noi insine, mereu valabila si gata de a starni compasiune.In urechi imi suna strigatul cantat pe care-l
aud repetat de doua ori pe zi, psalmodierea tiganilor ce fac in caruta lor amarata turul cartierului: Fier
vechi luam, intai barbatul apoi femeia lui, intr-o alternanta parca neschimbata de cand lumea, sunete cum
nu se paote mai omenesti pe care invariabilitatea desavarsita le face sa para mecanice, de doua ori pe zi la
aproape aceasi ora. Renunt inainte de a incepe la a incerca sa gasesc o explicatie, suprim o intrebare inca
nenascuta din comoditatea de a nu cauta raspunsul.
O padurice, colectia toamna-iarna, din nou campuri, ce mai stepa, ce mai pusta, ce mai preerie sunt silit sa
strabat ca sa ajung in Bucuresti, printre blocuri, betoane, prieteni, straini, straini-prieteni, prieteni-straini,
numai sa nu atipesc, nu acum cand apasarea coapselor sporeste si promite mai mult, pentru ca nu vine din
parte mea. Trecem pe sub o pasarela, peste o alta treceam de la Stefanesti spre Pitesti, apoi de la Pitesi spre
Stefanesti, in masina la inceput, pe jos sau cu bicicleta dupa ani buni, singura pasarela adevarata din viata
mea, singura pe care o tin minte, pe care o pot avea oricand in fata ochilor, inceput sau sfarsit de drum,
dupa sensul in care mergeam, de pe care se vad dealurile cu randuri de vita de vie si paduri, cu micuta
biserica si conacul Bratienilor, intr-o parte, iar in cealalta, peste campuri anoste, luciul Argesului si
blocurile, fabricile, luminile orasului. (Tot ce s-a scris, tot ce s-a spus, rodul combinatiilor unui numar finit
de cuvinte, de metafore, dar acest tot este imprevizibil, va fi intotdeauna asa, ciudat cum de nu se poate
explica, matematica ramane in urma ca biserica asta alba, nevolnica si frumoasa de pe marginea drumului,
cum din ceva efectiv finit poate apare necuprinsul, nesfarsitul, somnul.)
E aproape intuneric in dreptul unei borne fosforescente pe care abia descifrez cifra 9 urmata de o alta, 5 sau
6, si de o alta pasarela la fel de oarecare ca acest caine zdrobit pe marginea drumului, ghemotoc trist si
inocent de blana si sange, probabil un caine, ar putea fi orice victima de ultima ora a soselelor. Ma intorc
spre fata din stanga, care acum se chinuie vizibil sa poata citi, da o pagina, se chioraste la randurile
minuscule, la povestea ei, de dragoste fara indoiala si mai mult ca sigur banala, imi spun cu rautate, eu,
eruditul, profundul, sensibilul, marele estet si ma apuca o tristete de-mi vine sa ma ridic, sa opresc
autobuzul si sa cobor, dar e prefabricata si falsa, asa ca nu fac nimic, ma asez mai comod si incep sa
cotrobai prin ea, sa o cercetez cu ingrijorare si sila, pentru ca e a mea. In jur dorm toti, am ramas doar noi,
fata cu povestea ei de-o schioapa si eu cu investigatiile mele, cu mana ce incepe sa-mi coboare usor si
inofensiv de-a lungul piciorului pana cand simt stofa unor blugi ce nu-s ai mei, carnea de sub ea, elastica,
putin incordata si care nu se repliaza, paralizata parca de miscarile de sarpe ale mainii mele, de ochii de
sarpe din varfurile degetelor. Am chef nebun de o tigara, dar e imposibil, in ciuda intunericului si a
somnului din jur, in ciuda faptului ca nu ar deranja pe nimeni in aceasta tara de fumatori, din plictiseala, din
lene, din dorinta de a trece timpul, in lipsa a orice altceva, fumatori din placerea de a acoperi tot acest
teritoriu cu fum, de a-l izola mai sigur si mai eficace decat toate cortinele de fier, o zona ca la Tarkovski,
plina de calauze, scriitori, profesori si barmani. E scris: tutunul dauneaza grav sanatatii, fumatul cauzeaza
afectiuni cardiace, cancer, emfizem, dar in zona asta nu mai provoaca teama decat prea putinora, bolile nu
prea mai sperie pe nimeni inainte, bastinasii au cu totul alte probleme, pe care tigarile, daca nu le rezolva,
macar le fac mai suportabile, si poate cineva sa-i acuze de toate astea fara a risca, si pe drept cuvant, sa fie
aruncat de viu in groapa bascaliei?Sa nu exageram insa, sa ne ferim de chestia asta ca de foc, de exagerare
vreau sa spun, pentru ca e o tendinta pe cale de generalizare, chiar daca indreptatita, cu metastaze mai
viguroase si mai viclene decat ale unor amarate de tigari, desi, naiba mai stie, poate nu tocmai si asa de
letale, dar acum nu de fumat e vorba, nu se pune problema, de exagerare - da, si-mi retrag mana foarte
putin, atat cat sa se observe totusi si sa-mi linisteasca sufletelul, usorul tremur nervos si bataile inimii, ce-o
luasera pe nesimtite razna, pentru ca nu-s indraznet pe cat mi-ar place.
Incerc sa ma relaxez, sa fiu atent la drumul pe care-l stiu pe de rost, cu ochii inchisi sau deschisi e tot aia,
doar fata cu gesturile ei linisitite intorcand paginile si cu ochii holbati la literele insirate parca intotdeauna
la fel, e alta, iar asta e sansa mea, imi spun, diferenta fata de celelalte drumuri, de ceilalti calatori, e plusul
meu, de care as fi un prost, cel mai mare, sa nu profit. E totul si nimic, cel putin deocamdata, cand mana mi
se retrage, iar coapsele de-abia se mai ating, si zambesc din nou, pe sub tricou, pe sub buze si dinti, doar pe
sub ochi nu, dar ei nu se observa in intunericul aproape total din autobuz, de ma mir cum de mai poate citi,
daca nu cumva intorsul constant al paginilor o fi vreo stratagema, o cacealma c-un scop ascuns sau poate
fara nici unul, n-am de unde sti. Soferul aprinde luminile, beculete slabe deasupra fiecarei banchete,
autobuzul pluteste in semiintuneric, in obscuritate, totusi acum se poate citi fara prea mare efort, la ochi ma
refer, si nu stiu de ce mi se nazare ca afara e iarna, ninge nebuneste si drumul va dura foarte mult, poate
luni de zile, desi tocmai am lasat in urma o benzinarie si pe partea cealalta o padurice anemica, iar pe borna
ce urmeaza nici nu ma mai uit, vad oricum cele doua cifre, intai sapte, apoi opt, deci ceva mai mult de o
ora, intr-o seara de inceput de toamna cu cer violet deasupra campurilor cenusii. Ripeness is all imi spun
si nu stiu cum, probabil pentru ca nu ma mai gandesc la fata, picioarele noastre se ating din nou, de la
glezna, gamba, genunchi, coapse, pana aproape de sold, cu putere, simt elasticitatea pielii, a muschilor, nici
urma de incordare, de priviri de vorbe, doar gurile intredeschise si respiratiile usor accelerate, indiferenta
prost simulata si inutila in somnul ce ne inconjoara, in convulsiile masinii ce ne poarta spre luminile tot mai
numeroase ale orasului, Marele Oras care ne asteapta pentru a ne infuleca, matern ca o puscarie, jovial ca
un spital de nebuni.Ochii Capitalei raman insa deocamdata nevazuti, peste zeci de kilometri de campii si de
noapte, ignorand masinile si pasagerii lor, graba noastra pe acest drum maturat de faruri, nelinisti si
indoieli. O noua pagina data fosneste in stanga mea, un sforait usor, decent ca torsul unui motan, se aude de
undeva din fata, nici urma de nerabdare, neliniste sau mai stiu eu ce in tot autobuzul, poate doar la sofer si
la tigara pe care tocmai si-a aprins-o, la mine si la mana care mi se sprijina acum ferm de piciorul fetei, in
timp ce ea schiteaza un zambet chinuit, inchide cartea, apoi ochii si se preface ca vrea sa doarma,
miscandu-se putin, asezandu-se mai bine, fara a se departa, poate chiar vrea sa doarma, o fi obosita sau doar
derutata, vom vedea imediat. Pana atunci sa mai ramanem o clipa in penumbra masinii si a drumului,
printre infame si felurite ganduri, printre sovaielnice, nevolnice gesturi, intre un oftat din spate si un geamat
din fata, intre o frana zdravana si o depasire nervoasa, intre degetele mele ce si-ar dori din suflet ca
atingerea sa devina mangaiere si carnea tanara, apetisanta de sub ele, tanjind poate dupa acelasi lucru sau
dj cotropita de somn, sclava vreunui vis inept, josnic, necunoscut. Noroc ca gandurile noastre, cele mai
multe dintre ele, banale si inutile, nechemate, nedorite, dispretuite, se nasc moarte sau macar malformate,
canceroase, condamnate la existente din cele mai scurte, lipsite total de posibilitatea de a-si prolifera
platitudinea, neghiobia meschina, asta ar mai lipsi, de parca de chestii de-astea ducem lipsa, pe dracu, toate
astea ma mir ca nu ne sufoca intr-o zi, ele nasc efemerele idei si tot ele le fac sa crape. Si tot cu ganduri
de-astea traim, bine ca ma exista cate-un drum d-asta si coapsa unei tinere dragute pe care sa-ti asezi mana,
in timp ce-i privesti buzele intredeschise, ochii umbland pe sub pleoape, genele care tremura incercand sa
simuleze, sa cheme, sa aduca somnul indaratnic, izbavitor.
O fata isi cauta visele, iar langa ea ganduri impostoare si-n prelungirea lor o mana perfida ce incepe sa-i
coboare spre genunchi, mangaiere iresponsabila, prolog dezinteresat (?), sarpele perfid cu marul pe care-l
simte urias in gat, incerc sa-l mistui, sa-l transform intr-un suc rece, racoritor. O fata isi construieste visele,
viata, alaturi un barbat scormoneste in maldarele de ganduri, de amintiri, amandoi intr-o cusca de metal pe
roti, in noaptea ce incepe sa fie desavarsita. Eu unul sunt dj curios sa aflu cum se va sfarsi drumul lor;
deocamdata o singura certitudine: e noapte
Iar asta, chiar daca nu hotarator, reprezinta fara indoiala un avantaj, incerc sa-mi fac curaj si-mi dau
seama ca nu peste mult timp vor urma (aproape sigur) privirile, apoi marele chin, mega-tortura, apogeul
ridicolului, culmea penibilului: vorbele. Sa aman pe cat posibil momentul, un gand printre atatea altele, un
ranjet fortat, o retragere microscopica, strategica a mainii, pot continua jocul la infinit, drumuri sa fie, fara
ele unde-am ajunge si, mai ales, unde am mai vrea sa ajungem?! Sugrum o intrebare cu miros de alarma (
si daca nu-i doar un joc?), privesc benzinaria si motelul de la kilometrul 60, afisez in umbra o poza blazata
si-mi reiau inaintarea in varful degetelor de la mana stanga, imperceptibil, las, c-o rautate gratuita, usor
excitata. Mai mult asteptare decat senzualitate, o porcarie in definitiv, depresia creste inauntru, cu toate ale
ei, chipurile alor mei in clipa cand ies pe usa, banii pe care mi-i dau, priviri blande, triste, satule, sfaturi,
promisiuni, faptul ca trebuie sa-mi gasesc un loc de munca, minciuni cu misiune protectoare, in care nu
crede nimeni, dar pe care toti se prefac ca le iau drept adevar, ziua de maine, luni, cu aceleasi cautari si
esecuri, din nou banii, de data asta tot mai putini, pe sfarsite spre mijlocul saptamanii, apoi imprumuturi, o
betie, raul de a doua zi, alt drum, acelasi dar in sens invers de data asta, nervi, dezgust, lehamite. Si cate
altele omit de pe aceasta lista a scarbelor saptamanale! Exista totusi chiar si aici imunitate, iar jumatate din
numele ei e obisnuinta, cu frustrari, riscuri, o anume ingratitudine si o mare de deziluzii, e drept, dar
salvatoare, unica si oportuna de fiecare data. Cealalta jumatate a numelui acestui soi dubios de imunitate e
uitarea, ea intervine imediat dupa, ca un filtru purificator, tacut si efficient. De restul numelui e
responsabila, banuiesc, inconstienta, iar acum chiar rad de-a binelea, pe muteste deci neobservat, caci am
mai spus-o: e noapte.
La randu-I istoria isi urmeaza drumul fara graba.Dar s-o lasam in pace pe aceasta insotitoare si prietena,
fidela si discresta ca o batrana servitoare tacuta, pastrand siguranta reconfortanta ca o vom reintalni (de fapt
o vom descoperi), daca nu mai devreme macar la sfarsitul unei calatorii si-asa destul de scurta. Inainte de a
o parasii (temporar, am mai spus-o), sa luam exemplul de la ea, sa imprumutam de la aceasta istorie pasul
linistit, mersul fara graba, de care acum sunt convins ca am tot mai mare nevoie
Chiar am nevoie de rabdare, acum cand din bordul masinii navaleste muzica, facand tandari tacerea,
umpland intreaga cusca de metal, impingand in prima faza intr-un colt suspinele, soaptele, delicatele sau nu
sforaieli, pentru a le suprima apoi brutal, trezindu-i pe toti, inundand totul ca un val furios, strident, fara
scapare; o muzica duhnind a celebritate puturoasa, neo-maneaua cu ritmul ei dulceag-libidinos, ca si fetele
corifeilor ei pe afise Cristi-Copilul-Vijelie ce-mi invadeaza implacabil creierul. Razbunarea soferului pe
noi, clientii patronului sau, a fost, tre sa recunosc c-un ultim strop de admiratie, desavarsit: alegerea
momentului, faptul ca-n buimaceala generala nimeni nu are curajul/prezenta de spirit de ai reprosa ceva
(acum e dj tardiv si oricum inutil), indignarea neputincioasa pe care-o vede sunt convins in oglinda
retrovizoare in ochii catorva pasageri si mai ales pe chipul domnului elegant, care pufneste nervos si se tine
cu mainile de tample. Sa fim insa drepti: celor mai multi dintre noi duhoarea (asta) le place, in spate cativa
baieti cat de bine ii stiu fara sa-i vad incep sa ingane, sa fredoneze, la inceput timid apoi vesel, razand,
glumind, fara inhibitii. Autobuzul goneste spre orasul cel mare, printre vaicareli ritmate, ducand toate
aceste ofuri si aoleuri spre luminile reci ale metropolei-capitalei. O intrebare va tipa in curand, o alta o va
implini, raspunsurile si intr-o oarecare masura explicatiile vor fi date la timpul lor, dar deocamdata
apelez la vechea, impunatoarea mea prietenasi ce rabdare.
Cartea isi reintra in drepturi, acum cand ochii sunt deschisi si buzele se contracta intr-o strambatura
elocventa, care mie mi se pare foarte dulce; fata de langa mine reia povestea (cui?) cu un aer nervos,
incrancenat, o duritate etalata ostentativ, care nu ma descumpaneste catusi de putin, desi are poate intentia
asta. Pentru prima oara si pentru o clipa privirile se intalnesc, in stanga ochii caprui, voit superiori,
cercetatori, reci, din dreapta ii intampina ochii albastri, amuzati, incordati, la panda; nici o secunda si
imediat o iau la fuga, se ocolesc, cauta, unii descopera pagina unei carti cu randuri indiferente, ceilalti un
geam prin care nu se vede nimic, dar asta nu mai conteaza deloc, intersectia a existat si nu mai poate fi
stearsa decat de timp, daca i se va ingadui s-o faca. Uneori avem iluzia ca putem stapani timpul.
Deocamdata soferul e stapanul muzicii (proaste), iar aceasta isi face de cap printre (si unii din) noi, pentru
cativa ciuma, pentru cei multi muma, cum se spune, ce-i drept tot mai rar. O posibila tiranie se naste intre
peretii de tabla, o dictatura (totusi) a celor multi, chiar daca prosti, trebuie sa recunosc fara placere; istoria
glumeste deseori, se comprima si traieste intr-o garsoniera, intr-o clasa sau intr-un autobuz, avem insa
bunul simt si poate inteligenta de-a o ignora in astfel de situatii, nu ne revolta decat cand haladuieste pe jde
mii de kilometri patrati si se distreaza cu milioane de amarati inconstienti gata oricand sa-i sara in aparare
sau s-o regrete cand, vremelnic, se schimba la fata. La lumina farurilor masinilorce vin din sens opus vad
copaci, o masa mai intunecata, lunga, de data asta strabatem o padure maricica, sunt cativa kilometri buni,
ziua pe-aici sunt fetite, iti fac cu mana de pe marginea drumului, unii le claxoneaza, ele dau din umeri
plictisite si mai mult ca sigur injura, eu insa n-am vazut pe nimeni sa opreasca, desi probabil sunt destui
care-o fac, altfel n-ar mai sta acolo, s-ar muta, doar sunt atatea locuri cu vad ultimul cuvant ma bine
dispune, mi-se pare haios si foarte potrivit contextului. Pana la urma, pe drum sau pe marginea lui tot cam
aia inseamna, diferenta, cand e, e mai mica decat s-ar putea crede.
Padurea s-a sfarsit; la fel, surprinzand pe toata lumea, si melodiile nascute din bordul masinii de nervii si
degetele soferului. In dreapta un motel isi lumineaza vesel singuratatea, km 36, ma gandesc absent ca nu
mai e mult, ca peste o jumatate de ora plus ceva prin gropile si aglomeratia orasului-capitala, oricum putin
fata de tot ce a ramas indarat, sufficient insa pentru ce vreau si, cine stie?, ce trebuie sa se intample.Cartea
se odihneste cracita pe un picior, pe celalalt se sprijina ceva mai discret mana mea, privirea fetei se pierde
undeva in intunericul de dupa geamul prafuit, iar eu simt o vaga oboseala, o dorinta tenace, tot mai
puternica de a inchide ochii, incerc sa ma impotrivesc, dar nu, e irezistibila, cedezmacar cateva
minuteUn tacanit ritmic de tren insoteste somnul meu agitat, oboist, nesanatos, zac lungit pe o bancheta
tot mai rece, frigul din compartiment ma trezeste, la fix, asta e triajul, mai sunt cateva minute pana-n gara,
ziua debuteaza cu o lumina chioara, cenusiu-laptoasa, in spatele ferestrelor inghetate. Cele cateva blocuri
ale orasului incep sa se distinga in ceata de peste rau, podul trasneste si zdrangane sub noi, in timp ce eu, cu
rucsacul pe-un umar, incotosmanat, ies pe culoar in plin tata al gerurilor, la o ultima si prima tigara. Greata
tutunului se amesteca ideal cu cea provocata de gandul la zilele, saptamnile ce vor urma, la dupa-amiezile
si serile nesfarsite, la camera aia nenorocita, umeda si friguroasa, la Uf, ce mai pui de cosmar, ma trezesc
nitel cam brusc, probabil mana mi-a zvacnit, apasand ceva mai mult, fata ma priveste, imi vede figura inca
buimaca, cu ultime semen de crispare si-mi da senzatia c-a inteles, o usoara retragere a coapsei, de forma, si
imediat revenirea, cu fermitate de data asta atat de limpede : initiativa ei. Iata insa ca tocmai acum, cand
dubiile sunt sbulberate, cand mana mea e la un pas de a incepe un dans nebun cu a ei pe podeaua tara a
carnii imbricate in blugi, exact in momentul asta (ah! cat urasc toti acesti deodata, odiosi antemergatori ai
unor suprize cel mai adesea neplacute) gandurile intrebari-raspunsuri ma inconjoara, zburda prin cap,
aruncandu-ma dintr-o perplexitate intr-alta, zapacindu-ma tot mai mult, obligandu-ma sa apelez la atat de
placutul rezumat. Doua drumuri vecine (pana atunci!) il distrug pe al treilea, cel din vis, aruncandu-l si
dincolo de aceasta (ultima?) poarta, in niste tinuturi de unde nu se va mai intoarce niciodata; simultan cu
dinamitatea drumlui-cosmar, cele doua se contopesc intr-unul singur, forta deosebita a rezultantei lor fiind,
fara indoiala raspunzatoare de expulzarea vechiului tiran drumul-visat a carui domnie parea a nu avea
sfarsit. Si minunea se intrupeaza intr-o alta contopire, a doua maini care incep sa se pipaie, sa se stranga,
initial timid, delicat, apoi cu febrilitatea unor amanti, cu nesiguranta, violenta, tandretea furioasa a primelor
iubiri, in intalnirea privirilor, de asta data nu intamplatoare si pret de o clipa, acum schimbate pe
de-a-ntregul, tremuratoare, blande ca doua rugaciuni
Langa toate astea distantele cad, sunt inghitite. E posibil ca unele calatorii sa nu se sfarseasca unde se
incheie, acolo unde credem cu totii, cand ajungem in capitala, in mai stiu eu ce targusor de pe malul
vreunui rau, si coboram nerabdatori sau extenuate dintr-un tren inghetat, dintr-un autobuz prafuit. Dar oare
nu sunt drumuri care, in afara de kilometri, isi infuleca predecesoarele sau sunt halite si pulverizate de
acestea, aruncandu-le sau fiind la randu-le azvarlite la cosul de gunoi al memoriei? Ma gandesc ca
intotdeauna, pentru oricine, la sfarsit va ramane o singura cale, in sens retrospectiv desigur; sa fie cea care
continua dupa? se prea poate. Cea mai frumoasa zi din viata e una pe care am uitat-o, mi-a spus candva o
fata pe care am iubit-o; asa se intampla cu o gramada de alte lucruri, sunt convins de asta.
Si iata ca s-a cam ispravit, sfarsitul e aproape, daca n-a inceput dj sa fie scris, intai pe sub tricou, piele,
muschi si oase, apoi in aerul greu de rasuflari si intuneric al autobuzului, de catre patru maini care cauta,
gasesc, intarzie in asteptarea unei a treia intalniri, de data asta a buzelor si dintilor, intaiul sarut indifferent
la oamenii din jur, strain de ochii deschisi ai orasului, de privirile aprinse ale capitalei in noaptea din fata
noastra. Mai sunt, poate, cativa kilometri, dar bezna s-a saturat de noi.
Privesc in stanga la chipul inca necunoscut si ma intreb cum s-o sfarsi carte ape care-o citea, pe care-o ridic
acum de sub scaunul din fata si i-o intind mecanic, in tacere. Raman impreuna, imi spune de-abia auzit, iar
acum, cand dupa ani am citit si eu acea carte, cand blugii si coapsa elastica sunt doar o amintire printre
atatea altele ale unor oameni casatoriti de mult timp, cand stiu ca povestea n-a fost chiar asa banala pentru
ca nu s-a sfarsit astfel, nu pot decat sa-mi construiesc tristeti si sa cotrobai prin ele cu nadejdea nebuna de a
descoperi posibilitatea unui alt drum.