Sunteți pe pagina 1din 8

SITUATIA ECONOMICA SI POLITICA A LUMII COMUNISTE

Centralizarea economică în statele comuniste

PROPAGANDA. Alianţa “oamenilor muncii de la sate şi orase”, “cheia”


succesului primului plan de stat
Sovieticii au lansat moda cincinalelor. În Uniunea Sovietică, bolşevicii au
înfiinţat Gosplanul (Comisia de Stat a Planificării) încă din timpul lui Lenin.
După al doilea război mondial, copiind modelul sovietic, statele est-europene
comuniste au aplicat în economie cincinalele. Potrivit propagandei comuniste,
scopul planurilor economice era “să ridice nivelul de trai şi cultura maselor”.

Organizarea economiei pe baze raţionale, centralizate, este o preocupare a


minţii omului modern. În secolele XVII-XIX iacobinii şi socialiştii au teoretizat
planificarea economiei, dar primele măsuri le-au aplicat bolşevicii. Lenin
considera socialismul “de neconceput fără o organizare de stat planificată,
care să supună zeci de milioane de oameni respectării strictisime a unei
norme unice în opera de producţie şi de repartiţie a produselor”. Potrivit
aceleiaşi teorii, planificatorii îşi atingeau ţelurile prin “entuziasmul în muncă”.
Instituţia care urma să ducă economia sovietică “pe cele mai înalte culmi ale
progresului” era Gosplan (Comisia de Stat a Planificării). Stalin, “genialul
discipol şi continuator al lui Lenin” în fruntea Sovietelor, a înteţit ritmul
industrializării, declanşând în istoria sovietică “Marea cotitură”.

FANTEZIILE PROGRESULUI. Din 1931 liderul de la Kremlin le-a impus


“supuşilor” un ritm draconic de creştere economică. “Suntem cu 50 sau 100
de ani în urma ţărilor avansate”, recunoştea Stalin în faţa întregii suflări a
“Mamei Rusii”, înapoierea faţă de statele occidentale capitaliste. “Trebuie să
străbatem distanţa în zece ani. Ori facem acest lucru, ori vom fi zdrobiţi. Asta
ne dictează datoria noastră faţă de muncitorii şi ţăranii URSS-ului.”

Primul plan cincinal sovietic s-a adoptat la al V-lea Congres al Sovietelor


(1929). După propriile declaraţii, Stalin urmărea modernizarea Rusiei prin
două metode – colectivizarea şi industrializarea. Primele măsuri “sănătoase”
pentru finalizarea lui ar fi fost eliminarea “elementelor capitaliste” din
economie şi desfiinţarea proprietăţii particulare. Între 1929-1933 s-a
desfăşurat primul cincinal, dar încă din al doilea an conducătorii Partidului
Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS) ridicaseră “ştacheta” obiectivelor,
oricum “îndrăzneţe”. Într-un stat care îşi propunea desfiinţarea banilor într-un
viitor nu prea îndepărtat, “fermenţii” proiectului urmau să fie “întrecerile
socialiste” între “muncitorii-udarnici” (de şoc) sau “stahanovişti”. S-a practicat
aşadar dintru început “umflarea” cifrelor de producţie, directorii raportând
conducerii de partid realizări adevărate doar pe hârtie. Datorită acestor
mistificări, sunt greu de precizat indicatorii primului cincinal sovietic. Anumite
ramuri ale industriei (constructoare de maşini, siderurgică, chimică)
crescuseră spectaculos, dar nu şi producţia bunurilor de consum. Bolşevicii au
verificat riguros aparatul administrativ, prilej de a “elimina” sute de mii de
funcţionari cu origine socială “nesănătoasă”. PCUS i-a promovat în funcţii de
conducere pe muncitori, ajunşi “peste noapte” tehnicieni, cadre şi directori de
întreprindere. De-a lungul şi de-a latul Rusiei, s-au înfiinţat sute de şantiere,
pe care lucrau milioane de ţărani plecaţi din satele de obârşie.

SPERANŢA ÎN TRACTOARE. Ideologii bolşevici credeau în eficienţa


colhozurilor pe suprafeţe extinse care ar fi permis
utilizarea maşinilor agricole. De altfel, în timpul
regimului, tractorul a devenit un adevărat simbol al
“vieţii noi”. O agricultură făcută eficient creştea
rezervele de hrană ieftină atât pentru consumul
intern, cât şi pentru vânzări externe. Folosind
maşinile, se reducea numărul muncitorilor rurali,
eliberaţi astfel pentru munca din fabrici. Congresul
PCUS din 1926 decidea “transformarea ţării dintr-o ţară agrară într-una
industrială, capabilă să-şi producă mijloacele de existenţă necesare prin
eforturi proprii.” De la vorbe la fapte, drumul e lung sau ... imposibil.

VARIAŢII PE TEMĂ. Imediat după război, în ţările satelit ale URSS, liderii
comunişti au aplicat teoria sovietică a planificării economice, lansând
cincinalurile, cu ajutor şi supraveghere de la Moscova. Se “construia”
socialismul prin dezvoltarea forţelor producătoare, eliminarea elementelor
capitaliste şi colectivizarea agriculturii. Potrivit propagandei, planurile
economice urmau “să ridice nivelul de trai şi cultura maselor”. În Estul Europei
cei mai grăbiţi să declanşeze cincinale au fost ceho-slovacii şi bulgarii (1949).
În această perioadă, România a adoptat două planuri de stat anuale de aşa-
zisă tranziţie, planul cincinal fiind lansat abia în 1951. Dintre statele
comuniste, doar polonezii au “lungit” la şase ani durata planului de producţie
(sexenalul).

Clasa muncitoare, avangarda cincinalului


“MÂNDRIA” UZINELOR. “Fermenţii” planificării sovietice au fost “întrecerile
socialiste” între “muncitorii-udarnici” (de şoc) sau “stahanovişti”
Promovarea muncitorilor în funcţii de conducere. În documentele oficiale şi în
propaganda de partid, clasa muncitoare era numită şi “avangarda planului
cincinal”. “Răsfăţaţi” ai regimului, muncitorii fruntaşi în producţie primeau
locuinţe noi şi spaţioase, decoraţia “Ordinul Muncii” şi erau promovaţi în
posturi de conducere. “Codaşii” erau criticaţi în “gazeta de perete”.
În România, prin decretul din 18 iulie 1948 s-a înfiinţat Comisia de Stat a
Planificării (CSP), organism similar Gosplanului sovietic. Noua instituţie oferea
guvernului rapoarte asupra situaţiei economice generale a României şi
elabora planificarea acesteia. În cadrul comisiei funcţionau şase
departamente: planificare, coordonare de plan, controlul executării planului,
cercetare şi statistică, contabilitate şi relaţii cu presa şi publicul. Primul
preşedinte al CSP a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar al CC al PCR şi
ministru al Economiei Naţionale. Din aprilie 1949 i-a cedat conducerea lui
Miron Constantinescu. Preşedintele CSP primea “sfaturi” de la specialişti
sovietici. Un membru influent al comisiei era şi Vasile Luca, ministrul
Finanţelor şi secretar al PMR.
DIN BIROU ÎN BIROU. Elaborarea planului economic implica “factorii de
decizie” de la toate nivelurile economiei. Întreprinderile înaintau
departamentelor CSP proiecte, cele mai multe fiind practic cereri concrete de
materii prime şi combustibil. Departamentele centralizau, controlau şi corectau
proiectele primite, după care le trimiteau preşedinţiei CSP şi apoi la guvern.
După confruntarea cu “indicaţiile” miniştrilor de resort, se “întorceau” la CSP
care le reunea în planul de stat. Înainte de a fi adoptat de Marea Adunare
Naţională, planul primea avizul partidului şi guvernului. Pentru îmbunătăţirea
continuă a rezultatelor economice şi o permanentă verificare cu cifrele iniţiale,
planul “mare” era împărţit în planuri trimestriale. De multe ori se întâmpla ca al
treilea trimestru să fie modificat, pentru a se cere întreprinderilor o producţie
sporită.
CADRE NOI. În 1948, Conducerea centrală a PMR a “însărcinat” Organizaţiile
de Partid “să mobilizeze muncitorii” pentru realizarea planului economic de
stat. Erau necesare noi cadre de conducere în economie (în primul rând
proletari), tehnicieni şi lucrători în industrie. Specialiştii din vechiul regim erau
folosiţi în continuare, dar activitatea lor era permanent supravegheată de
“muncitori vigilenţi”. Din 1949 s-au inaugurat primele şcoli şi cursuri tehnice
care au “produs” cei dintâi absolvenţi pentru primul plan cincinal (1951-1955).
Începând cu 9 martie 1949, pentru coordonarea şi angajarea muncitorilor din
întreprinderi şi fabrici se înfiinţase Oficiul Forţei de Muncă.
SFATURI MANAGERIALE. În locul foştilor directori “capitalişti”, la conducerea
întreprinderilor naţionalizate, autorităţile comuniste au numit muncitori. “Fala”
colectivelor din fabrici şi uzine, noii directori fuseseră “ridicaţi” cu un dublu
scop. Se infirma teza conform căreia doar reprezentanţii fostelor elite sunt
capabili de conducere şi, aspect practic, se completau posturile vechi şi nou
apărute. Într-un articol de fond din Scînteia, intitulat “Noii directori”, li se
acorda acestora sfaturi practice pentru desfăşurarea activităţii. Adevărat curs
intensiv, predat în două pagini de ziar, articolul dezvăluia directorilor-muncitori
“cheia succesului”: cum se întreţin şi se repară echipamentele din
întreprinderi, cum se investeşte în fabrici, în ce condiţii acordă credite Banca
Naţională şi cum se dezvoltă… spiritul comercial. Muncitorilor, în schimb, li se
recomanda disciplină de fier: “Muncitorii trebuie să apere ca ochii din cap
autoritatea directorului, scria ziarul Scînteia. Ei trebuie să apere această
autoritate împotriva tuturor acelora care ar fi îndemnaţi să creadă că de acum
îşi pot îngădui să adopte o atitudine de familiarism, în sens burghez. Că de
acum se pot “bate pe burtă” cu directorul, pentru că acesta este un muncitor
ieşit din mijlocul lor”.
“ÎNTRECERILE SOCIALISTE”. Pentru sporirea producţiei şi promovarea
spiritului stahanovist, organizaţiile de partid şi sindicatele organizau periodic
“întreceri socialiste” între întreprinderi. În cadrul acestora se putea întâmpla ca
o uzină să treacă de la “extazul” primirii “Steagului Roşu” – recunoaştere a
“meritelor în producţie” – la “umilinţa” pierderii drapelului. Individual, şi
muncitorii “fruntaşi” primeau “Ordinul Muncii”, decoraţie instituită special
pentru celebrarea întrecerilor în producţie. Erau recompensate deopotrivă
ţesătoarele (care lucrau la trei războaie deodată), mecanicul care inventa noi
“unelte şi scule” sau savantul (precum I.C. Parhon), “tovarăş de drum” al
regimului. Pierderea drapelului putea fi urmată de anchete. Vinovaţi de
rezultatele slabe în producţie erau, pe rând, vechii patroni sabotori,
accidentele în muncă (acte de sabotaj “mascate”), absenţele de la lucru şi
“spiritul de demobilizare” al noii conduceri muncitoreşti.
BLOCURI NOI. Pentru muncitorii fruntaşi în producţie, “partidul” asigura
locuinţe noi. Apăruseră în 1948 primele “blocuri muncitoreşti”, inaugurate cu
pompă de liderii PMR. Apartamentele şi garsonierele dispuneau de încălzire
printr-un sistem central şi foloseau, în bucătărie, gazul. În incinta blocului se
amenajau uneori creşe pentru ca muncitorii să aibă doar grija muncii, nu şi a
creşterii copiilor. În Bucureşti, primele blocuri muncitoreşti au apărut în
cartierul Grozăveşti şi pe Bulevardul Filantropia.
Şcolile tehnice
Pentru îndeplinirea planului de stat era nevoie de toate braţele forţei de
muncă. S-au înfiinţat şcoli tehnice-profesionale care să formeze ingineri,
tehnicieni, maiştri şi muncitori calificaţi. La cursuri erau admise şi femeile,
conform tezei “egalităţii oamenii muncii” de ambele sexe. Pentru a evita
“absenţele nemotivate” de la cursuri, conducerea Organizaţiei de Partid a
cerut comitetelor sindicale şi din întreprinderi să colaboreze cu responsabilii
de cultură şi educaţie pentru supravegherea cursanţilor.

Planificare … lingvistică
Adoptarea planului de stat din 1949 a ridicat şi probleme mai puţin obişnuite
conducerii de partid. Termenii specifici planificării erau puţin cunoscuţi chiar şi
“iniţiaţilor”. Redactorii revistei Probleme economice abordau “problema”,
adăugând în paginile publicaţiei rubrica intitulată “În ajutorul planificatorului”.
Printre alte sfaturi, ghidul cuprindea şi un dicţionar cu “termeni de bază în
munca de planificare”, ce avea la bază literatura sovietică de specialitate.
Primul termen explicat era între-prinderea industrială: “Prin întreprindere
industrială, afirma dicţionarul, se înţelege unitatea economică, organizată,
pentru fabricarea produselor industriale”.

Soluţii
“S-au găsit pentru fiecare întreprindere conducători. Nu întotdeauna s-a
reuşit, dar au fost oameni care au făcut faţă sarcinilor. Între timp, s-au format
specialişti din generaţia tânără. Dar, sigur, era o problemă grea aceea a
cadrelor.”

Locatarii" din blocul comunist si politica lor

""Fratia"" in lagarul socialist


In privinta motivatiilor si modului de constructie a blocului comunist, parerile
specialistilor sunt impartite. Unii acuza lacomia lui Stalin de a detine o larga
zona de influenta. Altii ii ""scuza"" reactia, considerand ca nu a facut decat sa
se apere de ofensiva SUA. Dincolo de opinii, lagarul socialist a devenit
realitate.
In orice competitie, adversarii isi urmaresc unul altuia miscarile si reactiile.
Tocmai dintr-o astfel de panda permanenta intre SUA si URSS a cazut peste
Europa ""cortina de fier"", facand posibila continuarea conflagratiei sub forma
unui ""razboi rece"". Miscarile sovieticilor din Europa Rasariteana nu puteau
trece neobservate. Diplomatul american George Kennan si-a informat
presedintele, Harry Truman, despre planurile expansioniste ale URSS,
propunand o strategie de ""stopare"" a Moscovei.
JDANOV ARE CUVANTUL! Kremlinul nu s-a lasat insa intimidat. Fondarea
Cominformului (septembrie 1947) a parut intr-o prima etapa a fi raspunsul dat
Planului Marshall, dar si tentativelor puterilor occidentale de a interveni si
stopa comunizarea partii rasaritene a Europei. Al doilea ""raspuns"" a constat
in crearea CAER (5 ianuarie 1949). La intalnirea celor noua state comuniste
care au pus bazele Cominformului, reprezentantul URSS, Andrei Jdanov, a
trasat, in viziunea Moscovei, liniile directoare ale politicii internationale.
Raportul sau constata ""impartirea"" lumii in lagarul imperialist si cel socialist.
In primul erau incluse Franta, Anglia, SUA si invinsele in urma razboiului:
Germania, Japonia, Italia. In opinia lui Jdanov, ""pilonii de sustinere"" ai
lagarului imperialist erau Anglia, Franta, Belgia, Olanda (ultimele doua ca tari
colonialiste), Turcia si Grecia (""tari cu regimuri reactionare si
antidemocratice"") si ""tari politiceste si economiceste dependente de SUA ca
tarile Orientului Apropiat, ale Americii de Sud si China"".
De cealalta parte, supus Moscovei se afla lagarul socialist - ""bastionul pacii si
democratiei"" - la care se adaugau ""simpatizantii"" (Indonezia, Vietnam, India,
Egiptul si Siria).
"SUPUSII". IN LAGARUL SOCIALIST, "fratii mai mici" ai URSS pot fi impartiti
in doua categorii: "supusi" si "refractari". Din prima categorie fac parte statele
in care, odata Armata Rosie intrata si comunistii instalati in posturi-cheie,
acestia au pastrat puterea pana in 1989. In Bulgaria, de pilda, Frontul Patriei,
"intronat" de sovietici, compus din comunisti, socialisti si taranisti, a obtinut
majoritatea la alegerile din noiembrie 1945. Aceeasi "reteta" a functionat si in
Ungaria. In noiembrie 1944, la Szeged, micii proprietari, national-taranistii,
socialistii si comunisti au organizat Frontul National de Independenta. Peste o
luna s-a format la Debrecen guvernul provizoriu, aflat sub controlul generalului
sovietic Vorosilov. Un guvern asemanator a fost creat si la Lublin, in Polonia.
Autointitulatul Comitet-comunist-de-la-Lublin a "dat" guvernului format in iunie 1945
17 ministri comunisti dintr-un total de 21.

MASTILE PROPAGANDEI
""Aci (in lagarul capitalist - n.n.), amenintarea directa cu forta se imbina cu
santajul, cu tot felul de masuri de presiune politica si economica, cu coruptia,
cu folosirea contradictiilor si disensiunilor interne pentru intarirea propriilor
pozitii. Toate acestea sunt acoperite cu masca liberalo-pacifista, cu scopul de
a insela si a atrage in cursa pe oamenii neincercati in politica. (De aici rezulta
ca partidelor comuniste le revine o sarcina deosebita. Ele trebue sa ia in
mainile lor steagul apararii independentei si suveranitatii nationale a tarilor lor
astfel incat nici un fel de planuri de inrobire a tarilor din Europa si Asia nu vor
putea fi realizate""
Declaratia participantilor la sedinta de constituire a
Cominformului, Polonia 1947
"REFRACTARII". Cehoslovacia si Albania sunt doua cazuri de "refractari" ai
lagarului socialist, readusi la linia "corecta" de Stalin. Sovie-ticii, "eliberatori ai
Cehoslovaciei", au reusit impunerea unui guvern com-pus mai ales din
comunisti instruiti la Moscova. Din martie 1945, Frontul National Cehoslovac a
stabilit la Kosice un program de actiune care a "nascut" guvernul de uniune de
la 5 aprilie. Spre deosebire de celelalte state-"surori", comunistii cehoslovaci
n-au vizat acapararea dintr-o data a intregii puteri, ba mai mult, nu au
respectat dintotdeauna "regulile" Kremlinului. Dar, dupa intrevederea Stalin -
presedintele Benes, Cehoslovacia a anuntat "brusc" respingerea "ajutorului
anglo-britanic", dupa ce initial il acceptasera. Din vara lui 1947, "armonia" din
Frontul National s-a rupt. Partidul Comunist Cehoslovac isi pune in aplicare
metodele "moscovite": hartuirea partenerilor in scopul obtinerii posturilor-cheie
din guvern, organizarea de greve prin intermediul sindicatele coordonate de
lideri comunisti, reinfiintarea "militiilor populare" din timpul razboiului,
propaganda filosovietica. Rezultatul? 12 ministri moderati demisioneaza, iar
presedintele Benes, sub presiunea militiilor si a sindicatelor, formeaza un nou
guvern (25 februarie 1948) in care vor intra 12 ministri comunisti, de asta data,
in frunte cu premierul Gottwald, liderul PCC. Astfel s-a derulat "lovitura de la
Praga", in urma careia comunistii, castigatori si in alegeri, au transformat tara
intr-o "democratie populara".
Comunizarea Albaniei a fost favorizata de devastatorul razboi civil (1943)
purtat intre regalisti, nationalisti si triburile din zona muntoasa. Dupa 1945,
aflat sub "aripa protectoare" a sovieticilor, liderul comunist albanez Enver
Hodja si partidul comunist - "Frontul democratic" - obtin puterea. Cu toate ca
in interiorul formatiunii exista o ruptura: "militantii" pentru unificarea cu
Iugoslavia si "intelectualii" lui Hodja, care voiau indepen-denta tarii.
Proclamarea Republicii Populare Federative Iugoslavia (29 noiembrie 1945) a
fost precedata de adevarate masacre intre locuitorii tarii, intre diversele
populatii. Abia la insistentele lui Stalin, Tito a acceptat formarea unui guvern
de uniune, acaparat ulterior de comunisti, titulari a 23 din cele 25 de posturi
ministeriale. Conducatorul iugoslav a aparut ca preferat al lui Stalin pana in
1949, an in care unitatea blocului comunist a fost zdruncinata de eliminarea
"tradatorului Tito" din "fratia lagarului socialist".
SUPUNEREA "SATELITILOR"
Factorii favorizanti ai instaurarii comunismului si formarii, practic, a lagarului
socialist in Europa Centrala si de Sud-Est au fost, in principal, dificultatile
economice si sociale postbelice, imposibilitatea fortelor de opozitie de a se
manifesta, prezenta fizica si insistenta sau doar proximitatea trupelor sovietice,
carisma si popularitatea de care s-au bucurat liderii comunisti (unii aureolati de
anii petrecuti in puscarie pentru "cauza socialismului"). Sovietizarea a parcurs
aceleasi etape concrete in toate tarile "supuse": impunerea de catre Armata
Rosie a "guvernelor de uniune nationala", provenite din fronturile formate in
scopul organizarii rezistentei comuniste; trucarea alegerilor pentru a aduce la
putere partidele comuniste; eliminarea "dusmanilor de clasa".