Sunteți pe pagina 1din 72

Ce sunt materialele nucleare ? Aceasta este prima intrebare, de la care porneste calatoria pe care o vom face impreuna intr-o lume fascinanta prin complexitatea si varietatea ei.

In general sub aceasta denumire se inteleg toate materialele care concura la constructia si functionarea unui reactor nuclear, sau, intr-o acceptiune si mai larga, care sunt prezente intr-un proces nuclear, adica intr-un proces de interactiune intre nuclee sau particule constituente, proces insotit de degajare de energie. Cum reactia de fisiune controlata este pana in prezent cel mai complex proces nuclear cercetat si realizat in practica prin reactorul nuclear, este firesc sa tratam in continuare reactorul nuclear ca pe componenta de referinta a instalatiei complexe de producere a energiei care este centrala nuclearoelectrica. Reactorul nuclear este instalatia in care are loc reactia de fisiune a uraniului. Energia degajata la o fisiune este data in principal (82,4%) de energia cinetica a fragmentelor de fisiune. Franarea lor transforma aceasta energie in caldura care produce incalzirea combustibilului nuclear. Aceasta caldura este “produsul” pe care il scoatem din reactor cu ajutorul unui agent de racire, iar reactorul

devine astfel sursa calda intr-un ciclu termodinamic de tip Rankin, cu abur saturat (schema cea mai des intalnita). Atunci centrala nuclearoelectrica este ansamblul instalatiilor care realizeaza procesele acestui ciclu si va cuprinde ca instalatii principale in afara de reactorul nuclear: generatorul de abur- care produce abur saturat cu ajutorul caldurii agentului primar furnizat de reactor, turboagregatul sau turbina- care transforma energia termica a aburului in energie mecanica- si generatorul electric- care transforma aceasta energie mecanica in energie electrica, condensatorul turbinei-care reprezinta sursa rece a ciclului si unde aburul destins in turbina este condensat. Pompele si preincalzitoarele regenerative completeaza lista principalelor instalatii ale schemei termomecanice simplificate. In realitate, schema centralei nuclearoelectrice este mult mai complicata datorita sistemelor auxiliare, de suport, de protectie, de control, etc. Reactorul nuclear este sursa calda a ciclului. Pentru a produce caldura trebuie create conditiile desfasurarii reactiei de fisiune controlate in zona activa a reactorului. Reactia de fisiune a combustibilului poate avea loc cu neutroni termici sau cu

neutroni rapizi. Marea majoritate a reactoarelor nucleare in functiune utilizeaza in principal neutronii termici. Sursa de neutroni pentru reactia de fisiune o constituie reactiile de fisiune anterioare, din care, la fiecare nucleu fisionat se elibereaza 2-3 neutroni rapizi. Pentru a relua, deci, lantul fisiunilor este nevoie ca acesti neutroni sa fie incetiniti, termalizati. Acest proces se realizeaza intr-un alt material constituent al zonei active a reactorului: in moderator. Un material cu proprietati asemanatoare cu ale moderatorului inconjoara zona activa pentru a reduce scaparile de neutroni in afara sistemului. Datorita rolului sau este denumit reflector. Preluarea caldurii dezvoltate in combustibil si transportul ei la generatorul de abur il face, asa cum am aratat mai inainte, agentul de racire. Pentru controlul reactorului se modifica bilantul de neutroni termici din zona activa utilizandu-se materiale absorbante. In sfarsit, pentru reducerea fluxurilor de radiatii si neutroni in zonele cu acces uman se utilizeaza materiale de protectie biologica. Dar aceste materiale nu au suficienta rezistenta si durabilitate pentru a forma scheletul reactorului. De aceea este necesar sa

se foloseasca materiale de constructie rezistente, denumite materiale structurale sau constructive. Iata, asadar, care sunt materialele nucleare care concura la realizarea reactorului nuclear.

1. COMBUSTIBILI NUCLEARI

1.1. INTRODUCERE Energia nucleara are o pondere substantiala in necesarul mondial de energie, reprezentand in prezent 7% din energia primara si 17,5% din energia electrica produsa. Puterea instalata in prezent in centrale nuclearoelectrice, de circa 340 GWe, se estimeaza ca va creste pana la inceputul secolului viitor la mai mult de 400 GWe. Aceasta va atrage o crestere semnificativa a activitatii atat din partea producatorilor de echipamente, cat si a celor implicati in ciclul de combustibil. Desi la nivel mondial se inregistreaza in prezent o stagnare industriala, ceea ce a condus la un anumit regres in constructia de centrale nucleare, energia electrica produsa in CNE are o pondere importanta in unele din cele 28 de tari “nucleare” : in SUA-20% (cea mai mare capacitate instalata din lume), Franta-

78%, Belgia- 59%, Suedia-42%, Elvetia- 40%, Spania- 35%, Ungaria- 43% si Romania- 10%. Programele nucleare prezente si viitoare presupun o industrie dezvoltata a ciclului de combustibil, incepand cu extractia si rafinarea, imbogatira, fabricatia combustibilului, reprocesarea lui, depozitarea deseurilor radioactive rezultate, tratarea si depozitarea deseurilor slab radioactive si terminand cu activitati mai recente, ca fabricatia combustibilului MOX. Ponderea ciclului de combustibil in costul kWh produse nuclear este de 19-24%, din care costul uraniului natural reprezinta 5-6%. Aceasta face energia nucleara destul de putin sensibila fata de costul uraniului. Contributia diferitelor etape in costul ciclului de combustibil este structurata astfel: uraniul-24%, conversia- 4%, imbogatirea- 31%, fabricatia combustibilului- 17%, reprocesarea- 24% (luand in consideratie un credit pentru reprocesare si o taxa pentru depozitarea deseurilor rezultate). In prezent, volumul anual al tranzactiilor din activitatile ciclului de combustibil se cifreaza la 7-8 miliarde de dolari, iar activitatea este concentrata la cativa operatori industriali majori. Aceasta face ca preturile sa fie fixate pe piata

internationala in concordanta cu cererea si oferta, variatiile fiind date de caracterul particular al unor cereri sau intelegeri furnizor- client. Anumite conditii conjuncturale ( supracapacitate de productie, intrarea Rusiei pe piata) au facut ca preturile pe piata uraniului si la imbogatire sa scada la jumatate, in timp ce micii producatori se confrunta cu costuri de productie marite. Problemele actuale legate de ciclul de combustibil au in primul rand o conotatie economica si pot fi structurate astfel:

- in domeniul extractiei si rafinarii uraniului circa 40 de companii sunt implicate in 15 tari. Desi zacamintele sunt puternic diversificate ca localizare si continut util, operatorii apartin catorva companii multinationale, iar cifra anuala de afaceri este de circa 1,3 miliarde dolari. In prezent cererea anuala de uraniu este de cca. 45 000 tone (pentru un continut rezidual la imbogatire de 0,25%). Marimea rezervelor identificate (sigure si probabile) variaza puternic in functie de pretul oferit, ceea ce face ca datele statistice sa varieze sensibil. Astfel, pentru preturi spot sub 10 $/lb U 3 O 8 multe mine s-au inchis (sau sunt mentinute subventionat). Din fericire pentru ceilalti producatori, numai cateva mine din lume pot produce sub 10$/lb, dar vand in general peste acest pret. Estimarile

occidentale ale rezervelor pentru un pret de 30$/lb se cifreaza la 3 milioane tone, jumatate (rezonabil) sigure si jumatate probabile. Cele sigure pot asigura consumul actual pentru o perioada de 30 de ani.

- in domeniul conversiei uraniului natural, capacitatea anuala este de 52 900 tone si este concentrata in 5 uzine principale. Costul prelucrarii este de 5-6 $/kg, iar cifra anuala de

afaceri este de 250 milioane dolari. In aceste cifre nu este cuprinsa capacitatea Rusiei de 2200 t/an, si nici “micii” producatori ca Brazilia, China sau Africa de Sud.

- imbogatirea uraniului se realizeaza in 4 companii principale: USEC- companie de stat americana pe cale de privatizare, Eurodif si URENCO- cu participare vest-europeana si Techsnabexport- companie de stat din Rusia. Ponderea principala o detine difuzia gazoasa, dar cateva tari au dezvoltat tehnologii independente bazate pe centrifugare sau laser. Capacitatea mondiala de productie este de 43 milioane ULS/an fata de o cerere de numai 35 milioane ULS, ceea ce indreptateste estimarile ca aceasta capacitate este suficienta in urmatorii ani. La aceasta se adauga reciclarea uraniului si plutoniului care poate adauga inca 1 milion ULS/an si tehnologiile noi, in special

separarea izotopica cu laser (AVLIS- Atomic Vapour Laser Isotope Separation), care sunt asteptate dupa 2010. - fabricatia elementelor combustibile este diversificata in 25 de companii din 17 tari, avand o cifra anuala de afaceri de 1,7 miliarde dolari (pentru un pret de 250 $/kg). Ca si pentru etapele anterioare, capacitatile de productie (9800 t/an) depasesc cererea (6200 t/an) , iar evolutiile estimate in cresterea gradului de ardere pana la 55-60 000 MWz/tU, impreuna cu trecerea de la gestiunea 1/3 la gestiunea 1/4 vor duce la o scadere cu 12% a costurilor ciclului de combustibil. La aceasta mai trebuie adaugata tendinta dezvoltarii capacitatilor de

reprocesare si reciclare a uraniului si plutoniului, cu cerintele speciale de calitate si de securitate pe care le atrag. - optiunea ciclu deschis sau mixt de

reprocesare)

combustibil

este o chestiune de strategie nationala. Depozitarea combustibilului iradiat in mine de sare sau in cariere de granit este studiata sau pe cale de a se realiza in diverse tari. Dar aceasta solutie (inca de viitor) este insuficienta pentru marii «producatori» de combustibil iradiat, care si-au dezvoltat capacitati de reprocesare. Aceasta ultima etapa a ciclului de

(depozitare

sau/si

combustibil este in prezent decisiva pentru dezvoltarea viitoare a energeticii nucleare, avand in vedere impactul pe care il are asupra publicului. In cele ce urmeaza ne vom opri asupra fazelor de extractie, rafinare, conversie si imbogatire ale uraniului pentru combustibilul nuclear.

1.2. EXTRACTIA URANIULUI

In general, exploatarea resurselor minerale este o afacere riscanta in comparatie cu alte activitati industriale. De aceea estimarile trebuie facute de catre geologi experimentati. Exploatarea unui zacamant presupune ca: minereul sa fie gasit, o parte din el sa poata fi economic exploatabila si un investitor sa aiba capacitatea de a-si asuma riscrile exploatarii si pietei minereurilor. In fig.1.1.este prezentata situatia extractiei de uraniu in lume. Deschiderea unei expoatari miniere de uraniu presupune parcurgerea unor etape obligatorii si destul de costisitoare. O prima etapa este cea de explorari care presupune initial activitatea de prospectare geologica, urmata de foraje sistematice la scara

mare si la scara mica. In prospectare uraniul poate fi detectat:

- direct, datorita radioactivitatii,

- prin metode emanometrice care

detecteaza radonul (ca produs radioactiv gazos

rezultat din dezintegrarea uraniului,

- prin metode seismometrice care

utilizeaza unde sonore reflectate, sau

- indirect, ca material metalic sau asociat

adesea cu materie organica. Prospectarea se poate face inclusiv aerian sau din satelit, in functie de posibilitatile de acces la zona de interes. Pe aceasta baza se obtine o descriere calitativa a mineralizarii zonei cercetate.

Aceste date trebuie confirmate de rezultatele cantitative si calitative ale forajelor care se executa: tipul minereului, cantitati posibile, continut de uraniu, date geologice caracteristice ca, de exemplu, adancime, presiunea apei, rezistenta stratului adiacent etc. Pretul estimat pentru foraj este de 20$/m pentru foraj de suprafata si 100 $/m pentru foraj de adancime.

Dupa delimitarea zacamantului trebuie definite limitele tehnologice si economice ale exploatarii lui. Aceasta presupune foraje sistematice dupa o retea patrata ( cu latura in functie de tipul solului) si estimarea cu un anumit grad de confidenta a trei categorii de rezeve: rezervele sigure (masurate), probabile si posibile. Urmatoarea etapa o constituie studiul de fezabilitate care determina ce metode de extractie se vor folosi, productia estimata a se realiza, tehnica de tratare a minereului, depozitarea produsului, impactul asupra mediului, inclusiv proiectul de reabilitare. Aceasta activitate se desfasoarea atat in laborator, cat si pe teren. La sfarsitul ei deja riscul financiar care a planat asupra exploatarii este mult mai redus si, daca investitorul decide, pot incepe lucrarile de organizare de santier ca prima parte a lucrarilor de investitii. Dintre etapele amintite ale studiului de fezabilitate, estimarea trebuie facuta de experti deoarece ea urmeaza sa cuantifice volume necunoscute, cu ajutorul unor informatii punctuale privind rezultatele forajelor, sapaturilor etc. Fara pretentia de a intra in detalii, cateva idei:

- estimarea se face prin metode deterministe sau geostatistice. Metodele deterministe nu leaga tonajul de variatia caracteristicilor minerale si ofera posibilitatea abordarii unor geometrii diverse. Metodele

geostatistice, care utilizeaza modele probabilistice ale functiilor intamplatoare, iau in considerare variatia spatiala si intamplatoare a concentratiei uraniului in zacamant;

- interpretarea corecta a datelor rezultate

din foraje (adancimi, pozitii, radioactivitate, raport uraniu/ radiu, raport radioactivitate/

concentratie ) are o dubla influenta: reduce costurile legate de numarul de forari si teste odata cu cresterea acuratetii si reduce riscul unor estimari eronate ale dimensiunilor zacamantului;

- etapele pe care le parcurge o estimare

definesc: existenta resurselor geologice, existenta rezervelor, calitatea de rezerve exploatabile si calitatea de rezerve comercializabile. In acest fel se acopera toata activitatea de extractie de la prospectare la punerea in opera a zacamantului. Este astfel evident ca atat activitatea de

prospectare, in teren, cat si cea de estimare/ evaluare prin metode sofisticate geostatistice trebuie facute de echipe cu experienta, care

sunt desigur costisitoare. Si de aceea trebuie luata o decizie. Ce e mai bine: sa nu platesti aceasta cercetare, dar sa ai un risc mare al exploatarii, sau sa folosesti o astfel de echipa care sa-ti reduca intr-o masura mult mai mare riscul financiar? Desigur, intrebarea este mai mult retorica deoarece dezvoltarea mijloacelor si metodelor moderne de investigatie si evaluare este ea insasi un raspuns. In tab.1.1 este prezentata situatia rezervelor sigure, probabile si posibile la nivelul anului 2003.

1.3. PRELUCRAREA MINEREULUI DE URANIU

Uraniul natural este singurul material combustibil continand izotopi fisionabili, care se gaseste sub forma de minereu. In general minereurile de uraniu au o concentratie redusa. Valorile concentratiei la fabrica de prelucrare variaza intre 0,1- 0,5% U. Exista si exceptii: in depozitele de la Nabarlek (Australia) si Cluff D (Canada) concentratia uraniului in minereu depaseste 5%, recentele descoperiri din Saskatchewan (Canada) indica 1%, iar depozitul de la Cigar Lake are 10%. Asemenea concentratii necesita

Tabelul 1.1 Situatia mondiala a rezervelor

Recuperabile cu 130 - 260 $/kg U

REZERVE

REZERVE

REZERVE

REZERVE POSIBILE (5 501 000 t)

RELATIV

PROBABILE I

PROBABILE II

 

SIGURE

Recuperabile cu 80- 130 $/kg U

REZERVE RELATIV SIGURE (590 000 t)

REZERVE PROBABILE I (225 000 t)

REZERVE

 

PROBABILE II

Recuperabile cu 40 - 80 $/kg U

REZERVE RELATIV SIGURE (557 000 t)

REZERVE

REZERVE PROBABILE II (1 480 000 t)

REZERVE POSIBILE (4 438 000t)

PROBABILE I

 

(187 000 t)

Recuperabile cu mai putin de 40 $/kgU

REZERVE RELATIV SIGURE (1 534 000 t)

REZERVE

REZERVE

 

PROBABILE I

PROBABILE II

(552 000 t)

TOTAL

2 681 000 t

964 000 t

2 332 000 t

9 939 000 t

 

SCADEREA INCREDERII IN RESURSE

 

 

2002 pretul spot : 26 $US/kgU

 

tehnologii

speciale

de

exploatare

datorita

expunerii

radioactive,

inhalarii

radonului

si

prafului.

Productia realizata in exploatarile de uraniu din lume in 2003 este prezentata in tabelul 1.2. Tabelul 1.2. Exploatari de uraniu

Nume

Tara

Rezerve(t)

Uraniu(%)

Tip

Starea

Produ

OLYMPIC DAM

Australia

360

000

0,08

breccia

productie

2715

RANDSTADT

Suedia

300

000

0,03

sisturi

stand-by

McARTHUR River

Canada

180

000

19,6

neconform

productie

5830

CIGAR LAKE MUNKUDUK ROSSING ITATAIA IMOURAREN JABILUKA KEY LAKE STRELTSOVSKA-ANTEI RANGER 3 RANGER 1 EAGLE POINT ARGUNSKOYE YEELIRRIE ILIMAUSSAQ TULUKUYEVSKY MUYUMKUM POCOSDECALDAS

Canada

136

000

15,1

neconform

in dezvoltare

Kazakhstan

130

000

0,036

nisipuri

productie

2840

Namibia

125

000

0,04

magmatic

productie

2040

Brazilia

120

000

0,08

veins

stand-by

Niger

100

000

0,08

sandstones

stand-by

Australia

94

000

0,45

neconform

stand-by

Canada

71

000

2,5

neconform

epuizat

Rusia

60

000

0,3

vulcanic

productie

3070

Australia

55

000

0,23

neconform

productie

4355

Australia

52

000

0,29

neconform

epuizat

Canada

51

000

1,55

neconform

productie

2280

Rusia

39

000

0,25

vulcanic

stand-by

Australia

45

000

0,15

calcrete

stand-by

Grroenlanda

40

000

0,034

magmatic

stand-by

Rusia

35

000

0,4

vulcanic

epuizat

Kazakhstan

34

000

0,06

sandstones

in dezvoltare

Brazilia

24

000

0,085

magmatic

productie

310

Principalele minereuri cu continut de uraniu sunt pehblenda (U 3 O 8 ) si uraninitul (UO 2 ), dar uraniul este prezent intr-o mare diversitate de roci, in compania a peste 180 de alte minerale, ceea ce complica prospectarea si exploatarea.

Concentratia redusa a uraniului in minereu exclude transportul pe distante lungi, de aceea prelucrarea minereului trebuie facuta in apropierea minei. Extragerea uraniului din minereu comporta cinci etape principale care sunt descrise in continuare. a) Prepararea minereului Prepararea minereului de uraniu include sfaramarea sau macinarea fina a minereului si

concentrarea lui, prin indepartarea sterilului. Proprietatile mai importante pe care se bazeaza metodele de concentrare sunt:

- friabilitatea mare a unora din compusii uraniului fata de ganga,

- densitatea mare a mineralelor de uraniu

fata de ganga, care permite sa se realizeze o

separare a lor prin diverse metode de concentrare hidrogravitica,

- radioactivitatea, care permite detectarea

substantelor utile si separarea lor prin metode

manuale sau electronice, - diferenta intre proprietatile capilar superficiale ale mineralelor de uraniu si ale

celor de ganga, care permite concentrarea diferentiata a acestor minereuri prin flotatie. Principalele metode de concentrare a minereului de uraniu sunt:

- concentrarea prin sfaramare selectiva si

trecerea

succesiva a minereului prin concasoare (sau mori) si site care retin sterilul. In functie de dimensiunile materialului livrat de la mina si de granulatia care este necesara pentru extractia in continuare a uraniului, aceasta faza se poate compune din 1-3 etape de sfaramare si 1-2 etape de macinare. Dimensinile maxime ale minereului extras pot fi de cca. 1 m, iar granulatia finala este in limitele 0,4-1,5 mm (in cazuri speciale pana la 0,15 mm). Pentru macinare pana la 0,45 mm se folosesc mori cu valturi sau cu bile. Pentru clasare se folosesc site, clasoare si cicloane. Adesea macinarea se face sub apa pentru a se evita pericolul prafului,

clasare,

care

se

realizeaza

prin

iar malul (slamul) rezultat este trimis in continuare la tratare hidrogravitica (levigare).

-

concentrarea

hidrogravitica

in

medii

dense,

prin

zetaj

sau

pe

mese

oscilante.

Separarea in medii dense se face utilizand un fluid a carui densitate are o valoare intermediara intre densitatile celor doua specii minerale care se separa. Separarea prin zetaj se bazeaza pe diferenta dintre vitezele de cadere ale grauntilor de diferite densitati intr-un curent de apa pulsatoriu, creat cu ajutorul unui piston sau al unui dispozitiv hidraulic special. Materialul se separa dupa densitate in straturi distincte si este evacuat in mod continuu. Concentrarea pe mese oscilante se aplica minereurilor de pehblenda fin asociate. Ea se realizeaza pe mese dreptunghiulare usor inclinate in directie transversala si care oscileaza in directie longitudinala. Datorita oscilatiilor, grauntii mai densi parcurg un drum mai lung, fiind colectati pe la un capat al mesei. - concentrarea prin flotatie. Flotatia consta in amestecarea minereului macinat ( sub 2 mm) cu 2-5 parti apa si apoi, din tulbureala formata se separa substanta utila de steril cu ajutorul unei spume produse prin agitare mecanica sau pneumatica. Pentru a obtine spume consistente se adauga mici cantitati de substante capilar active, denumite spumanti (de

exemplu fenoli). Deoarece mineralele utile nu au intotdeauna proprietatea de a adera la spuma si deci de a flota, se adauga o cantitate mica de reactiv denumit colector. Actiunea colectorilor trebuie sa fie selectiva si pentru aceasta se folosesc fie reactivi modificatori activanti, care ajuta la fixarea colectorilor, fie depresanti, care impiedica aceasta fixare. - sortarea radiometrica se face manual sau automat cu ajutorul contoarelor Geiger- Muller care depisteaza bucatile radioactive. b) Dizolvarea uraniului din minereu Urmatoarea etapa a extractiei uraniului din minereul concentrat dupa metodele prezentate mai sus este dizolvarea cu acizi sau cu alcali. Alegerea intre metoda acida si cea alcalina depinde de compozitia chimico- mineralogica a minereului, de costul reactivilor si al investitiilor, de solubilitatea diverselor componente ale minereului etc. Dizolvarea chimica trebuie sa aiba un caracter cat mai selectiv, iar proprietatile chimice ale compusilor de uraniu sunt determinante. Din punct de vedere chimic compusii de uraniu se pot imparti in trei grupe si anume:

- oxizi , in special uraninit si pehblenda,

- compusi hexavalenti, cum ar fi saruri cu alte metale sau oxizi hidratati,

- compusi tetravalenti, in care uraniul este

combinat chimic cu oxizi refractari (de exemplu pamanturi rare, titan, toriu etc). Combinatiile hexavalente ale uraniului sunt mai solubile in apa decat cele tetravalente. De aceea este de dorit ca prin tratamentul chimic cu acizi sau alcali sa se obtina compusi in care uraniul sa fie hexavalent. In acest scop se adauga in timpul dizolvarii un agent oxidant care transforma toate sarurile tetravalente de uraniu in saruri hexavalente. Dizolvarea prin procedeul acid este cel

mai des folosita. Ea se aplica la minereurile cu un continut scazut de carbonati. Ca solvent se foloseste acidul sulfuric deoarece este mai ieftin si da rezultate mai bune deoarece ionii de sulfat pot fi in final extrasi prin precipitare. Caracteristicile principale ale procedeului de dizolvare acida sunt:

- consum de acid: 25-100 kg/t,

- durata tratamentului: 3- 10 ore (cateodata pana la 24 ore),

- temperatura de lucru: 40- 70 O C,

- agent de oxidare: clorura de sodiu 1-5

kg/t pentru solubilizare, - densitatea slamului: dizolvarea se face in rezervoare de amestec, iar densitatea slamului este exprimata prin raportul fractiunilor

gravimetrice lichid/solid (L/S), care trebuie sa fie cat mai scazuta cu putinta (subunitara) pentru a se minimiza consumul de acid si de abur.

- randamentul de recuperare: defineste calitatea extractiei substantei utile fata de consumul de reactiv si este in prezent de 90- 98% fata de continutul initial. Dizolvarea se face in rezervoare captusite cu cauciuc dispuse in cascada pentru realizarea timpului de tratament, iar incalzirea se face prin injectie de abur. Selectivitatea dizolvarii nu este totala si 1-2% din minereu este distrus sau dizolvat, iar impreuna cu uraniul sunt dizolvate si alte metale ca: fier, aluminiu, molibden, vanadiu, zirconiu. Prin tratarea minereului de uraniu cu acid sulfuric se obtine sulfatul de uranil dupa reactiile:

UO 2 + H 2 SO 4 +1/2O 2 UO 2 SO 4 +

H 2 O

+

6H 2 O

In solutie sulfatul de uranil este disociat in ioni de uranil (UO 2 ) 2+ si sulfat SO 4 2- . Concentratia acidului sulfuric se alege in functie de natura minereului.

2U 3 O 8

+6H 2 SO 4

6UO 2 SO 4

Dizolvarea prin procedeul alcalin se aplica la minereurile cu continut ridicat de

carbonati sau alti compusi consumatori de acizi. Ca solvent se foloseste carbonatul de sodiu in amestec cu bicarbonat de sodiu care impiedica cresterea pH-ului in timpul extractiei si favorizeaza precipitarea uraniului care a fost dizolvat. In general extractia uraniului cu reactivi alcalini da rezultate mai slabe decat cea cu acizi, dar prezinta urmatoarele avantaje:

- se obtin solutii mai curate din cauza

solubilitatii mai reduse a mineralelor accesorii,

- se pot folosi instalatii realizate din materiale obisnuite,

- reactivii alcalini se pot recupera si

refolosi,

- consumul de reactivi este mai mic.

Dezavantajele acestei metode sunt:

- dizolvarea se face mai greu (timpul este

de doua ori mai mare), iar temperatura de lucru

este mai ridicata (80-90 O C), fiind necesare autoclave,

- metoda este mai sensibila la variatii ale pH-ului,

- oxidarea trebuie sa se faca in conditii

mai energice (cu aer sau oxigen), deoarece

solubilizarea uraniului din carbonati este posibila numai in starea hexavalenta, - se obtin extractii mai mici, - unele combinatii ale uraniului nu sunt atacate de carbonati decat dupa un tratament prealabil (prajire). Prin dizolvarea uraniului in solutii de carbonati se obtin o serie de compusi hexavalenti care au la baza carbonatul de uranil UO 2 CO 3 . c) Separarea solutiei de uraniu de reziduul solid Dupa ce in faza anterioara uraniul din minereu a fost dizolvat, este necesar acum ca solutia obtinuta sa fie separata complet de reziduurile solide. In practica aceasta se realizeaza prin decantare si spalare in clasoare mecanice, hidrocicloane sau ingrosetoare si prin filtrare in filtre cu vid sau filtre-prese. Procedeul cel mai uzual este decantarea in contracurent pentru fractiuni sub 0,15 mm, in 4-6 etaje, pentru un randament al recuperarii de 98-99,5%. In SUA s-au utilizat filtre tambur Rotary pentru slamul rezultat din metoda alcalina. In ultima vreme sunt tot mai mult utilizate filtre orizontale, recuperarea depasind

99%.

In locul decantarii si filtrarii s-a incercat sa se extraga uraniul direct din tulbureala prin schimb de ioni, cu ajutorul rasinilor sintetice sau cu solventi organici. d) Purificarea si concentrarea Compusii puri de uraniu se pot extrage din solutiile obtinute prin dizolvarea minereului prin trei metode principale: precipitare chimica, schimb de ioni sau extractie cu solventi organici. Universal folositi sunt schimbatorii de ioni. Anionul complex O 2 (SO 4 ) 3 4- poate fi fixat pe un compus de amina sau amoniu, care poate fi folosit sub forma de rasina sau de solvent lichid. Reactia de fixare (extractie) si cea de spalare (eliberare) sunt asemanatoare. Rasinile sunt utilizate in coloane cu pat fix, inseriate in baterii sau in coloane cu pat mobil in contra-curent. Cronologic rasinile au fost primul agent de purificare utilizat industrial. Utilizarea lor este mai curand simpla, dar selectivitatea este insuficienta, mai ales in ceea ce priveste compusii fierului si ai siliciului. Solventii cu amine au inlocuit treptat rasinile datorita utilizarii simple si continue in coloane pulsate sau in amestecatoare cu reactivi depresanti, avand o selectivitate superioara fata de fier si siliciu. Ei sunt folositi

diluati in amestecuri de hidrocarburi (kerosen) cu adaos de reactiv modificator (un alcool cu masa moleculara mare). Adesea purificarea se face in doua trepte: mai intai cu rasini si apoi cu solventi (proces Eluex). Spalarea sau eliberarea uraniului se face cu reactivi diferiti, in functie de “yellow-cake”-ul care se obtine: acid sulfuric pentru rasini in procesul Eluex, clorura de sodiu pentru uranat de magneziu, carbonat de sodiu pentru uranat de sodiu sau sulfat de amoniu-hidroxid de amoniu pentru uranat de amoniu. In toate cazurile reactivul de spalare este constituit in majoritate de solutii de precipitare, ajustate cu reactivi corespunzatori. In urma acestor operatiuni se obtine o solutie purificata care contine 15-40 g/l uraniu din care trebuie precipitat uraniul. e) Producerea “yelow cake”-ului Precipitarea chimica se bazeaza pe proprietatea uraniului de a da, la diverse pH-uri si in diverse stadii de oxidare, compusi solubili si compusi insolubili. In cazul procedeului acid, sarurile insolubile (uranati) pot fi precipitate cu o baza cum ar fi hidroxidul de magneziu, de sodiu sau de amoniu. Precipitatele astfel produse nu sunt specii chimice foarte bine definite, dar

continutul de uraniu nu variaza prea mult daca conditiile procesului de precipitare sunt respectate. In cateva cazuri uraniul poate fi precipitat sub forma de peroxid (UO 4 ), cand reactivul este apa oxigenata. Precipitarea se face in rezervoare cu amestecare. Precipitatul este filtrat in tamburi Rotary sau filtre orizontale si in final este uscat la 110-130 O C (uneori calcinat la 700 O C). Astfel se obtine “yellow cake”-ul, care contine 70- 75 % uraniu. El este apoi macinat si trimis la rafinare, unde se indeparteaza impuritatile. Prin lantul de operatiuni care a fost prezentat se obtine un factor global de concentrare de 150- 750 ori. In paralel cu concentratul de uraniu, procesul produce deseuri solide (steril) si lichide (reactivi de extractie si solutii dupa precipitare). Deseurile solide sunt adesea depozitate in halde dupa neutralizarea cu var. Reactivii de extractie sunt neutralizati cu piatra de var si, apoi, var pentru indepartarea ionilor sulfat ca ghipsul sau a cationilor metalici (fier, aluminiu) din hidroxizi. Un tratament aditional cu clorura de bariu se face pentru retinerea urmelor de radiu.

Solutiile de la precipitare se proceseaza numai cand contin ioni de amoniu. Operatia, numita caustificare, consta in adaugarea varului la solutie pentru a precipita sulfatul de calciu si a indeparta amoniul prin antrenare cu abur. In afara procesului tehnologic prezentat pentru obtinerea concentratului de uraniu, atunci cand continutul de uraniu in minereu este prea mic si nu se justifica transportul la fabrica de concentrare, se poate utiliza o tehnologie de tratare chimica locala care evita operatiile costisitoare de macinare si de separare hidro- gravitica. Minereul extras este acoperit cu bitum dupa ce in prealabil a fost stropit cu acid sulfuric. Reactivul extrage incet uraniul, iar solutia produsa este reciclata de cateva ori pentru a permite consumarea integrala a reactivului. Urmeaza apoi cateva spalari, iar solutia rezultata este trimisa la uzina din apropiere unde se face extractia uraniului cu rasini si/sau solventi. Gradul de recuperare prin aceasta metoda variaza intre 50-90 % in functie de calitatea si de starea minereului (sfaramat sau nu).

1.4. CONVERSIA URANIULUI

combustibil,

conversia este termenul global care desemneaza secventa transformarilor fizico- chimice pe care le sufera uraniul continut in concentrate pana la uraniu metalic sau hexafluorura de puritatea ceruta de standardele nucleare. Ea se face in capacitati speciale de productie (fig.1.2) care apartin catorva producatori care controleaza piata mondiala:

CONVERDYN (SUA), COMURHEX (Franta), CAMECO (Canada), Minatom (Rusia), BNFL (Marea Britanie). Materia prima o constituie concentratul de uraniu, care este livrat de fabricile de concentrare in stare solida, sub forma de uranat de magneziu, de sodiu si de oxizi/peroxizi, in butoaie de 200 litri. La receptia concentratului, fiecare butoi este identificat si se iau probe pentru analiza. In acest fel, de-a lungul intregului proces de conversie se tine o evidenta exacta a uraniului , obligatie de altfel legala a fabricantului. Pentru a se atinge puritatea necesara folosirii in continuare in ciclul combustibilului nuclear sunt posibile doua procedee: procedeul umed si cel uscat.

Intre

fazele

ciclului

de

In procedeul umed (fig.1.3) impuritatile sunt eliminate chiar de la inceputul ciclului de conversie. Operatiile fizice si chimice care trebuie parcurse in acest procedeu sunt:

- dizolvarea concentratului in acid azotic. Concentratul este dizolvat in acid azotic la 90 O C si insolubilele sunt indepartate prin filtrare. Se produce o solutie nerafinata care contine 600- 800 gU/l, care este diluata pana la 400 gU/l. - purificarea azotatului de uranil prin extragerea cu solventi in coloane pulsate (sau cu alt tip de agitare). In aceasta etapa uraniul este extras din solutia apoasa de 400 gU/l cu ajutorul unui solvent organic ( amestec 20-40% de tributilfosfat cu dodecan). Tributilfosfatul (TBP) are proprietatea de

a forma un complex stabil cu azotatul de uranil, permitand separarea de impuritatile prezente in solutia nerafinata. Cantitatea de uraniu transferata din faza apoasa in faza organica este direct proportionala cu concentratia uraniului in faza apoasa si cu radacina patrata a concentratiilor ionului azotat in solutia apoasa si

a TBP in faza organica.

Instalatia de extractie este compusa dintr-o coloana de extractie, o coloana de spalare cu solvent si o coloana de re-extractie. Coloanele de extractie si de re-extractie sunt prevazute cu

agitare, iar cea de spalare este pulsata. Alte doua coloane sunt folosite pentru regenerarea solventului prin spalare alcalina urmata de reacidulare. Solutia purificata de azotat de uranil este evaporata pana la o concentratie de cca 370 gU/l si apoi depozitata in vederea operatiilor ulterioare. - precipitarea diuranatului de amoniu

(ADU). ADU este obtinut prin adaugarea amoniacului la solutia de azotat de uranil in prealabil incalzita. Conditiile de lucru se aleg pentru producerea ADU puternic reactiv, care se colecteaza intr-un filtru tambur.

- calcinarea. ADU colectat este uscat si

calcinat intr-un cuptor tunel cu banda rulanta, obtinandu-se trioxid de uraniu UO 3 sub forma de fulgi portocalii.

- reducerea UO 3 in UO 2 este insotita de regula de

- hidrofluorurarea UO 2 pentru a se obtine UF 4 , deoarece reducerea si fluorurarea sunt reactii exoterme, iar descompunerea termica a amoniacului (care furnizeaza hidrogenul necesar reducerii) este endoterma:

3UO 3 + H 2 3UO 2 + 3H 2 O 2NH 3 3H 2 + N 2 UO 2 + 4HF UF 4 + 2H 2 O.

Bioxidul de uraniu natural astfel obtinut poate fi folosit la fabricarea elementelor combustibile pentru PHWR Candu. Reactiile de reducere si fluorurare trebuie

controlate riguros in vederea evitarii sinterizarii particulelor de UO 2 si de UF 4 . In aceste reactii se formeaza ca sub-produs oxifluorura de uraniu UO 2 F 2 . Produsul final, tetrafluorura de uraniu UF 4 , contine de regula 1,5-2% UO 2 si 1,5-2% UO 2 F 2 care nu afecteaza in final puritatea nucleara a metalului sau hexafluorurii, dar vor mari semnificativ consumul de magneziu si de fluor in prelucrarile ulterioare. - conversia tetrafluorurii in uraniu natural

fabricarii

metalic

elementelor combustibile pentru GCR Pentru reducerea tetrafluorurii s-a folosit initial calciu,

iar apoi magneziu:

a

fost

o

faza

necesara

UF 4 + 2Mg U + 2MgF 2

- conversia tetrafluorurii in hexafluorura (fig.1.4) se face in prezent aproape exclusiv prin fluorurarea tetrafluorurii de uraniu cu fluor gazos obtinut din electroliza amestecului acidului fluorhidric cu fluorura de potasiu

UF 4 +

F 2

UF 6

insotita de reactiile secundare ale sub- produselor continute in tetrafluorura

UO 2 + UO 2 F 2 +

3F 2 2F 2

UF 6 +

O 2

UF 6 +

O 2 .

Fluorul gazos reactioneaza cu tetrafluorura intr-un reactor chimic producand o flacara cu o temperatura de cca 1500 O C. Pulberea astfel formata este retinuta in filtre cristalizoare la –15 O C, iar hexafluorura gazoasa este sublimata la –25 O C. Intreaga instalatie functioneaza la presiune negativa pentru evitarea scurgerilor de hexafluorura de uraniu, care este puternic coroziva, oxidanta si toxica. In procedeul uscat (fig.1.5) impuritatile

pot fi indepartate prin distilare la sfarsitul ciclului de conversie care se compune din urmatoarele procese fizice si chimice:

- pregatirea concentratului de uraniu,

- reducerea UO 3 in UO 2 ,

- hidrofluorurarea UO 2 in pat fluidizat pentru obtinerea UF 4 ,

- fluorurarea UF 4 pentru obtinerea UF 6 ,

- purificarea UF 6 prin distilare. Procedeul umed este foarte robust si poate procesa o larga varietate de concentrate de uraniu, dar are dezavantajul efluentilor lichizi din fazele de extractie si rafinare, precum si al

unui consum mare de reactivi. Pana in prezent procedeul umed este singurul procedeu economic folosit pentru producerea combustibilului metalic pentru GCR si a pastilelor de UO 2 natural sinterizat pentru PHWR Candu. El este utilizat de CAMECO si de COMURHEX. Procedeul uscat, care teoretic este la fel de valid ca si procedeul umed in ceea ce priveste atingerea puritatii nucleare necesare in ultima faza a conversiei, are meritul de a permite remedierea necostisitoare a oricarei contaminari in timpul ciclului, de a produce mai putini efluenti lichizi si de a necesita mai putine operatii. Are dezavantajul problemelor de securitate datorate faptului ca distilarea in etapa finala se face sub presiune si este mai putin robust, cerand concentrate mult mai pure. El este utilizat de CONVERDYN si de Africa de Sud.

Conversia uraniului a dezvoltat odata cu tehnologiile prezente in etapele descrise mai sus si o serie de tehnici de analiza si de securitate specifice.

Puritatea nucleara ceruta in diverse etape, de la concentrat la hexafluorura, a cerut aplicarea unor tehnici sofisticate de analiza bazate pe spectrografie in infrarosii si ultraviolete, gaz-cromatografie, spectrofotometrie, spectrometrie de masa etc. Aparate capabile sa detecteze uraniul in aer si inregistratoare de aerosoli au fost folosite in monitorizarea permanenta a mediului locurilor de munca. O dezvoltare speciala a capatat conversia uraniului imbogatit reprocesat, care rezulta din combustibil iradiat. Ea se face pana in prezent in instalatii speciale, dar care respecta aceleasi principii si etape descrise mai sus.

1.1.

IMBOGATIREA URANIULUI

Imbogatirea izotopica a uraniului este operatia prin care concentratia izotopului U 235 din uraniul natural (de numai 0,71%) este adusa la valori mai mari. Pentru scopuri energetice, aceasta concentratie poate fi de 1,2% la ciclul cu uraniu usor imbogatit studiat pentru PHWR, de 2,4-3,2% pentru LWR si AGR, de 10-15% pentru HTGR si de 25-30% pentru FBR. In reactoarele de cercetare, ca si pentru scopuri militare, se foloseste o imbogatire de 93,5-98,5%. Procesele de imbogatire studiate sau aplicate pana in prezent pot fi impartite in procese statistice si procese selective. Procesele statistice (fig.1.6) se bazeaza pe fenomene fizice care se manifesta si produc efecte in cazul amestecurilor izotopice. Aceste efecte sunt in general mici pentru ca sunt functie de diferenta de masa dintre izotopi. In cazul elementelor grele, cum este uraniul, aceste diferente sunt foarte mici in comparatie cu masa medie a elementului insusi si efectul este foarte mic. In aceasta categorie intra imbogatirea prin difuzie gazoasa, prin centrifugare, prin jet si prin schimburi chimice.

Procesele selective, mult mai eficiente in principiu, apeleaza la instrumente “artificiale”, create de om pentru a produce excitatia selectiva si extractia izotopilor doriti. De exemplu, radiatia fotoselectiva a unui laser poate fi acordata unor frecvente specifice ale invelisurilor electronice sau ale structurilor moleculare ale izotopului dorit, producand efecte care conduc la separarea lui. In fig.1.7 este prezentata situatia mondiala a producerii uraniului imbogatit.

Aspectele teoretice ale

imbogatirii izotopice Separarea elementara a izotopilor are loc intr-o celula de separare. Pentru o celula de separare alimentata cu un debit L cu concentratia (fractiunea molara) N din izotopul care ne intereseaza, prin separare rezulta doua produse: unul imbogatit L’, cu concentratia N’ de izoptop util, iar celalalt saracit L”, cu concentratia N” de izotop util. Extractia cantitativa a produsului imbogatit este θ = L’/L , iar a celuilalt este (1-θ) = L”/L. Deoarece efectul de separare izotopic este redus, apare necesitatea repetarii separarii prin realizarea unei cascade de separare.

1.5.1.

Fig.1.7. Situatia mondiala a capacitatilor de imbogatire

Fig.1.7. Situatia mondiala a capacitatilor de imbogatire

O cascada de separare este formata din mai multe celule de separare inseriate, avand caracteristic faptul ca produsul imbogatit este condus din treapta in treapta catre varful cascadei, iar produsul saracit este condus la celulele anterioare avand o concentratie corespunzatoare lui. Daca se defineste notiunea de abundenta

fiind raportul R= N/ (1-N),

atunci factorul de separare al unei celule din

cascada este:

a

izotopului N ca

α =

R ' =

R

N '

1 − N ' N
1
− N '
N

1 N

Amestecul fractiunilor cu concentratii diferite degradeaza imbogatirea. De aceea se pune conditia cascadei ideale (fig.1.8) de a se

imboga tirea. De aceea se pune conditia cascadei ideale (fig.1.8) de a se Fig.1.8. Amestecul in

Fig.1.8. Amestecul in cascada ideala

evita amestecul prin reciclare al unei fractiuni de o anumita imbogatire cu alta mai saraca. Pentru treapta s dintr-o cascada care are

n trepte, aceasta conditie se poate scrie R s = R’ s-1 = R” s+1

si pentru ca R’ s-1 = α R s-1 rezulta ca R s =

. Daca presupunem ca toate celulele din cascada au acelasi factor de separare, atunci la

iesirea din treapta n abundenta va fi R’ n = α n

R 1

Extractia cantitativa pentru o treapta s se poate scrie atunci

α R s-1

.

θ

=

1 + Rs

α

(1

+

)(1

α

+ Rs

)

.

care

materialul intra cu concentratia N O de izotop util (corespunzatoare uraniului natural) si iese cu concentratia N i ( corespunzatoare combustibilului imbopgatit, N i > N O ) se folosesc in combinatie cu instalatii de saracire, in care materialul intra cu concentratia N O si iese cu concentratia N w corespunzatoare deseului (N w < N O ). Pentru o astfel de instalatie, care produce P [kg] de material cu imbogatirea N i folosind F [kg] de material natural cu imbogatirea N O , rezultand W [kg] de deseu cu continutul

Instalatiile

de

concentrare,

in

rezidual N w se pot scrie ecuatiile de bilant pe total material si pe izotopul util:

F

= P + W

F

N O = P N i + W N w

care dau prin rezolvare cantitatea de materie prima necesara pentru obtinerea unui anumit produs:

F = P (N i - N O ) / (N O – N w ) si cantitatea de deseu rezultata:

W = P (N i - N w ) / (N O – N w ). In procesele statistice de imbogatire circulatia UF 6 prin treptele de separare are loc datorita diferentei de presiune intre intrarea p f si iesirea p b din celula de separare. Pentru circulatia debitelor de material care iau parte la proces trebuie cheltuit un lucru mecanic de compresie proportional cu cantitatile si cu numarul de trepte de separare din instalatie ( adica cu valorile concentratiei izotopului util). Tinandu-se seama de relatiile care exista intre aceste marimi s-a definit o expresie, numita functie de valoare, care caracterizeaza global si cantitativ efortul de imbogatire. Unitatea ei de masura este dimensional o masa, dar a fost denumita unitate de lucru de separare (ULS). Functia de valoare are expresia:

V (N) = (2N – 1) ln

N

.

1 N

Pentru o instalatie complexa de imbogatire capacitatea exprimata in lucrul de separare posibil de realizat se defineste atunci cu:

F

V(N O )

Costul unitatii de lucru de separare este definit, ca orice cost legat de productia industriala sau de servicii, de doua componente: una data de amortizarea investitiei initiale (constructia uzinei, utilaje, punere in functiune), iar cealalta data de cheltuielile de exploatare (salarii, energie consumata, intretinere etc.). Costul, ca orice caracteristica economica, este dat de caracteristica intrinseca a procesului ( constructie, consum de energie, forta de munca etc.) multiplicata cu factorii economici externi ( capitalul investit, costul energiei, salarii etc.)

Δ

U

=

P V(N i )

+

W V(N w )

-

[ULS].

C Δ = a

I

Δ

U

+ C E

E

Δ

U

+ C s

P

Δ

U

+

CR

Δ

U

unde: C Δ este costul ULS, ΔU- capacitatea uzinei de imbogatire, I- investitia totala, E- consumul de energie al uzinei, P- personalul uzinei, CR- cheltuielile de intretinere si reparatii, a- coeficientul de amortizarea investitiilor, C E costul kWh, C s - salariul mediu.

Costul unitatii de lucru de separare C Δ este una din componentele costului unitatii de combustibil imbogatit C P , cealalta fiind data de costul materiei prime (uraniu natural ) C F care intra in procesul de imbogatire

P C P =

F C F

+ ΔU C Δ .

Rezulta dependenta costului unitatii de combustibil imbogatit de caracteristicile imbogatirii si de consumurile de materiale

C P

=

ΔU (N O , N i , N w ) ] .

P

C F

[

F (N O ,

P

N i ,

N w )

+

CΔ

Cf

Aceasta relatie arata ca valoarea optima a continutului rezidual de uraniu 235 in deseu se obtine minimizand C P in functie de C Δ / C F . Pentru instalatiile de imbogatire existente N w este 0,25%. In fig.1.9 este prezentata cererea si oferta mondiala de lucru de separare.

1.5.2. Difuzia gazoasa

Procesul de imbogatire prin difuzie gazoasa se bazeaza pe faptul ca, printr-o bariera (membrana) cu pori de diametru mai mic decat parcursul liber de difuzie al gazului, viteza de difuzie a acestuia este invers proportionala cu masa moleculara.

La echilibru termic, toate moleculele unui amestec de gaze au aceeasi energie cinetica medie. Viteza unei molecule este invers proportionala cu radacina patrata a masei sale moleculare:

V =

M
M

2 E .

Rezulta ca moleculele mai usoare au o viteza mai mare si lovesc membrana mai des decat o fac cele mai grele. Daca membrana este poroasa si desparte doua compartimente intre care este o diferenta convenabila de presiune, atunci ea va permite trecerea unei fractiuni mai mari din moleculele usoare si, prin urmare, compartimentul de joasa presiune va fi imbogatit in izotopul usor. Acesta este fenomenul care sta la baza imbogatirii prin difuzie gazoasa.

Intr-o celula de separare, debitul de gaz care difuzeaza printr-un por este dat de relatia

[

mol. s -1 . m -2 ]

unde: p f este presiunea inainte de membrana, p b - presiunea dupa membrana (p f > p b ), n- densitatea molara a componentei “i” din amestecul de gaze, N- fractiunea molara, v- viteza

medie, T- temperatura, R- constanta gazelor perfecte. Daca se considera ca presiunea p b este asa de mica, incat nu apare nici o ciocnire intre molecule in interiorul sau in apropierea porului (conditia curgerii pusa

de Knudsen ca parcursul liber mediu sa fie mai mare decat diametrul porului ), atunci debitul care difuzeaza este (conform legii a 2-a a lui Graham) J i M I -1/2 .

Vi (n if – n ib ) =

4

Vi

4

RT

J i

=

(p if – p ib )

n i b ) = 4 Vi 4 RT J i = (p i f –

al

curgerii moleculare a unui amestec binar de

gaze cu masele moleculare M 2 >

fractiunile

considerand ca presiunea de dupa membrana

N,

cu

In cazul ideal

al unui singur

por

=

M 1

1

si

si

molare

N 1

=

N

si

N 2

este neglijabila (p b = 0), raportul debitelor celor doi izotopi este

=

J 1 f

=

V

1

p

1

J

V

2 f

2

2

p

M

1 / 2

N

M

2

1

f

1 N

f

 

N

b

/(1

N

b

)

N

f

/(1

N

f

)

2

1 / 2

.

1

=

N

b

1

N

b

.

Factorul de separare este:

. 1 ⎟ ⎠ = N b 1 − N b . Factorul de separare este:

α =

⎛ ⎜

M

M

=

De exemplu,

pentru

de

=

349,

α =

hexafluorura

uraniu

M 2

1,0043.

M 1

352 si

=

O celula de separare este caracterizata din punct de vedere constructiv de debitul L’ care a difuzat prin membrana poroasa, care are permeabilitatea G, datorita diferentei de presiune HP – LP L’ = G (HP – LP). Permeabilitatea este, conform legii lui Knudsen, data de relatia

G =

k r MRT l
k
r
MRT
l

unde: M este masa moleculara, r si l – raza si lungimea capilarului, k- coeficient care depinde de capilaritate (raportul intre goluri si volumul total).

de capilaritate (raportul intre goluri si volumul total). Pentru cazul gazului format din doua

Pentru cazul

gazului

format

din

doua

componente:

- componenta utila, cu

concentratia initiala N

cu

la

presiune,

capatand concentratia N’, cu un debit G 1 N (HP – LP), - componenta grea, cu concentratia 1 – N, va difuza si ea, cu permeabilitatea G 2 , la joasa presiune, capatand concentratia 1 – N’, cu un debit G 2 (1 – N) (HP – LP). Atunci, factorul de separare este

=

α =

va

difuza

permeabilitatea

joasa

G 1

N

' /(1

N

' )

G N HP LP G

1

2

(

) /

(1

)(

N HP LP

)

N /(1 − N G M 1 = 2 . G M 2 1
N
/(1
− N
G
M
1
=
2
.
G
M
2
1

)

N

/(1

N

)

Factorul de separare se poate scrie ca α = 1 + ε

unde ε’ este castigul la imbogatirea corespunzatoare unei separari ideale. Castigul real la o treapta de imbogatire

este :

ε = ε’ E p E a E c

unde: E C este randamentul extractiei cantitative, E a – eficienta aerodinamica, E P – factor de presiune.

practica,

conditiile considerate pentru difuzia ideala nu se respecta. Astfel, presiunea LP in partea de

joasa presiune a celulei nu poate fi neglijata si o parte a fluxului de gaz care trece prin membrana este neseparativ (de tip Poiseuille,

proportional cu HPP 2 – LP 2 ). De aceea cu

cat

presiunile HP si LP si diametrul porilor sunt mai

mici, cu

HP si nici LP nu pot fi prea mici intrucat debitul

difuzat ar fi deasemenea prea mic sau dimensiunile celulei de separare ar fi prea mari. Eficienta aerodinamica. Un alt aspect priveste conditiile aerodinamice ale curgerii in vecinatatea membranei.

in

este mai mare E . Numai ca nici

Factorul

de

presiune.

In

P

ale curgerii in vecinatatea membranei. in este mai mare E . Numai ca nici Factorul de

Astfel,

stratul limita de pe partea membranei dinspre presiunea inalta HP concentratia izotopului usor este mai mica decat valoarea medie considerata N. Aceasta face ca saltul N N’ pe care imbogatirea trebuia sa-l dea este in

realitate mai mic. Eficienta aerodinamica E a va

fi cu atat mai mare cu cat:

- grosimea stratului limita din vecinatatea membranei este mai mica,

- coeficientul de interdifuzie este mai bun

si

inalta

presiune ajuta mai mult amestecul

componentelor. Randamentul extractiei. Constructia reala

a celulei de separare face ca fluxul de gaz care

- turbulenta de pe partea

de

face ca fluxul de gaz care - turbulenta de pe partea de circula pe partea de

circula

pe

partea

de

intrare,

la

inalta

presiune, sa

aiba

o

concentratie variabila in izotopul usor de-a lungul membranei, de la valoarea N la intrare, la valoarea N” la iesirea fractiunii saracite. De aceea, pe partea de joasa presiune concentratia medie N’ a izotopului usor este mai mica decat valoarea care ar corespunde lui

N datorita extractiei care are loc pe toata

lungimea membranei. Aceasta situatie impune corectarea cu randamentul extractiei, care are expresia

E c =

1 θ ln 1 θ

θ

1

.

Se observa ca daca θ = 1, atunci N’ = N, iar

daca θ = 0, atunci N’ = N’ max . De exemplu, pentru instalatiile de difuzie Eurodif de la Pierrelatte (Franta) factorii de corectie sunt: E p = 0,7, E a = 0,95, E c = 0,69,

iar castigul real la imbogatire este ε = 0,02. Lucrul de separare care se efectueaza

intr-o celula de separare prin difuzie se defineste cu relatia:

δU = 1 2 L

θ

1

θ

ε 2

[ULS].

De exemplu, o celula medie de separare care lucreaza cu ε = 0,2 si cu θ = 0,5 la un debit L=125 kgU/s efectueaza intr-un an un lucru de separare δU = 8000 ULS. Puterea de separare a unei cascade de difuzie (fig.1.10) este (in cazul ideal) egala cu suma puterilor de separare ale celulelor care o compun:

1

ΔU = 2 L i ε i 2 .

In acest caz debitul de gaz in fiecare etaj al cascadei trebuie sa corespunda unui profil ideal, care se subtiaza treptat, pe masura ce are loc imbogatirea. Numai ca amestecul fractiunilor in cascada se face prin intermediul compresoarelor, ceea ce face ca profilul sa fie “coltos” si cascada sa nu fie ideala. Pentru ca eficienta cascadei sa fie cat mai aproape de cea ideala s-au adoptat trei dimensiuni ale celulelor (mare, medie, mica), se regleaza debitul de gaz la intrarea in fiecare treapta si se incearca adaptarea la un profil al debitului cat mai apropiat de cel ideal. In acest fel, la Eurodif, pe o cascada din 1400 celule legat in serie, grupate in baterii de cate 20 de trepte, s- a atins o eficienta a cascadei de 99%.

Fig 1.10 Celula de difuzie gazoasa .

Fig 1.10 Celula de difuzie gazoasa

.
.

1.5.3. Imbogatirea prin centrifugare

Centrifugarea a fost propusa ca metoda de separare inca din 1919 de Lindemann si Aston, dar nu a dat rezultate datorita convectiei din centrifuga, care reamesteca componentele. Pentru separarea izotopilor uraniului prin centrifugare in vid s-au facut cercetari si s-au realizat instalatii industriale de mare capacitate in Rusia (15M ULS la Sverdlovsk, Angarsk, Krasnoiarsk si Tomsk) si de mai mici dimensiuni in Japonia (0,5M ULS la Ningyo- Togge, Rokkashomura) si in tarile partenere in URENCO: Marea Britanie (0,9M ULS la Cappenhurst), Olanda (1,4M ULS la Almelo) si Germania (0,5M ULS la Gronnau). Imbogatirea uraniului prin centrifugare face parte din procedeele statistice si se bazeaza tot pe diferenta de masa a celor doi izotopi, sub actiunea unui camp de forte centrifugal (10 5 g). Principiul metodei. Intr-un cilindru de raza a care se roteste cu viteza unghiulara ω se gaseste un gaz. Daca se considera viteza axiala si cea radiala nule (conditia rotatiei corpului solid) , atunci presiunea in cilindru este impusa de forta centrifuga

dp

dr

= ρω 2 r .

Distributia

presiunii pe raza centrifugei

(fig.1.11) este data de relatia

p ( r )

p (

a

)

= exp -

M

ϖ

2

a

2

r

2

2

RT

0

a

2

1

.

⎜ ⎝ r 2 − 2 RT 0 a 2 1 ⎞ ⎟ ⎟ ⎠ ⎤

Fig.1.11. Distributia presiunii pe raza centrifugi

Pentru viteze periferice foarte mari (ωr = 400 - 700 m/s) gradientul presiunii este atat de mare, incat aproape tot gazul se dispune intr-un strat subtire in vecinatatea peretelui centrifugei, iar in centru este un vid avansat.

In cazul gazului format din doi izotopi, acestia se dispun dupa masa moleculara dupa aceeasi lege, ceea ce face sa apara separarea caracterizata de factorul de separare

p r ) p a ) 1 ( 1 ( α = . p r
p
r
)
p
a
)
1 (
1 (
α =
.
p
r
)
p
a
)
2 (
2 (

Cu legea de variatie a presiunii se obtine

α (r,a) = exp

(

M

2

M

1

)

r

2

.

2

a

2

2

RT

0

a

2

ϖ

1

Rezulta ca factorul de separare depinde

de:

- diferenta de masa moleculara dintre cei

doi izotopi ΔM,

- viteza periferica a rotorului centrifugei si

de

- temperatura absoluta la care are loc

procesul. Fata de situatia considerata pana acum, sa consideram ca peste conditia rotatiei

corpului rigid se suprapune o circulatie axiala slaba, indusa de o alimentare cu gaz in centrul centrifugei. Aceasta conduce la aparitia in rotorul centrifugei a unei circulatii in contracurent. Ea va avea trei efecte:

- imbogatirea capata un caracter axial

fata de cel anterior care era radial,

- se amplifica magnitudinea separarii si - se poate extrage gazul imbogatit si cel saracit pe la capetele rotorului. Pentru a facilita circulatia in contracurent se recurge la doua metode:

- metoda termica, de a mentine o distributie corespunzatoare de temperatura la capetele rotorului si in lungul peretelui lateral.

la capetele rotorului si in lungul peretelui lateral. Fig. 1.12. Variatia axiala a temperaturii in rotor

Fig. 1.12. Variatia axiala a temperaturii in

rotor Astfel, capatul de jos se mentine la o temperatura mai ridicata decat capatul de sus (fig.1.12). Asemanator circulatiei atmosferice, particulele de gaz incalzite la capatul de jos

capata o circulatie ascendenta. Racindu-se la capatul de sus, ele coboara din nou. - metoda mecanica, de a plasa un obiect stationar in fluxul de gaz langa unul din capetele rotorului – un disc – care, prin franarea pe care o produce, reduce viteza unghiulara a gazului care se va deplasa catre zona cu viteza redusa, adica spre axa centrifugei. In practica se utilizeaza ambele metode. Schema unei centrifuge reale de tip ZIPPE este prezentata in figura 1.13. Lucrul de separare care se realizeaza intr-o celula de separare prin centrifugare este δU = δU max e F e C e S unde: δU este lucrul de separare teoretic, e F factor de debit, e C – factor de circulatie (0,95), e S – factor de eficienta cascadei (0,81). Lucrul de separare teoretic este (dupa Dirac) :

δU max =

D

ρπ

M a

2 RT

ω

2

2

2

H

Z

2

unde: Z H este lungimea rotorului centrifugei, M- debitul de gaz care alimenteaza centrifuga, ρ - densitatea gazului. Factorul de debit (dupa Parker) este:

e F =

2 2 ⎛ M a ⎞ ω 7 , 2 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 2
2
2
⎛ M a ⎞
ω
7 , 2 ⎜
2
RT

Din aceste relatii rezulta ca productia celulei creste cu lungimea ei si cu patratul vitezei periferice. De aceea in proiectarea centrifugelor s-a cautat ca aceste doua marimi sa fie impinse la limita superioara. Cresterea vitezei periferice este limitata de solicitarile tangentiale care apar in peretele rotorului. Din conditia de echilibru intre forta centrifuga si efortul tangential rezulta valoarea limita a vitezei periferice

(ωa) max =

σ a ρ m
σ
a
ρ
m

unde: σ a este rezistenta la intindere a materialului rotorului, ρ m - densitatea materialului rotorului. Cele mai bune rezultate le-au dat materialele compozite cu kevlar si fibra de carbon. Cresterea lungimii centrifugei este limitata de vibratiile care apar la frecventa critica de rezonanta, care pot produce flexarea rotorului cu unul, doua sau trei ventre (fig.1.14). Frecventa critica se determina cu relatia

2 E a ωa = λ i 2 2 ρ L m unde : E
2
E a
ωa =
λ
i
2
2
ρ
L
m
unde
:
E este modulul de elasticitate, L-

lungimea rotorului, λ i – tipul de deformatie (λ i

=1,2,3).

Cu aceste criterii de proiectare instalatiile de separare prin centrifugare au capatat o dezvoltare semnificativa, fara insa sa constituie un competitor serios pentru instalatiile de difuzie gazoasa, in pofida avantajelor pe care le prezinta ca factor de separare si consum de energie. Aceasta situatie se explica prin existenta unor capacitati uriase de imbogatire prin difuzie (total sau partial amortizate) la data cand procedeul prin centrifugare a devenit matur tehnic si industrial.

1.5.4. Imbogatirea cu laser. AVLIS

Procedeul

In ultimele doua decenii, in unele tari avansate au fost efectuate cercetari intense in vederea elaborarii unor procedee de imbogatire izotopica din categoria procedeelor selective, mai eficiente, care sa stea la baza tehnologiilor viitoare si sa le inlocuiasca pe cele actuale, mari consumatoare de capital si energie. Este vorba de procedeele laser, dintre care retin atentia:

- procedeul MLIS (Molecular Laser Isotope Separation), care se bazeaza pe excitarea selectiva a unui mod de vibratie a

moleculei de hexafluorura de uraniu in faza gazoasa, cu ajutorul unei radiatii infrarosii cu lungimea de unda de 16 μm. Molecula excitata de 235 UF 6 se disociaza in UF 5 cu ajutorul unei a doua sau a treia lungimi de unda. Simplu in principiu, procedeul MLIS prezinta numeroase dificultati in aplicare, in special in ceea ce priveste laserii. - procedeul AVLIS (Atomic Vapor Laser Isotope Separation), care utilizeaza radiatia fotoselectiva produsa de un laser acordat pe frecventele specifice ale straturilor electronice, ale structurilor moleculare sau ale legaturilor chimice ale izotopului dorit pentru a produce excitatia (ionizarea) acestuia. Prezenta unei diferente intre nucleele de 235 U si 238 U face ca nivelele lor de energie electronice sa prezinte mici deplasari. Astfel apare posibilitatea ionizarii selective a atomilor de 235 U prin interactiunea cu fotoni perfect acordati pe tranzitiile uraniului 235 U, a caror largime spectrala este inferioara distantei dintre liniile 235 U si 238 U. Ionii sunt apoi extrasi cu ajutorul unui camp electric. Alegerea lungimilor de unda corespunzatoare este dictata de criterii fizice, tehnologice si economice.Pentru a fi ionizat atomul de 235 U trebuie sa primeasca o energie

de cca 6 eV. Aceasta energie ii este furnizata de trei fotoni, de cate cca 2 eV fiecare. Sursa acestor fotoni este laserul cu colorant care emite in spectrul vizibil si care este pompat cu un laser cu vapori de cupru (CVL). Sursa fotonilor trebuie sa aiba o acordabilitate buna, o rata de repetitie de mai multi kHz si puteri de ordinul a catorva sute de wati. Modulul de separare AVLIS se compune din instalatia de vaporizare, tandemul laser si unitatea de separare- colectare. Instalatia de vaporizare utilizeaza un tun electronic cu catod linear, care emite un fascicol de electroni. Electronii sunt deflectati intr-un camp magnetic si sunt focalizati pe suprafata uraniului metalic lichid continut intr-un creuzet. Sub impactul electronilor, uraniul, a carui temperatura depaseste 3200 K, este vaporizat si paraseste creuzetul. Vaporii expandeaza intr-o camera vidata. Creuzetul este racit de un sistem cu circulatie de apa, pentru a impiedica coroziunea. Vaporii de uraniu patrund in unitatea de separare- colectare, care este formata din placile colectoare de 235 U si colectorul de uraniu saracit. Aici ei interactioneaza cu fascicolul laser, iar atomii de 235 U sunt fotoionizati selectiv. Ionii formati sunt colectati pe placile

colectoare a fractiunii imbogatite, care sunt mentinute la un potential negativ. Fluxul principal de atomi de 238 U nu este deviat si se depune pe colectorul de uraniu saracit. O parte din debitul evaporat se depune pe colectorii laterali si este returnata in creuzet. Ansamblul instalatiei este amplasat intr-o incinta vidata (10 -4 Pa). In afara incintei bobine Helmholtz creeaza campul magnetic necesar deflectarii traiectoriei electronilor. Pentru favorizarea interactiunii dintre fascicolul laser si vapori trebuie realizata o perdea de vapori de lungime mare, compartimentata in directie axiala, care asigura o mai buna directionare a fluxului. De aceea, emisia laserului este pulsata, durata unui puls fiind de ordinul zecimilor de nanosecunda. Frecventa de pulsatie este totusi suficient de ridicata incat sa asigure interactiunea fiecarui atom cu fotonii. In absenta fascicolului laser fluxul de vapori, care patrunde in zona de interactiune si nu a fost inca atacat, se separa: circa 10%, denumit flux direct sau de dilutie, se depune pe colectorii fractiunii imbogatite, iar restul evolueaza in continuare in sistemul de separare, o parte depunandu-se pe colectorul de uraniu saracit. In prezenta fascicolului laser,

o mare parte din atomii de 235 U continuti in

fluxul final sunt fotoionizati si sunt extrasi pe placile colectoare a fractiunii imbogatite. Restul este colectat pe colectorul de produs saracit si formeaza deseul. Schema unei celule de separare este prezentata in figura 1.15. Fluxul F de uraniu natural metalic cu concentratia N F , sub forma de vapori, patrunde in zona colectorilor. O cantitate τ F se depune sub forma fluxului direct, cu concentratia N F . Dupa ionizare, o proportie ρ * din atomii de 235 U care s-au ionizat se depune pe colectorii fractiunii imbogatite, deci numarul de atomi colectati este ρ * (1 - τ p ) F N F . Pe colectorul de produs saracit se depune cantitatea W cu concentratia N W . Factorul de separare al acestui modul

este

N p N α = F ≈ 1 1 − N p 1 − N
N
p N
α =
F
1
1 −
N
p 1 − N
F

+ ρ * (1 - τ p )/ τ p .

Deseul este caracterizat de raportul β = N W / N F 1 - ρ * .

De exemplu, pentru N F = 0,71%, N P = 5%

si N W = 0,2% s-au realizat τ p = 0,1 si ρ * = 0,72,

ceea ce corespunde unui factor de separare α

= 7,1 si β = 0,28.

Figura 1.15 Celula de separare procedeu AVLIS

Figura 1.15 Celula de separare procedeu AVLIS