Sunteți pe pagina 1din 25

CUPRINS

Introducere ……………………………………….

Capitolul 1

Globalizarea – conţinut şi semnificaţii …………

Capitolul 2

Corporaţiile multinaţionale – principalul vector al


globalizării ……………………………………..

Capitolul 3

Globalizarea producţiei – firma în faţa provocărilor globale


……………………………

Capitolul 4

Globalizarea economiei – argumente pro şi contra


……………………………………………..

Capitolul 5

Raportul globalizare – regionalizare …………..

Capitolul 6

Uniunea Europeană ……………………………..

Capitolul 7

Dezvoltarea regională în România …………….

Capitolul 8
Planul Naţional de Dezvoltare ………………….

Bibliografie

Capitolul 1

GLOBALIZAREA – CONŢINUT ŞI SEMNIFICAŢII

Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei mondiale la începutul secolului XXI. Ea
se caracterizează prin accentuarea tendinţei de reducere şi eliminare a barierelor dintre economiile naţionale,
precum şi amplificarea legăturilor dintre aceste economii. Deşi este unul dintre cei mai utilizaţi termeni în
literatura de specialitate, nu se poate spune că există o definiţie general acceptată.

Una dintre cele mai cunoscute este definiţia Băncii Mondiale:

Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a activităţii
economice la nivel mondial se derulează între persoane şi firme din ţări diferite.

Formele globalizării

Această creştere a activităţii economice în afara graniţelor a luat diferite forme:

Comerţul internaţional - o parte din ce în ce mai mare a bunurilor şi serviciilor consumate provin din importuri.
În domeniul relaţiilor financiare externe, procesul de globalizare se oglindeşte aşadar în creşterea mai rapidă a
comerţului internaţional faţă de producţia mondială. În perioada 1950 – 1994, comerţul internaţional a crescut de
14 ori, în timp ce producţia mondială a sporit de 5,5 ori. Dinamica rapidă a comerţului internaţional constituie o
consecinţă a adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, a liberalizării accesului pe pieţele externe de bunuri şi
servicii şi a progresului tehnici în domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor.
Investiţiile străine directe - factorii determinanţi ai creşterii rapide a investiţiilor străine directe sunt:
liberalizarea politicilor în domeniu; implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini;
achiziţiile şi fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenţei; noile tehnologii, care facilitează
transporturile şi telecomunicaţiile, precum şi organizarea managementului firmelor implantate la mari distanţe.
Producţia internaţională, inclusiv producţia societăţilor transnaţionale, a filialelor şi a altor întreprinderi legate de
societăţile multinaţionale, prin acorduri şi alianţe, fără participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare.
Vechea schemă de fabricaţie într-o ţară şi vânzarea într-o altă ţară a cedat terenul operaţiunilor de fabricaţie
internaţională. Progresul tehnologic permite descompunerea şi dezagregarea proceselor de producţie. Firmele
îşi aleg pentru fiecare dintre fazele procesului de producţie locul care întruneşte cei mai favorabili factori de
producţie. În consecinţă, exportul nu mai reprezintă adeseori vânzarea unui produs naţional către un cumpărător
străin, ci decurge din diferitele localizări naţionale ale întreprinderilor care participă la crearea aceluiaşi produs.
Societăţile multinaţionale pot contribui la stimularea dezvoltării economice în ţările de implantare, la întărirea
capacităţilor lor tehnologice, la formarea resurselor lor umane, la facilitarea accesului la noi pieţe.
Pieţele financiare – globalizarea activităţilor financiare a fost facilitată de progresele în domeniul comunicaţiilor
şi informaticii. Odată cu pieţele financiare globale au apărut şi crizele financiare globale care au relansat
discuţiile cu privire la avantajele şi dezavantajele procesului de globalizare.

Există opinii conform cărora globalizarea nu este un fenomen nou, ba chiar că lumea era mai integrată acum un
secol. Comerţul şi investiţiile, ca proporţie din PIB erau comaparabile, iar datorită graniţelor deschise, oamenii
puteau circula liber. Ce este totuşi nou în această perioadă?

Pieţe noi

Pieţe globale cu dinamică ascendentă în servicii: bănci, asigurări şi transporturi;


Pieţe financiare noi: nereglementate, conectate, cu posibilitatea de a acţiona şi reacţiona la distanţă, în tim real,
cu instrumente financiare noi precum produsele financiare derivate;
Dereglementarea şi scăderea legilor antitrust, proliferarea achiziţiilor şi fuziunilor;
O piaţă globală pentru bunurile de consum, cu mărci globale.

Actori noi

Corporaţiile multinaţionale integrează producţia şi vânzarea, dominând producţia mondială;


Organizaţia Mondială a Comerţului este prima organizaţie multilaterală cu autoritatea de a impune reguli
guvernelor naţionale;
O reţea internaţională în creşetere de organizaţii neguvernamentale;
Blocurile regionale au devenit mai numeroase şi mai importante: Uniunea Europeană, ASEAN (Asociaţia
Naţiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA (Asociaţia Nord – Americană a Liberului Schimb), etc.
Grupurile de coordonare politică : G – 7, G – 10, G – 22, OECD.

Reguli şi norme noi

Economia de piaţă s-a răspândit la scară planetară;


Democraţia s-a răspândit ca modalitate principală de alegere a regimurilor politice;
Convenţiile referitoare la drepturile omului sunt adoptate şi cunoscute pe arii din ce în ce mai extinse;
Convenţii globale referitoare la problemele de mediu;
Convenţii multilaterale cu privire la drepturile de proprietate intelectuală, comunicaţii, investiţii, etc.

Noi mijloace de comunicaţie (mai rapide şi mai ieftine)

Internet – ul şi comunicaţiile electronice conectează simultan mulţi oameni;


Telefonia celulară;
Transport mai rapid şi mai ieftin – aerian, rutier şi pe calea ferată.

Capitolul 2

CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE

principalul vector al globalizării –

Literatura de specialitate reţine numeroase definiţii pentru corporaţiile multinaţionale. Astfel, una dintre primele
definiţii acceptată pe scară largă este cea dată de R. Vernon în 1966, care menţiona că o corporaţie
multinaţională reprezintă o firmă mare, deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, ca urmare
a faptului că au apărut şi firme mijlocii cu vocaţie internaţională, această cifră a fost redusă la două ţări şi, în cele
din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiştilor acceptă că o corporaţie multinaţională
constă dintr-o firmă care şi-a extins producţia şi piaţa dincolo de hotarele unei singure ţări.

Un concept strâns legat de cel de corporaţie multinaţională este cel de grup – holding, prin care se înţelege un
ansamblu format din societatea – mamă şi filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea – mamă este
un centru de decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în funcţie de
rentabilitatea capitalurilor angajate.

O altă variantă de internaţionalizare urmată de corporaţiile multinaţionale este strategia tehno – financiară,
care este rezultatul deplasării activităţii din străinătate, de la producţia materială directă spre furnizarea de
servicii. Baza competitivităţii lor o formează know – how –ul şi activitatea de cercetare – dezvoltare. Firmele
multinaţionale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea competenţelor tehnologice
este posibilă.

Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale au schimbat radical datele referitoare la concurenţă. Au apărut
industrii globale, definite drept industrii în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o anumită ţară este
semnificativ afectată de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. O strategie globală va însemna creşterea
interdependenţelor între activităţile separate geografic ale filialelor şi companiilor mamă. În acelaşi timp, ea
presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată. A
devenit celebru dictonul “gândeşte global, acţionează local”. Urmarea firească a acestui lucru este tendinţa
specializării filialelor în tipul de producţie care valorifică avantajul comparativ al ţării gazdă. De exemplu,
activităţile intensive în muncă sunt localizate în ariile geografice cu forţă de muncă ieftină. Laboratoarele de
cercetare – dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universităţi din ţările cu un potenţial ştiinţific şi
tehnologic ridicat.

În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaţionalizării – cel al redistribuirii globale a
factorilor de producţie. Globalizarea a depăşit paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de
producţie clasici doar la scară naţională. Marile corporaţii ale lumii caută să obţină avantaje în producţie,
marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la scară planetară, ca urmare a
intensificării procesului de globalizare economică.

În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994,
aceleaşi 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme multinaţionale. În prezent, în întreaga lume există
apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internaţional al
Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100 milioane de angajaţi proprii, ceea ce reprezintă
4% din forţa de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor în curs de
dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică la aproape 3,5 trilioane de
dolari. Un număr mare de corporaţii au vânzări anuale ce depăşesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor
90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei şi Danemarcei, Ford depăşea
PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB
– ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.

În anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporaţii multinaţionale activau în industria automobilelor, electronică
şi de echipamente electrice, petrol, industria chimică şi farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100
companii multinaţionale aparţineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană şi Japonia.

Pentru a evalua gradul de transnaţionalitate, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development
– Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare) a adoptat indexul transnaţionalităţii. Acesta are o
structură compozită, datorită luării în considerare a trei indici, şi anume:

active aflate în străinătate/total active;


vânzări în străinătate/total vânzări;
numărul angajaţilor în filialele amplasate în străinătate/total angajaţi.

În perioada 1990 – 1999, în medie, indexul transnaţionalităţii primelor 100 de corporaţii multinaţionale a crescut
de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama internaţionalizării activelor.

În topul primelor 100 corporaţii multinaţionale sunt prezente doar câteva provenind din statele în curs de
dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează statistici paralele, pentru aceste state; astfel, pe primul loc în
acest clasament se afla Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolari active plasate în
străinătate. Primele 50 de corporaţii multinaţionale ce aparţin unor state în curs de dezvoltare provin din China,
Coreea de Sud, Venezuela, Mexic şi Brazilia care împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în
străinătate ale celor 50.

În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor multinaţionale din Europa Centrală şi de
Est. Între primele 25 de firme este prezentă o singură companie românească, Petrom SA (locul 22), cu un index
al transnaţionalităţii de 1,8% şi cu 140 de angajaţi în străinătate din totalul celor 88350 pe care îi are.

Putem spune că astăzi, corporaţiile multinaţionale şi nu ţările reprezintă primul agent al comerţului
internaţional.

Concluzii generale:
Procesul globalizării economiei ne apare ca o rezultantă a intensificării activităţii companiilor multinaţionale, cât
şi o cauză a afirmării lor tot mai puternice pe plan internaţional. Deşi activitatea acestora este concentrată în
cea mai mare parte în statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor asupra economiilor în curs de
dezvoltare.
Pe fondul diversificării şi globalizării producţiei, valoarea adăugată creată în activităţile desfăşurate în
străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa internă. În ultimul deceniu a crescut
numărul aşa – numitelor megafirme care realizează vânzări în străinătate peste un miliard de dolari.
Se remarcă o tendinţă de concentrare a afacerilor în sectoarele care prezintă cele mai mari avantaje competitive
şi spre pieţele cu un potenţial înalt de creştere a cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare şi
deschidere.
Noul val al mondializării capitalului, al cărui promotor sunt în primul rând corporaţiile multinaţionale, se
deosebeşte în multe privinţe de cele precedente. El cuprinde o gamă largă de activităţi, dominate de servicii,
facilitate de instrumente financiare extrem de sofisticate.
În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esenţial. Mărimea întreprinderilor
condiţionează expansiunea lor peste hotare, creând, totodată o sinergie operaţională şi financiară menită a
reduce vulnerabilităţile.

Capitolul 3

GLOBALIZAREA PRODUCŢIEI

Firma în faţa provocărilor globale –

“În următorii cinci ani vor exista două categorii de şefi: cei cu o viziune globală şi cei fără ocupaţie” – PETER
DRUCKER

Phillip Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora, 1997, p. 513 - 541

Globalizarea producţiei poate fi abordată din două puncte de vedere distincte: din perspectiva firmei sau din
perspectiva teoriei comerţului internaţional. Firma parcurge procesul de internaţionalizare pornind de la
întrebarea iniţială “să ne extindem sau nu în străinătate?”, trecând prin diferiet etape ale procesului respectiv,
până la stadiul de organizaţie globală sau corporaţie multinaţională.

Decizia de pătrundere pe pieţele internaţionale poate fi generată de motive multiple:

necesitatea de a riposta la creşterea concurenţei pe pieţele naţionale;


identificarea unor oportunităţi de afaceri foarte profitabile;
clienţii societăţii care se deplasează în străinătate pot solicita servire internaţională., etc.

Riscurile ce trebuie luate în consideraţie pot fi sistematizate astfel:

datoria externă a ţării în care se investeşte;


guvernele instabile;
problemele de schimb valutar;
restricţiille impuse de guvern la accesul pe piaţă al firmelor străine şi birocraţia;
tarifele şi alte bariere comerciale;
corupţia – “oficialităţile din unele ţări iau mită în schimbul cooperării, încredinţând o afacere mai degrabă celui
care dă mai mult decât celui care are motive bine întemeiate să o ceară. Managerilor americani li se interzice,
printr-un act aprobat în 1977, să dea mită, în timp ce concurenţi din alte ţări operează fără o asemenea
interdicţie”
pirateria tehnologică;
costul de producţie ridicat şi adaptarea costisitoare a sistemului de comunicaţie.

După ce avantajele şi dezavantajele au fost analizate pentru fiecare piaţă potenţială în parte şi firma a ales piaţa
pe care urmează să se extindă, va trebui stabilită modalitatea cea mai eficientă de acces, variantele pentru care
poate opta fiind următoarele:
Exportul indirect

Principala modalitate de acces pe o piaţă externă este exportul. Exportul de circumstanţă este o modalitate de
implicare pasivă în operaţiunile ce se desfăşoară pe o anumită piaţă, firma exportând uneori din proprie iniţiativă
sau ca răspuns la comenzile spontane venite de pe pieţele externe. Exportul activ se desfăşoară în momentul
în care firma se angajează să-şi extindă vânzările pe o anumită piaţă. Şi într-un caz, şi în altul, ea produce
bunurile în propria ţară, adaptându-se sau nu la condiţiile existente pe noua piaţă externă. Exportul necesită
efectuarea celor mai mici schimbări în structura liniilor de produse, în organizarea, investiţiile sau obiectivele
firmei.

În mod obişnuit, firmele încep să desfăşoare operaţiuni de export indirect prin implicarea intermediarilor
independenţi. Aceştia pot fi încadraţi în patru categorii:

Comerciant intern cu activitate de export: acest intermediar achiziţionează mărfuri de la producători interni şi le
vinde în străinătate, pe cont propriu.
Agent intern cu activitate de export: acesta caută şi negociază achiziţii de mărfuri în străinătate în schimbul unui
comision.
Organizaţie cooperatistă: o astfel de organizaţie desfăşoară activităţi de export în folosul câtorva producători,
sub al căror control administrativ se găseşte în parte. Ea operează în domeniul valorificării pe pieţele externe a
produselor agricole, materiilor prime ş.a.
Firmă – agent exportator: acest intermediar se ocupă cu activităţile de export ale unei societăţi, în schimbul unui
comision.

Exportul indirect oferă două avantaje. În primul rând, el implică investiţii mai mici, firma nefiind obligată
să-şi constituie un compartiment de export, să angajeze personal de vânzare în străinătate sau să
încheie un număr de contracte cu parteneri străini. În al doilea rând, exportul indirect implică un risc mai
scăzut, legăturile stabilite cu intermediarii din străinătate determinându-i pe aceştia să aducă tehnică
nouă, cunoştinţe şi servicii noi, ceea ce duce, în mod normal, la creşterea eficienţei activităţii firmelor
vânzătoare.

Exportul direct

În unele situaţii, societăţile decid să se ocupe singure de activităţile de export. Investiţia şi riscul sunt
ceva mai ridicate, dar şi profitul potenţial este mai mare. Există câteva modalităţi de realizare a
exportului direct:

Departament sau direcţie internă de export: un director comercial pe probleme de export se ocupă efectiv de
vânzare şi de problemele pieţei, în funcţie de solicitări. Sarcinile sale pot fi preluate, la o scară mai mare, de un
departament specializat al firmei care să execute toate operaţiunile de export şi să aibă ca obiectiv central
obţinerea profitului.
Sucursală sau filială în străinătate: aceasta permite producătorului să – şi facă într-o mai mare măsură simţită
prezenţa pe piaţa străină şi să realizeze o supraveghere mai atentă a acesteia. Filialele se ocupă cu vânzarea şi
distribuţia produselor, putând desfăşura şi activităţi de depozitare şi promovare. Adeseori, ele joacă rolul unor
centre de prezentare, reparaţie întreţinere a produselor societăţii.
Reprezentanţii voiajori: societatea poate trimite în străinătate agenţi care să o reprezinte şi să îi găsească
parteneri de afaceri.
Distribuitori sau agenţi autorizaţi străini: societatea poate acorda unor distribuitori sau agenţi străini drepturile de
comercializare a produselor sale, în numele şi pe contul ei. Distribuitorului i se pot acorda drepturi exclusive de
reprezentare a producătorului în ţara respectivă sau numai drepturi generale.

Licenţierea

Licenţierea reprezintă o modalitate simplă de implicare a producătorului pe piaţa internaţională. Licenţiarul,


respectiv proprietarul unui drept de proprietate industrială, permite unei firme străine folosirea procesului de
fabricaţie, a mărcii de comerţ, a brevetului, a secretului comercial sau a oricărui bun de valoare, în schimbul unei
taxe sau redevenţe. Licenţiarul are, astfel, posibilitatea de a penetr pe piaţa externă, în condiţii de risc minime,
iar licenţiatul beneficiază de experienţa de producţie, de un produs binecunoscut sau de un nume, fără a fi nevoit
să pornească totul de la zero. Coca – Cola se bazează în politica sa de marketing internaţional pe încheierea
contractelor de licenţă cu societăţi de îmbuteliere din întreaga lume – denumite societăţi cesionare – furnizându-
le acestora siropul, precum şi pregătirea necesară producerii, distribuţiei şi vânzării produsului.

Licenţierea are unele avantaje potenţiale, în sensul că firma deţine un control mai redus asupra licenţiatului
decât dacă şi-ar instala propriile capacităţi de producţie. Mai mult, dacă licenţiatul are succes firma nu are nici un
drept asupra profiturilor obţinute de acesta, putând constata chiar, că la încheierea contractului şi-a creat un
concurent. Pentru a evita această neplăcere, licenţiarul furnizează, de obicei, câteva ingrediente şi componente
necesare producţiei, asupra cărora deţine dreptul de proprietate. Dar marea speranţă a licenţiarului se legă de
capacitatea sa superioară de inovare, comparativ cu posibilităţile licenţiatului, astfel încât acesta să depindă în
continuare de el.

Societăţile se pot lansa pe pieţele externe şi pe alte căi, cum ar fi contractul de management. În cadrul
acestuia, o firmă încredinţează unei alte firme conducerea unui hotel, unui aeroport sau a unei alte instituţii din
străinătate, în schimbul plăţii unei taxe. În acest caz, firma nu mai exportă un produs, ci un serviciu. Contractul
de management este o metodă de acces pe piaţa externă care presupune un risc scăzut şi un profit imediat. El
este cu atât mai atractiv, cu cât firma contractantă îşi exprimă opţiunea de a deveni acţionar la societatea
administrată, în decursul unei perioade de timp determinate. Pe de altă parte, relaţiile contractuale nu se
modifică în cazul în care societatea dă puţinelor sale resurse manageriale o întrebuinţare mai bună sau dacă
preia riscul întregii afaceri în scopul obţinerii unor profituri sporite. Contractul de management este cel care
împiedică societatea să intre în concurenţă cu proprii ei clienţi.

O altă metodă de acces pe pieţele internaţionale este contractul de producţie, prin care o firmă angajează
producători locali care să-i fabrice produsul. Acest tip de contract prezintă dezavantajul exercitării unui control
redus asupra procesului de producţie şi al unei posibile reduceri a profitului pe parcursul acestuia. Pe de altă
parte însă, el oferă firmei şansa unui început mai rapid, cu riscuri mai mici şi cu posibilitattea unei viitoare
asocieri sau achiziţionări a producătorului local.

Societăţile mixte

Investitorii străini se pot asocia cu investitorii locali pentru a crea o societate mixtă, împărţind între ei dreptul de
proprietate şi controlul asupra acesteia. Necesitatea sau dorinţa de a forma o societate mixtă poate avea
motivaţii de ordin economic sau politic: fie că firmei străine îi lipsesc resursele financiare, materiale sau
manageriale pentru a suporta singură întregul risc, fie că guvernul străin face din coproprietate o condiţie a
accesului pe piaţă.

Coproprietatea are câteva limite. Partenerii pot să nu cadă de acord asupra politicilor de investiţii, de marketing,
ş.a., unul din ei optând pentru reinvestirea profitului în scopul dezvoltării societăţii, iar altul pentru retragerea lui.
În plus, coproprietatea poate împiedica o societate multinaţională în realizarea politicilor de producţie şi de
marketing la scară mondială.

Investiţia directă

O ultimă modalitate de intervenţie străină pe piaţa unei ţări este proprietatea directă asupra mijloacelor de
producţie. Societatea străină poate cumpăra toate drepturile asupra unei firme locale sau poate construi propriile
capacităţi “pe loc gol”. În condiţiile în care firma capătă experienţă în activitatea de export, iar piaţa externă îşi
măreşte capacitatea , instalaţiile de producţie străine pot oferi avantaje deosebite. În primul rând, firma ar putea
obţine economii de cost, concretizate în forţă de muncă sau materii prime mai ieftine, stimulente acordate de
guvernul străin pentru investiţii, economii de transport ş.a. În al doilea rând, ea şi-ar putea îmbunătăţi imaginea
în noua ţară prin crearea de noi locuri de muncă. În al treilea rând, şi-ar putea consolida relaţiile întreţinute cu
guvernul, clienţii şi distribuitorii locali, fapt care îi va permite să îşi adapteze mai bine produsele la mediul intern
de marketing specific ţării respective. În al patrulea rând, firma ar putea exercita un control total asupra
investiţiei, perfecţionându-şi astfel politica de producţie şi cea de marketing, în vederea atingerii obiectivelor pe
termen lung la nivel internaţional. În al cincilea rând, firma şi-ar putea asigura accesul pe piaţă, în cazul în care
ţara gazdă ar promova ideea ca produsele să se realizeze cu componente fabricate pe plan local.
Principalul dezavantaj al investiţiei directe constă în faptul că ea este expusă riscurilor generate de blocaje
financiare, devalorizări ale monedei, înrăutăţiri ale conjuncturii pieţei sau de exproprieri. Reducerea sau stoparea
activităţii firmei ar fi costisitoare, ţara gazdă putând solicita firmei să plătească un substanţial ajutor bănesc
personalului disponibilizat. Firmei nu – i rămâne astfel, decât să accepte aceste riscuri, în virtutea dorinţei
exprimate de a opera pe cont propriu în ţara respectivă.

Procesul de internaţionalizare

Numeroase firme tind să prefere o anumită modalitate de acces pe piaţa externă. Unele aleg exportul, datorită
riscurilor minime pe care le implică acesta, altele pot alege licenţa, iar altele vor prefera investiţia directă. A
insista însă în adoptarea unei singure modalităţi de acces ar fi o optică îngustă, ştiut fiind că nu toate ţările vor
accepta importuri de orice fel, nici realizarea de investiţii directe. În consecinţă, este indicat ca firmele să-şi
însuşească toate aceste metode de acces, căci chiar dacă au anumite preferinţe, ele trebuie să fie capabile să
se adapteze oricărei situaţii. Majoritatea societăţilor multinaţionale importante utilizează mai multe asemenea
metode.

Problema cu care se confruntă majoritatea guvernelor este aceea că prea puţine societăţi naţionale participă la
comerţul exterior, împiedicând astfel ţările să câştige suficientă valută pentru a plăti importurile de care au
nevoie. Prin urmare, guvernele subvenţionează programe de promovare a exporturilor, care trebuie să se
fundamenteze pe o profundă înţelegere a procesului de internaţionalizare a firmelor.

Procesul de internaţionalizare presupune parcurgerea a patru etape:

Activităţi de export neregulate


Export prin reprezentanţi (agenţi) independenţi
Stabilirea uneia sau mai multor filiale în străinătate
Construirea de capacităţi productive în străinătate.

Firmele îşi conduc activităţile pe piaţa internaţională în cel puţin trei moduri:

Departamentul de export: de obicei, o firmă debutează în activităţile de comercializare a mărfurilor pe piaţa


internaţională prin simpla expediere a acestora către beneficiarul extern. Dacă vânzările în străinătate se extind,
firma ăşi organizează un departament de export compus dintr-un director comercial şi câţiva asistenţi. Dacă
vânzările cresc şi mai mult, în departamentul de export se includ diferite servicii de marketing, astfel încât firma
să poată supraveghea mai atent activitatea. Dacă firma participă ca parteneră într-o societate mixtă sau se
implică în operaţiuni de investiţii directe, acest departament nu mai poate conduce corespunzător operaţiunile de
export.
Divizia internaţională: numeroase firme se implică în mai multe afaceri pe pieţele internaţionale, o firmă putând
realiza operaţiuni de export într-o ţară, acordând licenţe unei alte ţări, participând cu capital într-o a treia ţară şi
având filială într-o a patra. Mai devreme sau mai târziu, ea îşi va crea o divizie internaţională pentru a face faţă
activităţii complexe pe care o desfăşoară în străinătate. Această divizie va fi condusă de către un preşedinte,
care va stabili obiectivele şi planurile financiare, el fiind răspunzător pentru îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţa
internaţională. Diviziile internaţionale pot fi organizate sub o mulţime de forme. Personalul unei asemenea divizii
este alcătuit din specialişti în marketing, producţie, cercetare, finanţe, etc. Aceste unităţi pot fi organizate în
funcţie de unul sau mai multe criterii. Astfel, ele pot fi organizaţii geografice (preşedintelui diviziei internaţionale
îi sunt subordonaţi vicepreşedinţii regionali pentru Europa, America de Nord, Africa, Orientul Mijlociu, etc.;
acestora le sunt subordonaţi directorii la nivel naţional, care răspund pentru forţele de vânzare, sucursalele,
distribuitorii şi deţinătorii de licenţe din ţările respective). Unităţile operative pot fi grupuri internaţionale de
producţie, fiecare grup fiind condus de un vicepreşedinte răspunzător pentru vânzările efectuate de acesta pe
piaţa mondială. Vicepreşedinţeii pot solicita specialiştilor în materie ai companiei să analizeze situaţia existentă
în diferite regiuni geografice. Şi, în sfârşit, unităţile operative pot fi sucursale internaţionale, fiecare condusă de
un preşedinte care raportează preşedintelul diviziei internaţionale.
Organizaţia globală: mai multe firme au depăşit etapa diviziei internaţionale şi s-au transformat în adevărate
organizaţii globale. Ele au încetat să mai joace rolul unor comercianţi interni care se aventurează peste graniţe,
îndeplinindu-l în prezent pe cel al comercianţilor care acţionează pretutindeni în lume. Conducerea şi personalul
corporaţiei îşi propun să creeze condiţii favorabile de producţie, politici de marketing, fluxuri financiare şi sisteme
de distribuţie la scară mondială. Unităţile care operează la nivel global sunt direct subordonate directorului
executiv sau biroului executiv şi nu şefului diviziei internaţionale. Conducerea este alcătuită din manageri
selecţionaţi din mai multe ţări, echipamentele şi materialele necesare sunt achiziţionate din ţările care le
furnizează la cel mai mic preţ, iar investiţiile sunt realizate acolo unde veniturile anticipate sunt cele mai mari.

GLOBALIZAREA ECONOMIEI

argumente pro şi contra –

Globalizarea este noul sistem, care a luat locul Războilui Rece

Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2001

pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internaţional, îşi avea propria sa structură de putere: echilibrul dintre Statele
Unite şi URSS. Războiul Rece îşi avea propriile sale reguli: în plan extern, nici o superputere nu va viola sfera
de influenţă a alteia; în domeniul economic, ţările mai puţin dezvoltate se vor concentra asupra creşterii propriilor
industrii naţionale, ţările în curs de dezvoltare asupra creşterii orientate spre export, ţările comuniste asupra
autarhiei şi economiile occidentale asupra comerţului regulat. Războiul Rece avea ideile sale dominante:
conflictul dintre comunism şi capitalism, destindere, nealiniere şi perestroika. Războiul Rece avea propriile
tendinţe demografice: mişcarea persoanelor dinspre Est spre Vest a fost în mare măsură îngheţată de Cortina
de Fier, dar mişcarea de la Sud la Nord a fost un neîntrerupt şuvoi. …. Războiul Rece avea propria anxietate
definitorie: teama de distrugerea nucleară. Toate aceste elemente ale sistemului Războiului Rece luate la un loc
au influenţat politica internă şi relaţiile externe ale fiecărei ţări din lume.

Actuala eră a globalizării este un sistem internaţional similar, cu propriile sale atribute unice, care contrastează
violent cu cele ale Războiului Rece. În primul rând, Războiul Rece era caracterizat de o trăsătură unificatoare:
divizarea. Acest sistem era simbolizat de un singur cuvânt: zidul. …. Sistemul globalizării este puţin diferit. Şi el
are o trăsătură unificatoare – integrarea. Lumea a devenit un loc tot mai interconectat. … Acest sistem al
globalizării este caracterizat de un singur cuvânt: WEB. Globalizarea are propriul set de reguli economice, reguli
care gravitează în jurul deschiderii, dereglementării şi privatizării economiilor naţionale, pentru a le face mai
atractive pentru investiţiile străine. În 1975, la apogeul Războiului Rece, numai 8% din ţările lumii aveau regimuri
liberale, de piaţă liberă, iar investiţiile străine directe totalizau, potrivit Băncii Mondiale 23 miliarde de dolari. În
1997, numărul ţărilor cu regimuri liberale reprezenta 28%, iar investiţiile străine totalizau 644 miliarde de dolari.

Spre deosebire de sistemul Războiului Rece, globalizarea are propria ei cultură dominantă, care este şi cauza
acţiunii ei omogenizatoare. … Globalizarea înseamnă, din punct de vedere cultural, extinderea amplă, chiar
dacă nu totală a americanizării globului – de la Big Mac la Mickey Mouse.

Globalizarea are propriile ei tehnologii definitorii: comuterizarea, miniaturizarea, digitalizarea, comunicarea prin
satelit, fibrele optice şi Internetul. Globalizarea are, de asemenea, propriul ei model demografic: accelerarea
rapidă a deplasării oamenilor din mediul rural şi din stilul de viaţă agrar în mediul urban care este mai strâns
legat de tendinţele globale din modă, alimentaţie, pieţe şi divertisment.

Globalizarea are prorpia structură de putere: sistemul globalizării este construit pe trei echilibre de forţă, care se
intersectează şi se influenţează reciproc. Primul este echilibrul tradiţional dintre statele naţionale. În sistemul
globalizării, Statele Unite sunt singura superputere dominantă şi toate celelalte naţiuni îi sunt subordonate într-
un grad sau altul. Cel de-al doilea echilibru din sistemul globalizării este cel dintre statele naţionale şi pieţele
globale. Aceste pieţe globale se compun din milioane de investitori care rulează bani de jur îmrejurul lumii printr-
un simplu clic pe mouse. Statele Unite vă pot distruge aruncând bombe asupra ţării dumneavoastră, iar
superpieţele vă pot distruge scăzând dobânzile la obligaţiuni. Cel de-al treilea echilibru este cel dintre individ şi
statele naţionale. … Globalizarea conferă indivizilor puterea de a influenţa deopotrivă pieţele şi statele naţionale.
…. Osama bin Laden a declarat război Statelor Unite la sfârşitul anilor ’90, iar US Air Force a trebuit să lanseze
un atac cu rachete de croazieră împotriva lui ca şi când ar fi fost un alt stat naţional. Gândiţi-vă! Statele Unite au
lansat 75 de rachete de croazieră, fiecare costând 1 milion de dolari împotriva unui individ!” (+ 11 septembrie)

“Jonathan Galassi, editorul primei ediţii a acestei cărţi, m-a sunat într-o zi şi mi-a zis: le-am spus câtorva prieteni
ai mei că scrii o carte despre globalizare şi ei au replicat: Ah, Friedman, ăstuia îi place globalizarea!. I-am
răspuns lui Jonathan că îmi reprezint globalizarea aşa cum îmi reprezint răsăritul. În general vorbind, cred că e
foarte bine că soarele răsare în fiecare dimineaţă. Face mai mult bine decât rău, mai ales dacă foloseşti ecran
solar şi ochelari de soare. Şi chiar dacă nu prea mi-ar păsa de răsărit nu aş putea schimba ceva la el. Nu eu am
declanşat globalizarea şi nu eu pot s-o stopez ”

2. Globalizarea implică numeroase riscuri, printre care şomajul, crizele financiare globale, adâncirea
decalajelor între bogaţi şi săraci, de – culturalizarea, americanizarea, etc.

Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării: atac la democraţie şi bunăstare, Editura
Economică, 1999

Pg. 13

“20% din populaţia aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a asigura avântul economiei
mondiale. .. O cincime din cei care caută de lucru vor fi de ajuns pentru a produce toate mărfurile şi a furniza
serviciile de înaltă calitate pe care şi le poate permite societatea mondială. ..

Dar ce se va întâmpla cu ceilalţi? 80% dintre cei ce doresc să muncească vor rămâne fără slujbe? … Problema
viitorului este “to have lunch or to be lunch”, a avea mâncare sau a fi mâncat”.

George Soros, Criza capitalismului global, Editura Polirom, 1999 Pg.105

“Sistemul este favorabil capitalului financiar, care are libertatea de a se mişca acolo unde este mai bine
recompensat, ceea ce a dus la rapida dezvoltare a pieţelor financiare globale. Rezultatul este apariţia unui
sistem circulator gigantic, care absoarbe capital prin pieţele şi instituţiile financiare de la centru, după care îl
pompează către periferie, fie în mod direct, sub formă de credite şi investiţii de portofoliu, fie indirect, prin
corporaţiile multinaţionale. … Sistemul este însă profund deficient … câştigul banilor are prioritate asupra tuturor
celorlalte considerente sociale. Dezvoltarea economiei globale nu se sincronizează cu dezvoltarea societăţii
globale.

Critica pe care o aduc sistemului capitalist global are două direcţii principale: defectele mecanismului de piaţă
(instabilităţile de pe pieţele financiare internaţionale) şi deficienţele apărute în sectorul ce nu aparţine relaţiilor de
piaţă (non – market sector).”

David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura Antet, 1999

“Cartea mea precedentă, Când corporaţiile conduc lumea, împărtăşea opinii din conştientizarea mea personală
a realităţii unei lumi conduse de speculanţi financiari şi afaceri la nivel înalt. De la publicarea ei în 1995,
tendinţele îngrijorătoare pe care le descria s-au agravat puternic. …. Sistemul financiar global este astăzi atât de
instabil încât până şi marii speculanţi care au făcut averi de pe urma acestei instabilităţi lansează semnale de
alarmă.

Lumea post – corporatistă porneşte de la ameninţarea reprezentată de un colaps ecologic şi social, provocat de
excesele unui sistem economic orb faţă de nevoile umane. … Ea este scrisă pentru a sfida povestea ce a
devenit o mantră a discursului public şi care sună cam aşa:

Că ne place sau nu – odată cu prăbuşirea socialismului – forţele globalizării economice şi noul capitalism global
sunt imuabile şi ireversibile. Nu există alternativă. Trebuie să ne adâncim devotamentul faţă de consumerism,
liber – schimbism şi creştere economică, chiar în timp ce îndurăm încercările distrugerii creatoare provocate de
capitalism. Între timp, cei care vor supravieţui şi vor prospera trebuie să înveţe să câştige în competiţia
nemiloasă generată de economia globală.

Pentru cei dintre noi care consideră că viaţa înseamnă mai mult decât goana după bani şi achiziţionarea din
megamall-uri a unor produse despre care aflăm că ne trebuie abia după ce vedem reclama la televizor, acest
discurs este un îndemn dezumanizant la disperare şi resemnare.”
RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE

Economia mondială contemporană cunoaşte o evoluţie complexă, uneori contradictorie. Astfel, în paralel cu
integrarea crescândă a economiei mondiale are loc şi o fragmentare a acesteia.

Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de
integrare.

În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională: începând cu anii 1950, au avut loc
numeroase încercări de creare a unor zone de comerţ liber sau a unor pieţe comune în Europa, Africa, America
Latină, Zona Caraibelor şi Asia. Cu excepţia Europei, încercările de integrare regională ale primului val au eşuat.

Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor 1990. Este mai extins decât primul val şi este
posibil să fi fost provocat de interdependenţa internaţională crescândă şi de progresele în comunicaţii. Al doilea
val constă în încercările de a crea acorduri de comerţ regionale, asociaţii vamale, uniuni vamale şi pieţe
comune.

Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de Tarife şi Comerţ (GATT) în perioada 1984
– 1994, o treime au fost înregistrate între 1990 – 1994. Însă aceste proiecte de integrare regională sunt încă într-
un stadiu de dezvoltare fragil şi niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de Uniunea Europeană.

Diverse grupări regionale au apărut între statele foste socialiste în perioada post – comunistă. Comunitatea
Statelor Independente s-a creat în 1991 în urma prăbuşirii Uniunii Sovietice. Câteva ţări membre au semnat o
Cartă a Cooperării economice, cu toate că principala orientare în politica economică a ţărilor CSI pare să fie spre
o autonomie naţională sporită. Câteva ţări din regiunea Mării Negre au format o asociaţie intitulată Clubul Mării
Negre. În anul 1993, membrii săi au convenit să creeze o bancă de comerţ şi dezvoltare şi un secretariat
permanent, însă starea precară a economiilor statelor membre pare să frâneze dezvoltarea asociaţiei. Grupul
ţărilor de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi Slovacia) au convenit să elimine în relaţiile lor
reciproce tarifele şi au format Zona de Comerţ Liber Central – Europeană (CEFTA) la care au aderat
Slovenia, Bulgaria, România şi Ţările Baltice. Însă toate aceste ţări îşi orientează comerţul către Europa
Occidentală şi doresc să adere la Uniunea Europeană.

Asociaţia Nord – Americană de comerţ liber (NAFTA) este o zonă de comerţ liber alcătuită din SUA, Canada
şi Mexic. Are drept obiectiv eliminarea tuturor restricţiilor din calea comerţului şi investiţiilor dintre cele trei ţări în
următorii 15 ani. Relaţia trilaterală este în mod evident inegală. Canada are un PIB/Locuitor puţin mai mic decât
SUA, dar o populaţie mult mai redusă. PIB – ul Mexicului este aproximativ 1/10 din cel al SUA. Comerţul intra –
regional între cele trei ţări este restrâns şi şansele de supravieţuire ale acestei asociaţii sunt mici, dacă NAFTA
nu vizează grade mai înalte de integrare.

În America Latină cea mai semnificativă evoluţie recentă în integrarea regională este formarea uniunii vamale
Mercosur, alcătuită din Brazilia, Paraguay, Argentina şi Uruguay. Mercosur cuprinde 45% din populaţia Americii
Latine, reprezintă 33% din comerţul exterior şi aproximativ 50% din PIB – ul acestei zone.

Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relaţii între Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia
însă membrii pactului au căzut de acord să creeze o zonă de comerţ liber doar în octombrie 1992, iar acordul a
intrat în vigoare în ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piaţa Comună Central - Americană alcătuită din
Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica şi Panama, dar care până în prezent a înregistrat
puţine progrese pe calea integrării. La fel, Comunitatea Zonei Caraibelor creată în 1973 alcătuită din 15 ţări
membre, dar având o populaţie totală de numai 5,5 milioane de locuitori.

Perspectivele unei Comunităţi Economice pentru Orientul Mijlociu (alcătuită din Israel, Iordania şi Palestina)
nu constituie până în prezent decât o idee interesantă.

În Asia de Est, succesul strategiilor economice individualiste înregistrate de cele opt ţări cu performanţe
economice de vârf în economia mondială în perioada 1965 – 1994 (Japonia, Hong Kong, Republica Coreea,
Singapore, Taiwan, Indonesia, Malayesia şi Thailanda) a făcut ca acestea să considere puţin avantajoasă ideea
unei integrări economice profunde. Cooperarea regională în Asia s-a concentrat asupra unor măsuri de creare a
unor zone de comerţ preferenţial. Membrii Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN) – Singapore,
Malayesia, Thailanda, Indonesia, Filipine şi Brunei – au convenit să creeze o zonă de comerţ liber până în anul
2003. Dar aceste ţări desfăşoară majoritatea comerţului lor cu alte ţări, nu una cu alta. Forumul de cooperare
economică Asia – Pacific (APEC) este un forum consultativ creat în 1994 ce are drept obiectiv promovarea
cooperării economice multilaterale între ţările de pe coasta Pacificului. Cei 15 membri ai Forumului sunt SUA,
Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Brunei, Indonesia, Malayesia, Filipine, Singapore,
Thailanda, China, Hong Kong şi Taiwan. Deşi membrii au convenit elaborarea unui plan de creare a unei zone
de comerţ şi investiţii libere în regiune până în anul 2020, nu există încă un acord de formalizare a relaţiei sub
forma unui bloc. De altfel, diversitatea membrilor APEC poate împiedica evoluţia grupului spre forme superioare
de integrare.

Zona de comerţ liber = grup de ţări între care sunt eliminate tarifele şi alte bariere comerciale, fiecare ţăară
menţinându-şi însă propriile politici comerciale faţă de ţările din afara zonei.

Uniune vamală = grup de ţări între care sunt eliminate restricţiile comerciale dar care aplică o politică concertată
faţă de ţările nemembre şi un tarif extern comun pentru importurile din acele ţări, deşi ratele tarifare pot varia pe
mărfuri.

Piaţă comună = zonă care reuneşte mai multe ţări care aplică în comerţul dintre ele condiţii egale. Un
asemenea sistem presupune o uniune vamală cu tarif extern comun, circulaţia liberă a factorilor de producţie,
precum şi a bunurilor şi serviciilor şi armonizarea considerabilă a impozitelor şi altor politici.

Grupări de integrare economică regională

Denumire Nivel de Ţări membre


integrare

Pactul Andin Zonă de comerţ Bolivia, Columbia,


liber Peru, Ecuador,
Venezuela

Consiliul Arab de Egipt, Irak, Iordania,


Cooperare Yemen

Asociaţia Naţiunilor din Zonă de comerţ Brunei, Indonezia,


Asia de Sud – Est preferenţial Malayesia, Filipine,
(ASEAN) Singapore,
Thailanda

Benelux Uniune vamală Belgia, Olanda,


Luxemburg

Piaţa Comună Central – Piaţă Comună Costa Rica,


Americană Salvador,
Guatemala,
Honduras,
Nicaragua, Panama

Comunitatea Est - Uniune vamală Kenya, Tanzania,


Africană Uganda

Uniunea Europeană Uniune Belgia, Olanda,


economică şi Luxemburg, Franţa,
monetară Germania, Suedia,
Marea Britanie,
Irlanda, Italia,
Danemarca, Grecia,
Spania, Portugalia,
Austria, Finlanda

Zona Economică Zonă de comerţ 15 ţări membre UE +


Europeană liber 4 ţări membre AELS

Asociaţia Europeană a Zonă de comerţ Islanda, Norvegia,


Liberului Schimb (AELS) liber Elveţia,
Liechtenstein

Asociaţia de Integrare Zonă de comerţ Argentina, Bolivia,


Latino – Americană liber Brazilia, Chile,
Columbia, Ecuador,
Mexic, Paraguay,
Uruguay, Venezuela

Uniunea Maghreb Piaţă comună Maroc, Algeria,


Mauritania, Tunisia,
Libia

Mercosur Uniune vamală Argentina, Brazilia,


Paraguay, Uruguay

Acordul Nord – Zonă de comerţ Canada, Mexic, SUA


American de Comerţ liber
Liber (NAFTA)

UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană este gruparea regională cea mai importantă, care a înregistrat cele mai spectaculoase
evoluţii comparativ cu alte tentative de integrare regională. Este o grupare alcătuită din 15 state industrializate
dezvoltate, care a evouluat în principal după al doilea război mondial.

Integrarea europeană este un proces cu rădăcini istorice. Astfel, Pierre Dubois a propus crearea unei
confederaţii europene încă din secolul al XIV – lea, iar William Perry propunea înfiinţarea unor instituţii europene
în secolul XVII. De asemenea, au existat propuneri de demarare a unui proces de federalizare, ca o alternativă
de soluţionare a conflictelor regionale la sfârşitul secolului al XIX – lea. Sistemul continental napoleonian
impunea liberalizarea schimburilor comerciale la scară europeană şi un nivel înalt de armonizare a legislaţiei şi
practicilor economice. În 1833 este înfiinţat Zollverein – ul – o unuiune vamală a statelor germane. Primul război
mondial duce la fragmentare economică datorită apariţiei unui număr mare de naţiuni mici ce vor avea o politică
economică protecţionistă. Abia după al doilea război mondial renaşte ideea de integrare, pe fondul procesului de
internaţionalizare a afacerilor. Ca o concluzie, integrarea europeană a fost un fenomen cu pronunţată tentă
politico – ideologică, nefiind ghidată de calcule economice amănunţite care să evidenţieze direct costurile şi
beneficiile unui astfel de proces.

Etapele constituirii Uniunii Europene

Un proces modern de integrare economică a fost lansat în 1944, prin crearea BENELUX, o uniune vamală
formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg. Această grupare nu a avut un impact notabil până în 1948, când a
devenit operaţională. Un alt pas a fost făcut prin lansarea Comunităţii Europene a Oţelului şi Cărbunelui (CECO)
care a avut la bază determinanţi politici. Scopul principal a fost relansarea industriei grele germane şi franceze,
ca o precondiţie a atenuării surselor de instabilitate politică, puternic conturate istoric. Ca urmare a propunerilor
lui Jean Monet şi Robert Schumann, s-a lansat o piaţă comună a cărbunelui şi oţelului, astfel încât războiul
dintre cele două ţări să devină “inacceptabil şi material imposibil”. Definită în 1951, prin tratatul de la Paris,
CECO avea ca participanţi: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi LuxemburgÎntre cele 6 ţări fondatoare
CECO s-au negociat o Comunitate Europeană pentru Apărare şi o Comunitate Politică. În 1955 s-au elaborat
proiectele de creare a unei Pieţe Comune, compusă dintr-o Comunitate Economică Europeană (CEE) şi o
Comunitate Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM), care s-au consacrat în 1957, la Roma, după
intense negocieri, prin semnarea a două noi tratate în acest sens.

Aşadar, în 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea Europeană, alcătuită din 6 ţări membre
(Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania, Italia). Obiectivele tratatului erau crearea unei pieţe comune
în care ţările membre să desfăşoare politici comune agricole şi regionale şi care să sprijine dezvoltarea
regiunilor mai puţin dezvoltate din grup. Obiectivul final era crearea unei Europe unite, care să preîntâmpine
rivalităţile care au dus la declanşarea a două războaie mondiale în decurs de 30 de ani şi care să constituie un
partener economic şi politic egal cu SUA.

La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune vamală, dar, în continuare procesul de
integrare a stagnat. În 1971 CE a aprobat un plan de dezvoltare pentru următorii 10 ani în care urma să se
realizaze o uniune economică. De atunci a fost urmărită crarea unei pieţe comune în care se mai păstrau încă
bariere netarifare şi impedimente în calea fluxurilor de forţă de muncă şi de capital, majoritatea legate de
problema dreptului de decizie naţională asupra politicii economice. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din
ce în ce mai complex datorită lărgirii Comunităţii Europene de la 6 la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda şi
Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981, iar Spania şi Portugalia în 1985) şi apoi
la 15 membri (prin aderarea Austriei, Suediei, Finlandei în 1995).

Ideea de unificare europeană a fost continuată prin întâlnirea Consiliului European de la Maastricht în 1991,
când s-a căzut de acord asupra Tratatului privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale acestui tratat
se referă la: Piaţa europeană, Uniunea Economică şi Monetară, Uniunea politică, rolul Parlamentului European,
cetăţenia comună, etc.

Instituţiile Uniunii Europene

Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi – CECO, Euratom şi CEE – aveau instituţii similare, dar
separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în vigoare în 1967, instituţiile celor trei comunităţi au fost
unificate.

Principalele instituţii ale celor trei comunităţi sunt:

Parlamentul European;
Comisia Europeană;
Consiliul de Miniştri;
Curtea de Justiţie.

În afara lor, există o serie de instituţii cu rol ajutător, de avizare sau tehnic: Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi (Sau Comitetul Economic şi Social), Banca Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi, Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), etc.

Parlamentul European este organismul de exprimare democratică şi de control politic al Uniunii Europene, care
participă şi la procesul legislativ. Membrii Parlamentului sunt aleşi pe o perioadă de 5 ani; în cadrul lui ne există
secţiuni naţionale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar. Rolul primordial al Parlamentului este de a
controla activitatea comisiei Europene (instituţia executivă).

Parlamentarii se reunesc lunar, timp de o săptămână la Strassbourg, în şedinţă plenară iar când este cazul se
convoacă şedinţe suplimentare. Între sesiunile lunare, două săptămâni sunt rezervate reuniunilor pe comisii şi o
săptămână şedinţelor pe grupuri politice.

Comisia Europeană este elementul executiv, cei 17 membri ai săi fiind independenţi de guvernele naţionale,
deşi sunt numiţi de ele. Competenţele Comisiei pot fi enumerate pe scurt ca: iniţiere, supraveghere şi îndeplinire.
Ea are puteri autonome substanţiale, mai ales în privinţa politicii concurenţiale şi în conducerea şi administratrea
unor proiecte comune. Ea administrează diverse fonduri şi programe europene, inclusiv cele care privesc ţările
din afara Uniunii.

Consiliul de Miniştri este instituţia decizională principală, formată din miniştrii ţărilor membre. El reuneşte
miniştrii în funcţie de subiectul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, etc. Fiecare dintre
ţările membre exercită preşedenţia Comunităţii, prin rotaţie, o perioadă de 6 luni.

Curtea de Justiţie are misiunea de a asigura respectarea dreptului comunitar şi aplicarea tratatelor comunitare.
UE este constituită pe bază de tratate obligatorii, care devin o parte a sistemului legislativ al statelor membre.

România şi Uniunea Europeană

Relaţiile României cu CE (actualmente UE) datează din 1980 când a fost semnat primul acord comercial al
Comunităţii Europene cu o ţară din Europa de Est.

Un nou acord de comeţ şi cooperare a intrat în vigoare în 1991, iar în 1992 au începu negocierile pentru
încheierea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, acor semnat la sfârşitul aceluiaşi an, România
devenind una dintre cele 6 ţări asociate la Uniunea Europeană (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia,
România şi Republica Slovacă). Semnarea şi aplicarea acestui acord (intrat în vigoare la 1 februarie 1995)
constituie începutul unei noi etape în relaţiile României cu UE, prevăzând crearea treptată a cadrului legislativ şi
instituţional pentru integrarea noastră ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Principalele
prevederi ale Acordului de Asociere (cunoscut şi sub denumirea de Acordul European) permit crearea şi
dezvoltarea: a) dialogului politic între Parlamentul European şi Parlamentul României; b) unei zone de liberă
circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor; c) cadrului de tranziţie cât mai rapidă a României către
economia de piaţă.

În 22 iunie 1995, în cadrul Consiliului European de la Cannes, a fost depusă cererea oficială de aderare a
României la Uniunea Europeană.

DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

În România s-au înregistrat preocupări privind dezvoltarea teritorială începând cu deceniul 6 al secolului XX. În
1976 apare Planul Naţional Unic de Stat al cărui obiectiv explicit a fost diminuarea diferenţelor de dezvoltare
între judeţele României, prin aceasta înţelegând în principal nivelul dezvoltării industriale.

Din punct de vedere al dezvoltării spaţiale şi regionale, România are următoarele caracteristici:

Reşedinţele judeţelor din România se află în cel mai mare oraş din judeţul respectiv, oraş care înglobează în
general mult peste 50% din totalul activităţii economice din acea zonă;
Oraşele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare legătură cu specificul zonei, ceea ce a
contribuit la falimentul rapid al profilului şi la apariţia unor probleme sociale acute.
Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii egalitariste. În procesul industrializării nu s-a reuşit crearea
de structuri industriale proprii fiecărui judeţ, acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată şi
amorfă. Astfel, în toate judeţele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor, a pielăriei şi încălţămintei,
precum şi industria materialelor de construcţii şi a exploatării lemnului. Toate judeţele, fără excepţie, aveau
întreprinderi de construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor.
La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice impresionante între marile zone urbane şi micile oraşe, cât şi
între mediul urban şi mediul rural.
Decalajele inter – judeţe sunt declarate ca fiind nesemnificative de către oficialităţi, dar ele sunt semnificative la
nivel de indicatori specifici şi la nivelul indicatorilor privind calitatea vieţii.

În aceste condiţii a fost imposibilă conturarea unor regiuni de dezvoltare articulate, care să grupeze zone
spaţiale cu acelaşi specific de dezvoltare şi cu identitate economică. Regiunile de dezvoltare din România
sunt constituite pe principiul proximităţii spaţiale, au în medie 2,5 milioane locuitori şi nu prezintă
aspecte de specificitate.
Regiunile sunt următoarele:

1. N-E: Bacău;Botoşani; Iaşi; Neamţ; Suceava; Vaslui

2. S-E: Brăila; Buzău; Constanţa; Galaţi; Tulcea; Vrancea

3. S: Argeş; Călăraşi; Dâmboviţa; Giurgiu; Ialomiţa; Prahova; Teleorman

4. S-V: Dolj; Gorj; Mehedinţi; Olt; Vâlcea;

5. V: Arad; Caraş – Severin; Hunedoara; Timiş;

6. N-V: Bihor; Bistriţa – Năsăud; Cluj; Maramureş; Satu Mare; Sălaj

7. Centru: Alba; Braşov; Covasna; Harghita; Mureş; Sibiu

8. Bucureşti: Ilfov; Mun. Bucureşti

Structurile actuale de dezvoltare regională sunt: Consiliul pentru Dezvoltare regională şi Agenţia pentru
dezvoltare regională şi Ministerul Dezvoltării şi Prognozei. Planul Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR)
asigură pentru perioada 2000 – 2007 fundamentarea cererilor ţării noastre de finanţare a programelor de
dezvoltare din fondurile UE – fondurile de pre – aderare ISPA, PHARE, SAPARD. Acesta este şi motivul pentru
care aceste regiuni au fost conturate, încercându-se şi crearea cadrului administrativ necesar.

În paginile următoare este prezentat parţial Planul Naţional de Dezvoltare, document care trebuie parcurs ţinând
seama de următoarele elemente:

Fiind elaborat sub egida guvernului, el poartă, inerent amprenta politică. Dincolo de aceasta, perioada pentru
care este elaborat (pe părţi, el acoperă practic întregul interval 2000 – 2007) trece dincolo de o singură
legislatură, ceea ce face ca liniile generale de dezvoltare să fie aceleaşi stabilite prin Programul de dezvoltare pe
termen mediu a României, sau alte asemenea programe, ce exprimă păreri mai generale.
Planul Naţional de Dezvoltare nu este prezentat integral, ci apare în principal partea de strategie.
PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

INTRODUCERE

Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND) - atât ca proces cât şi ca rezultat - face parte din
„managementul schimbării”. In acest cadru, este necesară reluarea acestui proces şi actualizarea documentului
pentru o solidă fundamentare a Planului de acţiune anual al Programului de guvernare.

Prin faptul că informaţiile cuprinse în acest document sunt public accesibile, iar concluziile şi deciziile
conţinute pot fi supuse interpelărilor constructive, PND este parte integrantă a procesului de construire
a unei societăţi democratice.

Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie înţeleasă drept un cadru orientativ, care:

promovează interacţiunea dintre ministere;


susţine cooperarea între ministere şi organismele regionale şi administraţiile locale;
îmbunătăţeşte accesul liber la informaţie - ca parte a consolidării societăţii civile şi promovării unei „societăţi
informaţionale”;
conduce la creşterea transparenţei procesului de elaborare a strategiei şi programelor de dezvoltare ale
României;
implică partenerii sociali şi economici în procesul de planificare.
Toate acestea reprezintă cerinţe ale Uniunii Europene faţă de Statele Membre, îndeosebi pentru accesarea
Fondurilor Structurale.

PND asigură fundamentarea cererii ţării noastre de finanţare a programelor de dezvoltare din fondurile
UE. De altfel, Uniunea Europeană utilizează PND pentru evaluarea şi localizarea fondurilor financiare acordate
României.

Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente care fundamentează accesul ţării la fondurile UE, ci
realizează o abordare mai cuprinzătoare, în sensul că include ansamblul strategiei Guvernului de atingere a
obiectivelor de dezvoltare, în cadrul căreia sprijinul UE reprezintă o sursă importantă de finanţare pentru
realizarea obiectivelor identificate.

Pentru a servi scopurilor legate de accesarea, după aderare, a Fondurilor Structurale, PND va trebui să
evolueze spre acelaşi tip de abordare pe care o realizează şi Statele Membre în cadrul CSF (Cadrul Comunitar
de Sprijin) atunci când solicită sprijin financiar pentru Obiectivul 1 al Fondurilor Structurale.

Actualul PND constituie o bună bază de la care se poate dezvolta un CSF şi asigură, în acest stadiu de
preaderare a ţării la UE, fundamentarea cererii României de sprijin financiar pentru programele de dezvoltare,
construcţie instituţională, adoptarea acquis –ului comunitar.

Abordarea elaborării PND 2002 –2005 reprezintă un progres comparativ cu varianta precedentă. Aceasta
este mult mai cuprinzătoare, în sensul că deşi strategiile regionale ocupă, la fel ca şi în varianta precedentă, o
necesară şi însemnată pondere, dezvoltă mult mai mult şi mai concret strategiile sectoriale ale ministerelor.

PND s-a realizat în parteneriat cu ministerele şi Consiliile de Dezvoltare Regională (CDR) pe baza unor orientări
metodologice, menite să sprijine ministerele şi CDR la elaborarea şi formularea obiectivelor lor de dezvoltare, în
concordanţă cu cerinţele PND.

Concepţia asupra conţinutului şi rolului PND a evoluat faţă de abordarea conţinută în PND 2000-2002, ca
urmare a aprofundării analizelor economice şi sociale efectuate la nivel sectorial şi regional. Aceste analize au
condus la identificarea a 7 Axe prioritare de dezvoltare, în jurul cărora se vor articula, în perioada de plan, toate
obiectivele, măsurile, programele şi proiectele care vor concura la realizarea acestor priorităţi majore:

Axa 1. Dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor conexe, întărirea competitivităţii activităţilor


economice şi promovarea sectorului privat

Axa 2. Imbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii

Axa 3. Intărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţii forţei de muncă de a se adapta la


cerinţele pieţei şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor sociale

Axa 4. Sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării rurale

Axa 5. Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului

Axa 6. Stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, inovării, comunicaţiilor, tehnologiei


informaţiei şi crearea societăţii informaţionale

Axa 7. Imbunătăţirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltării regionale echilibrate şi durabile

Elaborarea PND 2002 -2005 a parcurs mai multe etape de consultări, atât cu ministerele, cât şi cu Consiliile de
Dezvoltare Regională, prin organismele executive ale acestora - Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR).
Pentru prima dată s-au organizat întâlniri între ministere şi Consiliile de Dezvoltare Regională prin ADR,
realizându-se un prim pas în ce priveşte corelarea planurilor sectoriale cu planurile regionale.
Programarea financiară sectorială şi regională s-a realizat în strânsă legătură cu elaborarea Bugetului de Stat pe
anul 2002 şi cu orientările bugetare pentru 2003 –2005, astfel că aceasta include obiective, măsuri şi programe
care concură la realizarea axelor naţionale prioritare de dezvoltare, având identificate sursele de finanţare:
Bugetul de Stat, inclusiv împrumuturi garantate de stat, Fondurile de pre-aderare de la UE; este estimată şi
contribuţia sectorului privat la programele de dezvoltare ale României. In acest mod se realizează coerenţa
programării fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD cu planificarea investiţiilor naţionale şi cu alte politici economice
şi acţiuni naţionale.

In absenţa unei definiţii standard sau a unui „model” unanim acceptat pe plan european privind rolul,
conţinutul şi scopul în care se elaborează PND, actualul PND a încercat să fie cât mai cuprinzător cu putinţă,
pentru a-şi merita numele de „naţional” şi să acopere un număr cât mai mare de factori economici de
care depinde dezvoltarea României, inclusiv probleme relevante regionale şi sociale care pot influenţa
performanţele economice.

PND 2002 – 2005 încearcă este un document integrator al strategiilor sectoriale, judeţene şi regionale. Pe
parcursul elaborării lui au fost identificate mai multe acţiuni necesar a fi întreprinse pentru întărirea contribuţiei
instituţiilor implicate şi îmbunătăţirea nu numai a conţinutului documentului, dar şi a perioadei de timp în care să
poată fi elaborat următorul plan. Printre aceste acţiuni se numără:

Crearea cadrului legislativ care să consacre proceduri integrate de planificare, metodologii clare, cu
precizarea atribuţiilor, responsabilităţilor instituţiilor implicate, şi în primul rând ale Ministerelor şi CDR–
urilor, precum şi a relaţiilor între acestea, în procesul de elaborare a PND;
Clarificarea şi stabilirea scopului exact al PND şi al conţinutului acestuia;
Instruirea personalului Ministerelor pentru însuşirea metodologiei şi practicii de planificare a dezvoltării;
Intărirea structurii instituţionale la nivelul Consiliilor de Dezvoltare Regională şi Agenţiilor de Dezvoltare
Regională, astfel încât acestea să fie capabile să asigure informaţiile necesare;
Crearea şi / sau îmbunătăţirea surselor de date la nivel regional, a indicatorilor statistici regionali,
îmbunătăţirea accesului la informaţii şi la analizele economice;
Corelarea în mai mare măsură a strategiilor judeţene de dezvoltare, cu cele regionale şi sectoriale;
Recunoaşterea PND ca un precursor al unui CSF (Cadru Comunitar de Sprijin), dar mai cuprinzător
decât rezultă din cerinţele Uniunii Europene faţă de CSF, care reprezintă documentul înaintat Comisiei
de către Statele Membre aflate sub Obiectivul 1, pentru cererea de sprijin financiar din Fondurile
Structurale.

Ministerul Dezvoltării şi Prognozei a înţeles importanţa participării mai largi a diferitelor instituţii la
elaborarea PND, comparativ cu ceea ce s-a reuşit în anii precedenţi şi, ca urmare, procesul de elaborare
a PND a evoluat în acest sens. Datorită nevoii de a integra în mai mare măsură strategiile sectoriale ale
ministerelor şi de a asigura corelarea cu strategiile regionale, s-a acordat prioritate şi s-au depus
eforturi în promovarea colaborării cu şi între MDP, ministere şi regiuni. Colaborarea cu partenerii sociali
se va axa pe analiza primei schiţe a PND. Necesitatea îmbunătăţirii colaborării cu partenerii economici şi
sociali pe tot parcursul elaborării viitorului PND este recunoscută, existând propuneri privind
formalizarea acestei colaborări într-o posibilă Lege a planificării. Se intenţionează, de asemenea, ca
partenerii sociali să fie implicaţi şi în etapele de evaluare şi monitorizare a PND.

In stabilirea unui calendar de lucru pentru elaborarea viitorului PND este esenţial să se ia în considerare
necesitatea pregătirii mai temeinice a inputurilor necesare elaborării documentului de către institute şi
organisme specializate în analize şi prognoze şi alocarea de timp suficient consultărilor, atât în cadrul
ministerelor, cât şi între ministere şi Guvern, precum şi consultărilor cu regiunile şi partenerii economici
şi sociali.

Luarea în considerare a unei perioade de cel puţin 11 luni pentru elaborarea PND (de la lansarea
orientărilor metodologice iniţiale până la definitivarea PND-ului) nu ar fi exagerată, dacă se doreşte ca
organismele participante să dispună de timp suficient pentru pregătirea propriilor lor contribuţii la PND
şi pentru consultări, în afara ministerelor, între ministere şi regiuni, ministere şi parteneri economici şi
sociali.
Pornind de la cerinţa esenţială – recomandată şi de Comisia UE – de a utiliza la elaborarea PND documente cu
o largă bază şi acceptanţă politică, actuala versiune a PND s-a realizat având ca fundament Programul
Economic de Preaderare, al României. Pentru elaborarea următoarei versiuni a PND 2003 – 2006 care va
începe în prima lună a anului viitor, vor fi necesare linii strategice actualizate, care trebuie să fie pregătite şi
aprobate până în primăvara anului 2002. Procesul de elaborare a PND va debuta cu briefinguri şi lansarea de
orientări metodologice elaborate de MDP.

COORDONATELE STRATEGICE ALE DEZVOLTĂRII ECONOMICE A ROMÂNIEI

Planul Naţional de Dezvoltare a fost conceput în conformitate cu direcţiile strategice, obiectivele de dezvoltare şi
previziunile economice promovate prin Strategia Naţională de Dezvoltare Economică pe termen mediu,
actualizate şi dezvoltate prin Programul Economic de Preaderare a României la Uniunea Europeană (PEP),
elaborat în septembrie 2001. La rândul său, PEP este corelat cu Programul Naţional al României de aderare la
UE, măsurile de politică economică fiind în acord cu programul de adoptare a aquis-ului comunitar şi cu
opţiunea, larg manifestată la nivel politic şi pe plan social, pentru integrarea României în UE. Programul
Economic de Preaderare a fost conceput şi structurat potrivit cerinţelor UE, concentrându-se pe evidenţierea
măsurilor de politică economică necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare, stabilite la
Copenhaga.

Fundamentându-se pe PEP, Planul Naţional de Dezvoltare este expresia angajamentului politic al Guvernului de
a finaliza reformele necesare pentru integrarea României în UE, fiind în acord şi cu memorandumul stabilit cu
FMI.

Având în vedere că PEP a fost elaborat cu participarea ministerelor şi instituţiilor responsabile de proiectarea şi
implementarea diverselor componente ale politicii economice, că pe parcursul elaborării au avut loc ample
consultări cu diverse organizaţii neguvernamentare, sindicate, patronate, că s-a beneficiat de sprijinul unor
personalităţi ştiinţifice, se poate declara că orientările strategice generale preluate în Planul Naţional de
Dezvoltare din PEP reprezintă opţiunea societăţii româneşti.

Contextul macroeconomic în care se vor realiza obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare este
conturat de Prognoza evoluţiei economiei româneşti în perioada 2001-2004, elaborată de Ministerul
Dezvoltării şi Prognozei, în care sunt estimaţi principalii indicatori macroeconomici.

Documentele strategice şi de prognoză prefigurează o dezvoltare economică şi socială a României


bazată pe 5 piloni:

1. politicile macroeconomice

2. politicile de ajustare structurală

3. politicile sociale şi ale resurselor umane

4. politicile de protecţie a mediului

5. politica regională

1. Politicile macroeconomice

Ţinând seama de evaluările şi criteriile UE cu privire la afirmarea unei economii de piaţă funcţionale, principalul
obiectiv al politicilor macroeconomice pentru perioada 2001-2005, stabilit prin Programul Economic de
Preaderare, este stabilizarea economiei şi aşezarea ei pe o traiectorie de creştere durabilă, cu scopul final de
creştere a standardului de viaţă şi de reducere, în continuare, a decalajului care separă România de standardele
medii ale Uniunii Europene. Creşterea economică va asigura în acelaşi timp condiţii favorabile pentru
accelerarea reformei structurale a economiei şi a privatizării, prin reducerea costurilor sociale antrenate de
aceste procese.
Opţiunile strategice care au stat la baza configurării politicii macroeconomice pentru perioada următoare (aşa
cum a fost prezentată şi în Programul Economic de Preaderare, septembrie 2001) au fost următoarele:

asigurarea creşterii economice,


realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor progrese semnificative în cadrul reformei
structurale şi în domeniul disciplinei financiare;
îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri pe baza asigurării unui cadru economico-financiar şi legal
corespunzător;
accelerarea şi aprofundarea în mod coerent a reformei fiscale – prin reducerea gradului de fiscalitate,
îmbunătăţirea controlului cheltuielilor bugetare, sporirea eficienţei colectării impozitelor şi taxelor ;
accelerarea procesului de privatizare şi restructurare, pe baza principiului “privatizare pentru relansare”,
astfel încât transferul de proprietate să se concretizeze în capitalizare, modernizare, investiţii;

promovarea unor politici coerente, compatibile cu cele ale Uniunii Europene vizând: restructurarea
selectivă a economiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea
industriilor cu potenţial competitiv, construirea unei agriculturi în concordanţă cu potenţialul natural, economic şi
uman de care dispune România, sprijinirea activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei, dezvoltarea turismului ,
diversificarea sectorului terţiar, astfel încât, în momentul aderării, România să fie capabilă să facă faţă
presiunilor concurenţiale din cadrul UE.

Politicile de dezvoltare a Românei sunt bazate pe următoarele principii:

promovarea sectorului privat ca forţă majoră în procesul de creare a unei economii a bunăstării şi a unei cât mai
depline ocupări a populaţiei apte de muncă;
stabilirea unui cadru democratic şi transparent pentru luarea deciziilor,
promovarea dezvoltării durabile şi protejarea mediului, ca o precondiţie a activităţii economice;
dezvoltarea procesului de învăţământ, în general, şi a formării continue, cu promovarea mijloacelor pentru
realizarea sistemului de învăţare pe tot parcursul vieţii,
promovarea oportunităţilor şi tratamentului egal pentru toţi membrii societăţii.

Având în vedere opţiunile strategice pe termen mediu ale României, politicile macroeconomice propuse pentru
perioada 2001-2005 vor pune accentul pe desăvârşirea reformei fiscale, pe creşterea gradului de compatibilitate
a politicii monetare cu economia de piaţă, pe aplicarea unei politici a veniturilor care să coreleze mai bine
dinamica veniturilor reale cu creşterea productivităţii, precum şi pe accelerarea reformelor structurale, astfel
încât evoluţia economiei reale să favorizeze implementarea acestor politici.

Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiară va fi astfel orientată încât să contribuie
la stimularea economisirii şi investiţiilor şi să răspundă rigorilor stabilităţii macroeconomice.

Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada 2001-2005 sunt subordonate obiectivelor de
relansare economică şi de reducere a ratei inflaţiei, stabilite prin Strategia Naţională de dezvoltare economică pe
termen mediu. In acest sens, priorităţile sunt următoarele:

controlul deficitului bugetului consolidat;


reducerea deficitului fiscal şi cvasi-fiscal,
limitarea deficitului de cont curent şi susţinerea, într-un mod mai eficient, a eforturilor de reducere a
inflaţiei;
exercitarea unei guvernări corporatiste mai eficiente şi creşterea veniturilor colectate la buget;
armonizarea legislaţiei fiscale cu normele Uniunii Europene;
creşterea eficienţei administraţiei fiscale;
asigurarea transparenţei în cheltuirea banului public.

Înscrierea României într-un proces de creştere economică va impune, în perioada următoare, o politică bugetară
uşor mai restrictivă, care va trebui să respecte următoarele coordonate:

fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor bugetare în funcţie de veniturile certe;


restructurarea cheltuielilor bugetare, în funcţie de ierarhizarea realistă a priorităţilor, ceea ce va face posibilă
trecerea de la un “buget de mijloace” la un buget orientat spre politici economice, - “bugetul pe programe”;
creşterea autonomiei financiare a autorităţilor locale.

Taxa pe valoarea adăugată, accizele şi contribuţiile la asigurările sociale vor constitui pilonii fundamentali ai
sistemului românesc de impozite. Reforma sistemului de impozite va fi consolidată pe baza cerinţelor de lărgire
a bazei de impozitare şi de raţionalizare a ratelor marginale de impozitare.

Guvernul consideră că, prin politica veniturilor salariale, munca trebuie să redevină o valoare socială. În acest
sens se vor lua măsuri pentru ierarhizarea salariilor în funcţie de importanţa domeniului şi, mai ales, pentru
corelarea evoluţiei veniturilor salariale cu performanţele agenţilor economici.

În cadrul politicii monetare şi a cursului de schimb, scăderea susţinută a inflaţiei va constitui unul din
obiectivele principale ale programelor economice româneşti. Această evoluţie ţine seama de strategia
de politică monetară, precum şi de principalele măsuri ce urmează a fi implementate pentru creşterea
disciplinei financiare, reducerea arieratelor şi accelerarea reformelor structurale.

2. Politicile de ajustare structurală

Restructurarea este un element important al ajustării structurale, menit, în principal, să pregătească companiile
pentru privatizare. In acest sens, se au în vedere criterii de performanţă pentru echipele de management ale
companiilor proprietate de stat, prin care urmăresc: închiderea capacităţilor de producţie ineficiente; realizarea
de analize de piaţă şi strategice ale companiilor pentru a identifica segmentele viabile ale acestora şi a decide
eliminarea secţiilor sau capacităţilor neviabile; disponibilizarea personalului, după ce s-au rezolvat problemele
sociale; îmbunătăţirea echipamentelor şi tehnologiilor în unităţile viabile, utilizarea altor surse de finanţare pentru
diminuarea costurilor de funcţionare.

Acţiunile de ajustare structurală vor urmări, în mod prioritar, sporirea productivităţii, a eficienţei şi
calităţii produselor şi serviciilor. Procesul de restructurare a economiei româneşti are în vedere
implementarea unui pachet de politici care să asigure compatibilizarea structurilor intra-sectoriale cu cele
existente şi de perspectivă în ţările Uniunii Europene, ajustarea şi consolidarea structurilor economice
pentru apropierea progresivă de nivelurile de competitivitate din economia ţărilor comunitare, inclusiv
pentru folosirea mai bună a condiţiilor de acces pe piaţa Uniunii Europene a produselor româneşti.

Procesul de ajustare sectorială va cuprinde, pe de o parte, modernizarea şi dezvoltarea agenţilor


economici cu potenţial de competitivitate şi, pe de altă parte, reorientarea, redimensionarea, închiderea
parţială sau totală a unor unităţi de producţie fără perspective de a face faţă pieţei interne şi celei
externe – acţiuni ce vor fi precedate de rezolvarea problemelor sociale.

Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării privatizării. Transferul proprietăţii de la sectorul de


stat la sectorul privat va crea o structură de proprietate care să susţină creşterea competitivităţii şi
adaptarea ofertei la cerinţele pieţei interne şi externe , ţinând seama, totodată, de obligaţiile asumate în
cadrul organismelor internaţionale. Guvernul României este hotărât să accelereze procesul de
privatizare, punând accent pe aspectul calităţii procesului, pe atragerea de investitori care au potenţial
financiar şi tehnic şi o poziţie competitivă pe piaţă, capabili să asigure transformarea întreprinderilor
preluate în operatori economici performanţi viabili.

În Programul de Guvernare pentru perioada 2001-2004 se acordă un loc important îmbunătăţirii substanţiale a
mediului de afaceri şi se afirmă rolul fundamental pe care îl are sectorul privat pentru dezvoltarea economică şi
socială susţinută, pentru relansarea economiei naţionale.

Guvernul este decis să promoveze un mediu stabil, neutru şi eficient pentru afaceri. În acest sens, se urmăreşte
asigurarea unui cadru economico-financiar şi legal corespunzător, fiind propus un set complex de măsuri:

dezvoltarea competiţiei de piaţă,


calmarea inflaţiei şi continuarea procesului de liberalizare a preţurilor,
extinderea şi diversificarea instrumentelor bancare şi fluidizarea fluxurilor financiare,
revizuirea şi simplificarea sistemului de impozite şi de colectare a acestora,
combaterea evaziunii fiscale şi vamale,
stimularea investiţiilor de capital românesc şi străin,
creşterea fluxului de capital străin şi a colaborării economice internaţionale,
dezvoltarea capacităţii de absorbţie a inovării în mediul economic.

O pârghie hotărâtoare pentru restructurarea şi dezvoltarea economiei de piaţă este politica în domeniul
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Politica în acest domeniu urmăreşte valorificarea potenţialului IMM şi a
sectorului cooperatist de a contribui semnificativ la creşterea economică durabilă, la crearea de noi locuri de
muncă, sprijinirea inovării şi a progresului tehnic şi tehnologic şi dezvoltarea clasei de mijloc, cea care asigură
stabilitatea economică şi socială a unei ţări. Pentru perioada 2001-2004, se prevede simplificarea şi
îmbunătăţirea cadrului legislativ şi administrativ, susţinerea organizaţiilor de reprezentare a sectorului,
îmbunătăţirea accesului IMM la finanţare şi îmbunătăţirea ofertei de servicii pentru IMM.

Susţinerea în continuare a dezvoltării IMM se va realiza folosind instrumente economice, astfel încât intervenţia
publică să fie limitată, transparentă şi corespunzătoare cu necesităţile întreprinderilor mici şi mijlocii, măsurile de
sprijin să nu distorsioneze funcţionarea mecanismelor pieţei. Administrarea şi aplicarea măsurilor de sprijin vor fi
descentralizate către autorităţile locale sau contractate cu bănci comerciale, organizaţii neguvernamentale şi
centre de servicii pentru IMM.

Modificările structurale din sistemul financiar-bancar au în vedere, cu deosebire, dezvoltarea sistemului


bancar, a instituţiilor de credit şi bursiere concomitent cu creşterea eficienţei şi disciplinei financiar-bancare. Din
perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiar-bancară va armoniza rigorile stabilităţii
macroeconomice cu obiectivul creşterii sustenabile şi de durată. Politica financiar-bancară va contribui la
stimularea economisirii şi a investiţiilor.

În prezent, deşi sistemul este stabil, există încă vulnerabilităţi şi slăbiciuni la nivel individual care necesită
continuarea procesului de privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat şi integrarea cooperativelor de credit
sub autoritatea BNR. De asemenea, se are în vedere creşterea exigenţei în procesul de autorizare a băncilor,
precum şi îmbunătăţirea reglementărilor privind verificarea şi sancţionarea băncilor sau conducătorilor care nu
asigură respectarea cerinţelor prudenţiale. Se va întări cooperarea cu alte autorităţi de supraveghere, naţionale
şi străine, prin încheierea unor acorduri de cooperare în domeniul supravegherii bancare. Va continua procesul
de armonizare a reglementărilor prudenţiale cu cerinţele Uniunii Europene şi cu recomandările Comitetului de la
Basel.

Condiţiile existente în societatea românească impun ca administraţia publică centrală şi locală să fie supusă
unui proces de schimbare, reforma administraţiei realizându-se concomitent pe patru planuri:

în plan strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul delimitării rolului statului de cel al
organizaţiilor private;
în plan legislativ, urmărindu-se diminuarea densităţii reglementărilor, o utilizare mai mare a legilor cadru, lăsând
o marjă de manevră ridicată autorităţilor executive;
în plan organizaţional, orientată către reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor şi supleţea posibilităţilor de
acţiune, în sensul creşterii puterii de a delega execuţia sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din
administraţie;
în planul mentalităţii profesionale, adică o schimbare a modurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor dar
şi a cetăţenilor.

Guvernul apreciază că reforma administraţiei publice este un obiectiv central. În consecinţă, se propun o serie
de măsuri care au ca scop creşterea eficienţei sectorului public prin training intensiv, simplificarea structurilor de
management public şi creşterea utilizării tehnologiei informaţiei.

Dezvoltarea agriculturii şi dezvoltarea rurală constituie doi piloni ai politicii de dezvoltare integrată durabilă în
spaţiul rural, care are în vedere promovarea unui amplu program de dezvoltare rurală în toate zonele ţării - în
cadrul unui concept de dezvoltare rurală integrată, economică şi socială, a satului românesc. Se urmăreşte, de
asemenea, asigurarea unui mediu mai favorabil pentru atragerea capitalului străin, în vederea susţinerii
programelor investiţionale şi de dezvoltare a producţiei agricole în România precum şi în vederea diversificării
economiei rurale.

Ponderea deţinută de agricultură în cadrul economiei naţionale, cât şi multitudinea obiectivelor care trebuie
realizate în vederea integrări în U.E. sunt argumente forte care au determinat Guvernul să acorde o importanţă
deosebită implementării de programe de reformă şi restructurare în agricultură.

În concordanţă cu starea actuală a sectorului agricol, Guvernul consideră că obiectivul principal al dezvoltării
agriculturii pe termen scurt şi mediu trebuie să fie creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, în
vederea asigurării securităţii alimentare a populaţiei, creşterea contribuţiei acestei ramuri în schimburile
economice externe, în condiţiile respectării cerinţelor protejării şi ameliorării mediului înconjurător. Obiectivele
propuse urmăresc atingerea parametrilor minimali de performanţă în vederea integrării în Uniunea Europeană.

Realizarea obiectivelor politicii agricole are în vedere efectele implementării unui amplu pachet legislativ, cu
privire la crearea unor exploataţii agricole eficiente, sprijinirea agricultorilor prin credite avantajoase, destinate
creşterii gradului de mecanizare, de fertilizare şi de irigare a culturilor agricole.

România a elaborat Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR), care a fost aprobat de
Comisia Europeană în 12.12.2000 şi care fundamentează Programul SAPARD, ca instrument de pre-
aderare (pre-FEOGA) dedicat sprijinirii agriculturii şi dezvoltării rurale. Strategia acestuia contribuie la
pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi la consolidarea agriculturii româneşti,
pentru a putea face faţă presiunii exercitate de competiţia de pe piaţa comunitară şi, în egală
măsură,pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale locuitorilor din zonele rurale.

Pivotul reformei structurale din agricultură îl constituie clarificarea şi restabilirea drepturilor de


proprietate precum şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale din mediul rural, care să contribuie
la consolidarea exploataţilor agricole.

Adâncirea reformelor structurale presupune perfecţionarea cadrului legal şi instituţional pentru funcţionarea
eficientă a pieţelor agricole şi rurale (piaţa produselor, a materiilor şi serviciilor pentru agricultură, piaţa creditului
şi cea funciară).

În domeniul telecomunicaţiilor, cele mai multe servicii au fost deja liberalizate. Ultimele restricţii vor fi ridicate
începând cu 1 ianuarie 2003 când Guvernul va asigura liberalizarea serviciilor de telecomunicaţii şi a reţelelor de
piaţă. Legislaţia va fi pe deplin armonizată cu Directivele Comunităţii Europene până la 30 martie 2002.

Înţelegând că utilizarea intensivă a informaţiilor sporeşte spectaculos eficienţa şi productivitatea activităţilor


economice şi sociale, şi în acord cu iniţiativa “Europa +”, Guvernul a inclus în programul său dezvoltarea
societăţii informaţionale. Sunt avute în vedere mai multe proiecte pentru a spori accesul pe Internet, pentru a
organiza şi dezvolta comerţul electronic, precum şi pentru a furniza populaţiei servicii publice electronice.

3. Politicile sociale şi ale resurselor umane

Programul guvernului are ca scop creşterea gradului de ocupare a populaţiei şi armonizarea legislaţiei interne
privind piaţa muncii cu acquis-ul comunitar relevant. Politica în acest sector va trece treptat de la măsuri pasive
la măsuri active, punându-se mai puţin accent pe asigurarea cu mijloace financiare a şomerilor şi mai mult pe
recalificarea lor şi pe crearea de locuri de muncă. Structura stimulentelor se va schimba prin adoptarea unei noi
legi care urmăreşte reformarea sistemului ajutoarelor de şomaj şi stimularea creării de noi locuri de muncă.

Politicile sociale şi cele privind resursele umane sunt construite în baza prevederilor Cartei Sociale
Europene revizuite şi a Codului Social European. Ele vor reflecta practicile instituite de Uniunea
Europeană şi dezvoltate de modelul social european.

Principalele obiective în domeniul resurselor umane şi al politicii sociale urmăresc, de asemenea, în


implementarea reformei în domeniul muncii, educaţiei, culturii, sănătăţii şi sistemului social.
Educaţia şi formarea continuă. Sistemul educaţional este privit ca o prioritate naţională de către Guvern.
Programul de guvernare în acest domeniu, pentru perioada 2001-2004, se concentrează pe o serie de factori
decisivi: asigurarea educaţiei de bază pentru toţi, capacitatea de autoperfecţionare a sistemului educaţional,
învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică, formarea continuă în contextul societăţii educaţionale.

Politica în domeniul culturii. România are o strategie culturală modernă, compatibilă cu modelele
europene, reflectând principiile de bază ale Comunităţii Europene şi asigurând condiţiile pentru
satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor culturale ale cetăţenilor, atât la nivel local cât şi naţional.

Cultura este tratată ca un factor major pentru realizarea coeziunii sociale, fiind recunoscută ca o resursă
importantă pentru dezvoltarea României, reforma culturală recunoscând valoarea moştenirii naţionale în
contextul culturii mondiale.

Politica socială. Reforma în politicile sociale vizează diferite categorii de populaţie care întâmpină
dificultăţi în procesul de tranziţie economică (persoane cu handicap, persoane în vârstă sărace etc.) şi
se referă la îmbunătăţirea sistemului de pensii, axarea pe măsuri active în domeniul ocupării populaţiei
şi protecţiei şomerilor, armonizarea legislaţiei cu normele UE, lupta împotriva sărăciei şi continuarea
reformelor sistemului de ocrotire a copiilor.

În noul context economic al României, populaţia tânără este o categorie vulnerabilă. În cursul acestui an a fost
elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru Tineret, care asigură şi o viziune, din perspectiva regiunii balcanice,
asupra rolului tineretului în asigurarea stabilităţii în această zonă.

România a făcut progrese evidente în ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei roma. In anul în
curs a fost adoptată “Strategia pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei roma din România”.

România promovează în mod activ o politică pozitivă pentru protejarea minorităţilor. Identităţile culturale şi
lingvistice sunt apărate prin intermediul sistemului educaţional.

4. Politicile de protecţie a mediului

România a aderat la majoritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind mediul şi protecţia naturii.
Prevederile acestor documente sunt preluate în legislaţia românească, în conformitate cu prevederile
Constituţiei.

După participarea la Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, România şi-a sporit semnificativ măsurile de
soluţionare a problemelor de mediu. Acordul de Asociere între România şi UE prevede că politicile de dezvoltare
în România trebuie să fie bazate pe principiul dezvoltării durabile şi că acestea trebuie să ia în considerare
potenţialele efecte asupra mediului.

Politica de protecţie a mediului este concepută ca parte integrantă a programului de dezvoltare şi restructurare
economică şi are ca scop armonizarea politicii şi practicii româneşti în domeniul mediului cu directivele UE în
domeniu. Politica în domeniul mediului se referă nu numai la măsurile şi acţiunile de refacere a zonelor afectate,
ci şi la cele de prevenire a producerii altor dezastre.

În cadrul Planului Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar de Mediu, România va asigura transpunerea
legislativă a acquis-ului comunitar de mediu, în special în domeniile evaluării impactului asupra mediului
(calitatea aerului, a apei, managementul deşeurilor, controlul poluării industriale, a substanţelor chimice şi a
zgomotului), dar va asigura şi întărirea capacităţii instituţionale specifice.

Guvernul României, prin Bugetul de stat, va asigura cu prioritate fonduri pentru co-finanţarea proiectelor incluse
în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM), a căror principală sursă de finanţare o
reprezintă fondurile alocate de UE prin instrumentul de preaderare ISPA.
5. Politica regională

Cadrul legal al politicii şi dezvoltării regionale este asigurat, în principal, de Legea nr.151/1998 privind
dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul instituţional, competenţele şi instrumentele specifice
pentru realizarea politicii de dezvoltare regională în România.

Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referă la diminuarea dezechilibrelor regionale
existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate, prevenirea producerii de noi
dezechilibre, stimularea cooperării interregionale interne şi internaţionale care contribuie la progresul economic
şi social.

Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează:

promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în vederea îmbunătăţirii competitivităţii şi
realizării unei creşteri economice permanente;
promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase şi a reţelei de localităţi;
creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine propriul proces de dezvoltare;
crearea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul la informare, cercetare-dezvoltare tehnologică, educaţie şi
formare continuă a populaţiei din zonele periferice;

promovarea unor politici diferenţiate, conform unor particularităţi zonale;


reducerea decalajelor de dezvoltare dintre judeţe, dintre mediul urban şi rural, dintre zone centrale şi periferice;
prevenirea apariţiei unor zone probleme

Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat şi etapizat, prin implementarea Planului Naţional de
Dezvoltare Regională (PNDR), care este parte integrantă a Planului Naţional de Dezvoltare. Prin PNDR
guvernul stabileşte şi fundamentează priorităţile naţionale de dezvoltare regională, identifică măsurile şi
programele prin care se pot realiza şi asigură cadrul instituţional pentru implementarea acestora. Măsurile,
programele şi proiectele regionale sunt finanţate din resurse interne, concentrate în Fondul Naţional de
Dezvoltare Regională şi resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar acordat României de
către UE în cadrul Programul naţional Phare - componenta coeziune economică şi socială. Pentru accesarea
fondurilor Phare – componenta coeziune economică şi socială - PNDR constituie documentul care
fundamentează solicitarea României de ajutor financiar din aceste fonduri.

PNDR se realizează în cadrul unui larg larg parteneriat între instituţii ale administraţiei centrale şi locale, agenţii
de dezvoltare regională, alte instituţii neguvernamentale, numeroase alte instituţii cu activitate relevantă pentru
dezvoltarea ţării, precum şi parteneri economici şi sociali.

Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al cooperării
transfrontaliere este promovarea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor de graniţă prin identificarea şi
valorificarea oportunităţilor de cooperare.

Obiectivul general al PND este orientarea şi stimularea dezvoltării economice şi sociale a ţării pentru
obţinerea unei creşteri economice durabile şi crearea de locuri de muncă stabile. Un rol important în
realizarea acestui obiectiv îl are stabilirea axelor naţionale prioritare de dezvoltare şi pe baza lor elaborarea şi
implementarea de măsuri, programe şi proiecte care să concretizeze aceste priorităţi.

Implementarea obiectivelor conţinute în Planul Naţional de Dezvoltare şi în Programul Economic de


Preaderare va contribui la accelerarea modernizării economiei şi societăţii, prin punerea în valoare în
condiţii de eficienţă şi competitivitate a potenţialului real de care dispune România şi va permite
realizarea unui mediu economic favorabil, stabil şi predictibil.