Sunteți pe pagina 1din 66

CUPRINS

Prefață

Capitolul 1

Concepte cheie în psihoterapie

1. Definirea psihoterapiei

2. Factorii psihoterapiei

3. Calitățile psihoterapeutului

4. Relația terapeutică

Capitolul 2

Principalele direcții psihoterapeutice

A.

Psihoterapii individuale

1.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală 1.1.Teoria comportamentală și terapia comportamentală 1.2.Tipuri de relaxare comportamentală 1.3.Teoria cognitivă și terapia cognitivă

2.

Psihanaliza 2.1.Alte terapii de inspirație psihanalitică 2.2.Terapiile dinamice de scurtă durată

3.

Gestalt-terapia

4.

Hipnoterapia

5.

Intervenția paradoxală

6.

Psihoterapia pozitivă

7.

Analiza tranzacțională

8.

Psihoterapia existențială

9.

Terapia centrată pe persoană sau ”non-directivă”

10.

Terapia scurtă bazată pe obiective și soluții

11.

Psihoterapia experiențială. Terapia unificării

12.

Psihoterapia integrativă

B.

Psihoterapii colective

1.

Psihoterapia de grup

2.

Psihodrama

3.

Terapii de familie

Bibliografie

Prefață

Introducere în psihoterapie, iniţiere în psihoterapie, iniţio – început. De câte ori am fost întrebaţi şi mai ales de câte ori am întrebat: „ce vrei să te faci când o să fi mare?”. De unde această curiozitate? De ce întrebam acest lucru şi mai ales la ce ne gândeam când eram întrebaţi? Ştiam oare cu adevărat răspunsul corect? Există oare un răspuns corect? Vom experimenta oare o clipă în această viaţă când vom putea afirma cu certitudine că ştim? De ce e important să şti ce vrei şi să faci ce şti? Fiindcă în acest fel rezultatele muncii tale vor fi cele mai bune şi viaţa ta nu se va irosi într-o activitate de rutină. De ce este acest lucru important? Fiindcă VIAŢA este cel mai important lucru şi contează cum o trăieşti, calitatea ei. Iar acest lucru este valabil pentru ambele personaje din spaţiul terapeutic: client sau terapeut.

Dar care este calea? Există o cale adevărată, sau o cale corectă? O cale mai bună sau mai puţin bună? Pe ce cale să merg? Ce metodă psihoterapeutică să învăţ şi să aplic? Sunt întrebări corecte, pertinente, care au existat în fiecare dintre cei aflaţi la început de drum. Cum ar putea cineva să facă o alegere? Când ar putea? O minimă condiţie, incipientă este de a avea informaţia, cunoaşterea. Pentru a putea alege trebuie să ştii între ce şi ce alegi, la ce rezonezi, în ce crezi. Aşa cum bine afirmă mulţi psihoterapeuţi, relaţia terapeutică este esenţială, este o condiţie a succesului procesului terapeutic. Fără o relaţie terapeutică realizată, în care să se simtă în siguranţă, înţeles, acceptat, fără să fie judecat sau criticat, cel din faţa ta nu se va deschide, nu va ajunge la adevărata problemă şi succesul terapeutic va fi unul discutabil. Dar fără o metodă terapeutică foarte bine însuşită şi aplicată, toate informaţiile aflate în acest proces terapeutic nu vor putea fi folosite cu un randament optim. Procesul terapeutic este un întreg, un cerc care se rostogoleşte. Dacă lipseşte o porţiune din acest cerc, el se va opri. Fiecare religie are o cale, o dogmă, o filozofie, o carte sfântă, un Creator la care încearcă să ajungă respectând anumite reguli, ritualuri, credinţe, urmând o anumită cale, însă toate au o ţintă comună, o finalitate, un omega universal valabil: VIAŢA şi calitatea ei (iubire, iertare, înţelegere, acceptare). Acelaşi lucru este valabil şi în psihoterapie: pe mai multe căi, diferenţiate de elemente caracteristice şi abordare, scopul final urmărit este acelaşi: binele, sănătatea şi fericirea celui din faţa terapeutului. Fiecare psiholog aflat la început de drum are anumite afinităţi, anumite principii pe care le respectă și care îi îndrumă pașii spre viitoarea profesie . Dar pentru a face o alegere mai bună, pentru a evita timpul pierdut şi rătăcirile, este important să ai cât mai multe informaţii, corecte şi obiective. Acest lucru aduce această carte,

o ridicare uşoară a unui colţ din vălul care ascunde cunoaşterea, o rază de lumină în noaptea începutului de drum, un punct alfa, un început, iniţiere, introducere în diferitele abordări psihoterapeutice. Este un îndrumar pentru cei care se întreabă pe ce drum să apuce, o busolă. Ea vă indică punctele cardinale, dar nu vă spune care este drumul. Drumul îl veţi alege singuri, în cunoştinţă de cauză şi bine documentaţi.

Psihoterapeut Daniel Cristea

București, noiembrie 2014

Capitolul 1

Concepte cheie în psihoterapie

1. Definirea domeniului

Istoria psihologiei moderne este situată la sfârșitul anilor 1800, atât în SUA cât și în Europa de Vest. Mulți autori au tendința să-l considere pe Freud părintele psihoterapiei dar este imposibil să acordăm unui singur autor creditul unei asemenea inițiative cum este psihoterapia. Francezul Pierre Janet afirma de exemplu că lucrările de început ale lui Freud au fost inspirate din munca lui, ceea ce a și stârnit un conflict între cei doi autori. Prin urmare, descoperirea funcționării umane poate fi atribuită mai multor autori, teorii și școli de psihoterapie fiecare având propria contribuție în dezvoltarea psihopatologiei și psihoterapiei și fiecare având sursele sale anterioare de filozofie sau credințe umane și practici diverse.

În decursul timpului psihoterapia a primit numeroase definiții. Astfel, Korchin, în 1967, afirma că este o conversație cu scop terapeutic. J. Watkins, în 1983, afirma că este o acțiune în care o persoană cu tulburări emoționale primește ajutor de la o altă persoană care are o tulburare emoțională mai redusă. Mai târziu, în 1995, Wolberg definește psihoterapia ca pe un tratament psihologic al problemelor emoționale în care o persoană pregătită în acest sens, stabilește în mod intenționat o relație profesională cu pacientul, cu următoarele scopuri: de a îndepărta sau modifica niște simptome existe, de a media pattern-uri tulburate de comportament, de a promova o creștere și o dezvoltare pozitivă de comportament. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Ulterior, în anul 2000, David definește psihoterapia ca intervenție psihologică planificată și intenționată, fundamentată de un sistem teoretico-metodologic riguros, exercitată de un profesionist, în scopul eliminării sau ameliorării simptomatologiei unui pacient (sau unui grup) și îmbunătățirea performanței subiecților umani sănătoși. (David, 2000)

Frank Wills afirma că uneori terapia este o chestiune încurcată şi impredictibilă care uneori merge conform planului dar alteori ne conduce către ”întunecimile” psihicului uman. (Wills,

2012)

Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, cum ar fi nevroze, afecțiuni psihosomatice, boli organice cronice, psihoze în faza de remisie, tulburări de adicție, etc., dar

se adresează și crizelor existențiale, deficiențelor de relaționare, doliului, managementul stresului, individului dar și grupului.

Nu putem aplica însă tehnici psihoterapeutice persoanelor cu deficiență mintală incapabili să înțeleagă sensul interpretărilor date de psihoterapeut, anumitor categorii de psihopatii sau psihoze. (Holdevici, Vasilescu, 1993)

În general, psihoterapia este un demers spre investigarea suferinței psihice a unui om și spre vindecarea și amelioararea ei, prin autoexplorare acesta ajungând să descopere noi sensuri ale existenței. (Ionescu, 1990)

Huber afirmă că indiferent de școala în care se formează psihoterapeutul, o metodă de intervenție poate fi considerată psihoterapie dacă:

- se bazează pe o teorie științifică a personalității și patologiei acesteia;

- beneficiază de o tehnologie verificată;

- prezintă evaluări empirice ale efectelor sale;

- oferă maniere de intervenție în tulburările de comportament sau în stările de suferință;

- este practicată de persoane calificate și competente; (Dafinoiu, 2001)

Strupp și Hadley afirmă că succesul psihoterapiei poate fi evaluat după trei criterii:

- Trăirea subiectivă a pacientului (dispariția simptomelor, starea de bine, de mulțumire, de împăcare cu sine);

- recunoașterea socială (progresele realizate în familie, profesie, societate);

- materializarea expectațiilor psihoterapeutului legate de modificările în sfera emoțională, comportamentală, cognitivă a pacientului. (Holdevici, Vasilescu, 1993)

Este important să definim psihoterapia și în raport cu consilierea psihologică, aceasta din urmă fiind mai degrabă văzută ca și activitate preventivă, centrată asupra prezentului, spre deosebire de psihoterapie care este o activitate mai degrabă curativă, care vizează și o analiză mentală, adresându-se domeniului de sănătate psihică. (Mitrofan, 2005)

Totuși, această distincție nu exista la începuturile practicilor psihoterapeutice. În 1973, Patterson afirma că nu există o diferență semnificativă între consiliere și psihoterapie dar această afirmație ne determină să considerăm că există totuși diferențe chiar dacă minore. Corsini și Wedding vin și ei în sprijinul acestei afirmații susținând diferența dintre consiliere

și psihoterapie doar în sens cantitativ și nu calitativ. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-

Flanagan, 2004)

The British Association for Counselling definește consilierea ca pe o modalitate de autocunoștere, acceptare emoțională și maturizare, dezvoltare optimă a resurselor persoanale în scopul obținerii unei vieți mai satisfăcătoare și mai pline de resurse.

Prin urmare, consilierea poate fi considerată ca o schimbare evolutivă, pe când psihoterapia poate fi înțeleasă ca o schimbare revolutivă care presupune modificări structurale mai profunde. (Dafinoiu, 2001)

1)

Dezbatere:

a. analizați care este semnificația definițiilor date în acest capitol apoi specificați care este definiția la care aderați cel mai mult și argumentați-vă alegerea;

b. analiazați diferențele dintre consiliere și psihoterapie și menționați care este

2)

părerea dvs. asupra acestora. Care sunt condițiile pe care o metodă de intervenție să fie considerată psihoterapie, conform lui Huber

2. Factorii psihoterapiei

Numeroase școli de psihoterapie promovează teorii terapeutice diferite care se bazează pe tehnici specifice. Cercetările au relevat că beneficiile persoanelor care au urmat psihoterapie sunt asemănătoare indiferent de tehnicile specifice utilizate de psihoterapeut. Mary Smith și Gene Glass au dezvoltat o nouă metodă statistică de evaluare a eficienței psihoterapiei – meta-

analiza, care aduce laolată și obține o medie generală din diverse studii a unor școli terapeutice. Au fost analizate 375 de studii și rezultatul a fost că grupul de tratament a obținut

o deviație standard de .68 față de grupul de control. Totuși acest studiu și multe altele nu a putut opri dezbaterea dintre diferiți reprezentanți ai școlilor terapeutice care afirmau superioritatea propriilor tehnici și metode. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan,

2004)

În mijlocul acestor dezbateri aprinse, în anii 1961, 1973 și 1991, Frank vine și atrage atenția asupra unor aspecte diferite care acționează în psihoterapie și par să aibă o mare importanță – factorii comuni din psihoterapie. El afirmă că acțiunea acestor factori este cea care explică cel

mai bine rezultatele asemănătoare ale diferitelor școli de psihoterapie. Se naște astfel întrebarea ”Ce provoacă de fapt schimbarea terapeutică?”

Psihoanaliștii pun schimbarea terapeutică pe influența ”insight-ului”, Carl Rogers o pune pe seama unui ”anumit tip de relație”. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Lambert, în urma unui studiu din 1992, identifică patru factori comuni care influențează schimbarea terapeutică astfel (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004):

a) Schimbările extraterapeutice – 40%. Acestea includ factori care țin de pacient, cum ar fi severitatea tulburării, motivația, capacitatea de a relaționa cu ceilalți, puterea ego-ului, capacitatea de a identifica o problemă asupra căreia va lucra în terapie cât și suportul social de care beneficiază.

b) Relația terapeutică – 30%. Există două maniere în care aceast tip de relație poate influența schimbarea. Pe de-o parte, așa cum afirma Rogers în 1942, capacitatea terapeutului de a se raporta la client într-o manieră pozitivă necondiționată, cu empatie și congruență. Pe de altă parte, așa cum Freud a formulat, prin alianța terapeutică bazată pe atașamentul dintre client și terapeut care lucrează împreună la rezolvarea problemei.

c) Expentanța pacientului (efectul placebo) – 15%. Ulterior, numeroase studii de control asupra efectului placebo au confirmat importanța acestui efect în obținerea unor rezultate pozitive.

d) Tehnicile terapeutice specifice 15%.

Totuși pare extrem de dificil de a diferenția acesti factori comuni de abordările teoretice specifice. Fiecare abordare include acești factori comuni și o manieră proprie de a-i trata. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Dezbatere:

1)

2) Care considerați că este legătura dintre acești factori și diferitele abordări

Care considerați că este cel mai important dintre factorii amintiți? De ce?

psihoterapeutice?

3. Calitățile psihoterapeutului

Multe școli de psihoterapie au stabilit ca necesară parcurgerea unui proces personal de analiză, dezvoltare personală și psihoterapie înainte de dobândirea calității de psihoterapeut. În sprijinul acestei idei, psihologul Sussman invită la explorarea și identificarea motivațiilor inconștiente care au condus la alegerea acestei profesii subliinind necesitatea acestei introspecții pentru perfecționarea personală și diminuarea impactului propriilor conflicte nerezolvate asupra activității clinice. Pe lângă o bună autocunoaștere sunt de asemenea necesare o serie de calități care indiferent de procentul în care ele există la un viitor terapeut, trebuiesc dezvoltate și șlefuite pe tot parcursul profesional. (Sussman, 2011)

Rogers, în 1971 și 1980 sublinia existența obligatorie a empatiei, congruenței și acceptării positive, ca fiind acele calități ale terapeutului necesare să ajute clientul să se autodirijeze. (Hawkins, 2009)

Astfel, în fiecare școală terapeutică accentul va cădea asupra unor calități necesare și importante ale terapeutului care vor veni să susțină, să motiveze și să mobilizeze actul terapeutic și schimbarea terapeutică, cum ar fi empatia, congruenţa, profesionalismul, capacitatea de a nu judeca, capacitatea de ascultare activă, de validare a clientului, etc. Vom descrie pe scurt câteva dintre aceste calități terapeutice, în cele ce urmează.

Empatia

Empatheia (gr.) – ”a se simți în”

Americanul Titchener, E.B., în 1920 este cel care utilizează termenul de imitație motorie, pornind de la ideea că empatia este capacitatea de a imita fizic nefericirea altora.

Conceptul de empatie a cunoscut foarte multe interpretări, în funcție de domeniul de care a fost tratat dar în general se referă la un răspuns emoțional care este provocat de starea emoțioanală a altui individ. Cele mai multe definiții ale înțelegerii empatice se bazează pe ideea punerii în locul celuilalt. (Bohart, Greenberg, 2011)

Goleman afirma că empatia are legătură cu acceptarea și recunoașterea propriilor emoții, cu alte cuvinte, cu cât persoana este mai conștientă de propriile emoții, cu atât mai mult este mai capabilă să recunoască și să interpreteze emoțiile altora. De foarte multe ori, emoțiile nu sunt exprimate verbal ci prin canalele nonverbale: tonul, gestica, expresia și de aici, de foarte

multe ori apare senzația de dezacord între cuvintele exprimate și ceea ce transmite persoana la nivel nonverbal. Cercetările de comunicare relevă că 90% dintr-un mesaj emoțional este nonverbal și este perceput de cele mai multe ori subconștient de ceilalți. (Goleman, 2008)

Empatia este subapreciată de mulți terapeuți, fiind văzută mai mult ca un factor în formarea relației terapeutice și nu ca un ingredient terapeutic important. Pentru Freud, empatia era o modalitate prin care terapeutul putea să cunoască mintea clientului, susținând ideea că terapeutul trebuia să adopte o perspectivă rece, analitică.

Rogers, pe de altă parte, considera empatia ca fiind un concept terapeutic central, o atitudine și o experiență centrată pe client, un proces interpersonal bazat pe o atitudine nondirectivă și parte a unei atitudini absolute. El introduce conceptul de reflectare, pe care pe care îl definește ca pe un mod particular de comunicare terapeutică. (Bohart, Greenberg, 2011)

Bohart și Greenberg descriu o serie de forme de răspuns empatic:

- întelegerea

- evocarea

- explorarea

- ipoteza

- interpretarea

Acestea variază în funcție de persoana al cărei cadru de referință este folosit în crearea răspunsului și gradul de noutate al informației aduse. (Bohart, Greenberg, 2011)

Pentru educarea empatiei Goldstein și Michael oferă un model care presupune: educarea disponibilității, a percepției, reverberației și analizei afective, a analizei cognitive și a capacității de comunicare. (Bohart, Greenberg, 2011)

Congruența

Este o calitate care se referă la capacitatea terapeutului de a dezvălui sinele său adevărat. Cu alte cuvinte, utilizarea propriei personalități pentru a conferi autenticitate relației. O’Leary atrage atenția asupra faptului că această calitate este diferită de autodezvăluire și este calitatea care asigură concentrarea asupra nevoilor clienților. (Hawkins, 2009)

Acceptarea pozitivă necondiționată sau capacitatea de a nu judeca

Această atitudine presupune înlăturarea judecăţilor de valoare proprii terapeutului din contactul cu clientul. Această acceptare necondiţionată îi permite clientului să se deschidă în faţa terapeutului fără teama că va fi judecat pentru ceea ce este sau pentru ceea ce face și de asemenea îi facilitează procesul acceptării de sine. Necondiționarea este opusul etichetării și diagnosticării și implică valoriazarea fără rezerve a pacientului. (Hawkins, 2009)

Acest tip de acceptare necondiţionată este un element central al terapiei şi creează premisa schimbării terapeutice ca alegere a clientului şi nu ca şi constrângere din partea celor din jur sau a mediului.

Compasiunea

Brandon, în 1976, afirma că principalele ingrediente ale compasiunii sunt deschiderea, sentimentul de intimitate și sensibilitatea. Dacă există compasiune se diminuează judecățile de valoare, se formulează mai degrabă întrebări decât răspunsuri, se deschid uși mai degrabă decât să se închidă, implică intuirea dorințelor și nevoilor celuilalt. (Hawkins, 2009)

Erickson, în articolul ”Use of Symptoms as an Integral Part of Hypnotherapy” (1965, pg. 57) menționa că ”a pune bolii un diagnostic corect și a ști metoda corectă de tratament nu este suficient. Este foarte important ca pacientul să fie receptiv la terapie și să coopereze. Fără

cooperarea deplină a pacientului, rezultatele terapeutice sunt întârziate, distorsionate, limitate

care doresc să își ajute clienții nu trebuie să certe, să

condamne sau să respingă vreo latură a comportamentului pacientului doar pentru că este obstructiv, nerezonabil sau chiar irațional. Comportamentul pacientului reprezintă o parte din problema pentru care a venit la cabinet; el poate constitui forța dominantă în relația globală pacient-medic.” (Hawkins, 2009, pg. 62)

sau chiar împiedicate

Terapeuții

Profesionalismul

Capacitatea psihoterapeutului de a vedea dincolo de un diagnostic, de a înțelege complexitatea ființei umane și de a o trata ca atare este esențială în succesul psihoterapiei deoarece, dincolo de un diagnostic, care cel mult este orientativ, o ființă umană este creativă, are o personalitate unică și multe calități pe care la poate folosi la rezolvarea unei probleme. (Yalom, 2011)

O mare tentație și o mare dificultate pe care un bun psihoterapeut trebuie să o depășească este ispita de a lua decizii în locul clienților, ispită care apare în urma ideii pe care un psihoterapeut și le-ar putea forma, că știe mai bine care sunt nevoile și așteptările clienților.

Indiferent că cel care acționează astfel își lasă salvatorul interior să acționeze sau copilul interior, temător și dornic să primească sfaturile bune la momentul potrivit, trecutul fiecărui psihoterapeut trebuie să-și amintească să nu lase propriile nevoi să influențeze cursul terapiei. Acesta este motivul pentru care sunt necesare atât orele de dezvoltare personală cât și supervizările pentru tinerii psihoterapeuți, ajutându-i să devină conștienți de propriile slăbiciuni, nevoi, traume, etc. (Yalom, 2011)

Toate aceste calități nu doar ajută procesul terapeutic în întregul său dar fac posibilă o bună relație terapeutică care stă la baza unei terapii de succes.

Activitate pe echipe:

1) enumerați principalele calități ale psihoterapeutului în viziunea dvs., ordonați-le în

funcție de importanța acordată și argumentați alegerea făcută; identificați principalele probleme care ar putea interfera negativ cu practica terapeutică și argumentați.

2)

4. Relația terapeutică

Psihoterapia poate fi privită ca o relație interpersonală între pacient și psihoterapeut, relație care are rolul e a investiga și de a înțelege problemele sau tulburările pacientului, ajutându-l să se elibereze de acestea. (Holdevici, Vasilescu, 1993)

Gilieron afirma în 1997 că orice relație terapeutică este clar delimitată într-un cadru care implică o serie de coduri de relaționare și cel puțin un dispozitiv specific. Codurile de relaționare psihoterapeutice sunt diferite de cele sociale obișnuite, iar dispozitivul tehnic subliniază aspectul terapeutic și evidențiază anumite carcteristici. (Dafinoiu, 2001)

Fiecare dintre cei implicați are un rol specific, clar delimitat, în care unul îngrijește iar celălalt este îngrijit, motiv pentru care sunt interzise amestecurile relațiilor persoanale cu cele terapeutice. Regulile pe care acest tip de relație se bazează sunt cele de natură etică și cele care vizează aspectele tehnice ale terapiei – direcționism, neutralitate, secret, activitate, pasivitate, etc. O altă caracteristică impotantă a relației terapeutice este modalitatea de comunicare care poate trece de la verbal la nonverbal prin joc, relaxare, dans, etc. (Dafinoiu,

2001)

În funcție de fiecare școală psihoterapeutică terapeutică, relația terapeutică a fost influențată de teoria care a stat la baza fundamentării respectivei abordări, astfel încât să susțină realizarea propriilor obiective terapeutice prin alicarea consecventă a anumitor pincipii. De la psihanaliză la terapiile scurte, relația terapeutică a înregistrat numeroase transformări. Prezentăm două exemple de relații terapeutice pentru a ilustra diferențele semnificative, așa cum le-a identificat profesorul Dafinoiu de la Universitatea din Iași, un ilustru și experimentat psihoterapeut.

În psihanaliză, pacientul este puțin ghidat de terapeut în demersul său de introspecție iar terapeutul trebuie să urmeze reguli stricte, cum ar fi:

menținerea tăcerii pe parcurs ce pacientul își dezvoltă propriile asociații libere;

atenția flotantă a terapeutului care ar trebui să surprindă ideile pacientului care reies din discursul acestuia;

neutralitatea care presupune lipsa judecăților asupra opiniilor pacientului;

abstinența care se referă la rezistența pe care terapeutul trebuie să o manifeste în a oferi pacientului ceea ce dorește, evitând astfel să devină complicele nevrozei sale. Din partea pacientului, terapeutul poate avea solicitarea de a se abține de la a lua decizii importante pe parcursul terapiei care ar putea avea efecte negative asupra vieții pacientului, obligându-l astfel să evite trecerea la ”acting-out”;

evitarea intervențiilor asupra anturajului pacientului;

interpretarea este principalul instrument psihanalitic și trebuie folosit cu discernământ.

În viziunea lui Freud, transferul definește o legătură emoțională puternică între pacient și terapeut. Termenul de transfer a fost extensive studiat și definit iar în esență poate consta în retrăirea unor scene din trecut sau se poate referi la o dorință nesatisfăcută, tinde să evoce ceea ce este inconștient. Tocmai de aceea Freud propune ca terapeutul să nu se evoce pe sine, pentru a permite clientului să construiască acest transfer. (O Brien și Houston, 2009)

Contratransferul se referă la experiențele terapeutului, ca reacție la tipologia clientului. Frecvent, poate fi asociat cu subconștientul și cu angoasele sau conflictele nerezolvate ale terapeutului și care dacă nu sunt conștientizate pot dăuna procesului terapeutic. Tocmai acest pericol încearcă să previne analistul care trece printr-un proces extensiv de autoanaliză. Freud afirma însă și că acest proces de contratransfer poate fi o parte importantă a actului terapeutic,

prin care conștiința terapeutului devine receptor pentru inconștientul pacientului. (O Brien și Houston, 2009)

În psihoterapia cognitiv-comportamentală, rolul și atitudinea terapeutului pot fi descrise astfel:

Analizează comportamentul din punct de vedere functional

Explică și informează pacientul

Stabilește strategia terapeutică în accord cu clientul

Stimulează motivația de participare la terapie a clientului

Aplică tehnica terapeutică și

Pune capăt relației terapeutice conform contractului therapeutic (Dafinoiu, 2001)

O viziune aparte a relației terapeutice o întâlnim în Gestalt-terapie, unde terapeutul ”însoțește” clientul pe parcursul terapiei, înconjurându-l cu căldură, simpatie, împărtășindu-și ideile și sentimentele într-o analiză terapeutică a contra-transferului și este autentic în relația sa cu clientul. Pearls, părintele Gestalt-terapiei, descria trei posturi de bază ale terapeutului:

A-patia psihanalitică descrisă printr-o intervenție minima și neutralitate.

Em-patia rogersiană care recomandă ca pentru o mai bună înțelegere a clientului să te pui în locul lui, să vezi ce simte și trăiește

Sim-patia gestaltistă care oferă clientului un partener atent și competent, într-un dialog permanent. (Ginger, 1995)

Acest tip de relație permite clientului să se individualizeze, îl învăță să se respecte așa cum este, îi permite să aibă propriul ritm și propriul său drum. Rolul terapeutului este să asigure siguranța și acest lucru este asigurat prin refuzul unei expediții care poate fi premature sau prea periculoasă, poate atrage atenția asupra animator evitări sau a unor ocoluri inutile sau persistențe inutile. (Ginger, 1995)

Truax și Carkhuff, în 1967, firmau că alianța terapeutică este întreținută de anumite caracteristici ale personalității terapeutului, cum ar fi empatia, căldura și autenticitatea. Clarkson, în 2003, identifica un cadru terapeutic integrativ care cuprinde 5 elemente posibile ale relației terapeutice:

alianța de lucru;

relația transferențială/contratransferențială;

relația necesară care asigură dezvoltarea și capacitatea de redresare;

relația interpersonală;

relația transpersonală. (Hawkins, 2009)

1)

2) Discutați relația terapeutică din perspectivă psihanalitică și din perspectiva

psihoterapiei cogniv-comportamentale. Care sunt principalele diferențe între cele două abordări? Care sunt cele trei posturi ale unei relații terapeutice din perspectiva terapiei Gestalt?

3)

Analizați relația terapeutică din perspectiva lui Gilieron.

Capitolul 2 Principalele direcții psihoterapeutice

A. Psihoterapii individuale

1. Psihoterapia cognitiv-comportamentală

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se bazează pe teoria învățării și foloseşte tehnici diverse pentru schimbarea modului de gândire, a comportamentului şi a stărilor emoţionale care le însoţesc pe primele două. Modelul care stă la baza acestei forme de terapie este următorul: modul în care oamenii gândesc despre situaţiile în care se află influenţează modul în care ei simt şi se comportă. Pentru că este o terapie de scurtă durată, care se desfăşoră pe parcursul a 10-20 de şedinţe este important să folosească optim timpul şi să fie centrată asupra problemelor pe care clientul le aduce în terapie. Acest tip de abordare are de asemenea obiective clare, stabilite de comun acord cu clientul, măsurabile şi cuantificabile şi se bazează pe ideea că orice atitudine sau comportament pot fi schimbate utilizând tehnicile adecvate şi făcând apel la principiile învăţării. (Wills, 2012)

Bandura este cel care, bazându-se pe teoria învățării, afirmă că orice schimbare comportamentală implică o schimbare cognitivă și prin urmare, pentru a schimba cognițiile trebuie să schimbăm comportamentul. El este printre primii autori care îmbină viziunea cognitivă cu cea comportamentalistă. Într-un articol din 1977, Bandura își dezvoltă și își generalizează teoria cognitiv-comportamentală explicând pe larg conceptul de ”eficiență personală percepută”. El explică acest concept prin intermediul eficienței și rezultatului pe care un individ le elaborează în mod cognitiv, pornind de la istoria și observațiile personale, în raport de care se declanșează un anumit tip de comportament. Patologia se instalează în momentul în care apar așteptări neadecvate privind eficiența și care declanșează sau inhibă acțiunea într-o manieră neadecvată. Bandura are contribuții semnificative în domeniul psihoterapiei cogniv-comportamentale și a lansat o serie de teorii care deși nu sunt încă validate, merită atenția cercetătorilor în domeniu. (Fontaine și Fontaine, 2008)

În prezent, în terapia cognitiv-comportamentală sunt utilizate o serie de instrumente de evaluare și diagnosticare a problemelor patologice. Cele mai cunoscute sunt grila SECCA,

elaborată de Cottraux (1990. 2004) și cercul vicios, elaborat de Cungi (1996). Acesta din urmă propune un instrument simplificat de analiză funcțională care poate fi utilizat atât de terapeut cât și de client. Acest cerc, separă secvențele tulburării, permițând o analiză și o tratare diferențiată. Astfel, Cungi distinge:

a. Situația declanșatoare;

b. Cogniții;

c. Emoții (ceea ce resimt în urma cognițiilor);

d. Comportament

e. Consecințe concrete, relaționale.

Dezavantajul acestui model este acela că nu ia în considerare contextul antecedentelor subiectului și nici pe cel socio-cultural. (Fountain și Fountain, 2008)

1.1.Teoria comportamentală și terapia comportamentală

Această teorie a fost dezvoltată de John B. Watson, comportamentalist care avea puternice credințe legate de importanța abordărilor terapeutice pe baza unor cercetări științifice. Behavioriștii privesc individul ca fiind o funcție a mediului lor, iar dereglarile se instalează atunci când apare o învățare eronată, neadaptativă, mai degrabă decât un model condițional clasic sau operant. Terapia se bazează asupra prezentului și reeducării comportamentale, iar trecutul și viitorul sunt abordate doar pentru a susține demersurile prezente. (John Sommers- Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Terapia comportamentală îşi trage rădăcinile din condiţionarea clasică a lui Plavov şi condiţionarea operantă a lui Skinner, care afirma că ar trebui să ne concentrăm asupra comportamentului care poate fi măsurabil, observabil şi mai puţin asupra stărilor mentale care sunt greu de măsurat şi observat. Ideea de bază în terapia comportamentală este aceea că toate reacțiile sau răspunsurile comportamentului uman, ca întreg (ceea ce facem), pot fi conceptualizate ca fiind comportamente deschise sau exteriorizate (acele răspunsuri ale organismului uman ca întreg care pot fi observate și măsurabile în mod direct) sau închise, interiorizate (răspunsuri/reacții care nu pot fi măsurate și observate independent de subiectivitatea celui care le produce). (Skinner, 1953; 1974; Watson, 1913, apud. David,

2006)

Revenind asupra teoriilor care au stat la baza teoriilor comportamentale, în 1927 Pavlov dezvoltă teoria ”reacției condiționate” și în plus, afirmă că după formarea acesteia, în cazul în care nu este întărită, ea dispare și prin urmare răspunsul este anulat. Pavlov susține că acest fenomen este responsabil în mare parte de capacitatea noastră de adaptare la un mediu în permanentă schimbare, întrucât relația stabilită este temporară. Menținerea neschimbată a unui comportament în condițiile în care mediul de modifică, poate determina dificultăți de adaptare sau chiar tulburări patologice. (Fontaine și Fontaine, 2008)

În 1941, Pavlov construiește o teorie a funcționării sistemului nervos bazată pe procesele de excitație și inhibiție. El denumește limbajul ”al doilea sistem de semnalizare” care permite accesul la generalizarea semantică și introduce simbolul în comportamentul uman. Tipologia propusă de el bazată pe echilibrul dintre excitație și inhibiție va fi reluată de Teplov și Eysenck. (Fontaine și Fontaine, 2008)

Cu ajutorul analizei factoriale, Eysenck definește o tipologie umană care se încadrează pe două axe cu dublă polaritate: nevrotism vs. stabilitate și introversie vs. extraversie. Ulterior completează această tipologie cu o a treia dimensiune – psihoticism vs. normalitate. O altă teorie importantă dezvoltată de el este aceea a ”incubării anxietății”, apărută în 1968, care explică de ce anxietatea, dobândită printr-o singură condiționare, poate să se dezvolte și să se mențină și legea stingerii răspunsului să nu acționeze. Acest fapt se produce atunci când stimulul este suficient de puternic și se combină cu un grad înalt de nevroticism la individ. (Fontaine și Fontaine, 2008)

Prin urmare, behavioriştii afirmă că fobia este o reacţie de teamă declanşată de un stimul condiţionat (actualmente nepericulos) dar care în trecut a fost asociat cu un pericol. Ca şi metodă terapeutică frecvent folosită în acest caz, avem de-a face cu desensibilizarea sistematică care presupune expunerea treptată a clientului la stimulul perceput ca periculos în experienţa sa, învăţându-l treptat să se comporte diferit în prezenţa acelui stimul.

Wolpe este cel care dezvoltă ”modelul inhibiției reciproce” pe care îl descrie astfel: ”Dacă, în prezența unor stimuli responsabili pentru anxietate, se instalează un răspuns antagonist acesteia, capabil s-o suprime în totalitate sau parțial, legăturile care unesc stimulii nociceptivi de anxietate trebuie să slăbească.”. Acest model stă la baza tratamentului de ”desensibilizare sistematică” pe care îl enunță Wolpe și care constă în asocierea unui răspuns antagonist anxietății, prin expunere progresivă (imaginară sau în realitate), a unor stimuli responsabili de

aceasta. În 1927, Pavlov dezvoltă teoria reacției condiționate și în plus, afirmă că după formarea acesteia, în cazul în care nu este întărită, ea dispare și prin urmare răspunsul este anulat. Pavlov susține că acest fenomen este responsabil în mare parte de capacitatea noastră de adaptare la un mediu în permanentă schimbare, întrucât relația stabilită este temporară. Menținerea neschimbată a unui comportament în condițiile în care mediul de modifică, poate determina dificultăți de adaptare sau chiar tulburări patologice.

Ulterior, în 1941, Pavlov construiește o teorie a funcționării sistemului nervos bazată pe procesele de excitație și inhibiție. El denumește limbajul ”al doilea sistem de semnalizare” care permite accesul la generalizarea semantică și introduce simbolul în comportamentul uman. Tipologia propusă de el bazată pe echilibrul dintre excitație și inhibiție va fi reluată de Teplov și Eysenck. (Fontaine și Fontaine, 2008)

Cu ajutorul analizei factoriale, Eysenck definește o tipologie umană care se încadrează pe două axe cu dublă polaritate: nevrotism vs. stabilitate și introversie vs. extraversie. Ulterior completează această tipologie cu o a treia dimensiune – psihoticism vs. normalitate. O altă teorie importantă dezvoltată de el este aceea a ”incubării anxietății”, apărută în 1968 care explică de ce anxietatea, dobândită printr-o singură condiționare, poate să se dezvolte și să se mențină și legea stingerii răspunsului să nu acționeze. Acest fapt se produce atunci când stimulul este suficient de puternic și se combină cu un grad înalt de nevroticism la individ. (Fontaine și Fontaine, 2008, pag. 28)

Principalele tehnici utilizate pentru modificarea la nivelul comportamentului trebuie să respecte două mari reguli (David, 2000):

- Orice comportament este determinat de antecedente și de consecințele acestora. Pentru modificarea comportamentului trebuiesc făcute modificări la nivelul acestor două variabile. Antecedentele sunt grupate în influența stimulilor interni și externi care generează modificări fiziologice și subiective, precum și prelucrări informaționale. Consecințele acestor antecedente le regăsim în termeni de întăriri pozitive sau negative.

- Accelerarea sau decelerarea unui comportament este natural și automat însoțită de decelerarea, respectiv accelerarea comportamentului opus.

Aceste reguli ne trimit la condiționarea operantă a lui Skinner. Acesta este cercetătorul care a rămas cel mai aproape de teoria behavioristă a lui Watson dar își fundamentează analiza pe

legea efectului lui Thorndike, care afirmă că orice comportament se menține sau se elimină raportat la valoarea recompensatorie sau punitivă a consecințelor sale. Skinner înlocuiește termenii de recompensă și pedeapsă cu termenul de ”întărire”, care poate fi pozitivă, negativă sau absentă. Astfel se conturează schema:

SD (stimul discriminatoriu) O (organism) R (răspuns, comportament) C (consecință sau întărire).

În 1938, Skinner face o diferențiere sensibilă pentru răspunsul clasic S – R a lui Pavlov, afirmând că această legătură nu ia deloc în considerare interacțiunea dintre organism și mediul său și introduce noțiunea de ”stimul discriminatoriu” care reprezintă un aspect ale unor circumstanțe în care un răspuns este produs și întărit. Prin urmare, ”frecvența de manifestare a unui comportament operant va fi crescută în prezența unui stimul discriminatoriu care, în trecut, a însoțit producerea acestui comportament șu a semnalat motivul întăririi sale.” (Fontaine și Fontaine, 2008, pag. 35)

Principala axare a pshoterapiei comportamentale este asupra modificării conduitei, fără a ţine neapărat cont de cauze, conflicte sau dinamică intrapsihică, prin urmare, vom descrie pe scurt câteva dintre metodele utilizate în acest scop: metoda inhibiției reciproce, a inhibiției condiționate sau a practicii negative, metoda aversiunii condiționate.

- Metoda inhibiției reciproce: simptomul este considerat răspuns condiționat devenit patologic, prin urmare este necesară crearea unui nou răspuns condiționat, incompatibil cu primul, dar cu rol adaptativ. Acest nou răspuns va inhiba apriția simptomului.

- Inhibiția condiționată sau practica negativă: repetarea exagerată a simptomului sau exagerarea lui în termeni cantitativi sau calitativi poate determina, prin creșterea inhibiției reactive o slăbire în intensitate sau chiar stingerea lui.

- Metoda aversiunii condiționate: este apropiată de practica negativă, dar reacția pe care o condiționăm este un răspuns punitiv care poate fi eficient în anumite circumstanțe, deși mulți autori consideră procedeul lipsit de etică. (Predescu, 1989)

Wolpe, responsabil de teoria desensibilizării sistematice, plasează relaxarea progresivă Jacobson (1938), pe primul loc printre răspunsurile antagoniste anxietății. Vă vom prezenta în continuare, sumar, cele mai utilizate tehnici de relaxare în terapia comportamentală.

1.2.Tipuri de relaxare comportamentală

Frecvent, este necesar să se utilizeze învățarea relaxării pentru a dobândi un control mai bun asupra emoțiilor iar tehnicile de relaxare comportamentală și-au dovedit eficacitatea în special în tulburările anxioase (atacuri de panică, fobii, tulburări obsesive), psihosomatizări, tulburări de dispoziție, stres generalizat și cronic, etc. Cele mai frecvente și ușor de învățat tehnici de relaxare au fost relaxarea de tip Jacobson și relaxarea de tip Schultz. Principalele beneficii ale învățării relaxării se axează asupra redobândirii mai rapide a controlului asupra activității biologice, fiziologice și psihice ceea ce va determina o capacitate mai bună de recuperare a energiei, de odihnă, de management la stresului, de relaționare și adaptare la mediul de viață.

Metoda ”relaxării progresive” a lui Jacobson se bazează pe contracții și relaxări progresive ale grupurilor musculare, de la exterior spre interior, și pe măsură ce exercițiul este practicat își crește progresiv eficiența și se realizează într-un timp relativ scurt. Van Rillaer, într-o broșură realizată pentru pacienți, descrie într-o versiune prescurtată metoda lui Jacobson, pe care v-o propunem și dvs. pentru studiu.

Relaxarea progresivă Jacobson (după Van Rillaer) este descrisă în următoarele etape:

Relaxare prin contracție urmată de relaxarea a 13 grupuri musculare,

1. Mâna dominantă și antebraț

2. Braț dominant

3. Cealaltă mână și antebraț

4. Celălalt braț

5. Gambă și picior dominante

(în poziția așezat: apăsați puternic piciorul pe sol, cu gamba contractată) (în poziția culcat: contractați coapsa, apoi pulpa piciorului, cu piciorul înclinat în prelungirea gambei, degetele îndreptate spre sol)

6. Cealaltă gambă și celălalt picior

7. Stomac

8. Umeri și partea de sus a spatelui

9. Ceafa și partea din spate a capului

10. Gât

11. Gură și obraji

13. Frunte

* Contracția unui grup muscular coincide cu inspirația urmată de o scurtă apnee. Contracția

musculară și apneea durează aproximativ 5-12 secunde * Decontractarea se efectuează destul de repede. Ea se face în același timp cu o expirație (care se efectuează mai lent) și enunțarea în gând a unui cuvânt cheie ce evocă relaxarea: “relaxat”, “destins”, “calm”, etc.

* Contracțiile trebuie să fie puternice, dar nu într-atât încât să producă durere sau tremurături.

* Urmărți să vă concentrați atenția pe contracțiile, relaxările mușchilor și pe contrastul dintre încordare și relaxare. Încercați apoi să simțiți o impresie de toropeală și de căldură în grupul

muscular. Veți resimți poate înțepături: este de asemenea un semn de relaxare.

* Între contracția și relaxarea fiecărui grup muscular, respirați calm și încercați să vă relaxați încă puțin, mai ales în momentul expirației.

* Contracțiile se pot obține în diferite moduri. Importantă este senzația de încordare, nu forma

mișcării. Jacobson recomandă ca exercițiile să fie făcute zilnic sau chiar de două ori pe zi până se realizează învățarea și de asemenea momentul ales pentru efectuarea exercițiului este foarte important. El recomandă momentele din zi în care oricum apare o oboseală firească, cum ar fi ora14 sau ora 18. Într-o primă etapă se utilizează o casetă audio înregistrată pentru dirijarea relaxării, ulterior se renunță la casetă și exercițiul continuă zilnic timp de cel puțin 2 săptămâni. Pentru eficiența trecerii de la o etapă la alta a învățării relaxării se poate opta pentru exersarea alternativă a procedurii asimilate deja și a celei ce urmeză (de exemplu, o ședință cu casetă, o ședință fără casetă). Următoarea etapă constă în exersarea a 8 grupuri musculare Mâna dominantă și antebraț

2. Braț dominant

3. Cealaltă mână și antebraț

4. Celălalt braț

5. Gambă și picior dominante

5. Stomac

6. Piept, umeri, partea superioară a spatelui

7. Ceafă și gât

Legat de această etapă apar suplimentar exercițiile pe scaun și în picioare (de exemplu la coadă într-un magazin sau într-o altă situație de așteptare).

Relaxarea “pasivă”, de tip “training autogen” a lui Schultz cuprinde 13 grupe musculare pe care le relaxăm fără contracție, ascultând caseta audio. Atenția este concentrată asupra senzațiilor de relaxare, toropeală, căldură. În următoarea etapă se urmărește decontractarea acestor grupe musculare fără caseta audio ajutătoare, se trece apoi la 8 grupe musculare, fără

casetă. Ulterior se trece la exersarea relaxării în situații nestresante care sunt programate anterior de către pacient: de exemplu, la începutul programului de lucru, când sună telefonul, înainte de a porni mașina, etc. Exercițiul se efectuează respectând cele două reguli:

1. respirați profund

2. expirând și spunându-vă “relaxare…”, urmați un circuit personal de decontractare

(de exemplu relaxarea feței, a umerilor, căderea brațelor, apoi simțiți picioarele bine înfipte în pământ). Rămâneți câteva secunde în stare de relaxare Diminuarea încordării în situații stresante reprezintă ultima etapă și mai exact se urmărește diminuarea activării fiziologice (și psihologice) până la nivelul considerat optim pentru comportamentul dorit. (Van Rillaer, 2002)

1.3.Teoria cognitivă și terapia cognitivă

Acestea sunt utilizate de obicei împreună și au o perspectivă neutră asupra naturii umane. Teoria cognitivă afirmă că nu ceea ce se întâmplă individului are efecte negative asupra sa, ci propriile interpretări și credințe cauzează distres. Terapeuții utilizează abordări educațioanle și de reînvățare a unor modalități de gândire adaptative a clienților despre ei înșiși și despre viața lor. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Teoriile cognitiviste se dezvoltă ca o revoluție la adresa behaviorismului, deși ulterior au contribuit la lărgirea domeniului și la completarea benefică a lui. Centrarea exclusivă asupra reprezentărilor, imaginilor mentale și hărților cognitive, cu ignorarea analizei comportamentale și a intracțiunii organismului cu mediul se înscrie în primele eforturi de desprindere de behaviorism. Albert Ellis, în 1962, cu formularea terapiei rațional-emotive, se poziționează în acest curent extremist. (Fountaine și Fountaine, 2008)

Aaron T. Beck, profesor la Universitatea din Pensylvania, la începutul anilor 1960, a fost cel care a dezvoltat terapia cognitivă. Un rol foarte important în această formă terapeutică îl joacă identificarea gândurilor automate şi a schemelor cognitive dezadaptative pe care le

regăsim în toate formele de tulburări. Acestea apar în asociere cu un stimul cheie şi determină

un anumit comportament şi anumite emoţii, de natură anxiogenă sau depresivă. Pe măsură ce

acestea au fost identificate, clientul conştientizează natura acestor cogniţii şi poate să intervină în modificarea lor după o formulă adaptativă.

O mare varietate dintre afecțiunile întâlnite în practica psihologică sunt provocate de

conflictele dintre consecințele comportamentale pe termen scurt și cele pe termen lung. Când

sunt alese soluții imediate avantajoase, de cele mai multe ori sunt amânate sau ignorate consecințele negative, dar este posibil să nu avem resursele necesare pentru a face față

cerințelor pe termen lung. În medierea conflictelor dintre consecințele pe termen scurt și cele

pe termen lung și în selectarea comportamentelor adaptative pe termen lung, comportametul

este supus controlului conștient. Teoria cognitivă nu ia în considerare doar rolul consecințelor mediului în procesul adaptării ci explică și medierile cognitive și acțiunea sistemelor cognitive. (Beck, Alford, 2011)

Teoria lui Beck postulează următoarele:

- Realitatea nu corespunde cu percepțiile și interpretările noastre despre ea;

- Interpretările cognitive pot fi eronate, prin urmare pot influența interpretarea realității;

- Credințele noastre reprezintă un ansamblu de ipoteze care sunt modificabile;

- Pentru a obține o modificare a acestor ipoteze și prin urmare a comportamentului, trebuie să trecem prin experiențe de învățare și nu doar să ne supunem unui sistem didactic strict verbal. (Fontaine și Fontaine, 2008)

Există trei erori majore de gândire şi patru distorsiuni specifice care pot fi identificate și asupra cărora se lucrează în acestă formă de psihoterapie. Erorile de gândire sunt:

- polarizarea (totul este împărţit categoric în bun sau rău, fără cale de mijloc)

- personalizarea (tot ce se întâmplă are legătură cu propria persoană)

- suprageneralizarea (extragerea unor concluzii exagerate)

Distorsiunile de gândire sunt:

- abstractizarea selectivă (centrarea asupra unui detaliu şi ignorarea contextului)

- diminuarea (incapacitatea de a accepta laudele celorlalţi)

- inferenţa arbitrară (a sări direct la concluzii fără a lua în calcul toate datele)

- catastrofizarea (exagerarea impactului negativ al unei situaţii). (Holdevici, 2011)

La baza acestei forme terapeutice stau o serie de principii care trebuiesc respectate:

1. Terapia cognitivă se bazează pe o formulare în continuă evoluție, a problemelor pacientului, în termeni cognitivi.

2. Terapia cognitivă necesită o alianță terapeutică puternică în care terapeutul trebuie să fie capabil să exprime căldură, empatie, competență astfel încât să inspire încredere pacientului.

3. Subliniază necesitatea unei colaborări active și participative din partea ambilor parteneri la terapie – pacient și terapeut.

4. Este orientată asupra scopului și concentrată asupra problemei.

5. Terapia cognitivă este centrată asupra prezentului în scopul reducerii simptmelor. Atenția terapeutului se îndreaptă către trecut în următoarele situații: când nu apare nici o modificare sau o modificare nesemnificativă a cognițiilor, comportametelor sau emoțiilor, când pacientul solicită acest lucru sau când terapeutul consideră important să se descopere originea anumitor idei disfuncționale care influențează în prezent pacientul.

6. Este un demers educativ cu scopul de a învăța pacientul să fie propriul terapeut și subliniază prevenția recăderii.

7. Scopul acestei forme de terapie este să fie de scurtă durată. Nu toți pacienții însă fac progrese într-o perioadă atât de limitată de timp, unii necesitând și un an sau doi de terapie pentru a-și modifica credințele rigide și disfuncționale și comportamentele care însoțesc și agravează aceste credințe.

8. Ședințele terapiei cognitive sunt structurate (verificare dispoziției prezente a pacientului, o scurtă recapitulare a săptămânii anterioare, stabilirea scopurilor ședinței împreună cu pacientul, solicitarea feed-back-ului pentru ședința anterioară, verificarea temei pentru acasă, discutarea itemilor stabiliți de comun acord pentru ședința în curs, stabilirea unei noi teme pentru acasă, rezumarea discuțiilor din ședința curentă, solicitarea feed-back-ului pentru ședința derulată).

10. Utilizează

o comportamentul. (Beck, 1995)

varietate

de

tehnici

pentru

a

modifica

gândirea,

dispoziția

și

Meichenbaum, inspirat de Luria (1966) și Vîgotski (1977) studiază importanța și influența autoverbalizărilor asupra comportamentului, elaborând teoria ”self instructional training”. Aplicând această metodă la copiii hiperactivi obține rezultate remarcabile utilizând descrierea mentală a conduitelor înainte de aplicarea lor, obținând astfel o amânare și un control al ”trecerii la act”. (Fountaine și Fountaine, 2008)

În prezent se conturează o serie de noi curente în domeniul terapiilor cognitiv- comportamentale care însă necesită un studiu extensiv pentru a-și demonstra eficiența. În aceste noi curente se înscrie și ”mindfulness training”, care se bazează pe o serie de tehnici de meditație de origine orientală și budistă. Atenția se orientează asupra unor experiențe externe și interne care se derulează în momentul prezent, fără să elaborăm judecăți de evaluare de tipul bine sau rău, important sau banal, etc.

1)

Pe ce teorii își sprijină Watson concepția comportamentalistă? Dezbateți aceste teorii.

2)

Care sunt regulile de modificare comportamentală conform lui David?

3) Dezbatere: principalele tehnici de modificare comportamentală. Argumente pro și

4)

contra. Cine a pus bazele terapiei cognitive?

5)

Descrieți principalele erori și distorsiuni de gândire.

6)

Discutați și argumentați principiile terapiei cognitive.

7)

Ce reprezintă modelul lui Cungi?

2. Psihanaliza

Sigmund Freud (1856-1939) a fost cel care a pus bazele teoriei inconștientului și a psihanalizei, în urma experienței terapeutice în clinicile de psihiatrie. Mentorul sau, Dr. Breuer, l-a format în hipnoză dar Freud renunță la această tehnică și se axează la începutul carierei sale pe metoda asociativă și pe analiza viselor. Principalele teme abordate de Freud de-a lungul carieirei sale, teme care au influențat și încă influențează domeniul psihoterapiei, au fost: traumele psihice, isteria, tratamentul chatartic, refularea și rezistența, simptomul, principiul determinismului mental, visele, complexele

patogene, sexualitatea infantilă, libidoul, nevrozele, complexul lui Oedip, manifestarea inconștientului în artă, transferul, sublimarea instinctelor. (Freud, 2011)

În construirea sistemului său pleacă de la premiza că experiențele timpurii influențează determinant personalitatea iar evenimentele ulterioare nu mai influențează deloc structura de personalitate. Scopul omului, în viziunea sa, este de a obține plăcere și de a evita neplăcerea. Ulterior, se dezvoltă Eu-ul care are rolul adaptării la realitate iar Supraeul este instanța de control și cenzură. (Peseschkian, 2007)

Convențional, data de naștere a psihanalizei este 1895, anul apariției lucrării "Studii asupra isteriei", semnată de Sigmund Freud și mentorul său Josef Breuer. Termenul de psihanaliză a fost introdus de Freud un an mai târziu, ca Psycho-analyse, în franceză, în articolul "Ereditatea și etiologia nevrozelor". În acelasi an, 1896, termenul apare pentru prima dată și în limba germana, ca Psychoanalyse, în "Noi observații asupra psihonevrozelor de apărare".

”Nevoza la copil”, cartea lui Freud, este o ilustrare a modalității de lucru a psihanalistului prin descrierea amănunțită a celor două cazuri tratate: ”Micul Hans” și ”Omul cu lupi”. Materialul oferit de pacient este folosit la maxim de către terapeut, care își testează teoriile și le expune pe larg, menționând că un singur caz nu ne îndreptățește să formulăm o teorie universală pentru toate cazurile și atrăgând atenția asupra unicității fiecărui caz în parte. (Freud, 2000)

Freud definește psihanaliza ca fiind un procedeu de investigare a proceselor mentale aproape inaccesibile prin alte metode, pentru a trata tulburările nevrotice. Autorul afirmă că psihicul este structurat pe trei nivele – Ego, Superego și Id, toate fiind într-o strânsă dinamică, iar în procesul terapeutic, analistul devine substitutul Superegolului și aliatul Egoului în rezolvarea conflictelor intrapsihice. (Gorgos, 1985)

Psihanaliza s-a mai numit și ”talking-cure”, deoarece punea accent pe vorbirea pacientului și pe efectul ei vindecător (http://www.ipa.org.uk/), iar scopul curei psihanalitice era acela de a crește toleranța la frustrare a subiectului prin diminuarea sau îndepărtarea atitudinilor de autopedepsire și a reacțiilor regresive. Acest proces poate dura între 3 și 5 ani, cu o frecvență de 4-5 ședințe pe săptămână. (Gorgos, 1985)

Psihanaliștii Rank și Sachs își propun să convingă și să explice utilitatea psihanalizei prin ”aportul inconștientului în produsele mentale ale umanității” (Rank, Sachs, 2012). Otto Rank a fost adeptul lui Freud pe care l-a și cunoscut și a rămas fidel teoriilor acestuia până la sfârșit.

Autorii afirmă că originea inconștientului se află în perioada infantilă și formează nucleul în jurul căruia se va dezvolta viața mentală inconștientă. Ulterior, formele de expresie ale inconștientului sunt visul și nevroza dar îl regăsim reflectat și în fenomenele cele mai importante pentru civilizație: mitul, religia, arta, filozofia, etica, etc.

Psihanaliza pune accent pe influența unor forțe inconștiente în dezvoltarea și menținerea unor tulburări psihice sau a unor perturbări în sfera personalității. Aceste forțe influențează comportamentul uman, interferând cu elementele conștiente ale psihismului. Pentru terapeutul psihanalist, sarcina principală este de a aduce la suprafața conștiinței conținutul inconștientului, ajutându-l să înțeleagă pulsiunile din zonele profunde ale psihismului. (Holdevici, Vasilescu, 1993)

Ca și tehnici utilizate în sfera psihanalizei, menționăm:

- Metoda asociațiilor libere

- Analiza viselor

- Transferul și contratransferul

- Analiza rezistențelor

- Analiza Egoului

- Interpretările și prelucrările materialului produs de pacient

Interpretarea, care este principalul instrument utilizat de psihanaliză, este definită de Storr (1979) prin trei accepțiuni:

a. să transforme informațiile care sunt de neînțeles pentru client, în ceva inteligibil;

b. să stabilească conexiuni care nu sunt neapărat vizibile între evenimente, simtome și persoane;

c. să sublinieze discrepanțele între ceea ce clientul afirmă că ar simți și ceea ce comportamentul său sugerează că ar simți (Dafinoiu și Vargha, 2005)

Bernstein completează aria de interpretări pe care o realizează terapeutul și la zona viselor, a asociațiilor libere, a simptomelor și actelor simptomatice, a comportamentului clientului în cadrul ședinței și în afara cadrului terapiei, a comportamentului din trecut, a relației clientului cu terapeutul și cu ceilalți, în trecut și în prezent, stilul de viață și caracterul clientului. (Dafinoiu și Vargha, 2005).

Evident, datorită existenței unei literaturi extensive asupra acestui subiect, sunt numeroase aspecte pe care nu le-am analizat în cadrul acestui capitol, dar care vor face obiectul studiului aprofundat pentru cei interesați.

2.1. Alte terapii de inspirație psihanalitică

Psihoterapia lui Jung (analiza constructivă), introdusă în 1916 se bazează pe analiza viselor cu scopul integrării complete a personalității. Acesta afirma că nevroza este un blocaj în dezvoltare cauzat de frică iar visul este calea către inconștientul pacientului care prin analiză și decodificare va determina descoperirea clișeelor arhetipale care blochează maturizarea sau dezvoltarea.

Psihoterapia adleriană care îl are ca fondator pe Adler, în 1912, se bazează pe teoria psihologiei individuale și comparate care subliniază că personalitatea are un caracter indivizibil și inteligibil și trebuie valorizată în raport cu o normă socială. Pacientul povestește liber evenimente de viață, în ordinea dorită de pacient, insistându-se asupra prezentului. Se prelucrează atât materialul conștient cât și cel inconștient care vor determina descoperirea structurilor de personalitate.

Analiza existențială își are originea în lucrările lui Heidegger și se bazează pe analiza trăirilor și problematicii existenței prin descifrarea mesajului simbolicului din viața pacientului. Termenul este introdus de Binswanger, în 1941. Boala este privită ca un mod de a exista, ca pe o abordare simbolică a relației dintre individ și lume. (Gorgos, 1985)

1)

Care sunt principalele teme abordate de Freud de-a lungul carierei sale?

2)

Care este sensul dat de Freud instanțelor sinelui: Id, Ego și Superego?

3)

Discutați principalele tehnici utilizate de psihanaliză în procesul terapeutic.

4)

Care sunt principalele forme de terapie de inspirație psihanalitică?

2.2.Terapiile dinamice de scurtă durată

Aceeași necesitate care a condus la dezvoltarea psihoterapiilor scurte centrate pe soluții și obiective, au determinat apariția și dezvoltarea în aceeași măsură a psihoterapiilor dinamice care au cunoscut o adaptare rapidă la noile cerințe social-culturale.

Prin urmare, intervenția a devenit limitată în timp, mai focalizată asupra lui aici-și-acum, și conform afirmațiilor lui Powers și Alonso, asupra unor nevoi țintite ale clienților, la un anumit moment. Fundamentul psihanalizei se menține în psihoterapiile psihodinamice, în sensul în care, în continuare terapeutul sondează rădăcinile problemei actuale, din trecutul clientului, caută să identifice tiparele defensive ale clientului și problemele din cadrul relațiilor interpersonale. Timpul scurt obligă însă terapeutul la un efort extensiv și necesitatea, conform lui Fosha și Slowiaczek (1997), ca terapeutul să se focalizeze asupra experiențelor emoționale din cadrul ședințelor și să încurajeze cooperarea clientului, în sensul modificării profunde a personalității lor. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

Mann utilizează expresia ”conflict focal” pentru a identifica dierența esențială dintre psihanaliză și psihoterapiile dinamice. Bergner, în 1998, definește focusul ca fiind acel factor unic a cărui ameliorare va avea cel mai puternic impact pozitiv asupra clientului. Conform lui Balint și colab. focusul trebuie să îndeplinească criterii de formulare specifică, să precis circumscris și nu doar vag conturat și să fie lipsit de echivoc. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

Malan, în 1989, formulează principiile psihoterapiilor dinamice de scurtă durată, care nu trebuie să depășească 40 de ședințe, sau după alți autori să nu depășească un maxim de 25 de ședințe:

- datorită nevoii de a dobândi control asupra impulsurilor considerate ca inacceptabile, persoana recurge la mecanisme de apărare pentru a evita durerea psihică sau conflictele;

- acceste procese variază de la cele aproape în totalitate conștiente la cele în întregime inconștiente;

- comportamentele neadaptate sau simptomele nevrotice sunt de cele mai multe ori rezultatul proceselor de mobilizare a mecanismelor de apărare;

- simptomul are frecvent dublă funcție: expresivă și defensivă, sentimentele sau impulsurile care sunt evitate apărând sub formă deghizată;

- impactul simtomului este negativ și asupra persoanei și asupra celor cu care intră în contact persoana;

- chiar dacă persoana conștientizează aceste tendințe autodistructive ea poate fi incapabilă să controleze forțele intrapsihice care o controlează;

- cercul vicios care caracterizează relația dintre persoană și mediul ei este una dintre consecințele negative ale simptomului;

- terapeutul analizează în propria conștiință iar ulterior interpretează pentru client rezultatul final al acestor mecanisme, folosindu-se de termeni precum – apărare, anxietate, natura propriu-zisă a emoțiilor ascunse sau ”triunghiul conflictului”. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

În descrierea lui Malan, ”triunghiul conflictelor” este constituit din ”sentimentul ascuns” (hidden feeling), anxietate (anxiety) și apărare (defence). Triunghiul se sprijină pe unul dintre vârfuri, unde este situat ”sentimentul ascuns”, adică celelalte elemente își au rădăcina în acele conținuturi care sunt reprezentate de sentimentele sau impulsurile care constituie fundamentul conflictului. (Dafinoiu și Vargha, 2005).

Evident, eficiența terapiilor dinamice de scurtă durată a fost dovedită prin numeroase studii, și nu este cu nimic mai prejos decât alte forme de terapie.

1)

Care este diferența dintre psihanaliză și terapiile dinamice de scurtă durată?

2)

Discutați principiile psihoterapiilor dinamice de scurtă durată.

3)

Analizați teoria lui Malan despre ”triunghiul conflictelor”.

3. Gestalt-terapia

Gestalt (germ.) înseamnă configurație, structură, formă, organizare a câmpului.

Teoria Gestalt derivă din filozofia existențială. Existențilaiștii au o varietate mare de perspective asupra naturii umane și asupra naturii realității. Indiferent de vastele orientări (oprimiști, nihiliști, religioși sau antireligioși), ei afirmă că individul trebuie să se confrunte cu aspecte esențiale cum ar fi moartea, libertatea izolara și lipsa de sens. Psihopatologia se instalează atunci când individul evită mai degrabă decât să se confrunte cu realitățile vieții. Terapeuții existențialiști pot fi alternativi blânzi și confruntativi pe măsură ce încearcă să dezvolte o relație autentică cu clienții lor. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan,

2004)

Motivul pentru care termenul Gestalt nu a fost tradus este că semnificația lui în limba gemană este aceea de ”a pune în formă, de a da o structură cu sens” – de la verbul gestalten. Este de fapt modalitatea de a percepe întregul ca fiind diferit de suma părților sale. În același timp, o

parte care aparține unui întreg este diferită de aceeași parte considerată izolată sau ca parte a altui întreg. (Ginger, 1995)

Friedrich Salmon Perls este părintele Gestalt-terapiei. S-a născut în 1893, într-o familie săracă de evrei din Berlin și a avut o relație dificilă cu tatăl său. De aici și revolta sa împotriva imaginilor paterne, și conex în domeniul terapiei, împotriva lui Freud. La 41 de ani fuge din Germania nazistă și fondează în Africa de Sud, Institutul Sud-African de Psihanaliza. Practică psihanaliza până în 1942 când publică prima sa carte – ”Eul, foamea și agresivitatea” – cu subtitlul ”O revizuire a teoriei lui Freud”. Ideile sale nu sunt bine primite de comunitatea psihanalitică și este momentul în care cariera lui începe să se îndepărteze de acest curent și se construiască noua teorie – Gestalt terapia. În 1946 se mută în New York și deși încă practică psihanaliza aceasta este o formă relativ deviantă. Abia în 1951, la 58 de ani lansează prima carte – ”Gestalt-terapia” și pentru încă 20 de ani va rămâne o metodă fără prea mare succes. (Ginger, 1995)

Joyce, P. și Sills, C., în 2010, descriau o practică Gestalt corectă ca fiind o metodă bazată pe atenția la experiențele ce derivă din ”aici și acum” și pe principiul paradoxal al schimbării, cu o perspectivă holistică, bazată pe teoria câmpului.

În teoria câmpului acțiunile nu sunt izolate așa cum nici particulele nu sunt izolate ci sunt reprezentate de „câmp” ca întreg. Persoana în întregul său este reprezentată de un câmp în care nici o acțiune nu este izolată deoarece toate elementele câmpului sunt interconectate. Terapeutul în gestalt terapie vine și analizează prezentul dar și identifică elementele care vin din trecut și care influențează prezentul (credințe, obiceiuri, etc.). Prin dialog și experimentare directă se obțin acele date care nu sunt observabile în mod direct. (Joyce, Sills, 2010)

Printre reprezentanții clasici ai Gestalt-terapei, îi amintim pe Goodman, Zinker, Polster, Latner, Ginger. Unul dintre cei mai prolifici autori contemporani și experimentați terapeuți în această formă de terapie este Dr. Andre Moreau. Deși s-a format în psihanaliză, sofrologie și psihodramă analitică, analiză tranzacțională, hipnoză eriksoniană, prima dragoste a rămas gestalt-terapia pe care o definește ca pe o teorie despre self, o relație dintre un subiect și un obiect, o altă persoană, un sentiment, o interacțiune constantă la ”frontiera-contact” dintre sine și mediul înconjurător. Relațiile în cadrul acestei forme de terapie se bazează pe conceptul de ”aici și acum”, pe înțelegerea conflictelor venite din trecut și retrăirea lor în cadrul grupului,

permițând experimentarea unor comportamente alternative și aducând un răspuns mai satisfăcător nevoilor individului. (Moreau, 2005)

Andre Moreau (2005) analizează legătura dintre psihanaliză și gestalt-terapie și subliniază faptul că prima este centrată pe diagnostic, pe analiza transferului și înțelegerea trecutului iar gestaltul o completează în mod terapeutic, examinând transferul și oferind noi căi pentru a dezvolta răspunsuri adecvate la nevoile nesatisfăcute.

Gestalt-terapia a ”împrumutat” din psihanaliză termeni ca introiecție, proiecție și transfer. Ea se situează la intersecția dintre psihanaliză, terapiile psihocorporale ale lui Wilhelm Reich (psihanalist la origini și care a fost unul dintre psihanaliștii lui Perls), psihodramă, abordările fenomenologice și existențiale și filozofiile orientale. Perspectiva dezvoltată este una de integrare senzorială, afectivă, intelectuală, socială și spirituală permițând atât exprimarea corporală cât și cea verbală. Gestaltul favorizează și încurajează contactul autentic cu ceilalți, adaptarea la mediu dar și conștientizarea trăirilor interioare care generează blocaje. De aici și varietatea metodelor utilizate:

- ”now and how”, reprezintă de fapt formula introdusă de Perls și care este specifică gestalt-ului. Ea este departe de traducerea ”aici-și-acum”, care este regăsită și în terapia rogersiană, în practicile orientale, în practica psihoterapiilor de grup și chiar în cea a psihanalizei. În Gestalt-terapie, este preferat ”cum?” lui ”de ce?”, punând în prim plan descrierea fenomenelor și nu cauzalitatea lor.

- trezirea senzorială (awareness) – conștientizarea globală a tot ceea ce se întâmplă atât în interiorul tău cât și în exteriorul tău, pe fondul unei anumite situații specifice;

- lucrul asupra energiei, respirației, corpului sau vocii;

- câmp și sistem – Gestalt-terapia se interesează de fiecare în individ în sistemul său sau cu alte cuvinte, în contextul mediului său. Clientul și terapeutul aparțin aceluiași câmp de experiență, atitudinea unuia intrferțnd cu a celuilalt, într-un sistem deschis, care se află într-un permanent schimb cu contextul extern.

- exprimarea emoțiilor;

- lucrul pornind de la vise sau reverii;

- interpelarea directă: modalitatea de a evita să vorbești despre cineva, dar în schimb îi dai cuvântul în mod direct, ceea ce schimbă raportarea de launa de tip intelectualist la una de tip emoțional. Se poate utiliza tehnica ”scaunului gol”;

- amplificarea: fenomenele observabile de la suprafața corpului (gesturi sau reacții inconștiente) pot fi considerate ca semnificând ceva pentru corpul persoanei respective, de obicei o lipsa, un lapsus. Amplificarea lor – mini contracții, vasodilatații la nivelul feței și gâtului, schimbări de ritm la nivelul respirației și deglutiției, poate fi importantă pentru procesul terapeutic, deoarece ele indică de obicei reacții emoționale de profunzime;

- psihodrama, (monodrama), etc. (Ginger,1995)

Acest tip de terapie interpretează simptomul ca fiind un limbaj specific fiecărui om în parte, prin care acesta alege să transmită ceva. Prin urmare, simtomul trebuie ascultat cu atenție și respect și poate fi chiar amplificat pentu a putea fi ”auzit” mai bine. Semnele corporale pot fi interpretate adesea ca fiind un contact direct cu straturile profunde ale minții noastre.

(Ginger,1995)

Gestalt-terapia poate fi practicată și în grupuri terapeutice, dar și în acest caz ea rămâne centrată asupra interacțiunilor dintre terapeut și client, aici-și-acum, chiar dacă poate fi solicitată uneori și participarea altor membrii ai grupului. Fiecare membru al grupului va lucra atunci când dorește, prin urmare grupul are doar rol de martor. O altă formă este aceea în care terapie se bazează pe interacțiunile dintre membrii grupului, și poate fi foarte utilă pe grupuri deja formate, din instituții, școli, etc., unde relațiile sunt motivate inconștient, pe de-o parte de istoria persoanală a fiecăruia, și pe de altă parte, de istoria instituției respective. (Ginger,

1995)

1)

Cine a fost fondatorul Gestalt-terapiei?

2)

Care sunt principalii reprezentanți ai acestei forme de terapie?

3)

Discutați principalele metode utilizate în cadrul gestalt-terapiei.

4)

Exercițiu în grup:

a.

Percepția ”vazei”

b.

Descrierea unei persoane

4. Hipnoterapia

Milton Erickson (1901-1980), este recunoscut ca autoritatea marcantă în domeniul hipnozei care îi poartă numele – hipnoză ericksoniană, și în materie de psihoterapie strategică de scurtă

durată. Renumele pe care îl are în prezent se datorează, în primul rând performanțelor personale de autovindecare, el reușind să depășească handicapul produs de poliomielită la o vârstă fragedă, și ulterior, datorită cazurilor spectaculoase pe care le-a rezolvat utilizând tehnici paradoxale, permisive, metaforice, într-o combinație unică și eficientă. (Rosen, 2008)

Vorbind despre terapia practicată de Erickson, bogată în povestiri terapeutice încărcate de metafore și anecdote, Jay Haley menționează câteva dintre strategiile utilizate de acesta în cadrul lor – ”încurajarea atitudinii de rezistență”, ”furnizarea unei alternative mai proaste”, ”încurajarea unui răspuns prin provocarea unor frustrări”, ”amplificarea unei deviații”, ”prescrierea simptomului”, ”recadrarea”. Ernest Rossi, un colaborator și adept al lui Erickson, distinge 5 etape în terapia acestuia:

- captarea atenției

- dezactivarea cadrelor de gândire și a sistemelor de convingeri obișnuite

- explorarea inconștientului

- procesarea inconștientă

- reacția hipnotică (Rosen, 2008)

În anul 1884, hipnoza este recunoscută ca știință, după ce Bernhaim publică cartea ”Sugestia în stare hipnotică și în stare de veghe”. Hipnoza se definește printr-o stare modificată a conștiinței, în cadrul căreia persoana implicată se deconectează de stimulii externi și se orientează spre interior, cu alte cuvinte, ne ajută să ne deschidem mintea către resurse adormite în colțurile inconștientului. (Holdevici, Ion. B., Ion A., 2011)

Fazele actului hipnotic sunt:

- pregătirea pentru transă

- inducerea transei

- adâncirea transei

- aplicarea scenariului terapeutic

- ieșirea din transă

Inducția hipnotică presupune din partea subiectului hipnotizat să renunțe la o parte din controlul conștient asupra comportamentului său în favoarea terapeutului. Există nenumărate forme de inducție a relaxării care este o stare asemănătoare somnului dar subiectul nu

adoarme ci continuă să audă vocea terapeutului și să răspundă la sugestiile acestuia. Ca și caracteristici ale stării de transă, amintim:

- selectivitatea atenției

- acces facil la imaginar și fantastic

- accesul la realitatea imediată este redusă și distorsionarea ei este foarte ușor aceptată

- crește gradul de sugestibilitate

Există studii care afirmă că între 5% și 10% din populație nu sunt receptivi la hipnoză, în timp ce un procent similar se situează la cealaltă extremă, cu un grad foarte mare de sugestibilitate. (Smith & Co., 2005)

Unul dintre principalele instrumente în cazul acestei forme de terapie este sugestia. Mecanismul sugestiei a fost intens studiat și a stârnit numeroase controverse. Aceste eforturi de a înțelege mecanismele de influențare ale gândirii și comportamentului uman au existat dintotdeauna și oferă o gamă extrem de variată de interpretări și definiții. Astfel, Gheorgiu și Ciofu, în 1982, au definit chiar domeniul psihologiei din perspectiva influenței sugestiei, afirmând că psihicul se construiește și se transformă în funcție de o serie de ”situații provocative”. Din perspectiva autorilor, sugestia este o astfel de situație provocativă. Această situație indică un anumit tip de comportament, fără nici urmă de îndoială din partea persoanei căreia îi este făcută sugestia că ar putea să nu se conformeze, deși există alternativa de a nu se conforma solicitării date. Sugestiile pot îmbrăca atât o formă pozitivă cât și o formă negativă sau chiar neutră. De asemenera, ele pot fi interioare, provenite din provocările subiectului față de el însuși sau exterioare, provenite de la mediul înconjurător. (Gheorghiu, Ciofu, 1982) Unul dintre cele mai celebre dicționare - Merriam-Webster, definește sugestia ca pe actul sau procesul de a imprima ceva – o idee, atitudine sau acțiune dorită în mintea altcuiva; procesul prin care o stare fizică sau mentală este influențată de un gând sau o idee. Aceasta este accepțiunea cea mai comună a termenului de sugestie și deși este o manieră sau un proces frecvent, în viața de zi cu zi, conștientizăm foarte puțin utilitatea sau forța sugestiei. (www.merriam-webster.com/dictionary/suggestion)

Sugestibiltatea, pe de altă parte este capacitatea percepută de a răspunde, în afara controlului conștient, la acțiunea sugestiilor. Eysenck (în Dafinoiu, Rotaru, 2011) este printre primii autori care au elaborat o taxonomie a formelor de sugestibiltate. El descrie:

- sugestibilitatea primară care indică capacitatea de a răspunde la testele ideomotorii;

- sugestibilitatea secundară este cea care măsoară capacitatea de a răspunde la sugestii indirecte;

Răspunsul la sugestie nu presupune neapărat conformarea la conținutul sugestiei ci, așa cum afirmă Gheorghiu, poate presupune diferite reacții:

- congruente cu mesajul

- contrare sau diferite de mesaj

- ambivalente (ameliorarea unor aspecte şi simultan înrăutăţirea altor aspecte)

- reacție indiferentă

Aceste tipuri de reacții au fost cel mai bine diferențiate în studiile legate de efectul sugestiilor tip placebo. (Gheorghiu, Ciofu, 1982).

Milton Erickson susţine eficiența aplicării sugestiilor indirecte în terapie, care au un caracter mai ambiguu decât sugestiile directe (eficiente doar când pacientul știe exact schimbarea pe care și-o dorește) şi permit o interpretare mai largă din partea pacientului. Ele au dublu rol, respectiv de a ajuta pacientul să îşi depăşească limitările şi setările conştiente negative, dar și de a-și depăși criticismul conştient. Elaborearea lor specifică permit un răspuns bazat pe experiența anterioară a pacientului, pe capacitatea lui de a asocia diferite idei și de a observa diferențe sau congruențe între ele. Autorul descrie unsprezece tipuri de sugestii indirecte: sugestii deschise, sugestii implicate, întrebări sau aserţiuni care focalizează conştiinţa sau o întăresc, truisme, sugestii ce acoperă toate alternativele posibile, suprapunerea alternativelor opuse, oferta alternativelor comparabile, double-bind tip conştient/inconştient, double-bind dublu disociativ de tip conştient/inconştient, double-bind tip conştient/inconştient inversate, double-bind de tip necontradictoriu. Vom descrie în cele ce urmează câteva dintre aceste tipuri de sugestii:

Sugestiile deschise sunt vagi și permit o gamă largă de interpretări și sunt utilizate pentru a introduce o sugestie mai specifică care vizează un obiectiv în cadrul terapiei.

"'

"aşa cum

Sugestiile implicite sunt formulate cu ajutorul presupozițiilor: "înainte de "

Întrebările sau aserţiunile care focalizează conştiinţa sau o întăresc se derulează pe două nivele. Primul nivel orientează atenţia pacientului asupra unui aspect iar al doilea nivel se referă la demersul terapeutului de a căuta şi de a obţine informaţii relevante pentru intervenție.

",

"atunci când

"

“după

”,

"unul dintre

",

"cantitatea adecvată

Truismele sunt adevăruri generale ce nu pot fi negate. Enunțarea lor înainte de o sugestie terapeutică ce poate avea un grad mai mic de certitudine va crește acordul pacientului și va spori eficiența terapiei. Sugestiile care acoperă toate alternativele posibile eliberează pacientul de tensiunea oferii unui răspuns corect sau greșit, inclusiv lipsa răspunsului fiind acceptată.

Suprapunerea alternativelor opuse necesită suprapunerea a două componente opuse, care pentru început se recomandă să fie la nivel somatic: ”cu cât brațul drept va fi mai greu cu atât ”

Ulterior se trece în plan psihologic unde se vor suprapune

brațul stâng se va simți mai ușor

două elemente pentru a sugera ușurința adoptării unei soluții: ”cu cât mai greu ți s-a părut să

găsești o soluție anterior transei, cu atât mai ușoare vor fi soluțiile pe care le vei găsi

Oferirea alternativelor comparabile are rolul de a întări alegerea pacientului între alternativele terapeutice prezentate de terapeut eventual, facându-l conștient și de motivația de schimba ceva: nu știu dacă brațele tale vor alege să se apropie sau să se depărteze

Întrucât clienţii se prezintă dorind să se schimbe putem conta pe o probabilitate crescută că vor accepta cel puţin una dintre alternativele terapeutice oferite fără a o pune sub semnul întrebării sau fără a o submina la metanivel. Iată câteva exemple de astfel de alternative "

sau "ai prefera

să intri în transă acum sau puţin mai târziu

inconștientul tău știe ce să aleagă pentru că

oferite pentru alegere: "nu ştiu dacă braţul drept sau braţul stâng se va ridica

și

acest lucru este incomparabil mai ușor decât să te implici în transă în sarcini mult mai

complexe

"

(Erickson, Rossi, 1979)

Una dintre cele mai frecvente tulburări tratate prin intermediul hipnozei clinice este anxietatea. Higgins propune o astfel de intervenţie care presupune dobândirea controlului asupra emoțiilor, având ȋn vedere că persoanele pot ȋnfrunta mai eficient situaţiile ameninţătoare sau dureroase atunci când simt că pot exercita un control asupra acestora decât ȋn situaţia ȋn care se percep drept victime neajutorate, lipsite de forţă şi strategii de acţiune. Intervenţia propusă de Higgins cuprinde 3 părţi (Higgins, Shah, Friedman, 1997):

1. Culegerea de informaţii şi planificarea

2. Relaxarea şi descoperirea capacitătii de a-şi controla emoţiile

3. Explicaţiile şi modificarea percepţiilor

Prima etapă are că obiectiv identificarea percepţiilor pacientului. Terapeutul ȋşi propune să afle ce anume consideră persoana că ar fi valabil în legătură cu ea însăşi şi cu lumea în care

trăieşte şi ce ar dori să schimbe în legătură cu acestea. Se strâng informaţii despre încercările de până acum de a face schimbări, eşecurile apărute în rezolvarea unor situaţii, despre cantitatea de energie pe care clientul este dispus să o investească în modificarea pattern-ului u psihocomportamental. Sunt analizate convingerile clientului faţă de nereuşite, respectiv a celor legate de forţele interioare pentru a putea face o apreciere asupra modului în care eşecurile sau reuşitele de până acum s-au transformat în sentiment de vulnerabilitate sau din contra, în stimă de sine. Obiectivele terapeutice fixate trebuie să fie compatibile cu nevoile și perspectivele pacientului.

Cea de-a două etapă constă în aplicarea primei intervenţii hipnotice care are rolul de a-i furniza clientului relaxarea şi descoperirea capacităţii de a-şi controla emoţiile. Această primă intervenție are și ea propriile obiective: (Higgins, Shah, Friedman, 1997)

a) Implementarea ideii că pot exista alternative de care pacientul s-ar putea să nu fie deocamdată conştient, dar le-ar putea descoperi fără a fi măcar nevoit să mobilizeze eforturi deosebite, ȋntr-un moment neaşteptat ȋn viitor;

b) Dezvoltarea convingerii că acele resurse interioare de care este nevoie ȋn soluţionarea problemei vor fi descoperite chiar dacă pentru moment ele au fost uitate sau trecute cu vederea;

c) Transmiterea sugestiei că pentru a dobândi controlul asupra oricărui segment al vieţii evenimentele pot fi influenţate ȋn direcţia dorită. Autorul identifică faptul că prin formarea acestei convingeri de bază se dezvolta şi noi mecanisme de adaptare funcţionale;

d) Sugerarea ideii că de vreme ce echilibrul şi ritmul pot fi evidenţiate în orice dimensiune a vieţii şi a naturii, pacientul are la rândul său posibilitatea să descopere acelaşi echilibru şi ritm în propria existenţa;

e) Reinterpretarea anxietăţii că o energie creatoare, esenţială supravieţuirii.

În cea de-a treia etapă se explică terapia anxietăţii ca funcţie a percepţiei, bazată în principal pe tezele lui Beck şi Emery (2005). Terapeutul caută să sprijine clientul în eforturile depuse pentru a aplica această teorie problemei cu care el însuşi se confruntă.

Higgins propune utilizarea unor materiale care ilustrează vizual o percepţie generatoare de anxietate, una asociată de sentimentul confortului şi, în sfârşit, una care poate fi considerată ideală. Pe parcursul acestei discuţii, clientul este invitat să descrie modul în care el însuşi

reprezintă diferitele evenimente. Sunt analizate acele vizualizări care sunt trăite ca agreabile, cele care generează nelinişte şi anxietate, respectiv cele care sunt angrenate în producerea stărilor amintite.

Scopul acestei intervenţii este conştientizarea de către client a faptului că emoţiile - fie ele pozitive sau, dimpotrivă, anxioase ori triste - sunt precedate de regulă de reprezentarea mentală a unor imagini, proces care se desfăşoară însă, de multe ori, atât de rapid, încât trece nesesizat de către individ. Aceste imagini, la rândul lor stimulează cognitii verbale, cele nedorite mobilizând de regulă scheme cognitive generatoare de anxietate crescută. (Higgins, Shah, Friedman, 1997)

1)

Cine este reprezentantul de seamă al hipnozei care utilizează sugestiile indirecte?

2)

Care sunt strategiile de Milton Erickson conform lui Haley?

3)

Care sunt etapele terapiei utilizate de Erickson, conform lui Rossi?

4)

Discutați definiția hipnozei dată de Irina Holdevici.

5)

Ce este inducția hipnotică?

6)

Care sunt formele de sugestibilitate descrise de Eysenck?

7)

Discutați principalele forme de inducție propuse de Erickson.

5. Intervenția paradoxală

Acest tip de intervenție în psihoterapie are rolul de a surprinde pacientul prin elementul neașteptat și să obțină astfel o reacție dorită de psihoterapeut. În Școala de la Palo Alto s-a studiat pentru prima dată mai temeinic acest tip e intervenție terapeutică. G. Bateson a fost printre cei care au fundamentat teoria dublei constrângeri (double bind) în terapie. Acest tip de legătură se manifestă în patologie, situație în care pacientul nu știe ce să aleagă, pentru că fiecare dintre aceste alegeri logice se poate întoarce împotriva lui. Orientate în intervenția terapeutică însă ele pot îndeplini rol de schimbare în următoarele situații, conform lui Fisch și colab. (Dafinoiu, 2001):

- încercarea de autoconstrângere pentru a face ceva ce este clasificat ca fiind spontan sau prescrierea simptomului care poate fi directă sau indirectă (acțiunea de a se forța să adoarmă când suferă de insomnie. Prescripția este de a face o acțiune care nu este

tocmai placută - spălatul vaselor de exemplu - și care exclude încercarea voluntară de a adormi).

- încercarea de a depăși teama de un eveniment, amanându-l (în fobii, această strategie este folosită frecvent de pacienți, dar în terapie, confruntăm pacientul cu situația problematică dar nu-l lăsăm să ducă acțiunea la bun sfârșit – prescrierea eșecului)

- atingerea unui acord într-un conflict (sabotajul binevoitor, negociatorul irațional)

- confirmarea bănuielilor acuzatorului prin încercarea de autoapărare (soțul își acuză soția că fumează pe ascuns)

Haley pune în eidență o serie de reguli pe care acest tip de intervenție ar trebui să-l îndeplinească: problema care trebuie rezolvată ar trebui să fie clar definită, terapeutul trebuie să ofere un plan sau o strategie de urmat, persoanele din familie care acționează ca autoritate în ceea ce privește menținerea problemei trebuie descalificată cu tact în fața pacientului, sarcina sau directiva cu conținut paradoxal nu va face decât să încurajeze simptomul, terapeutul nu pretinde că ar produce schimbarea, aceasta fiind pusă pe seama familiei sau a pacientului. (Holdevici, Vasilescu, 1993)

Papp, în 1980, definește intervenția paradoxală ca pe ”o indicație, comandă, predicție, afirmație, care dacă este urmată sau acceptată, va produce opusul la ceea ce se solicită prin intermediul ei. Succesul intervenției depinde de evitarea de către pacient sau familie a instrucțiunilor terapeutului sau de respectarea lor împinsă până la absurd, urmată de restructurarea prin ricoșeu.” (Holdevici, 2004, pg. 189)

Așa cum afirma Lankton (1985), rolul paradoxului este de a capta atenția și de a schimba cursul gândirii pacientului, pentru simplul motiv că acesta, nu mai poate aplica răspunsurile prestabilite și este obligat să descopere un răspuns adecvat solicitării. (Holdevici, 2004)

Logoterapia, metodă dezvoltată de Frankl, a utilizat frecvent ca tehnică ”intenția paradoxală” care constă în solicitarea pacientului să declanșeze în mod voluntar simptomul, bazându-se pe ideea că în anxietate, un rol important îl are anticiparea. Eliminarea acestei anxietăți anticipatorii, utilizând intenția paradoxală determină spargerea cercului vicios în care se învârtește pacientul, și spune Frankl, modifică atitudinea pacientului față de nevroza sa. (Holdevici, 2004)

În hipnoză, Erickson a utilizat frecvent paradoxul pentru tratarea diferitelor patologii. Câteva dintre utilizările verbale care generează conflict, sunt enumerate în 1975, de către Erickson și Rossi:

- ”Dorești să intri în transă acum sau mai târziu

alternative comparabile;

– posibilitatea unei alegeri între

- ”Dacă subconștientul tău dorește să intre în transă, ridică mâna dreaptă, în caz contrar, ridică mâna stângă” – solicitarea nivelului conștient, cu efecte asupra nivelului subconștient;

- ”Dorești să scapi de acestă deprindere săptămâna aceasta sau săptămâna viitoare?” – utilizarea timpului ca agent al alternativei contradictorii. (Holdevici, 2004, pg. 193)

Prescrierea simtomului este o altă tehnică utilizată cu succes în afecțiuni precum balbismul, enurezisul, onicofagia și care a fost dezvoltată de Dunlap (1928, 1930) sub denumirea de ”practica negativă”. Acest principiu a fost ulterior utilizat cu succes de behavioriști, iar Hull afirmă că la baza acestei practici se află un proces de inhibiție reactivă. (Holdevici, 2004)

Alți autori reprezentativi ai acestei forme de terapie au fost: Madanes (1984), Pallazolli, Cecchin, Prata și Boscolo (1978), Bateson (1985), etc.

1)

Discutați teoria dublei constrângeri.

2)

Care sunt regulile propuse de Haley pentru intervenția paradoxală?

6. Psihoterapia pozitivă

”positum” (lat.) – faptic, dat.

Psihoterapia pozitivă tratează omul în întregul său, atât cu părțile pozitive cât și cu cele negative, încercând să echilibreze aceste două laturi ale ființei umane și ducând individul către o stare de armonie.

Nossrat Peseschkian este fondatorul acestei forme psihoterapeutice (1968) și întemeietorul Academiei Internaționale pentru Psihoterapie Pozitivă și Psihoterapie Transculturală. Cu specializări în neurologie, psihiatrie, medicină psihosomatică si psihoterapie, a avut o activitate prolifică în promovarea psihoterapiei pozitive pe plan internațional. De inspirație adleriană, se centrază asupra individului în totalitatea sa, corp, spirit, inconștient, context

social, familial, profesional, spiritual și pune accent pe capacitatea individului de autoajutorare (Peseschkian, 2007).

De origine iranian, Peseschkian aduce în psihoterapia europeană și nu numai, experiența orientului, cu miturile, povestirile, parabolele înțelepților orientali pe care le regăsim în peste 20 de cărți de psihoterapie: ”Psihoterapia vieții cotidiene”, ”Psihoterapie pozitivă. Teorie și practică”, ”Povești orientale ca instrumente de psihoterapie”, ”Psihoterapia vieții cotidiene”, etc.

Peseschkian afirmă că există trei criterii prin care pot fi descrise atât medicina tradițională cât și în psihoterapie:

1. Modul de abordare psihopatologică ce are ca obiectiv eliminarea bolilor și disfuncționalităților

2. Varietatea metodelor existente

3. Atitudinea pasivă a pacienților

Autorul afirmă că metoda psihoterapiei pozitive vine în completarea acestor criterii cu alte trei aspecte:

a.

Punct de plecare pozitiv - presupune transmiterea către pacient a unor posibilități și soluții alternative aflate în afara conștiinței prezente și care să permită o schimbare de perspectivă, alta decât cea care a dus la apariția și menținerea problemei.

b.

Proceduri legate de conținut - se referă la capacitățile actuale ale individului de a percepe lumea, de a se raporta la ea și de a reacționa în consecință

c.

Cele cinci faze ale psihoterapiei pozitive: observare-distanțare, inventariere, încurajarea situațională, verbalizarea, extinderea scopurilor (Peseschkian, 2005)

1)

Discutați viziunea lui Peseschkian asupra terapiei.

7. Analiza tranzacțională

În domeniul aplicațiilor practice analiza tranzacțională oferă un sistem care poate fi folosit în tratamentul tuturor tipurilor de tulburări psihice, de la problemele de zi cu zi până la psihozele grave. Are aplicabilitate atât în psihoterapia individuală cât și în cea de grup, în domeniul organizațional, educațional și în consiliere. (Berne, 2011)

Fundamentată în SUA, în anii 50 de către Eric Berne, analiza tranzacțională s-a născut ca răspuns la teoriile psihologice tradiționale și se bazează pe analiza comportamentală (atitudini, cuvinte, reacții psihice și emoționale), prin intermediul unor grile analitice, cum ar fi starea Eu-lui, poziții de viață, jocuri, simbioze, etc. Analizarea persoanei în mediul ei înconjurător este importantă pentru că relevă un tipar comportamental care poate fi supus schimbării, chiar de către persoana care face autoanaliza. Prin urmare, responsabilitatea schimbării revine în totalitate clientului, indiferent dacă clientul este un individ sau organizație. (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002)

Fondatorul acestei forme de psihoterapie este Eric Berne, cu pregătire și în domeniul psihiatric și din acest punct de vedere el susținea că orice terapeut trebuie să accepte responsabilitățile care îi revin unui medic, orientându-se către vindecarea pacientului, planificându-și tratamentul și fiind foarte conștient de fiecare etapă pe care o parcurge. (Berne, 2011)

Ca și gestalt-terapia, analiza tranzacțională își trage originile din psihanaliză şi se înscrie în ramura psihologiei sociale, bazându-se pe o serie de concepte cheie:

- modelul stărilor eului din teoria personalității (cele trei tipuri de stări ale eului: Părinte, Adult, Copil)

- analiza tranzacțiilor din teoria comunicării

- psihopatologie

- teoria dezvoltării copilului bazată pe conceptul de scenariu de viață (Berne, 2011)

Starea eului Parental cuprinde emoții, atitudini, tipare comportamentale care seamănă cu cele ale figurii parentale, reprezentată în principal în ipostaza părintelui critic sau a părintelui grijului. În starea de Copil apar relicvele propriei copilării a subiectului și pot apărea două ipostaze: starea de copil adoptat și de copil natural. Starea eului Adult se caracterizează printr- un set de emoții, atitudini și tipare adaptate realității curente și este cel mai bine descris ca fiind starea reziduală rămasă după înlăturarea tuturor elementelor detectabile ale părintelui și ale copilului. (Berne, 2011)

În timpul analizei tranzacționale subiectul este provocat să simtă din nou emoția pe care situația originară (traumatică sau nu) a produs-o în interiorul său și să devină conștient de aceleași interpretări, adevărate sau false, pe care el însuși le-a conferit experienței în stadiul inițial. Schimbarea intervine în starea eului și depinde de forțele care activează în fiecare

stare, de permeabilitatea granițelor dintre stările eului și de capacitatea energenitcă a fiecărei stări a eului. (Berne, 2011)

Analiza funcțională presupune subdivizarea stărilor Eu-lui după funcțiile comportamentale pe care le îndeplinesc. Astfel, Părintele poate fi Normativ, Întreținător, Copilul poate fi Adaptat (Rebel sau Supus), Creator, Spontan. Fiecare stare are avantajele și dezavantajele ei și este inclusă în trei domenii generale astfel:

- Starea Părintelui - domeniul ”ceea ce se învață”

- Starea Adultului - domeniul ”ceea ce se gândește”

- Starea Copilului - domeniul ”ceea ce se simte” (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002)

Modalitatea de comunicare între stările Eu-lui este denumită ”tranzacție”. Analiza acestor tranzacții și modalitatea lor de înlănțuire permite o mai bună înțelegere a comunicării. Ele pot fi tranzacții simple, duble (ascunse) sau adult-adult și un aspect foarte important este acela că

în urma analizei lor și a înțelegerii lor deculpabilizează individul și generează posibilitatea de

schimbare. (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002)

O altă noțiune importantă este aceea de ”poziție de viață” care se conturează de obicei chiar

înainte de 7 ani, pe baza relațiilor familiale care au răspuns bine sau mai puțin bine nevoilor și

emoțiilor Copilului Spontan. Ea va influența ulterior maniera de interacțiune cu ceilalți, deteminând o anume funcționare a stărilor Eu-lui. (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002). În cartea sa „Ce spui după Bună ziua?”, Eric Berne descrie aceste poziţii universale ale fiecărui om:

Eu sunt ok-tu eşti ok – poziţia sănătoasă, poziţia eroilor şi prinţilor Eu nu sunt ok-tu eşti ok – poziţia depresivă, Eu sunt ok-tu nu eşti ok – poziţia arogantă, a mediocrilor Eu nu sunt ok-tu nu eşti ok – poziţia inutilităţii Tot aici el vorbeşte pe larg despre concepte ca scenariul de viaţă, contrascenariu, programare parentală, punând toate aceste concepte într-o formă unică şi coerentă care a atras foarte mulţi adepţi din rândul psihologilor practicanţi sau teoreticieni. (Berne, 2006)

Printre reprezentanții de seamă ai analizei tranzacționale se numără Claude Steiner, Steven Karpman, Thomas Harris, Muriel James, Jacqui Schiff, Mavis Klein. (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002)

1)

Care sunt fundamentele analizei tranzacționale conform lui Eric Berne?

2)

Discutați conceptele cheie din analiza tranzacțională.

3)

Ce descrie conceptul de ”poziție de viață” în analiza tranzacțională.

8. Psihoterapia existențială

În teoria existențială, viața este asemuită cu o călătorie pe un vas, pe care ne-am trezit fără să știm ce destinație are și fără să cunoaștem durata călătoriei. Cei care merg alături de noi în această călătorie sunt la fel de neștiutori ca și noi. Pe acest drum, poți alege să fii un călător trist, agresiv, deprimat, frustrat sau unul care acceptă cu bucurie tot ce-i oferă acest drum și încearcă să afle ce poate face el pe o astfel de navă, care este rolul său pentru ceilalți, pentru călătoria pe care o are de parcurs. Această metaforă subliniază toate conceptele esențiale din existențialism care au inspirat numeroase opere de artă dar și un curent actual și de succes în psihoterapie. (Ionescu, 2001).

Originile existențialismului ar putea fi plasate în opera lui Kierkegaard care a publicat în 1840 un număr de scrieri existențialiste importante. Ulterior, Martin Heidegger și Karl Jaspers au continuat această cale a filozofiei existențialiste. În acelați curent s-au înscris și Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Miguel de Unamuno sau Martin Buber care însă au preferat expunerea literară în locul celei filozofice. O altă influență importantă o regăsim în psihologia umanistă care împărtășește o serie de principii comune cu psihologia existențialistă. O serie de psihologi influenți din acest domeniu sunt regăsiți în citările frecvente ale psihologiei existențiale: Maslow, Pearls, Bugental, Buhler, Ramirez, Frankl, Laining, Rollo May. (Yalom,

2010)

Principalul reprezentant al acestei direcții este Rollo May, psiholog și psihanalist, care în 1972 afirma că unul dintre motivele care stau la baza ”nevrozei” omului modern este abolirea propriei voințe și capacități decizionale și recomandă încercarea de a-l determina pe pacient să conștientizeze propria putere de decizie. El sugerează utilizarea termenului de decizie care reunește voința și dorința. (Ionescu, 2006)

Angoasa existențialistă este și ea unul dintre subiectele centrale ale psihologiei existențialiste – sentimentul că ești obligat la o serie de opțiuni ale căror consecințe nu le cunoști, sau cum exprima Sartre – sentimentul necunoașterii efectului opțiunilor noastre. Pentru May, angoasa reprezintă incapacitatea de a te orienta în propria existență. (Ionescu, 2006)

Alături de voință și angoasă, o a treia temă centrală a psihologiei existențialiste este moartea, subiect care îl determină pe May să afirme că este singurul fapt absolut în viață care individualizează omul ”nimeni nu poate muri pentru mine; este singurul lucru care sunt obligat să-l fac pentru mine însumi”. Trecând printr-o experință dramatică personală, May învață să înfrunte problema morții, inspirat în principal de filozofia lui Kierkegaard (lucrarea – ”Conceptul de teamă”), și afirmă că din acel moment relația sa cu timpul s-a schimbat din ”timp stăpân” în ”timp cadou”, reușind să trăiască deplin fiecare zi a existenței sale. (Ionescu, 2006, pag. 176-177)

Un alt concept cheie este acela de ”ființă-în-lume”, care implică pacientul în autodescoperire alături de terapeut. Este fundamental ca terapeutul să-l descopere pe cel care stă în fața lui dincolo de conceptele și proiecțiile proprii. Întrebările precum: cine sunt eu ca ființă în lumea acesta?, de unde provin?, cum pot să mă regăsesc sau să mă accept?, ajută pacientul să se descopere pe sine și pe terapeut să-l perceapă în integritatea ființei sale în lume. Pacientul este un proces și nu un produs pentru că viața este o trecere dinamică între ceea ce a fost și ceea ce va urma. (Ionescu, 2006)

Unul dintre cei mai prolifici autori contemporani și promotor al acestei forme de psihoterapie este Irvin Yalom. Precum predecesorii săi, el afirmă că această formă de terapie este centrată pe conflictul generat de confruntarea individuală cu problemele existenței de zi cu zi, sau grijile fundamentale. El descrie patru astfel de griji fundamentale care pot determina un conflict dinamic existențial:

- moartea

- libertatea

- izolarea

- lipsa sensului

Structura dinamică descrisă de Freud este păstrată și în structura existențială dar cu un cu totul alt conținut. Astfel, formula pulsiune - angoasă - mecanism de apărare, este înlocuită de conștiința grijii fundamentale - angoasă - mecanism de apărare.

Din nou, spre deosebire de psihanaliză care se centrează pe trecut, psihoterapia existențială este centrată pe viitor. Trecutul cuiva este important în măsura în care face parte din existența actuală și contribuie la modul în care omul se confruntă cu grijile existențiale. (Yalom, 2010)

Deși cele patru griji fundamentale pot face separat obiectul terapiei, ele sunt strâns împletite și crează subtextul terapiei, furnizând atât conținut cât si dinamică procesului terapeutic și relației terapeutice. Voința, asumarea responsabilității, raportarea la terapeut și angajarea în viață sunt modalități și procese cheie pentru schimbarea terapeutică. (Yalom, 2010)

1)

Care sunt rădăcinile psihoterapiei existențialiste și principalii ei reprezentanți?

2)

Discutați pe grupe de lucru cele patru concepte fundamentale din psihoterapia existențială și da-ți exemple de comportamente dezadaptative generate de acestea.

9. Terapia centrată pe persoană sau ”non-directivă”

Teoria care stă la baza acestei forme este dezvoltată de Carl Rogers (1902-1987) și are o orientare optimistă, umanistă și existențială. Autorul subliniază că fiecare individ posedă capacitatea de a crește pozitiv și de a se autovindeca. Psihopatologia se instalează atunci când clenții, de obicei în copilărie, nu capătă sentimentul valorii sau al dragostei decât dacă adoptă anumite comportamente specifice. Este o formă de terapie nondirectivă pentru că terapeutul îl urmează pe client în demersurile acestuia privind explorarea trecutului, prezentului sau viitorului, având încredere în capacitatea acestuia de autovindecare. (John Sommers- Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Rogers lansează această formă de psihoterapie în 1961, pe baza teoriei dezvoltării autonome a personalității. Ideile lansate de el par acum extrem de familiare pentru că în decursul timpului au cunoscut o vastă popularizare, dar la momentul lansării cărții ”On becoming a person”, aceste idei erau revoluționare. Într-un context dominat de ideile freudiene, Rogers vine și afirmă că tot ce are omul nevoie este să fie acceptat într-o relație. (Rogers, 2008)

Astfel, terapia vine să ofere acest gen de relație, între terapeut și pacientul care vorbește despre sine în prezent, despre emoțiile și trăirile lui, se stabilește o relație deschisă, bazată pe respect și înțelegere, astfel pacientul mergând spre redimensionarea și consolidarea Eu-lui prin redobândirea capacității de valorizare, ierarhizare și reevaluare. (Gorgos, 1985)

Rogers subliniază ideea centrală pe care construiește această formă de terapie prin următoarea frază: ”Dacă pot oferi un anumit tip de relație, cealată persoană va descopri în sine capacitatea de a folosi acea relație în scopul creșterii și se va produce schimbarea și dezvoltarea personală” (Rogers, 2008, pag. 70).

Sintetizând propria teorie, Rogers afirmă că dacă terapeutul este capabil să ofere o relație:

- autentică, transparentă, în care să fie capabil să-și trăiască și să-și exprime propriile sentimente;

- de acceptare caldă și prețuire pentru celălalt;

- cu o capacitate de a-i vedea lumea așa cum o vede el;

Atunci clientul este capabil:

- să perceapă și să înțeleagă aspecte din el însuși pe care anterior le-a refulat;

- să devină mai bine integrat și mai capabil să funcționeze eficient;

- să devină în mai mare măsură așa cum își dorește să devină;

- să fie mai independent și mai încrezător în sine, mai unic și cu o mai bună exprimare de sine;

- să manifeste o mai bună înțelegere și acceptare față de alții;

- să se confrunte mai adecvat și mai confortabil cu problemele vieții.

Acestea sunt premisele pe care Rogers le afirmă ca fiind valabile nu doar pentru realțiile terapeutice ci pentru relațiile umane, în general. (Rogers, 2008, pag. 76)

Ideea unei psihoterapii non-directive, lipsită de diagnostice și interpretări părea să fie la acel moment istoric lipsită de seriozotate și competență. Ceea ce oferă însă Rogers acestei non- directivități în tehnici și metode este însă ”centrarea pe persoană„, oferirea unei anumite atitudini față de client pentru a-l stimula să se dezvolte personal. Prin urmare non- directivitatea presupune abținerea terapeutului de la judecăți de valoare asupra clientului și acțiunilor sale dar utilizarea ”judecății„ ca și proces cognitv în raport cu nevoile clientului și cu ghidarea lui în procesul de autodezvoltare și autovindecare. (Luca, A., în Mitrofan, 2000)

Una dintre puternicele credințe ale lui Rogers este aceea că dincolo de toate problemele cu care se prezintă clientul în cabinet, probleme diverse și complexe, stă o singură întrebare esențială - ”Cine sunt eu cu adevărat?”, întrebare conștientă sau nu, care duce către descoperirea și devenirea lui însuși. Contextul de siguranță pe care îl oferă terapia și relația terapeutică îi permite individului să se miște în ce direcție dorește, să renunțe treptat la măștile și rolurile fabricate de-a lungul vieții, să devină autentic, fără a-și mai nega sentimentele, fără a mai fi conformist de dragul păstrării aparențelor, fără a mai folosi raționalitatea intelectuală

ca paravan în relațiile cu ceilalți. Acesta este procesul prin care Rogers consideră că individul devine o Persoană. (Rogers, 2008)

1)

Care sunt principiile pe care își fundamentează Rogers teoria?

2)

Ce oferă relația terapeutică în viziunea lui Rogers?

10.Terapia scurtă bazată pe obiective și soluții

Acest tip de terapie a apărut ca și răspuns la terapiile de lungă durată, care se focusau fie asupra descoperirii cauzalității simptomatologiei, fie asupra dinamicii psihice, fie asupra factorilor care întrețin simptomul. Domeniul terapiei a fost și el puternic influențat de schimbările în plan macroeconomic și cultural iar acest tip de terapie vine să servească interesele omului modern care își dorește o rezolvare rapidă aproblemelor sale și nu neapărat una de profunzime. În consecință, terapiile scurte centrate pe obiective și soluții vizează înlăturarea simtomului prin focusarea asupra mijloacelor de rezolvare aici-și-acum și nu în ultimul rând prin centrarea asupra viitorului. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

Dacă în alte tipuri de terapie exista ideea că descoperind cauza și înlăturând-o dispărea simptomul, în această formă de terapie cauza este ignorată și se pornește de la supoziția că orice problemă are o soluție sau mai multe, iar terapeutul împreună cu clientul sunt capabili să găsească, să descopere aceste soluții sau să le construiască. (Walter și Peller în Dafinoiu și Vargha, 2005).

De Shazer afirma că în terapiile scurte utilizăm ceea ce ne aduce clientul pentru întâmpinarea nevoilor sale, astfel încât acesta să-și construiască o viață satisfăcătoare. În 1968 a fost fondat Institutul de Cercetări Mentale de la Palo Alto, California. În 1974, apare o lucrare semnificativă a domeniului – ”Brief Therapy – Focus Problem Resolution” scrisă de Weakland, Fisch, Watzlawick și Bodin. În același an, la Milano, apare ” The Treatment of Children Through Brief Therapy of Their Parents”, scrisă de Selvini-Palazzoli, Boscolo, Cecchin și Prata. De Shazer, fără cunoștința publicației de la Palo Alto începe să dezvolte această metodă și o prezintă în 1975 în lucrarea ”Brief Therapy: Two’s Company”. În aceeași perioadă apar, prin urmare, o serie de lucrări care au două idei comune: ”Problemele: cum sunt menținute?” și ”Cum să rezolvăm problemele?”. (De Shazer, 1985)

Terapia scurtă centrată pe soluții respectă trei etape importante:

a. definirea a ceea ce-și dorește clientul mai degrabă decât a ceea ce nu-și dorește;

b. identificarea a ceea ce funcționează deja și dezvoltarea de comportamente în acest sens;

c. dacă ceea ce face clientul nu conduce la o soluție aunci trebuie făcut altceva. (Dafinoiu și Vargha, 2005).

Este de asemenea, o formă terapeutică care se bazează pe o serie de principii bine definite, iar Dafinoiu și Vargha descriu câteva dintre ele:

1. Centrarea pozitivă pe soluție și pe viitor au rolul de a facilita schimbarea în direcția dorită.

2. Excepțiile sugerează soluții.

3. Schimbarea se manifestă tot timpul.

4. O schimbare mică duce la schimbări mai mari.

5. Cooperarea este inevitabilă – nu există eșec, există feed-back.

6. Oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor. (Dafinoiu și Vargha, 2005).

Walter și Peller afirmau, în 1992, că psihoterapia este un efort orientat către un anumit obiectiv sau soluție, având clientul ca expert. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

Din această perspectivă, în cadrul terapiei se formulează împreună cu clientul obiective realizabile și pentru a atinge acest deziderat, trebuie respectate o serie de criterii esențiale în această formă de terapie:

1. Obiectivele trebuie formulate într-o formă afirmativă.

2. Formularea trebuie să cuprindă termeni de acțiune și nu de stări interne.

3. Obiectivele sunt formulate în termeni de aici-și-acum.

4. Pentru a fi eficiente trebuie formulate cât mai specific cu putință.

5. Trebuie să se situeze în domeniul controlat de client.

6. Pe cât posibil, să fie formulate utilizând cuvintele clientului. (Dafinoiu și Vargha,

2005)

Deși respectarea acestor criterii de formulare pare ușoară, de foarte multe ori ne lovim de credințele și tendințele clienților de a menține problema la nivel practic, deși teoretic dețin toate instrumentele pentru a o aplicare corectă și obținerea unor rezultate pozitive în

schimbare. În alte situații, chiar dacă schimbarea se produce pentru un interval scurt, vechile pattern-uri comportametale sau emoțioanle pot să se reinstaleze rapid.

O Conell, în 1998, afirma că sarcina terapiei este și de a menține și amplifica schimbarea terapeutică printr-o serie de întrebări care orientează clientul. Astfel, pentru strategiile de menținere a schimbării terapeutice, terapeutul poate formula următoarele tipuri de întrebări:

”Ce ar trebui să se întâmple pentru ca schimbările să continue să se manifeste?”, ”Care ar fi primul lucru pe care îl vei face când vor apărea primele semne că problema se manifestă din nou?”, ”Cine ar putea să te ajute să faci toate acestea?”, etc. Strategiile învățate în timpul terapiei trebuie valorificate și după sfârșitul terapiei, iar terapeutul va pune acele întrebări care-l vor ajuta pe client să conștientizeze valoarea celor învățate: ”Ce ai învățat din tot ce ai făcut până acum?”, ”Ce ai învățat să nu mai faci?”, ”Ce vei câstiga când vei abandona falsele soluții?”, etc. (Dafinoiu și Vargha, 2005).

Dacă în decursul terapiei clientul nu înregistrază progresele dorite, terapeutul ar trebui să ia în considerare următoarele întrebări? ”Cine este clientul nostru?”, ”Cine se plânge și de ce anume?”, ”Cine dorește schimbarea?”, ”Cine percepe problema?”, ”Care este obiectivul?”, ”Cum vom ști dacă l-am atins?”. Watts afirma, pe de altă parte, că în aceeași situație în care terapia rămâne fără rezultat, trebuie să determine terapeutul să se gândească dacă nu cumva întrebările au fost greșit puse. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

1)

Definiți terapia scurtă bazată pe obiecive și soluții.

2)

Enumerați etapele pe care această formă de terapie le propune.

3)

Care sunt principiile pe care Dafinoiu și Vargha le enunță pentru terapiile scurte?

4) Discutați criteriile esențiale de formulare a obiectivelor în terapiile scurte și argumentați respectarea acestora.

11.Psihoterapia experiențială. Terapia Unificării

Această formă de psihoterapie consideră omul ca pe o entitate activă, auto-afirmativă care dispune de un potențial latent pe care îl poate valorifica. Acest obiectiv este posibil prin atingerea potențialului maxim al propriului Eu, prin conștientizarea semnificației lumii sale interne și externe aupra căreia poate acționa. (Holdevici, Vasilescu, 1993)

Experimentarea reprezintă multitudinea de acțiuni pe care la poate îndeplini o persoană, de a autoexplora și autoevalua, de a se autoaccepta, de a-și extinde câmpul conștienței, așa cum afirma Mitrofan în definirea acestui tip de terapie. Acțiunea este subiectul proceselor interne și a comportamentelor care ne leagă de lumea exterioară iar vindecarea survine prin armonizarea cu noi înșine prin deblocarea resurselor creatoare de care beneficiem fiecare dintre noi. Aceste resurse sunt cele pe care în copilărie le utilizăm în joc dar pe care mai târziu le uităm pentru că devenim prea preocupați de conformism, de roluri și măști sociale. (Mitrofan, 2000)

Terapia unificării a fost fondată de Iolanda Mitrofan și Adrian Nuță și se bazează pe experiența unificării. Este o nouă formă de terapie experiențială, în care autorii afirmă că a unifica înseamnă a integra toate fațetele ființei umane, de a face ceva ce este divizat să se întregească. Actualizarea potențialului individual al persoanei este dezideratul acestei forme terapeutice, și acest lucru nu este posibil decât într-o situație de stabilitate și unitate internă. Capacitatea de a ne observa obiectiv, fără a ne judeca sau evalua experința este denumită în terapia unificării – Starea de Martor și este considerată instrumentul esențial al terapiei. Rolul terapeutului este de a-l ajuta pe client să devină martorul experințelor interne, de a-l susține și încuraja atunci când întâmpină un blocaj sau are tendința de a evita confruntarea cu experiența internă. (Mitrofan, 2000)

Relația terapeutică în această formă de terapie este văzută ca o relație de ”tip creativ- empatic”, fiind în aceeași măsură nutritivă și deblocantă emoțional, dar cu implicații și asupra domeniului cognitiv și comportamental. Se pune accent asupra evoluției spirituale a terapeutului pentru a promova prin el însuși un model de sănătate mentală și morală. Dacă terapia unificării se aplică grupurilor, se recomandă echipa terapeutică care este formată din terapeut, coterapeut, un observator avizat (agent facilitator și provocator în procesul terapeutic) și un videocameraman. (Mitrofan, 2000)

Modalitățile de abordare în terapia unificării sunt holistice, cu influențe semnificative din terapiile gestalt și somato-analitice. Tehnicile specifice precum dansul, muzica, artele vizuale, scenariul metaforic, sunt utilizate ca simboluri pentru autoanaliză și insight, pentru redobândirea autenticității și a libertății de exprimare. Autorii descriu câteva etape esențiale prin care trece clientul în procesul de autorestructurare și dezvoltare personală:

- Provocarea și experimentarea

- Autoanaliza clarificatoare

- Exercițiul resurselor creative și al alegerilor proprii

- Transformarea personală creativă unificatoare (Mitrofan, 2000)

Ceea ce este de asemenea esențial de subliniat despre această nouă viziune terpeutică este tratarea și considerarea ființei umane ca întreg, prin urmare diferit de formele terapeutice care tratează cauza sau de cele care abordează direct efectele. Orice problemă implică un proces, prin urmare întrega ființă este implicată în acest proces și singura abordare coerentă este cea a unificării ființei pentru redescoperirea capacităților proprii de vindecare. (Mitrofan, 2000)

1)

Care este dezideratul terapiei unificării? Discutați ideile pe care se fundamentează

2)

această formă terapeutică. Din ce domenii își împrumută terapia unificării tehnicile și metodele pe care le utilizează? Descrieți câteva dintre aceste tehnici.

12.Psihoterapia integrativă

Eclectic (eklegein, gr.) a alege.

Integrare (integrare, lat.) – a face complet, a desăvârși , a întregi

În psihoterapia integrativă, termenul de eclectictism poate desemna utilizarea de către un terapeut a unor metode și tehnici care sunt situate în afara propriei școli și orientări terapeutice dar fără ca acest lucru să provoace o restructurare teoretică a orientării de bază. (Dafinoiu,

2001)

Mișcarea contemporană de integrativism psihoterapeutic a contribuit la aprecierea diversității și competiției în cadrul domeniilor psihopatologiei și psihoterapiei. Beck și Alford argumentează încadrarea terapiei cognitive în zona integrativă, afirmând că aceasta furnizează un cadru teoretic în care pot fi încorporate tehnicile clinice ale altor abordări cunoscute, încorporează explicații ale comportametului pe baza feed-back-ului dat de mediu, pe lângă abordările tradiționale mecaniciste. De asemenea, nu neglijează concentrarea asupra inconștientului, ci încearcă să aducă în conștiință conținutul cognitiv inconștient. (Beck, Alford, 2011)

Necesitatea psihoterapiei integrative s-a născut din practica psihoterapeutică care, din ce în ce mai mult în ultimele decenii a început să recunoască limitările impuse de o școală terapeutică,

în cazul unor patologii specifice. O altă limitare este cea produsă de întâlnirea cu personalitatea și individualitatea pacientului care răspunde sau nu pozitiv la utilizarea unei singure metode terapeutice. Creativitatea terapeutului, nevoia lui de a aborda în manieră particulară fiecare caz în parte, combinând de cele mai multe ori tehnici din școli terapeutice diferite pentru a obține cele mai bune rezultate împreună cu pacientul, începe să primeze în fața respectării cu strictețe a unor tehnici sau metode aparținând unei singure școli psihoterapeutice. (Dafinoiu, 2001)

Pentru Beitman și colab., în 1989, integrarea este văzută ca:

- conciliere sau relații cordiale dintre diverse abordări

- convergența ideilor și a practicii

- utilizarea oricăror elemente din diverse școli terapeutice pe care le consideră necesare sau benefice pentru pacient (O`Brian și Houston, 2009)

Motivele pentru care din ce în ce mai mulți terapeuți aleg abordarea integrativă sau eclectică sunt descrise de Norcross și Newman, în 1998, ca fiind următoarele:

- popularizarea din ce în ce mai mare a diverselor forme terapeutice

- mediul socio-economic

- succesul terapiilor scurte, centrate pe problemă

- posibilitatea clienților de a experimenta tratamente diverse

- diferențe nesemnificative între rezultatele pozitive obținute de diferite școli terapeutice, etc. (Dafinoiu, 2001)

Din ce în ce mai mulți terapeuți se declară integrativi. În SUA, între 40-60% recunosc această orientare, iar Bergin și Garfield, într-un studiu din 1994 relevă un procent între 29 și 68 din totalul terapeuților intervievați. (Dafinoiu, 2001)

1)

2) Care sunt principalele motive pentru care psihoterapeuții se orientează către psihoterapia integrativă?

Ce reprezintă terapia integrativă?

B. Psihoterapii colective

1. Psihoterapii de grup

Psihoterapiile de grup își au originea în acțiunile lui Pratt, în 1905, care introduce metoda claselor pentru pacienții bolnavi de tuberculoză. Ulterior Buck va face grupuri pentru pacienții hipertensivi, Choppel pentru cei cu ulcer, etc. În anii 1920, autorii care au avut o contribuție semnificativă la teoretizarea tehnicilor de grup au fost Low, Klapman, Bierer, etc. Freud aduce și el o serie de clarificări importante prin lucrările ”Totem și tabu”, ”Psihologia colectivă și analiza Eu-lui”. În 1947, o lucrare esențială pentru domeniu va apărea cu titlul ”Terapia de grup un grup de diagnostic”, scrisă de Kurt Lewin, care a aplicat psihologia formei în studiul grupului. (Gorgos,1985)

Din anii 40 până în prezent terapia de grup a suferit numeroase modificări și influențe iar diversitatea formelor sale astăzi este copleșitoare – grupuri pentru tulburări de panică, pentru obezitate, pentru prevenirea recăderilor depresive, pentru bătrânii amnezici și pentru cei care îi îngrijesc, pentru victimele abuzurilor sexuale, pentru familii disfuncționale, și enumerarea poate continua. (Yalom, 2008)

Tehnicile utilizate în cadrul terapiilor de grup sunt și ele multiple îmbrăcând tot atâtea forme câte terapii individuale există. La granițe grupurilor de terapie se situează grupurile de suport mutual, de genul AA, sau grupurile pentru supravietuitorii incestului, etc., care deși nu sunt formal grupuri de terapie sunt cu siguranță terapeutice. (Yalom, 2008)

Indiferent de tehnica utilizată, scopul terapiei de grup este acela de a utiliza interacțiunile care apar la nivelul grupului, în scopul depășirii diferitelor dificultăți emoționale și relaționale ale membrilor grupului. Ca și formă de organizare, avem de-a face cu grupuri închise, cu un număr de membri stabilit de la început, sau deschise, care mai primesc membri pe parcursul derulării întâlnirilor. De regulă, un numaăr mai mare de 15 persoane nu este acceptat și durata întâlnirii nu depășește 2 ore. (Gorgos,1985)

Cele mai utilizate metode în cadrul grupului sunt:

- identificarea

- universalizarea

- coeziunea

- transferul

- catharsisul

Yalom afirma că pentru a fi eficientă, terapia de grup trebuie să se bazeze pe interacținea interpersonală din aici-și-acum. La început, grupul oferă cadrul necesar unei interacțini libere a membrilor grupului pentru ca ulterior, terapia să îi ajute să identifice și să înțelegă ce nu merge în maniera lor de interacțiune și să-i ajute să modifice acest tipar neadaptativ. Autorul descrie unsprezece factori terapeutici esențiali în terapia de grup, înțelegând prin aceștia acele elemente sau mecanismele care produc schimbarea:

- inocularea speranței

- universalitatea

- distribuirea informațiilor

- altruismul

- recapitularea corectivă a grupului familial primar

- dezvoltarea tehnicilor de socializare

- comportamentul imitativ

- învățarea interpersonală

- coeziunea grupului

- catharsisul

- factorii existențiali

El afirmă de asemenea că acestă includere a factorilor determinanți nu este definitivă, autori diferiți luând în calcul alți factori ai schimbării, dar cu certitudine, sunt interdependenți și pot funcționa ca părți distincte ale procesului de schimbare. De exemplu, înțelegerea de sine acționează la nivel cognitiv, tehnicile de socializarea acționează la nivelul sferei comportamentale iar la nivel emoțional poate acționa catharsisul. (Yalom, 2008)

Terapetul de grup trebuie să aibă o pregătire temeinică și o experiență clinică bogată pentru că trebuie să facă față unei problematici diverse și complexe. Terepeutul de grup poate lucra în colaborare cu un co-terapeut și acest fapt, conform cercetărilor în domeniu, prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Avantajele constau în faptul că împreună au o arie observațională mai mare și împreună pot genera mai multe ipoteze și mai multe strategii. De asemenea, pot cataliza mai bine reacțiile transferențiale și pot scoate mai bine în evidență natura distorsiunilor. În cazurile grupurilor dificile, cum sunt cele pentru bolnavii de cancer sau HIV, susținerea și completarea reciprocă sunt foarte importante. Alte situații favorabile co-terapiei sunt acelea în care unul este bărbat și celălalt femeie, pentru că evocă o imagine a familiei

primare mult mai puternică, sau în care co-terapeut este un terapeut începător care va învăța foarte mult din experiența directă de lider de grup. (Yalom, 2008)

Datorită diversității problematicii psihoterapiei de grup ne vom limita la cele prezentate ca fiind câteva dintre elementele introductive în complexitatea acestei forme de terapie.

1)

Care au fost principalele contribuții la dezvoltarea psihoterapiei de grup?

2)

Care este viziunea lui Yalom privind psihoterapia de grup?

2. Psihodrama

Această formă de psihoterapie de grup vine să investigheze, prin intermediul unor tehnici dramatice, personalitatea, relațiile și emoțiile participanților la grup. Inspirat de psihanaliză, dar și de alte curente cum ar fi dadaismul și suprarealismul, J.L. Moreno (1889-1974) și regizorul Stanislavsky, propun această metodă de investigare în care participantul își joacă propriul rol, pentru a se înțelege mai bine. Scena cuprinde protagonistul, ego-urile auxiliare (participanți care îndeplinesc diverse cerințe ale protagonistului) și directorul sau liderul grupului care are rolul de a-i ghida pe ceilalți în scopul unei cunoașteri de sine aprofundate. Sunt utilizate ca tehnici – spontaneitatea și conceptul de rol. Interpretarea scenei psihodramatice este rolul directorului de grup iar finalitatea este diminuarea tensiunilor conflictuale, depășirea barierelor emoționale și a problemelor generate de acestea. (Gorgos,1985)

Ca metodă, s-a născut în deceniul patru din secolul XX, din lucrul cu copiii, din influențele scenelor teatrale, dar și din lucrul lui Moreno, cu el însuși, așa cum afirma: ”psihodrama vieții mele a precedat psihodrama ca metodă. Am fost primul pacient al terapiei psihodramatice, ”

protagonist și conducător în același timp

(Nicolae, A., în Mitrofan, 2000, pag. 103).

Metoda pe care se bazează psihodrama integrează analiza cognitivă cu implicarea experiențială, participativă. Acțiunea la care este provocat clientul îl ajută să aducă în prim- planul conștiinței emoții și gânduri pe le-ar fi reprimat dacă ar fi trebuit doar să vorbească despre ele, convertind reprezentarea interioară într-una exterioară. Prin urmare o tensiune internă se transformă în acțiune și este înțeleasă și cuprinsă diferit la nivel intern, ajutând clientul să se echilibreze mental astfel încât să ajungă în acord cu cerințele externe dar și cu cele interne. (Nicolae, A., în Mitrofan, 2000)

Fermeta Jude descrie principalele instrumente cu care operează psihodrama: conducătorul terapeut, grupul, protagonistul și eurile auxiliare.

Conducătorul terapeut are următoarele atribuții:

- are rol de stimulare a exprimării fizice în deplină siguranță;

- ajută clientul să dea formă expresivă conținuturilor sale mentale;

- nu formulează judecăți de valoare;

- are o contribuție interpretativă asupra dinamicilor psihice exprimate în grup;

- dirijează activitatea grupului și a subiectului astfel încât să existe și experiențe de tip fuzional cât și de tip individualizant.

Grupul:

- respectă regulile directorului/liderului;

- acționează în condițiile în care fiecare pesoană este percepută și tratată ”aici-și-acum”

- devine auditoriu (spectator) când cedează scena unui subiect (protagonist) și se pune la dispoziția nevoilor acestuia

Protagonistul:

- exprimă propria realitate interioară exprimând roluri în mod creativ;

- alege eurile auxiliare din grup (auditoriu) care vor juca realitățile lumii sale interioare.

Eurile auxiliare:

- joacă rolurile atribuite de protagonist într-o manieră adecvată strategiei terapeutice alese de director;

- dispun de o marjă de libertate în crearea rolului. (Nicolae, A., în Mitrofan, 2000)

Blatner afirma că eul auxiliar poate îndeplini șase roluri:

- rolul unei persoane semnificative din viața protagonistului;

- dublul – când ia rolul alter-egoului protagonistului ajutându-l să-și exprime trăirile interioare cu mai multă claritate;

- personaje generice - polițist, profesor, vecin – care fac parte din situația psihodramatică dar nu sunt cunoscute de protagonist;

- persoanje fantastice – vrăjitoarea, zâna, monstrul, etc.;

- un obiect sau o ființă semnificativă pentru protagonist – tablou, câine, copac, etc.;

- un concept abstract sau un stereotip colectiv – rațiunea, sensibilitatea, biserica, societatea, adevărul, etc.

Tot el descrie principalele tehnici psihodramatice prin care directorul ajută protagonistul să pună în scenă propriile trăiri, experiențe, conflicte: tehnica dublului (o pesoană, prin identificare cu protagonistul, exprimă ceea ce acesta nu reușește șă exteriorizeze), solilocviul (a pune în cuvinte un conținut implicit care nu apare în acțiune), eurile multiple, monodrama, exagerarea comunicării nonverbale, inversiunea de rol, feed-back-ul auditoriului, proiecția în viitor, magazinul magic, etc., fiecare având rol specific în procesul de clarificare, insight și deblocare persoanală. (Nicolae, A., în Mitrofan, 2000)

1) Cine a fost fondatorul psihodramei și de la ce premise a pornit în construirea teoriei sale?

2)

Discutați principalele instrumente ale psihodramei conform lui Jude și Blatner.

3. Terapii de familie

Lucrările lui Ackermann, Școala de la Palo Alto, studiile privind relațiile socio-familiale și nu în ultimul rând studiile genetice au influențat dezvoltarea terapiilor de familie. Freud a avut și el propria influență prin lucrările despre rolul părinților în psihopatologie, ca și Arietti și Leuba. (Gorgos,1985)

În decursul evoluției domeniului terapiei de familie s-au despris tot atâtea curente ca și în terapiile individuale, domeniul fiind extrem de captivant. Astfel, enumerăm o serie de tipuri de terapii de familie care în timp au cunoscut o largă popularizare, aceste forme fiind descrise de Nichols și Schwartz în cartea lor ”Terapia de familie. Concepte și metode” (2005):

- terapia sistemică de familie – Murray Bowen

- terapia de familie strategică

- terapia de familie structurală

- terapia de familie psihanalitică

- terapia de familie cognitiv-comportamentală

- terapia de familie integrativă

- terapia de familie experențială

- terapia de familie focalizată pe soluții

- terapia narativă, etc.

Terapiile de familie pot fi utilizate în numeroase probleme care afectează dinamica familială. Printre acestea enumerăm:

Conflicte și neînțelegeri familiale (acuze, gelozie, infidelitate)

Dificultăți de relaționare și comunicare în cuplu, cu copii sau rudele

Dificultăți de comunicare și relaționare cu adolescenții

Abuz sau violență

Situații de criză

Dificultăți cauzate de boala fizică sau psihică a unui membru din familie

Tulburări de alimentație (anorexie, bulimie, obezitate)

Dependență de substanțe ( alcool, tutun, droguri)

Ackermann distinge și el mai multe problematici care pot fi tratate în cadrul ședințelor de terapie familială: sfătuire familială și conjugală, modificarea sistemelor de comunicare în cadrul familiei, reorganizarea ierarhiei familiale, terapia vieții emoționale a familiei, a stărilor de criză familială, etc. (Gorgos,1985)

Mișcarea narativă a ajutat la schimbarea domeniului spre mai mult respect și colaborare cu familiile. În anii 1990, terapeuții de familie au început să descopere că, ”în timp ce încercau să înțeleagă forțele ascunse din familie, putea fi folositor, de asemenea, să se acorde atenție forțelor ascunse din indivizii care formau familiile. Poate aprecierea cea mai completă a naturii umane stă în înțelegerea completă a eului și a sinelui.” Versiunile de început ale terapiei de familie au pus familiile într-o lumină rea și le-au criticat pentru menținerea problemelor. (Nichlos și Schwarz, 2005, p.50) În terapia narativă de familie apare adevărul experienței trăite, pusă sub forma unei noi concepții, a unei noi povești (de unde si denumirea orientării) a persoanei despre propria sa viață. White și Epson afirmă că ”poveștile sunt pline de goluri pe care oamenii trebuie să le umple pentru ca povestea să fie jucată. Aceste goluri se refac din experiența trăită și din imaginația oamenilor. Cu fiecare act, oamenii își rescriu viața. Evoluția vieții este asemănătoare procesului de a redeveni autori, procesului de reintrare a persoanei în poveste, dezbătând-o și făcând-o a lor.” ( White și Epson, în Mitrofan, 2008)

Această formă de terapie ajută clienții să construiască o poveste alternativă despre ei înșiși, care este derivată din propria experiență de viață și care uneori nu se potrivește sau chiar

neagă povestea impusă de societate. De aici și motto-ul terapiei narative: Persoana nu se identifica niciodată cu problema. Problema este problemă. Asta înseamnă că problema are propria sa identitate, diferă de identitatea persoanei. În felul acesta apare cea mai cunoscută tehnică a terapiei narative: externalizarea, ca răspuns la interiorizarea problemei. Prin întrebări de genul: cum îți afectează această problemă viața?, terapeutul separă problema de persoană.

Metoda externalizării îi ajută pe terapeuți să perceapă clienții ca având anumite părți ce nu sunt contaminate de simptom. Aceasta duce automat la o nouă viziune asupra persoanei, ca liberă si responsabilă de alegerile pe care le face în relația sa cu problema respectivă.

White consideră că practica externalizării:

- reduce conflictele neproductive referitoare la cine este responsabil pentru problema aparută,

- subminează sentimentul de eșec

- pavează calea persoanei spre a coopera cu ceilalți, spre a se uni în lupta lor cu problema

- oferă noi posibilități ca persoana să acționeze pentru a-și recupera viața și relațiile cu alte persoane de sub influența problemei.

- eliberează persoana pentru a aborda problemele serioase mai ușor și mai eficient,

- oferă posibilitatea existenței unui dialog, mai degrabă decât un monolog, cu privire la problemă (Mitrofan, 2008)

Mitrofan I. și Diana V. (2001) vorbesc despre terapia de familie de tip experențial care are ca obiectiv sensibilizarea membrilor familiei la nevoile și sentimentele celorlalți. Cele mai utilizate metode în cadrul acestui tip de terapie sunt:

- Sculptura familială – fiecărui membru al familiei i se cere să-i așeze pe ceilalți într-un tablou semnificativ

- Interviul cu păpușile familiale – unul dintre membrii familiei este solicitat să pună în scenă o poveste utilizând păpuși

- Art-terapia familială – fiecare membru este rugat să deseneze un tablou care să îi reprezinte ca familie

Această formă de terapie se bazează pe teoriile psihologiei umaniste a anilor 1960. Ideea centrală pe care se fundamentează este că terapia trebuie să ofere un context în care să conteze calitatea experienței în care membrii familiei își exprimă sentimentele în mod autentic și găsesc astfel calea către împlinerea personală. (Mitrofan, Vasile, 2001)

Reprenzentanți de seamă ai acestei forme de terapie sunt în special acei terapeuți care au îmbrățișat metodele sistemice, precum: Carl Whitaker, Virginia Satir, Leslie Greenberg, August Napier, etc.

În 1972, Virginia Satir descrie principalele shimbări pe care sunt așteptate în cadrul terapiei de familie:

1. Fiecare membru al familiei ar trebui să fie capabil să exprime onest ceea ce simte și gândește despre el însuși și despre ceilalți, în prezența celorlați membrii ai familiei;

2. Deciziile în familie ar trebui luate pe bază de negociere și explorare și nu prin impunerea puterii, ținând seama de unicitatea fiecărui membru al familiei;

3. Diferențele dintre membrii familiei ar trebui conștientizate și utilizate ca resurse pentru creștere. (Mitrofan, Vasile, 2001)

Whitaker afirmă că simțul familial sau aparteneța la familie și libertatea individuală se intercondiționează. El pune accent pe valoarea experienței de dragul experienței înseși, aceasta având rolul de a distruge expectațiile rigide, de a debloca conștientizarea și de a debloca individuația. Capacitatea de a deveni ei înșiși îi va ajuta să-și recâștige capacitatea de a avea grijă de ceilalți. (Mitrofan, Vasile, 2001)

Tehnicile utilizate în cadrul terapiei experențiale sunt de două feluri:

- Tehnici structurate: cu scopul stimulării trăirilor afective (sculptura familială, desenul familiei, modelajul sau dansul) și deblocării spontaneității și comunicării. Terapeutul îi ghidează activ în conștientizarea propiilor trăiri, imagini de sine, percepții reciproce, etc.

- Tehnici nestructurate care insistă asupra ideii de a fi pur și simplu cu familia, și de a fi ei înșiși în relațiile de familie, de a împărtăși o experiență intensă, emoțională, de ”aici și acum”. Conform lui Whitaker, familia trebuie privită ca un tot unitar și este de evitat reacția de transfer asupra unui membru sau altul al familiei. În acestsens poate fi utilă prezența unui coterapeut care să observe relațiile terapeutului cu membrii familiei și să le discute după ședință. (Mitrofan, Vasile, 2001)

Terapia de familie, indiferent de forma sa sau de mijloacele utilizate, are rolul de a sprijini dezvoltarea individuală a membrilor familiei într-un cadru sigur, confortabil, asigurat de un climat familial armonios, cu libertate de exprimare și cu emoții autentice exprimate față de

ceilalți. Este mediul care pregătește și antrenează membrii familiei pentru extinderea tipurilor de relații existente la nivelul ei, la nivel social, ceea ce o face extrem de importantă pentru succesul sau eșecul capacității de adaptare sănătoasă a individului la mediul său.

1) Care sunt principalele forme de psihoterapie de familie și asupra căror tipuri de probleme se aplică?

2)

Discutați pricipiile psihoterapiei narative de familie.

Bibliografie

Adler, A., 1995, Sensul vieţii, Bucureşti: Editura IRI

Barbier, D., 2005, Ieșirea din depresie. Medicamente sau psihoterapie?, București: Editura Trei

Beck, A., Alford, B. A., 2011, Puterea integratoare a psihoterapiei cognitive, București:

Editura Trei

Beck, J., 1995, Cognitive Therapy: Basics and Beyond, New York, London: The Guilford Press

Berne, E., 2011, Analiza tranzacțională în psihoterapie, București: Editura Trei

Berne, E., 2006, Ce spui după Bună ziua?, București: Editura Trei

Bohart, A.C., Greemberg, L.S., 2011, Empatia în psihoterapie, București: Editura Trei

Cardon ,A., Lenhardt, V., Nicolas, P., 2002, Analiza tranzacțională, București: Editura Codecs

Dafinoiu, I., (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Iași: Editura Polirom

Dafinoiu, I., Rotaru, Șt., 2011, Un posibil model al influențelor sugestive, în Jurnal de Psihoterapie, 2011, 4(2), p. 107-115, ISSN 1844-8070

David, D. (coord.), 2000, Psihoterapie și hipnoterapie cognitiv-comportamentală, Cluj- Napoca: Editura Risoprint

David, D., 2006, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, București: Polirom

De Shazer, S., 1985, Keys to Solution in Brief Therapy, New York, London: Norton & Company

Erickson, M.H., Rossi, E.L., 1979, Hypnotherapy, an Exploratory Casebook, New York,

Irvington Publishers

Fontaine, O., Fontaine, P., (coord.), 2008, Ghid clinic de terapie comportamentală și

cognitivă, București: Polirom

Freud, S., 2011, Despre psihanaliză, București: Editura Herald

Freud, S., 2000, Nevroza la copil, București: Editura Trei

Gheorghiu, V., Ciofu, I., 1982, Sugestie şi sugestibilitate – aspecte psihologice fiziologice, Bucureşti: Editura Academiei RSR

şi

psiho-

Ginger, S., 1995, Gestalt Terapia. Arta contactului, București: Editura Herald

Goleman, D., 2008, Inteligența emoțională, București: Editura Curtea Veche

Gorgos, C-tin., (coord.), 1985, Vademecum în psihiatrie, București: Editura Medicală

Hawkins, P.J., 2009, Hipnoza și stresul. Ghid pentru clinicieni, București: Polirom

Higgins, E.T., Shah, J., Friedman, R., 1997, Emotional Responses to Goal Attainment:

Strength of Regulatory Focus as Moderator, Journal of Personality and Social Psychology, American Psychological Association, Vol. 72, No. 3, 515-525

Holdevici, I., 2011, Psihoterapia anxietății. Abordări cognitiv-comportamentale, București:

Editura Universitară

Holdevici, I., 2011, Tratat de psihoterapie cognitiv comportamentală, București: Editura Trei

Holdevici, I., Ion, B., Ion, A., 2011, Psihoterapii moderne. Noua hipnoză Ericksoniană, București: Editura Universitară

Holdevici, I., 2004, Psihoterapia de scurtă durată, București: Dual Tech

Holdevici, I., Vasilescu, I.P., 1993, Psihoterapia - un tratament fără medicamente, București:

Editura Știință și Tehnică

Ionescu, Ș., 2006, 14 abordări în psihopatologie, București: Polirom

Iolanda, M., 2005, Consiliere psihologică. Cine, ce și cum?, București: Editura SPER

Ionescu, A., 2001, Psihoterapia existențială, București: Editura SPER

Ionescu, G., 1990, Psihoterapie, București: Editura Științifică

Joyce, P., Sills, C., 2010, Psihoterapie și Consiliere Gestalt, București: Editura Herald.

Mitrofan, I., (coord.), 2000, Orientarea experiențilală în psihoterapie. Dezvoltare personal,

interpersonală, Transpersonală, București: Editura Sper

Mitrofan, I., Vasile, D., 2001, Terapii de familie, București: Editura SPER

Mitrofan, I., 2008, Psihoterapie-Repere Teoretice, Metodologice şi Aplicative, București:

Editura Sper

Moreau, A., 2005, Viața mea aici și acum. Gestalt-terapia, drumul vieții, București: Editura Trei

Nichols, M.P., Schwartz, R.C., 2005, Terapia de familie. Concepte și metode, București:

Editura Pearson Education

O Brien, M., Houston, G., 2009, Terapia integrativă – Ghid practic, Iași: Polirom

Peseschkian, N., 2005, Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, București: Editura Trei

Peseschkian, N., 2007, Psihoterapie pozitivă. Teorie și practică, București: Editura Trei

Predescu, V., (coord.), 1989, Psihiatrie, vol. I, București, Editura Medicală

Rank, O., Sachs, H., 2012, Psihanaliza și științele umaniste, București: Editura Herald

Rogers, C.R., 2008, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, București: Editura Trei

Smith, E.E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B.L, Loftus, G.R., 2005, Introducere în psihologie, Ediția a XIV-a, București: Editura Tehnică

Sommers-Flanagran, J., Sommers-Flanagan, R., 2004, Counseling and Psychotherapy Theories in Context and Practice: Skills, Strategies, and Techniques, New-Jersey: John Wiley & Sons, Inc., Hoboken

Stiemerling, D., 2006, 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei, București: Editura Trei

Sussman, M.B., 2011, O chemare curioasă. Motivația pentru a deveni psihoterapeut, București: Editura Trei

Yalom, I., D., 2011, Darul psihoterapiei, Buucrești: Editura Vellant

Yalom, I., D., 2010, Psihoterpia existențială, București: Editura Trei

Yalom, I., D., Leszcz, M., 2008, Tratat de psihoterpie de grup – teorie și practică, București:

Editura Trei

Van Rillaer, J., 2002, Les Therapies comportamentales, Editura Bernet-Danilo, 2e éd

Wills, F., 2012, Psihoterapie şi consilere cognitiv-comportamentală, Bucureşti: Editura Herald

***www.merriam-webster.com/dictionary/suggestion