Cladiri in conditii dificile de

amplasament
-Terenuri de fundare instabile-

Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Arhitectura

An universitar 2014-2015
Student arhitect Florea Andreea Marilena, grupa 602
CLADIRI IN CONDITII DIFICILE DE AMPLASAMET terenuri de fundare instabile

Terenurile disponibile pentru amplasarea constructiilor ingineresti sunt intr-o continua scadere,
aceasta situatie combinata cu preturile destul de ridicate ale acestora determina tot mai multi investitori
sa aleaga ca teren de fundare pamanturi ce prezinta o capacitate portanta slaba, terenuri care nu pot
asigura buna functionare si nici exploatarea constructiei in conditii de siguranta si confort.
Pamanturile ale caror proprietati ingineresti nu prezinta siguranta pentru amplasarea constructiilor
ingineresti sunt, in general, cele care contin fractiuni mari de argila, in special argile montmorillonitice,
deoarece acestea pot suferi variatii mari de volum atunci cand sunt supuse unui proces de uscare-
umezire.
Proiectarea constructiilor nu poate fi facuta independent de cunoasterea conditiilor specifice ale
amplasamentului propus. Conditiile dificile de amplasament sunt clasificate in doua mari categorii:
-conditii dificile provenite din mediul natural;
-conditii dificile provenite din mediul construit.
Orice portiune dintr-un masiv de pamant aflata in apropierea unei suprafete libere, in panta, tinde
sa se puna in miscare sub actiunea propriei greutati. Cand rezistenta interioara a masivului este
depasita, se produce fenomenul de alunecare (pierderea stabilitatii taluzului). Cunoasterea fenomenului
intereseaza atat pentru proiectarea constructiilor plasate pe pante naturale cat si pentru proiectarea
taluzurilor care rezulta din sistematizarea pe verticala a unui amplasament.
Stabilitatea taluzurilor pentru pamanturi fara coeziune (nisip, pietris):
O particula de pamant aflata pe panta este in echilibru sub actiunea greutatii proprii (G),atat timp
cat componenta lui G in lungul taluzului (L) este mai mica decat forta de frecare (Ff)care se dezvolta la
contactul cu restul masivului de pamant. Forta de frecare (Ff) este proportionala cu componenta
normala pe fata taluzului (N) a greutatii proprii.
efortul unitar normal dat
de forta N
efortul unitar tangential dat
de forta L
lim =tg rezistenta la
forfecare a pamantului
unghiul de frecare
interioara a pamantului
unghiul taluzulu

1
 Datorita modului
de formare al
pamantului, prin
dezagregarea fizica
si/sau chimica a rocilor,
suprafata scoartei
terestre este alcatuita,
in cea mai mare parte,
din pamanturi
nesaturate, iar acest
lucru le face sa aiba o
comportare complexa,
care ofera inginerilor
constructori multe
provocari. Un rol
important, in
comportarea complexa
a pamanturilor, il
reprezinta factorul
climatic, deoarece, in
perioadele calde
(secetoase), are loc o evaporare a apei din scheletul pamantului, ceea ce conduce la contractia si apoi la
fisurarea lui. Procesul invers, si anume acela de umflare, are loc in perioadele ploioase atunci cand,
datorita infiltrarii apei in scheletul pamantului, fisurile se inchid. Acest lucru nu conduce neaparat si la
eradicarea totala a contractiei pamantului indusa in perioadele calde.
Prezenta apei in scheletul pamantului are ca efect scaderea capacitatii portante deoarece se inter-
pune intre particulele masei de pamant slabind fortele de atractie dintre acestea. Fortele de atractie
dintre particule depind atat de forma particulei cat si de compozitia chimica si mineralogica a
pamantului. Deci, comportarea pamantului depinde de toate cele trei faze constituente (faza solida, faza
lichida, faza gazoasa) precum si de interactiunea intre si in cadrul fazelor. Raportul dintre cele trei faze
componente este dictat de modul de aranjare relativa a particulelor intre ele sau a lanturilor de
particule, deci, de structura pamantului conferita de conditiile de geneza si de actiunile la care pamantul
a fost supus in decursul existentei lui.
Procesul de stabilizare se poate aplica cu succes in cazul pamanturilor cu granulatie fina, cum sunt
pamanturile argiloase si namolurile, insa poate avea rezultate favorabile si in cazul pamanturilor
nisipoase, care contin un procent semnificativ de particule fine (minerale argiloase). Prin folosirea
termenului de imbunatatire a terenului de fundare se intelege o crestere, cu un grad mai mic sau mai
mare, a proprietatilor ingineresti ale acestuia, in timp ce termenul de stabilizare implica automat
cresterea proprietatilor geotehnice ale pamantului astfel incat acesta sa poata sustine sarcinile
provenite de la constructiile ingineresti.
Procedeul de stabilizare produce urmatoarele efecte asupra terenului de fundare, si anume:
creste rezistenta la forfecare;
reduce permeabilitatea;
reduce compresibilitatea.

PROPRIETATILE GEOTEHNICE ALE PAMANTULUI CU ROL ESENTIAL IN PROCESUL DE STABILIZARE

Volumul de goluri din interiorul pamantului poate suferi modificari substantiale pe parcursul
perioadei de evolutie, in functie de factorii climatici ai zonei in care se afla pamantul respectiv. Aceasta

2
modificare de volum, datorata, in principal, adsorbtiei sau evaporarii apei din porii pamantului, poate
conduce la aparitia unor eforturi suplimentare in elementele structurale ale unei constructii, afectand
astfel buna sa exploatare.
Stabilitatea constructiilor ingineresti depinde de rezistenta si de caracteristicile de compresibilitate
ale terenului de fundare. Atunci cand dorim amplasarea unei constructii ingineresti pe un anumit
amplasament este necesara cunoasterea proprietatilor geotehnice ale acestuia pentru a putea
determina masurile ce pot fi luate in scopul asigurarii stabilitatii si sigurantei constructiei.
In cazul pamanturilor argiloase si a celor cu un continut semnificativ de particule fine (minerale
argiloase), caracteristicile fizice, care influenteaza, intr-un fel sau altul, comportarea lor, sunt:
plasticitatea, consistenta, porozitatea, indicele porilor, umiditatea naturala si gradul de umiditate.
O alta caracteristica, importanta in procesul de stabilizare, este permeabilitatea pamantului.
Permeabilitatea depinde de volumul, de forma si dimensiunile porilor. De asemenea, pentru evaluarea
deformatiilor si a capacitatii portante a pamantului este necesara si cunoasterea caracteristicilor
mecanice precum compresibilitatea, consolidarea si rezistenta la forfecare.
Plasticitatea este o caracteristica comuna majoritatii rocilor insa este specifica, indeosebi, rocilor
moi. Plasticitatea reprezinta proprietatea rocilor de a se deforma sub actiunea unei incarcari externe
fara a-si modifica volumul, iar dupa indepartarea incarcarii aceasta deformatie se pastreaza. Starea
plastica a rocilor apare intr-un anumit domeniu de valori ale umiditatii, domeniu definit de Atterberg.
Daca umiditatea unei roci este in afara limitelor Atterberg, atunci spunem ca roca nu se mai afla in
starea plastica.
Determinarea indicelui de plasticitate se poate face cu ajutorul relatiei 1:
Ip = wL wp (1)
unde:
Ip = indice de plasticitate;
wl = limita superioara de plasticitate;
wp = limita inferioara de plasticitate.
Plasticitatea rocilor (pamanturilor) depinde de natura mineralogica si de forma mineralelor din care
este alcatuit pamantul, precum si de vascozitatea fluidului din porii sai. Cu cat fluidul din porii
pamantului este mai vascos, cu atat plasticitatea masei de pamant este mai mare. Dintre mineralele
argiloase, montmorillonitul are cea mai mare plasticitate, pe cand mineralele, precum cuartul sau
feldspatul, nu sunt plastice. Dimensiunea particulelor influenteaza direct plasticitatea. Cu cat
dimensiunea particulelor minerale este mai mica, cu atat plasticitatea rocilor creste.
Consistenta este un termen folosit pentru a indica gradul de rigiditate al pamanturilor coezive.
Determinarea indicelui de consistenta se face cu ajutorul relatiei 2, unde:
Ic = indice de consistenta;
wl = limita superioara de plasticitate;
w = umiditatea naturala;
Ip = indicele de plasticitate.
Determinarea indicelui de lichiditate se face astfel:
IL = 1 + IC (3), unde:
IL = indicele de lichiditate;
IC = indicele de consistenta.
Gradul de umiditate (saturatie)
Gradul de umiditate defineste proportia in care se gaseste apa in porii pamantului.
unde:
Sr = gradul de saturatie;
Vw = volumul apei din pori;
Vg = volumul porilor.

3
 Daca toti porii pamantului sunt plini cu apa adica Vw = Vp rezulta ca roca este saturata (Sr = 1), iar
daca VW = 0, rezulta ca roca este perfect uscata si gradul de saturatie este zero.
Indicele de activitate al pamantului
Variatele caracteristici de umflare a pamanturilor au fost clasificate de Skempton, pe baza unui
coeficient numit indice de activitate (IA). Astfel, conform lui Skempton, gradul de activitate al unui
pamant poate fi exprimat prin relatia 5, unde:
IA = indice de activitate;
Ip = indice de plasticitate;
A2 = procentul de particule cu dimensiuni mai mici de 2 mm.
Pamanturile ale caror indice de activitate este mai mare decat 1,25 pot fi considerate ca
apartinand tipului de pamant predispus umflarilor.
Permeabilitatea pamanturilor
Permeabilitatea este proprietatea pamanturilor care permite apei sa circule prin porii sai. In
pamanturi, golurile sunt distribuite intr-o maniera mai mult sau mai putin uniforma si intotdeauna sunt
interconectate. Permeabilitatea nu depinde de volumul total al golurilor, ci depinde de marimea lor.
Curgerea apei prin golurile interconectate poate sa fie turbulenta (moleculele de apa au trasee
neregulate si haotice), sau poate fi laminara (moleculele de apa descriu linii de curent continue,
paralele). Tipul de debit este important in operatiunea de stabilizare deoarece materialul folosit pentru
stabilizare va inlocui apele subterane, in timpul curgerii laminare si se va amesteca cu apa subterana, in
timpul curgerii turbulente. Deoarece permeabilitatea este un factor important in realizarea proiectelor
de stabilizare, este necesara o determinare corecta a sa. Coeficientul de permeabilitate variaza de la 10-
2 cm/sec, in cazul pietrisurilor curate, pana la 10-11 cm/sec, in cazul argilelor.
Compozitia granulometrica singura, fara luarea in considerare a starii fizice a pamantului (a porozi-
tatii sale), nu poate oferi informatii cantitative sigure asupra coeficientului de permeabilitate, ci, cel
mult, ordinul de marime.
Compresibilitatea si consolidarea
Compresibilitatea reprezinta capacitatea pamantului de a-si reduce volumul (prin reducerea
volumului porilor) datorita greutatii proprii sau atunci cand este supus unei incarcari exterioare.
Consolidarea reprezinta tasarea, in timp, a pamantului saturat. Astfel, atunci cand acesta este supus la o
presiune exterioara, presiunea aplicata este, initial, preluata de apa din pori, rezultand o presiune in
exces a apei din pori. In timp, presiunea aplicata se transfera scheletului pamantului care, la randul sau,
cauzeaza o reducere a apei din pori. Deci, consolidarea este un proces ce apare simultan cu indepartarea
apei in afara masei de pamant si cu un transfer, gradual, al presiunii de la apa din pori la scheletul
mineral.
Consolidarea este insotita de o micsorare a porozitatii si a volumului pamantului datorita
rearanjarii mai dense a particulelor de pamant, conducand, astfel, la sporirea rezistentei pamantului prin
cresterea numarului punctelor de contact dintre particule. Consolidarea este specifica in special
pamanturilor argiloase deoarece depinde de permeabilitate. Cum nisipurile au o permeabilitate mare,
eliminarea apei din pori se realizeaza, practic, odata cu aplicarea incarcarii.
Rezistenta la forfecare
Proprietatea care ii permite pamantului sa ramana in echilibru, atunci cand suprafata sa nu este
orizontala, se numeste rezistenta la forfecare. Rezistenta la forfecare a pamantului sau a rocii este
rezistenta maxima dincolo de care stabilitatea sa nu mai este asigurata. Rezistenta la forfecare este
strans legata de forma particulelor care alcatuiesc terenul de fundare deoarece rezistenta pamantului
este influentata de contactul dintre particule. Cu cat suprafata de contact dintre particule este mai
mare, cu atat rezistenta pamantului va fi mai mare. Daca particulele au o forma sferica (aceasta forma
fiind foarte rar intalnita in realitate) atunci suprafata de contact dintre particule va fi foarte mica,
rezultand o rezistenta la forfecare scazuta. In schimb, o forma cat mai apropiata de cea a unui

4
dreptunghi va oferi puncte de contact maxime. Aceasta este proprietatea care ofera capacitate portanta
pamanturilor.
Rezistenta la forfecare este exprimata prin ecuatia lui Coulomb si are urmatoarea forma:
tf = s tgf + c (4)
unde:
tf = rezistenta la forfecare;
s efortul unitar normal pe suprafata de alunecare;
tgf = coeficientul de frecare;
f = unghi de frecare interna.

Porozitatea si indicele porilor

In procesul de stabilizare, porozitatea joaca un rol important deoarece este un factor de care
depinde tasarea pamantului atunci cand acesta este supus la diferite incarcari. Cu cat valoarea
porozitatii este mai mare, cu atat terenul este mai predispus la tasari importante si de durata, indeosebi
in cazul argilelor. De asemenea, cu cat porozitatea terenului este mai mare, cu atat acumularile de gaze
si lichide sunt mai mari, ceea ce conduce la o scadere a coeziunii, respectiv la o capacitate portanta mai
mica.
Porozitatea este o marime ce influenteaza direct aportul de noi substante care ar putea fi
introduse in teren, cu scopul de a-i imbunatati acestuia caracteristicile geotehnice.
Determinarea porozitatii se poate face cu ajutorul relatiei 5, unde:
Vp = volumul porilor;
Vt = volumul total al masei de pamant.
In calculele geotehnice se foloseste adesea indicele porilor:
unde:
e = indicele porilor;
Vp = volumul porilor;
Vs = volumul particulelor solide.

MATERIALE, TEHNOLOGII SI PROCEDEE FOLOSITE LA STABILIZAREA TERENURILOR DE FUNDARE

Procesul de stabilizare consta in introducerea si amestecarea unor aditivi (agenti de stabilizare) in
pamant, sub forma de pulbere sau sub forma de suspensie, cu scopul principal de a imbunatati
stabilitatea de volum, rezistenta, permeabilitatea si durabilitatea pamantului.
Dezvoltarea unor rezistente superioare celor initiale este posibila datorita reducerii volumului de goluri,
prin inlocuirea lichidului din structura pamantului de catre agentul de stabilizare folosit. Astfel,
particulele si agregatele se apropie unele de altele crescand numarul punctelor de contact, prevenind
totodata si umflarea.
Stabilizarea terenului de fundare trebuie sa fie precedata de o investigatie a terenului pentru a
stabili tipul si succesiunea straturilor de pamant care apar pe respectivul amplasament. Dupa evaluarea
conditiilor de teren se hotaraste metoda de stabilizare care este cea mai potrivita pentru atingerea
performantelor dorite. Stabilirea compozitiei amestecului de pamant cu agentul de stabilizare se
realizeaza prin incercari de catre un laborator de specialitate [4]. Determinarea caracteristicilor initiale
ale terenului de fundare este necesara nu doar pentru alegerea metodei de stabilizare, ci si pentru
alegerea si determinarea proportiei aditivilor necesari.
Datorita faptului ca stabilizarea terenului de fundare este un proces complex este necesar adesea
ca lucrarile de stabilizare sa fie monitorizate in timpul executiei. Unele tehnici folosite la investigarea
terenului sunt necesar a fi folosite in timpul si dupa realizarea stabilizarii, astfel incat munca sa poata fi
evaluata.

5
Materiale folosite pentru stabilizarea terenului de fundare
Ciment
Cimentul poate fi folosit cu succes la stabilizarea oricarui tip de pamant, cu exceptia pamanturilor
cu un continut ridicat de materii organice sau a argilelor cu plasticitate mare. Daca un pamant argilos are
un continut de materii organice mai mare de 2%, atunci cimentul este considerat ca ineficient, deoarece
pentru stabilizarea sa, materia organica intarzie hidratarea cimentului, din cauza ca adsoarbe ionii de
calciu preferential. In cazul acestor pamanturi adaugarea unei surse suplimentare de calciu, cum ar fi
clorura de calciu sau var hidratat, poate fi o solutie care sa permita atingerea rezistentelor dorite.
Stabilizarea cu ciment se foloseste, cu succes, in cazul pamanturilor argiloase datorita texturii, precum si
a compozitiei chimice si mineralogice a acestora.
In general, s-a constatat ca adaugarea unei cantitati mici de ciment (de pana la 2% din greutatea
masei uscate de pamant), conduce la o modificare a proprietatilor pamantului, in timp ce o cantitate mai
mare conduce la schimbari importante ale acestor proprietati. De obicei, in procesul de stabilizare,
cantitatea de ciment necesara pentru realizarea agentului de stabilizare poate varia intre 3% si 16% din
greutatea uscata a pamantului, in functie de tipul pamantului si de proprietatile acestuia. Pentru
stabilizarea pamantului se poate folosi orice tip de ciment dar, in general, cel mai utilizat este cimentul
Portland. Componentii de baza care alcatuiesc cimentul sunt silicatii de calciu (in proportie de 75%) si
aluminatii si feritii de calciu (in proportie de 25%). In final, prin hidratarea cimentului se formeaza o
structura scheletica a carei rezistenta depinde de marimea fragmentelor si de cantitatea de ciment
adaugata.

Var
Varul este un liant hidraulic pe baza de calcar ars. In procesul de stabilizare, varul poate fi folosit
atat sub forma de var stins (hidroxid de calciu), cat si sub forma de var nestins (oxid de calciu). In
general, se pare ca varul nestins este un stabilizator mai eficient decat varul hidratat. In plus, folosirea
varului sub forma de suspensie produce rezistente mai mari decat atunci cand este folosit sub forma de
pulbere.
Stabilizarea cu var este eficienta in cazul pamanturilor argiloase si este mai putin adecvata in cazul
pamanturilor granulare care nu au, sau care prezinta un continut mic de argila. Aceeasi situatie o
intalnim si in cazul pamanturilor cu un continut ridicat de materie organica, unde stabilizarea cu var are
efecte mici asupra proprietatilor ingineresti ale terenului de fundare.
Kuno si altii (1989) au aratat ca, daca se adauga o cantitate de 20% (din greutatea pamantului uscat) de
gips in amestec cu var nestins sau var hidratat, atunci acest amestec poate fi folosit la stabilizarea
pamanturilor organice, atat timp cat ele nu prezinta un continut de umiditate ridicat.
In general, varul poate fi folosit pentru stabilizarea majoritatii pamanturilor care prezinta un indice
de plasticitate cuprins intre 10% si 50%.
In cazul pamanturilor ce prezinta un indice de plasticitate sub 10%, pentru ca reactia varului sa poata
avea loc este necesara adaugarea unui material puzzolanic, cenusa zburatoare fiind materialul
puzzolanic cel mai des utilizat in astfel de cazuri.
Pe langa cresterea rezistentei pamantului datorita stabilizarii cu var, se obtine si o reducere a plasti-
citatii precum si o stabilizare a modificarilor de volum. Reducerea plasticitatii poate fi atribuita cresterii
naturii granulare a pamantului tratat cu var, induse de reactiile pe termen scurt (schimbul de cationi si
cresterea aglomerarii floculare) [6]. Rezultatele finale obtinute depind atat de cantitatea de var si tipul
mineralelor cat si de cantitatea de minerale prezente in pamant.

Alte materiale folosite pentru stabilizarea terenurilor de fundare

Materialele cele mai utilizate pentru stabilizarea terenurilor de fundare sunt cimentul si varul insa,
pe langa acestea, mai sunt si alte materiale care pot fi utilizate ca agenti de stabilizare. Putem enumera,

6
dintre acestea, cele mai utilizate materiale care pot fi folosite atat ca liant unic cat si in amestec cu alte
materiale: cenusa zburatoare, bentonita, silica fume, bitumul, zgura macinata de furnal etc.
Cenusa zburatoare (cenusa de termocentrala) este un material puzzolanic care poate fi folosit ca
agent de stabilizare unic sau poate fi folosit in amestec cu alte materiale, cum ar fi varul sau cimentul.
Datorita faptului ca, prin utilizarea sa ca agent de stabilizare, se obtine o crestere usoara a rezistentei,
cenusa zburatoare este, de obicei, amestecata cu var. Atunci cand procesul de stabilizare se desfasoara
la temperaturi scazute, se recomanda ca cenusa zburatoare sa fie amestecata cu ciment, deoarece
cenusa prezinta o sensibilitate marita la temperaturi scazute. Amestecul de cenusa zburatoare var
poate fi folosit in cazul nisipurilor si pietrisurilor cu un continut scazut de argila.

Tehnologii si procedee folosite pentru stabilizarea terenurilor de fundare

Stabilizarea terenului prin intermediul pilotilor de mica adancime
Agentii de stabilizare pot fi amestecati in situ, pe amplasamente in care nu este excesiv de dificil de
sapat pentru a forma piloti de mica adancime (9-12 m adancime). Astfel, pe amplasamentul dorit se pot
executa foraje, dupa care se introduce agentul de stabilizare in straturi de 20 25 cm, operatiune
urmata de o serie de compactari.
Pe langa imbunatatirea terenului de fundare, pilotii rezultati prin injectarea agentului de stabilizare
in pamant servesc si ca piloti structurali. In functie de nivelul apei subterane, pilotii realizati prin
injectarea agentilor de stabilizare se pot suprapune, pentru a forma pereti de impermeabilizare.
Compozitia agentului de stabilizare trebuie sa fie foarte bine proiectata deoarece rezistenta pilotului
scade, in cazul in care o cantitate semnificativa de apa de la pilotul pamant-agent de stabilizare curge
catre pamantul din jur. Rezistenta unui astfel de pilot este influentata si de conditiile de tratare (uscare).
Conditii bune de uscare sunt atunci cand pilotii sunt inconjurati de pamant umed sau saturat la
temperatura dorita.

Jet grouting
Procedeul jet grouting consta in adaugarea unui aditiv in pamant (de obicei ciment sau ciment-
bentonita), sub inalta presiune, pentru a eroda si a amesteca pamantul cu aditivul.
Procedeul jet grouting este eficient la imbunatatirea unei game variate de pamanturi, cu el putand fi
tratat orice pamant in interiorul caruia poate fi introdusa tija de eliberare a jetului. Prin acest procedeu
au fost stabilizate terenuri pana la o adancime de 45 m. In anumite conditii este posibila si stabilizarea la
adancimi mai mari. Sistemul jet grouting este dificil de folosit in cazul depozitelor de pamant care contin
o cantitate mare de bolovani (stanci).
In urma utilizarii acestui procedeu se obtine o crestere a rezistentei pamantului si a rigiditatii
acestuia, precum si o scadere a permeabilitatii.

Compaction grouting
Prin folosirea acestui procedeu se obtine o crestere in densitate a pamantului moale sau a celui
aflat in stare afanata. Tehnica procedeului compaction grouting consta in injectarea sub presiune a unui
aditiv plastic-rigid in pamant. Amestecul este astfel proiectat incat sa nu patrunda in porii pamantului
sau sa se amestece cu pamantul. Amestecul ramane intr-o masa omogena, ce ia forma unor bulbi de
forma aproape sferica, care deplaseaza particulele pamantului, avand astfel un efect de compactare
asupra masivului de pamant.
Aceasta metoda de stabilizare poate fi folosita cu succes si pentru ridicarea controlata a
structurilor ingineresti. In urma aplicarii procedeului compaction grouting se obtine un plus de
capacitate portanta in zona cu volum densificat.
Realizarea stabilizarii prin procedeul compaction grouting necesita folosirea unor echipamente speciale.
In unele cazuri poate fi necesara pomparea agentului de stabilizare cu presiuni de pana la 7 MPa, insa, la

7
majoritatea lucrarilor, presiunile intre 3-4 MPa sunt suficiente. Conductele si furtunurile folosite trebuie
sa aiba cel putin 5 cm in diametru, iar ratele de pompare se incadreaza intre 1-4 m cubi pe minut.

SOLUTII CONSTRUCTIVE PENTRU CLADIRI AMPLASATE PE TERENURI IN PANTA

Cazul 1: Cladirea este amplasata pe o platforma amenajata in taluzul existent: echilibrul masivului este
restabilit prin introducerea unui zid de sprijin - cladirea se alcatuieste ca pe teren orizontal;

Cazul 2: Cladirea este alaturata taluzului: echilibrul masivului de pamant este restabilit prin nivelurile
inferioare; etajele inferioare se conformeaza si se dimensioneaza pentru preluarea integrala a
fortei orizontale din impingerea pamantului.

ZIDURI DE SPRIJIN DIN PLACI DE BETON ARMAT

Echilibrul zidului de sprijin este asigurat de
greutatea proprie si de greutatea masivului de pamant care reazema pe talpa de fundatie.
Zidul propriu zis si talpa de fundatie sunt solicitate la incovoiere pe schema statica de consola;
Imbunatatirea stabilitatii de ansamblu fara sporirea greutatii proprii:
- Ziduri de sprijin cu placi intermediare prin care se realizeaza reducerea impingerii orizontale;
- Ziduri de sprijin ancorate pentru inaltimi mari si in conditiile in care masivul din spatele zidului permite
ancorarea la distante acceptabile.
EFECTELE CUTREMURULUI ASUPRA ZIDURILOR DE SPRIJIN
Miscarea seismica introduce acceleratii puternice atat in zidul de sprijin cat si in masivul de pamant
din spatele sau. Amplificarea acceleratiei solului este nesemnificativa(rigiditate mare). Tipuri de avarii:
- rotirea/rasturnarea;
- lunecarea;
- pierderea stabilitatii masivului.
ALTE MASURI CONSTRUCTIVE
Pentru limitarea efectului insoririi (dilatare impiedicata)zidurile de sprijin de lungime mare se
fragmenteaza cu rosturi de dilatatie verticale (dispuse la circa 25 m distanta unul de altul);

8
 Pentru diminuarea presiunii apei din pamant, in
spatele zidului de sprijin se prevede un sistem
de drenaj, iar in zid se prevad goluri
(barbacane) pentru scurgerea apei;

9
CONCLUZII
Principalul efect al stabilizarii terenului de fundare consta in cresterea rezistentei la forfecare a
pamantului, ceea ce conduce la obtinerea unei capacitati portante superioare, respectiv la posibilitatea
sustinerii unor incarcari mai mari. Pe langa cresterea rezistentei, procedeul de stabilizare are efecte si
asupra permeabilitatii pamantului in sensul micsorarii ei, ceea ce inseamna o stabilizare a variatiilor de
volum. Odata cu scaderea permeabilitatii scade si gradul de compresibilitate al pamantului oferind,
astfel, o siguranta mai mare constructiilor amplasate pe astfel de terenuri.
Procedeul de stabilizare trebuie ales in functie de caracteristicile geotehnice ale amplasamentului, de
conditiile economice precum si de conditiile de executie (existenta si amplasarea utilajelor de executie).
Stabilizarea cu ciment este eficienta in cazul pamanturilor argiloase si mai putin eficienta, in cazul
pamanturilor organice sau a celor cu plasticitate mare. Totusi, in cazul acestora din urma este posibila
obtinerea unor cresteri in rezistenta prin adaugarea unei surse suplimentare de calciu, care sa ofere un
plus de ioni de calciu necesari desfasurarii reactiei chimice.
Stabilizarea cu var este destul de eficienta mai ales in cazul pamanturilor argiloase. In cazul
pamanturilor granulare sau al celor cu fractiuni mici de argila, eficienta metodei este destul de redusa. In
general varul este eficient in cazul pamanturilor a caror limita de plasticitate este cuprinsa intre 10% si
50%.
Acolo unde utilizarea cimentului sau a varului nu conduce la obtinerea rezistentelor dorite, aceste
materiale pot fi amestecate cu altele pentru obtinerea proprietatilor dorite. Compozitia agentului de
stabilizare se va face numai dupa cunoasterea caracteristicilor geotehnice initiale ale pamantului.
In ultimii ani procedeele de stabilizare a terenurilor s-au dezvoltat din ce in ce mai mult, acum fiind
posibila stabilizarea terenurilor pana la adancimi mari (45 m), iar, in conditii speciale, chiar si la adancimi
mai mari. Stabilizarea terenurilor de fundare prin intermediul coloanelor cu agenti de stabilizare are
dublu rol, cu efecte asupra imbunatatirii caracteristicilor geotehnice ale terenului din jur, precum si cu
rolul unor piloti de rezistenta pentru constructia respectiva.

10
Studiu de caz 1 (* in Romania): Alunecari de teren intr-un cartier al municipiului Iasi
Identificarea cauzelor si specificarea masurilor luate

Alunecarea de teren a fost declansata de ploile abundente care au saturat solul.

Insa cauzele identificate care au dus la aparitia alunecarilor sunt:
natura terenului : straturi de argila prafoasa cu intercalaaii de praf argilos (3-5m adancime)
funcaionarea necorespunzatoare a sistemului de drenare
nerespectarea ordinii lucrarilor de infrastructura
asigurarea construciilor de pe acest versant ar trebui tratata cu mai multa rigurozitate deoarece
valoarea coeficientului de siguranta privind stabilitatea amplasamentului, este
subunitara, Fs=0.69 (seism si nivel hidrostatic ridicat);
sistemul de fundare pentru astfel de situatii, ar fi trebuit sa fie propus in varianta fundatii de
adancime;
tasarea locala produsa s-a cumulat cu fenomenul de alunecare.

Lucrarile de consolidare prevazute in vederea limitarii deplasarilor ce au afectat locuinele de pe

amplasamentul studiat, se impart in doua categorii: lucrari de drenare si evacuare controlata a apei de
pe amplasament, in reteaua de canalizare s lucrari de ranforsare pe piloti forati.

Studiu de caz 2(*si in strainatate): Avarierea unei cladiri din beton armat dupa o alunecare
de teren: inspectie, analiza si reparare/consolidare

In anul 2000, din cauza unei alunecari substantiale de teren cauzate de ploi abundente succesive, o
structura de beton armat de 16 niveluri pentru o cladire rezidentiala din Coimbra, Portugalia a fost grav
afectata. Trei stalpi de la primele doua niveluri au fost distrusi si ca rezultat, partea cladirii sustinuta de
acestia (9.5 x 6.7mp) s-a transformat intr-o consola cu 12 niveluri. Nu s-au observat fisuri semnificative,
doar concentrate la colturile deschiderilor de maximum 2 mm grosime.
Cauza avarierii a fost atribuita comportamentului legaturii structurii din beton armat cu zidaria
exterioara (nestructurala) . Mai mult, chiar daca in proiectul original s-a specificat adoptarea planseelor
solide, contractorul a decis sa le inlocuiasca cu plansee cu goluri ceramice sustinute de grinzi din beton
armat pretensionat, acestea avand un total alt comportament decat cele proiectate.

Lucrari de consolidare:
In locul fundatiei izolate originale, s-a decis adoptarea unei fundatii continue pentru cei trei stalpi
metalici care vor sustine partea afectata a cladirii, urmarind obtinerea unei diagrame uniforme de
tensiuni la interfata sol/fundatie. O arie de contact considerabila (11.5 x 3 mp) a fost adoptata cu scopul
minimizarii tensiunilor si in consecinta minimizarii tasarilor.
Conform studiului geotehnic din proiectul initial, cladirea este amplasata pe sol de gresii dure
(numit Gres de Silves in Peninsula Iberica). Solul prezinta o presiune acceptabila de 400 kPa, insa o
valoare de 200 kPa a fost considerata in proiectare. Fundatia a fost executata cu buloane la partea
superioara pentru a putea fi montat sistemul de sprijin metalic. Montarea s-a realizat utilizand mortar
epoxidic pentru a umple gaurile.

11