Sunteți pe pagina 1din 5

Misiunile consulare

Aparitia misiunilor consulare

Relatiile consulare sunt strans legate de relatiile diplomatice, functiile reprezentantelor

consulare cunoscand numeroase zone de interferenta cu cele ale misiunilor diplomatice.

Spre deosebire de misiunile diplomatice, misiunile consulare nu indeplinesc functii la nivelul

guvernamental al relatiilor dintre state si de aceea nu sunt acreditate pe langa guvernul statului de

resedinta. Functionarii consulari stabilesc legaturi directe numai cu autoritatile locale si nu cu

guvernul, se bucura de privilegii si imunitati mai restranse si sunt subordonati, in activitatea lor, sefului

misiunii diplomatice din tara de resedinta.

Institutia consulara a aparut, din punct de vedere istoric ca urmare a dezvoltarii schimburilor

comerciale intre state si a deplasarilor de persoane peste granitele nationale, provocate, la origine, in

primul rand, de nevoile negotului.

Negustorii straini, stabiliti pe pamantul altor tari, au simtit, se pare, nevoia de a-si asigura

apararea intereselor in cazul pricinilor ivite intre ei sau in relatiile lor cu localnicii, recurgand la

judecatori alesi dintre oameni de acelasi neam, dupa legile si obiceiurile nationale. Astfel, comunitatile

negustorilor stabiliti la Constantinopole si in alte orase ale Imperiului Bizantin, mai cu seama dupa

caderea Romei (476 e.n.), dobandesc treptat un statut autonom si, indeosebi, dreptul de a-si alege

magistratii, care in secolul al XII-lea sunt denumiti consuli.

Asupra momentului aparitiei predecesorilor consulilor exista insa controverse. S-a afirmat ca

institutia consulara isi are originea in proxenii din Grecia antica si in praetorii peregrini la romani, sau

ca s-ar gasi numai in consules mercantorum, cunoscuti in istoria oraselor din evul mediu. O institutie

asemanatoare cu cea a consulilor se pare ca a existat in China in secolul al VIII-lea, iar in India ar fi

939j97j aparut in secolul al IX-lea.

Comunitatile de negustori crestini s-au organizat, alegand dintre ei, drept conducator, un

consul. Consulul apara interesele comunitatii pe care o reprezenta si rezolva litigiile aparute intre

membrii comunitatii respective, prin aplicarea legii statului de care apartineau.

Incepand din secolul al XVI-lea, consulii devin reprezentanti oficiali ai statelor, incetand de a

mai fi alesi dintre membrii comunitatilor locale. In aceasta noua situatie, atributia lor de baza este

ocrotirea intereselor comerciale ale statului trimitator.

Cresterea traficului international de marfuri si calatori, dezvoltarea comunicatiilor maritime

spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, duc la reinnoirea sistemului consular, ale carei functii sunt

statornicite prin legile interne ale statelor, prin cutume si conventii internationale.
In secolul al XIX-lea, consulilor le sunt incredintate o serie de functii administrative, precum:

transmiterea ordinelor de recrutare in armata a tinerilor aflati in circumscriptia lor (1877); in cazul

naufragiului unei nave, pot face actele necesare salvarii navei si echipajului, repatrierii marinarilor;

corespondenta cu autoritatiile statului de resedinta; eliberarea si vizarea pasapoartelor (1833);

eliberarea certificatelor de rentier viager; certificatelor de origine a marfurilor; primire in depozit a

sumelor de bani, valorilor marfurilor sau efectelor mobiliare; pot cere arestarea cetatenilor tarii lor

care, prin comportamentul lor aduc prejudicii statului trimitator.

Secolul XX aduce beneficiul codificarii normelor existente la nivel cutumiar in materie

consulara, prin incheierea, la 24 aprilie 1963, a Conventiei de la Viena privind relatiile consulare.

Statele au servicii consulare constituite separat de serviciile diplomatice, din consuli de

cariera. In prezent, intr-un numar de tari exista servicii unificate (serviciul diplomatic-consular),

alcatuite din functionari cu aceeasi calificare, care pot fi numiti atat in cadrul misiunilor diplomatice,

cat si la oficiile consulare.

B.2. Stabilirea relatiilor consulare

Relatiile consulare se stabilesc intre state pe baza principiului consimtamantului mutual (art.

2 al Conventiei de la Viena din 1963).

Consimtamantul celor doua state este necesar si pentru infintarea oficiilor consulare (a

consulatelor), fiind cerut, de asemenea, pentru stabilirea sediului, clasei si circumscriptiei consulare,

precum si in cazul schimbarilor ce pot interveni in privinta acestora si la deschiderea de viceconsulate,

agentii consulare sau birouri in alte localitati decat in cea care se afla sediul postului consular.

Caracteristici ale relatiilor consulare

a) Consimtamantul mutual de stabilire a relatiilor consulare trebuie sa fie exprimat in scris, in

cadrul unui document bilateral. b) Stabilirea relatiilor diplomatice intre state implica un acord in

principiu si asupra stabilirii relatiilor consulare, daca nu a fost stabilit altfel; dar intreruperea relatiilor

diplomatice nu presupune in mod automat si intreruperea relatiilor consulare.

c) Relatiile consulare pot fi stabilite inainte de instituirea relatilor diplomatice.

d) Relatiile consulare nu au semnificatie politica. Aceasta inseamna ca se pot deschide oficii

consulare in state care nu sunt recunoscute ca atare, precum si in teritorii care sunt administrate de

catre insurgenti. De exemplu, in anul 1936, Marea Britanie a deschis un consulat in Etiopia, desi

aceasta tara fusese desfiintata de catre Italia lui Mussolini prin ocupare in anul 1935. De asemenea,

dupa ocuparea Austriei in 1938, S.U.A. au stabilit o reprezentanta consulara la Viena, in acelasi an.
In 1964, Romania a deschis o reprezentanta consulara la Frankfurt am Main, fara a stabili relatii

diplomatice cu R.F. Germania.

In 1967, Romania a inaugarat la Madrid, fara a recunoaste regimul lui Franco, o

reprezentanta consulara/comerciala.

In 1992, Romania a infiintat la Skopie o reprezentanta consulara/comerciala, fara a recunoaste

insa fosta Republica Iugoslava a Macedoniei (FYROM).

De asemenea, art. 2 al Conventia de la Viena din 24.04.1963 prevede ca "ruperea relatiilor

diplomatice nu atrage dupa sine ipso facto, ruperea relatiilor consulare. Aceasta inseamna ca, in caz

de conflict major intre state, cand relatiile politice se afla intr-un impas radical (declaratii de razboi),

relatiile consulare subzista, statele desfasurand, in continuare, protectia proprilor cetateni.

Dreptul de legatie este dreptul unui stat de a primi si trimite reprezentanti diplomatici. Statele

au, totodata, si un drept de consulat.

Dreptul de consulat este capacitatea statului de a primi si trimite reprezentanti consulari.

Dreptul de consulat pasiv il intalnim, de regula (acolo unde legislatia interna prevede in mod expres

acest lucru), la statele care compun o federatie si la insurgenti in zonele controlate de acestia. Statele

care compun federatia nu dispun insa de dreptul de consulat activ, in sensul ca ele nu pot trimite

misiuni consulare care sa le reprezinte interesele in alte state, acesta fiind un atribut exclusiv al

autoritatilor federale.

Dreptul de legatie, ca si dreptul de consulat, poate sa fie cedat in mod conventional. Este

vorba de statele mici, liliputane, din Europa: Liechtenstein (care a cedat dreptul de legatie si dreptul

de consulat Elvetiei); Andorra (care a cedat cele doua drepturi Frantei); Monaco (care este

reprezentat diplomatic de catre Italia, dar si-a pastrat dreptul de a trimite si primi reprezentanti

consulari).

B.3. Infiintarea oficiilor consulare

Conform art.4 din Conventia consulara de la Viena din 24.04.1963, oficiile consulare, se

stabilesc "prin consimtamantul mutual". El trebuie sa se poarte asupra unor elemente principale ale

postului consular, spre deosebire de relatiile diplomatice, care stabilesc numai nivelul de reprezentare,

ambasada sau legatie. De subliniat faptul ca in relatiile consulare nu vom intalni procedura acreditarii

si, prin urmare, termenii de ,,stat acreditant" si ,,stat acreditar" nu vor fi utilizati, acestia fiind inlocuiti

cu termeni de ,,stat trimitator" - in engleza: ,,sending State", in franceza: ,,Etat d'envoi" -, si ,,stat

care primeste" - in engleza: ,,receiving State", in franceza: ,,Etat de reception"-.

Principii generale cu privire la infiintarea oficiilor consulare


a) posturile/oficiile consulare nu sunt supuse principiului reciprocitatii (cum este cazul

misiunilor diplomatice), in sensul ca un stat poate deschide oficii consulare pe teritoriul altui stat fara

ca acesta din urma sa solicite, la randul sau, deschiderea unui astfel de oficiu;

b) infiintarea de posturi consulare are la baza o conventie bilaterala incheiata intre cele doua

state interesate;

c) nu se poate invoca in relatiile bilaterale principiul nediscriminarii, in sensul ca, daca un stat a

aprobat deschiderea unui oficiu consular pentru un alt stat partener, trebuie sa aplice in mod automat

acest drept si unui alt stat tert;

d) numarul posturilor consulare pe teritoriul unui stat nu este limitat (spre deosebire de

ambasada, care este una si isi are sediul, de regula, in capitala statului de resedinta). Statul este

suveran in a decide numarul de oficii consulare de pe teritoriul sau (numar care trebuie mentinut in

limitele a ceea ce el considera normal si necesar pentru reprezentarea intereselor consulare.

Oficiile consulare se infiinteaza, in practica, prin doua proceduri distincte, respectiv pe o

procedura de drept intern (in cazul nostru -roman-) si una de drept international.

Din punct de vedere al dreptului intern roman, posturile consulare se infiinteaza prin decret

al Presedintelui Romaniei (art.91 din Constitutie si Legea nr. 37/24.05.1991, acest drept este reluat

si in Regulamentul Consular, aprobat prin Hotararea de Guvern nr. 760/1999).

Ministrul Afacerilor Externe, potrivit Regulamentului Consular, aproba infiintarea de

posturi consulare onorifice.

Hotararea de Guvern nr. 760 / 1999 prevede ca Romania poate infiinta oficii consulare

onorifice pe baza de reciprocitate. Aceasta chestiune nu rezulta insa din practica noastra in materie.

Ca atare, si oficiile consulare onorifice se vor supune acelorasi principii, respectiv ca nu se cere

aplicarea principiului reciprocitatii pentru a infiinta un oficiu consular onorific.

Asadar, din punct de vedere al dreptului intern roman, competenta infiintarii consulatelor este

stabilita la doua autoritati de stat, respectiv la Presedintele Romaniei pentru infiintarea Consulatelor

de cariera si la Ministrul Afacerilor Externe pentru infiintarea consulatelor onorifice.

Din punct de vedere al dreptului international, avem art. 4 al Conventiei de la Viena din

24.04.1963, care reglementeaza modul in care se infiinteaza un post consular pe teritoriul statului de

resedinta.

Prima cerinta a acestui articol este aceea ca, postul consular se ,, infiinteaza cu consimtamantul

statului de resedinta". In unele conventii bilaterale incheiate de Romania este mentionata expresia "cu

aprobarea" statului de resedinta (expresie care incalca, dupa unii autori de drept international public,
principiul egalitatii intre state, deoarece ,,aprobarea" sugereaza o stare de subordonare, o autoritate

superioara aproba o solicitare a unei autoritati inferioare).

Al doilea element al stabilirii de oficii consulare este acela ca statele trebuie sa convina asupra

clasei/rangului oficiului consular, asupra sediului, respectiv a circumscriptiei oficiului consular.

Rangul/clasa oficiului consular sunt stabilite, atat prin practica internationala an materie, cat si

de Conventia de la Viena din 1963, si el trebuie mentionat in conventia de infiintare a postului

consular; sediul este necesar a fi trecut deoarece, spre deosebire de misiunile diplomatice, sediul

oficiului consular poate fi intr-o alta localitate decat capitala, iar circumscriptia consulara reprezinta

teritoriul de actiune al postului consular (care nu este teritoriul intregii tari, in actiunea majoritatii

consulatelor).

S-ar putea să vă placă și