Sunteți pe pagina 1din 43

ECLESIOLOGIA ORTODOXA

I. INTEMEIEREA SI CONSTITUIREA BISERICII

1. Coborararea Sf. Duh si intemeierea Bisericii


Coborarea Sf. Duh este actul de trecere de la lucrarea mantuitoare a lui Hristos in umanitatea Sa
personala, la extinderea acestei lucrari in celelalte fiinte umane.
Prin Intrupare, Inviere si Inaltare, Hristos pune temelia Bisericii in trupul Sau. Astfel, Biserica ia
fiinta virtual. Insa, Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om pentru Sine, ci pentru ca sa extinda mantuirea din
trupul Sau, ca viata dumnezeiasca, in noi. Aceasta viata dumnezeiasca este Biserica.
Aflata virtual in trupul lui Hristos, Biserica ia fiinta prin iradierea Duhului Sfant din trupul Sau in
celelalte fiinte umane, lucru care incepe la Rusalii, cand Duhul Sfant se coboara peste Apostoli, facandu-i
primele madulare a ale Bisericii.
Lucrarea Mantuitorului Iisus Hristos nu poate fi separata de cea a Duhului Sfant sau de cea a
Tatalui, astfel ca Cincizecimea constituie extinderea comuniunii trinitare in viata Bisericii.
Sf. Ioan GA arata ca sarbatorile crestine nu fac o referire exclusiva la trecut, intrucat Fiul este
mereu cu noi, pana la sfarsitului veacului. De aceea, putem sarbatori in fiecare zi Nasterea, cat si Invierea.
Acelasi lucru este valabil si pentru Duhul Sfant, despre care a spus ca este cu noi in veac, deci putem
sarbatori totdeauna Rusaliile. Duhul Sfant este totdeauna cu noi, pentru ca Fiul S-a inaltat la cer cu firea sa
umana si a coborat Duhul cel Sfant.
Trupul deplin pnevamatizat al Mantuitorului devine vasul comunicant al coborarii Sf. Duh, care ne
reconfigureaza dupa chipul Fiului, facandu-ne si pe noi fiii adoptivi ai Tatalui. Duhul Sfant nu a coborat
inainte de rastignire: Ca nu era inca Duhul Sfant, pentru ca Iisus inca nu se proslavise (In 7, 39).
Daca coborarea Duhului este semn al impacarii cu Dumnezeu, absenta Lui arata ca Dumnezeu e
maniat. Asadar, pentru ca nu Se rastignise inca Hristos, nu se facuse nici impacarea, si, de aceea, nu s-a
trimis nici Duhul, pentru ca trimiterea Duhului era dovada impacarii. Fara venirea si lucrarea Sf. Duh nu
este izbavire de pacate.
Cei robiti diverselor pacate nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu. Spalarea pacatelor si sfintirea
presupun prezenta si lucrarea Duhului. Fara Duhul nimeni nu-L poate invoca pe Tatal, nimeni nu-L poate
chema pe Domnul.
Daca la turnul Babel, Dumnezeu a stricat unirea cea rea prin impartirea limbilor, acum, prin
coborarea Sf. Duh, limbile au unit lumea si au adus la intelegere pe cei care erau despartiti. Limbile ca de
foc au ars spinul pacatului care crescuse in noi.
Biserica este aceea care realizeaza unirea noastra cu Dumenezeu si intre noi. Starea de mantuire
echivaleaza cu apartenenta la Biserica. Pentru ca Duhul Sfant coboara peste toti Apostolii, rezulta ca El
este prezent cu adevarat doar in comuniunea Bisericii.

2. Constitutia teandrica a Bisericii


Istoria Bisericii este istoria lumii, pentru ca este raportata constant la Dumnezeu, Care a recapitulat
intreg cosmosul in Hristos, ca o creatie sau faptura noua. Batrana care se arata lui Herma este Biserica.
Creatia si rascumpararea nu pot fi separate. De aceea, parintele Staniloae defineste Biserica ca
implinire a planului etern al lui Dumnezeu atotunitatea. El spune ca Biserica are o constitutie teandrica,
continutul ei constand din Hristos cel unit, dupa firea dumnezeieasca, cu Tatal si cu Duhul, iar dupa firea
omeneasca, cu noi.
Sf. Ap. Pavel spune ca Mantuitorul Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui.
Desavarsirea trupului este conditionata de relatia cu Hristos Capul lui.

1
Iesirea din comuniunea cu Mantuitorul este echivalenta cu esecul spiritual.
Numai in Hristos creste zidirea, caci in El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea.
Legatura/relatia nemijlocita a fiecarui credincios cu Hristos, in cadrul corpului cel unic al Lui, ii
uneste pe credinciosi si intre ei.

3. Fundamentul Bisericii: Fiul lui Dumnezeu intrupat, jertfit si inviat


Parintii Bisericii il vad pe Hristos cap al Bisericii prin Intrupare, prin Rastignire si prin Inviere,
deci prin toate acestea legate intre ele.
Prin Intrupare, Hristos a pus prima temelie a Bisericii.
Firea umana asumata de Hristos presupune ideea ca intre noi si Dumnezeu nu mai exista nicio
distanta.
Trebuie sa ne insusim starea de jertfa a Mantuitorului, pentru ca numai in stare de jertfa curata
avem acces la Tatal. Jertfa noastra, ca renuntare la pacate, ia forma virtutilor sau a deschiderii iubitoare
spre Dumnezeu si spre semeni.
Intruparea este continuata si desavarsita prin Invierea si Inaltarea cu trupul la cer a Matuitorului.
Sf. Ioan GA spune ca Hristos moare pentru noi si inviaza cu invierea care a urmat unei singure
morti. Insa, noi murim de o indoita moarte si inviem cu o indoita inviere. Am inviat o data din pacat, ne-
am ingropat impreuna cu Hristos in Botez si am inviat impreuna cu El prin Botez. Prima inviere este
izbavirea de pacate si este mult mai mare decat cea de-a doua, care este invierea trupului.
Starea de jertfa este conditia si arvuna invierii.
In Biserica si prin Biserica, noi parcurgem drumul pe care L-a parcurs Mantuitorul, participand
anticipat la invierea si la viata de veci, prin lucrarea Sf. Duh in noi.

4. Intreita slujire a Mantuitorului Hristos in Biserica


Si dupa inaltarea la cer, Mantuitorul ramane in Biserica, in calitatea Sa de Arhiereu, si Se jertfeste
continuu, in calitatea de Invatator si de Conducator spre mantuire.
Mantuitorul ramane in continuare Invatatorul Bisericii si Isi asociaza Biserica in aceasta slujire,
pentru ca trupul sa marturiseasca pe Tatal, pe Fiul si pe Sf. Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita.
Ca Imparat, Mantuitorul biruieste pacatul care ne separa de Dumnezeu, asigurand astfel relatia
libera cu El, prin implinirea poruncilor Lui. Si noi suntem chemati sa ne impartasim de puterea Lui
imparateasca si sa imparatim impreuna cu El.
Ca Arhiereu, Mantuitorul Se jertfeste in continuare Tatalui, dar, prin umanitatea Sa, suntem si noi
adusi in fata Tatalui in stare de jertfa. Noi nu ne putem jertfi decat in Hristos sau prin Hristos.

5. Preotia generala a credinciosilor


Daca Mantuitorul ne asociaza atat in lucrarea Sa invatatoreasca, cat si in cea arhiereasca si
imparareasca, orice credincios este preot, pentru ca se jertfeste, invatator, pentru ca se initiaza in tainele
dumnezeiesti, si imparat, in virtutea stapanirii lui peste patimi.
Asadar, slujirea preoteasca, invatatoreasca si imparateasca, la care participa toti credinciosii, are
caracter personal sau individual, fara a presupune raspunderea pentru comunitatea bisericeasca. Aceasta
raspundere o are numai preotia slujitoare, pentru ca prin ea Se aduce Mantuitorul jertfa pentru toti si prin
ea slujirea individuala este asociata slujirii Lui.

6. Preotia slujitoare
Numai preotul slujitor al comunitatii poate face aducerea Mantuitorului ca jertfa. Hristos Insusi nu-
Si ia singur slujba de Mijlocitor, ci este chemat de Dumnezeu.

2
Asadar, preotia nu poate fi primita de la sine si nici nu poate fi oferita de comunitatea compusa din
membrii care nu sunt preoti.

7. Cele trei trepte ale preotiei


Desi in perioada apostolica, termenii episcop si preot aveau uneori acelasi sens, Timotei si Tit erau
episcopi in sensul propriu al cuvantului, de vreme ce hirotoneau preoti si le supravegheau activitatea. In
aceeasi perioada este atestata si treapta diaconatului.
Ca Martori ai lui Hristos cel inviat si ca pietre de temelie pe care s-a intemeiat Biserica, Apostolii
nu au urmasi, insa, ca detinatori ai plenitudinii harului intregii slujiri mantuitoare in Biserica, ei au ca
urmasi pe episcopi, intr-o succesiune neintrerupta.
Apostolii au vestit Evanghelia primita de la Iisus Hristos.
Hristos a fost trimis de Dumnezeu, iar Apostolii de Hristos.
Daca episcopii reprezinta vointa lui Hristos, trebuie sa mergem impreuna cu vointa episcopului.
Cel ce cinsteste pe episcop este cinstit de Dumnezeu, iar cel ce face ceva fara stirea episcopului,
acela slujeste diavolului.
Fara diaconi, preoti si episcopi nu se poate vorbi de Biserica.

8. Succesiunea apostolica si sobornicitatea Bisericii


Succesiunea apostolica a harului nu inseamna ca acesta vine numai din trecut. Acelasi Hristos,
Care a lucrat incepand de la apostoli in toti episcopii de pana acum, lucreaza si asupra noului hirotonit si
va lucra si prin tainele ce le va savarsi el ca episcop. Astfel, apostolicitatea uneste trecutul cu prezentul.
Odata cu succesiunea harului primim si succesiunea credintei in integritatea ei.
Duhul Sfant, Biserica si adevarul formeaza un intreg si nu pot fi separate.
Preotia slujitoare are un rol hotarator in mentinerea unitatii Bisericii. Preotul tine in unitate o
comunitate liturgica, episcopul mentine in unitate preotii unei Biserici locale, iar prin comuniunea dintre
fiecare episcop cu toti episcopii se mentine unitatea intregii Biserici.
Fiecare membru al Bisericii, inclusiv episcopul si preotul, se mantuieste numai prin relatia cu
Hristos si in Biserica.
Daca Mantuitorul Si-a manifestat responsabilitatea fata de oameni in fata Tatalui, atunci si preotul
trebuie sa-si manifeste responsabilitatea fata de credinciosi. Pentru a fi in stare sa invete si sa curateasca
pe altii, preotul trebuie mai intai sa se invete si sa se curateasca pe sine.

9. Sinodalitatea episcopatului si sobornicitatea Bisericii


Sf. Ciprian spune ca episcopul este cel care garanteaza unitatea in comunitatea crestina.
A fi in comuniune cu episcopul inseamna a fi in comuniune cu Biserica. De aceea, unitatea
Bisericii se manifesta in sinodalitatea episcopatului, care invata si conduce in mod unitar.
Daca fiecare episcop este hirotonit in comuniune si episcopii sunt egali intre ei, in comuniune se
exercita si hotararile lor in chestiuni de invatatura.
Ca trup al lui Hristos, Biserica este infailibila in integralitatea ei.
Sinodalitatea a ferit Biserica Ortodoxa de greseli si de exagerari, tocmai pentru ca hotararile
dogmatice reprezentau expresia credintei practicate sau traite in Biserica (ex consensu ecclesiae).

10. Preotia slujitoare si aspectul vazut al Bisericii


Negarea preotiei slujitoare are 2 consecinte negative: exclude sau minimalizeaza intruparea
Mantuitorului si accentueaza aspectul nevazut al Bisericii, in defavoarea celui vazut.

3
Intruparea arata ca mantuirea nu se refera doar la suflet, ci, in egala masura, si la trup. Mantuitorul
a lucrat asupra trupului Sau, dar lucreaza si asupra trupului nostru. Intrucat trupul lui Hristos, prin
pnevmatizarea lui, nu se mai afla in planul vizibil, lucrarile pornite din trupul Sau se pot exercita asupra
trupului nostru doar prin intermediul actelor sensibile savarsite de persoane vazute sau de preoti.
La fel de pagubitoare este atat accentuarea aspectului nevazut al Bisericii, cat si al celui vazut al
acesteia.
In Biserica, sunt prezenti fara a fi vazuti atat Hristos, cat si Sf. Duh. La fel se poate spune si despre
ingeri si sfinti. In Biserica, nevazutul e numai o latura a intregului vazut.
Daca Biserica este o realitate teandrica, vazutul si nevazutul din ea coexista si se
interconditioneaza, eliminarea sau ignorarea unuia sau a celuilalt fiind sinonima cu negarea Bisericii.

11. Insusirile Bisericii


Simbolul de credinta atribuie Bisericii 4 insusiri, aflate intr-o relatie de interconditionare: unitatea,
sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea.

A. Unitatea
Biserica este una pentru ca este unitara in structura ei.
Atunci cand a fost confruntat cu tendintele separatiste din Corint, Sf. Ap. Pavel a replicat: Oare S-
a impartit Hristos?
Biserica este una si datorita neamului omenesc, caci Dumnezeu in Treime a facut dintr-un sange tot
neamul omenesc.
Unitatea Bisericii este ceruta si de unitatea Duhului.
Mantuitorul Insusi se roaga Tatalui pentru unitatea celor care cred si vor crede in El.
Parintii au dedus unitatea Bisericii pornind de la unitatea fiintiala a Sf. Treimi si de la unitatea
lucrarii Ei in lume.
Pentru Sf. Irineu, ca si pentru Herma Pastorul, Biserica este elementul care uneste Apostolii cu
generatiile succesive de credinciosi.
Exista un singur testament mantuitor care opereaza in lume, de la facere pana in zilele noast. Acest
testament este unic pentru ca Dumnmezeu este Unul. Tertulian spune ca in simbolul baptismal se face si
mentiunea Bisericii, datorita faptului ca acolo unde sunt prezente cele Trei Persoane divine se afla si
Biserica, definita de el drept trupul Sfintei Treimi.
Sf. Chiril al Alexandriei deduce unitatea bisericii din unitatea de fiinta a Sf. Treimi.
Desi suntem multi si deosebiti si in fiecare face Hristos sa Se salasluiasca Duhul Tatalui si al Sau,
Acesta este Unul si neimpartit, adunand si tinand in unitate duhurile noastre distincte, aceasta facandu-ne
pe toti sa ne aratam in El ca una.
Prin participarea la sfintenia lui Dumnezeu, prin unirea cu Fiul si cu Duhul Sfant nu mai suntem
doar oameni, ci si fii ai lui Dumnezeu, fiind parrtasi ai firii dumnezeisti. Deci, toti suntem una in Tatal, in
Fiul si in Duhul Sfant.
Unitatea Bisericii este strans legata de constitutia ei teandrica sau de calitatea de trup extins al
Cuvantului in umanitate.
Hristos se pune temelie pentru noi, primind ale noastre, pentru ca noi legandu-ne cu El prin
asemanarea trupului, sa fim desavarsiti, sa ramanem nemuritori si nestricaciosi.
Unitatea ontologica a Bisericii se manifesta prin pastrarea aceleiasi credinte dogmatice. Biserica e
una prin unitatea ei in toate cele 3 laturi: in dogme, in cult si in lucrarea ierarhiei.
Parintele Staniloae socoteste segmentele religioase, in care nu se regasesc conditiile care definesc
Biserica una, ca fiind biserici nedepline.

4
B. Sfintenia
Sfintenia este un atribut al lui Dumnezeu. Omul accede la sfintenie prin participarea la sfintenia lui
Dumnezeu, participare care presupune faptul ca Dumnezeu, Sfantul prin excelenta, pune la indemana
creatiei instrumente prin care Isi comunica sfintenia.
Sfintenia lui Dumnezeu se comunica spatiului in care Acesta Se arata: Moise este avertizat de
Dumnezeu sa nu se apropie de rugul care ardea si nu se mistuia, pentru ca locul pe care calca era pamant
sfant.
Afirmatia ca Dumnezeu este sfant si ca El sfinteste este intalnita frecvent in Levitic. El cheama
poporul la sfintenie: Fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfant.
In NT, participarea la sfintenia lui Dumnezeu depaseste calitativ si cantitativ datele vechi-
testamentare. Acum, prin intruparea Mantuitorului, sfintenia nu mai este exterioara sau declarativa, ci
sufera un intens proces de interiorizare. Crestinii sunt sfinti prin vocatie, Cel Care ii cheama fiind
Dumnezeu Insusi.
Izvorul sfinteniei Bisericii se afla in intruparea si in jertfa Mantuitorului Hristos.
Sfintenia, mantuirea si viata dumnezeiasca, viata de veci se comunica din trupul Lui, prin Duhul
Sfant. Din sfintenia Lui iradiaza sfintenia Bisericii, care e trupul Lui extins. Pentru sfintirea acesteia, Si-a
sfintit trupul Sau prin aducerea lui ca jertfa.
Jertfirea de sine, ca predare lui Dumnezeu, inseamna sfintire, intrucat cel ce se jertfeste renunta la
tot ce-l desparte de Dumnezeu si se uneste cu Dumnezeu cel Sfant.
Parintele Staniloae spune ca Biserica este laboratorul in care Duhul lui Hristos ne face sfinti.
Prin intrupare si jertfa, sfintenia Bisericii este un dar, iar prin coborarea Sf. Duh, ea devine si o
misiune.
Calitatea de dar si de misiune a sfinteniei Bisericii este scoasa in evidenta prin Taina Botezului si
prin implinirea poruncilor.
In Biserica, o trepta atinsa nu este masura deplinatatii, ci presupune alta treapta care trebuie atinsa.
Nimeni nu ajunge la sfintenia desavarsita inainte de moarte. Chiar si in cazul celor aflati foarte sus exista
imperfectiuni. Pentru acest motiv, existenta pacatosilor in Biserica nu anuleaza comuniunea sfintilor.
Biserica a fost comparata cu arca lui Noe, in care coexistau animale curate si necurate. Mantuitorul Insusi
recomanda ca graul si neghina sa fie lasate sa creasca impreuna pana la vremea secerisului, cand acestea
se vor separa.

C. Sobornicitatea
Sobornicitatea Bisericii defineste natura unitatii ei, care este o unitate realizata si mentinuta prin
comuniunea si complementaritatea unanima a membrilor ei, deci nu printr-o simpla alaturare sau contopire
a tuturor intr-un tot uniform.
Sinodalitatea sau sobornicitatea implica sensul de intreg organic-spiritual al Bisericii, apropiindu-
se astfel de intelesul termenului de catolica.
Convergenta, comuniunea si complementaritatea tin de calitatea Bisericii de trup al lui Hristos.
Sf. Ignatie Teoforul a spus ca acolo unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica universala.
Hristos este prezent nu numai in Biserica una, ci si in fiecare biserica locala si chiar in fiecare
credincios.
Prezenta Mantuitorului si a Duhului Sfant asigura atat unitatea si sfintenia Bisericii, cat si
sobornicitatea ei.
Dupa teologul G. Florovsky, termenul catolic nu a fost folosit in sens cantitativ, pentru a
desemna expansiunea geografica a Bisericii. Catholike inseamna mai degraba ortodoxa decat universala.

5
Catolicitatea adevarata este catolicitatea dinlauntru, o calitate interioara a Bisericii. De aceea, traducatorii
slavi ai Crezului au redat termenul grec Catholike prin cobornuiu, care exprima mai bine universalitatea
Bisericii.
Sf. Vasile cel Mare spune ca partile trupului au o lucrare comuna. Sf. Ioan GA precizeaza ca partile
trupului au si o lucrare proprie, dar frumusetea unei parti nu poate fi separata de frumusetea intregului.
Pentru Sf. Chiril al Ierusalimului, Biserica este soborniceasca pentru ca este destinata lumii intregi.
Biserica este soborniceasca sau catolica datorita faptului ca, prin constitutia ei teandrica, scoate in
evidenta si impune comuniunea si plenitudinea tuturor in Hristos, prin Duhul Sfant.

D. Apostolicitatea
Sf. Ap. Pavel spune ca, prin Hristos, avem apropierea catre Tatal intr-un Duh. Aceasta apropiere ne
face impreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu, piatra cea din capul unghiului fiind Insusi
Iisus Hristos, care-i uneste pe Apostoli pe temelia persoanei Lui. Nimeni nu poate sa puna alta temelie
decat cea pusa, care este Iisus Hristos, Apostolii fiind stalpii Bisericii. Sf. Ioan GA spune ca Mantuitorul
sustine totul, caci piatra cea din capul unghiului sustine si zidurile si temeliile ei, si acoperisul si peretii, si
orice altceva.
Apostolicitatea Bisericii decurge din faptul ca, prin Apostoli, Hristos Se face cunoscut si de la ei s-
a mostenit credinta in El si certitudinea invierii Lui.
Parintele Staniloae stabileste 3 componente ale apostolicitatii:
Pornind de la certitudinea invierii, Apostolii reprezinta primul grup de oameni care au crezut in
dumnezeirea Lui. Credinta si marturia lor despre inviere constituie temelia pe care a inceput sa se
cladeasca si pe care continua sa dureze Biserica.
Mantuitorul este suprema revelatie implinita, iar primii care au beneficiat de ea au fost Apostolii.
Prin ei, noi Il cunoastem ca Persoana asa cum S-a prezentat El Insusi si tot prin ei Ii cunostem invatatura
prin care a indicat calea mantuirii si a desavarsirii omului.
Numai dupa inviere Apostolii si-au dat seama ca revelatia VT se implineste si se desavarseste in
persoana Mantuitorului Hristos.
Apostolii au primit Duhul Sfant la Cincizecime fara nicio mijlocire omeneasca. De aceea, si, in
plus, datorita puterii primita la Cincizecime, Apostolii devin primii mijlocitori vizibili ai Duhului Sfant.
Intrucat sunt primii care primesc in ei pe Hristos, ei devin primii crestini. Apostolii primesc insa si
puterea de a transmite pe Hristos si lucrarile Lui unui grup de succesori, pentru ca acestia sa le transmita,
la randul lor, urmasilor lor.
Apostolicitatea Bisericii se manifesta prin succesiunea apostolica a credintei si a harului, care nu
pot fi separate. De aceeea, inainte de a fi hirotonit, episcopul face dovada ca si-a insusit invatatura
apostolica si este pregatit sa transmita si altora, impreuna cu harul transmis prin Sf. Duh si folosit in
comuniune sinodala.
Apostolicitatea Bisericii uneste istoria cu prezentul.
Atasamentul crestinilor fata de invatatura transmisa este, de fapt, atasamentul fata de Hristos,
pentru ca invatatura si harul sunt ale Lui.
Cine respinge invatatura Apostolilor Il respinge pe Hristos si pe Tatal si se condamna, lucrand
impotriva propriei lui mantuiri, precum ereticii.
Prin succesiunea apostolica, credinta si invatatura Apostolilor ajung pana la noi, in integritatea lor.
Predania de la inceput reprezinta invatatura, credinta si harul pe care le avem de la Mantuitorul
si care au fost propovaduite de Apostoli si pazite de Parinti.

6
Sf. Ioan GA spune ca prin Apostoli a vorbit si vorbeste Mantuitorul Hristos, pentru ca invatatura
nu este a lor, ci a Celui care i-a trimis. Dogmele Bisericii isi au originea in cer, chiar daca sunt transmise
prin oameni.

II. INSUSIREA MANTURII IN BISERICA

D.p.d.v. constitutiv, Biserica constra din Hristos Capul si din umanitatea trupul Lui, Duhul
Sfant fiind Cel ce uneste pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos, adica este puterea sfintitoare,
de-viata-facatoare si unificatoare in Biserica. Duhul Sfant coboara la Cincizecime si, prin insasi coborarea
Lui, da existenta reala Bisericii. El face sa se constituie Biserica, a carei premisa a fost pusa de Hristos
prin faptele Lui mantuitoare, in trupul Lui. Duhul Sfant ramane in Biserica neincetat, prin iradiere
neincetata din Hristos. El este factorul prin care Biserica e sustinuta in fiinta. Prin Duhul creste Biserica
insasi.

1. Lucrarea Sf. Duh sau harul dumnezeiesc


Sf. Duh sau harul dumnezeiesc si lucrarea acestuia este expresia iubirii lui Dumnezeu pentru noi.
Prin El am primit Duhul infierii, pentru ca haruyl este energie divina necreata care izvoraste din fiinta
comuna a Treimii, fiind numit harul lui Dumnezeu, harul Domnului nostru Iisus Hristos sau harul Sf
Duh. Exista si har peste har sau o inmultire si crestere a harului, tot asa cum exista si o cadere din har
sau o schimbare a harului lui Dumnezeu.
Parintii rasariteni concep harul ca pe o energie divina necreata, nedespartita de Ipostasurile divine,
si nu ca pe un bun in sine, detasabil de Dumnezeu.
Daca harul este energie divina sau lucrarea lui Dumnezeu, inseamna ca in lucrare este prezent si
subiectul care o savarseste, pentru ca nu poate exista o lucrare fara cel care face lucrarea. Asadar,
intelegem harul si in sensul de energie care se imprima in fiinta celui in care Duhul Sfant lucreaza,
facandu-l capabil si pe acela de conlucrare cu Duhul Sfant.
Harul este fereastra deschisa spre infinitatea lui Dumnezeu ca persoana. El ne da putinta implinirii
noastre ca chip al lui Dumnezeu sau ajuta inaintarea noastra in asemanarea cu El.
Duhul Sfant coboara in creatie si in om prin umanitatea indumnezeita a Mantuitorului Hristos.
Asadar, in harul care ni se comunica prin Duhul Sfant se afla prezent Mantuitorul Hristos.
Daca Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui, Duhul Sfant este Cel ce plineste
toate in toti, asadar, Duhul Sfant participa la desfasurarea iconomiei mantuirii.
Sf. Vasile cel Mare spune despre Duhul Sfant ca a existat, a preexistat si a coexistat cu Tatal si cu
Fiul mai inainte de veci, incat, chiar daca se poate concepe ceva ca existand dincolo de timp, acest ceva
este posterior Duhului, de unde rezulta ca marimea lucrarilor Duhului Sfant si multimea lor sunt imposibil
de redat.
Vladimir Lossky spune ca lucrarea Duhului Sfant inainte de Biserica nu este aceeasi cu lucrarea Sa
in Biserica.
Lucrarea Mantuitorului Hristos pregatea lucrarea Duhului, Cincizecimea fiind scopul final al
iconomiei.
Teologia ortodoxa deosebeste intre persoana Sfantului Duh si darurile pe care Acesta le
impartaseste oamenilor. Cu toate acestea, telogia ortodoxa nu face o distinctie speciala intre aceste daruri
si harul indumnezeitor. In general, pentru traditia Bisericii de Rasarit, harul inseamna toata bogatia firii
dumnezeiesti, in masura in care se impartaseste oamenilor, este firea dumnezeieasca la care participam in
energii.

7
Parintele Staniloae vorbeste de 2 forme sau grade ale prezentei harului in om: ca putere si ca
prezenta deplin asimilata si simtita de om ca lucrare prin lucrarea sa.
Darurile Duhului sunt, de fapt, puteri imprimate in noi prin har, la baza carora stau harurilor
Tainelor.
Intrucat Duhul Sfant este trimis in lume si in Biserica in numele Mantuitorului, pentru ca cineva sa
poata primi Duhul, trebuie sa fie madular al trupului lui Hristos.
Asadar, harul, impreuna cu toate darurile, este nu numai al Duhului, ci si al lui Hristos, prin care ni
s-a facut accesibil, intrucat Hristos a ridicat natura noastra, asumata de El, la starea de nepacatuire prin
jertfa de pe cruce, la starea de incoruptibilitate prin Inviere si la starea de pnevmatizare prin Inaltare.
Duhul Sfant ne recreeaza dupa chipul Mantuitorului Hristos, realizat ca om desavarsit.
Sf. Irineu spune ca unde este Duhul, acolo este Biserica, si unde este Biserica, acolo este Duhul
Sfant. Asadar, nu se poate vorbi de har fara Biserica, tot asa cum nu se poate vorbi de Biserica fara har,
sau fara Duhul Sfant.
Daca lucrarea Mantuitorului se indreapta spre firea umana pe care o recapituleaza in ipostasul Sau,
lucrarea Sf. Duh se indreapta spre persoanele umane membre ale Bisericii.

A. Harul este absolut necesar pentru mantuire


Harul este absolut necesar pentru mantuire, atat la inceputul acesteia, cat si pe parcursul ei. Sf Ap.
Pavel arata ca harul este necesar si pe parcursul procesului de insusire a mantuirii subiective, Dumnezeu
fiind cel care lucreaza in noi pentru a obtine aceasta.
Iesind din legatura cu Dumnezeu Cel personal sau din lucrarea Lui in noi, cadem din starea de
mantuire si din inaintarea noastra in ea, indifferent la ce nivel am ajuns. Numai in relatie pozitiva cu
Dumnezeu ne mantuim.

B. Harul ni se ofera gratuit


Harul ni se ofera gratuit pentru ca nu putem sa-L fortam pe Dumnezeu sa intre in comuniune cu
noi.
Chiar si dupa caderea in pacat, omul nu s-a inchis ermetic fata de Dumnezeu, ramanand in el unele
porniri spre bine, care, daca sunt folosite, il fac apt sa primeasca mai usor harul lui Dumnezeu.

C. Harul nu forteaza libertatea omului


Harul nu forteaza libertatea omului sau nu lucreaza irezistibi, adica nu-l mantuieste pe om prin
constangere, fara colaborarea lui.
Harul se ofera tuturor, dar nu poti il primesc sau nu toti colaboreaza cu el.
Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca, datorita faptului ca Hristos S-a dat pe Sine prt
de rascumparare pentru toti. Insa, multi sunt chemati, dar putini sunt alesi.
Libertatea omului functioneaza chiar si in relatia cu Dumnmezeu. Ea poate constitui un pretext
care sa justifice refuzul mainii intinse de Dumnezeu omului.
Dumnezeu ne trateaza ca parteneri si cere colaborarea noastra libera cu El.
Asadar, omul are libertate in procesul de insusire a mantuirii.
Preschimbarea omului intr-o fire mai buna si mai dumnezeiasca are loc atata timp cat si omul
arata, prin fapte, ca doreste aceasta. Aceasta preschimbare nu este posibila fara lucrarea Sfintei Treimi,
insa Sfanta Treime nu lucreaza coercitiv asupra omului, pentru ca ii respecta libertatea. Colaborarea intre
harul Sf Duh si libertatea omului este absolut necesara, ele neputand fi gandite separat.
Dumnezeu porunceste omului sa cunoasca, sa iubeasca si sa implineasca voia Sa.

8
Prin libertate, omul s-a separat de Dumnezeu, dar tot prin liberatate il reprimeste pe Dumnezeu in
sine, acceptand imparatia lui Dumnezeu, care nu presupune suprimarea libertatii omului.

2. Sensurile mantuirii
Simbolul de credinta invata ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, a murit si a inviat, S-a inaltat la
ceruri si sade de-a dreapta Tatalui, pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire. El este numit
Mantuitorul nu atat din cauza sinonimiei cu numele Iisus, ci datorita faptului ca procesul de mantuire
este legat de Persoana Sa.
Desi mantuirea adusa de Hristos este oferita tuturor oamenilor, de ea nu beneficiaza decat cei care
cred in Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu.
Mantuirea este un dar care exprima dragostea lui Dumnezeu fata de noi si ne este oferita gratuit
prin harul lui Hristos si impartasirea Sf Duh.
Ca dar, mantuirea este insusita prin credinta, nadejde si dragoste, precum si prin patimirea pentru
Hristos. Atunci cand il iubim pe Hristos, mantuirea este mai aproape de noi decat atunci cand numai am
crezut. Prin credinta se dobandeste dreptatea, dar prin dragostea manifestata prin marturisirea celor
crezute ni se ofera mantuirea.
Sfintele taine sunt randuieli stabilite de Mantuitorul, prin care se transmite harul mantuitor (de ex:
Cel care va crede si se va boteza se va mantui; Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata
vesnica).
In NT sunt folositi diversi termeni care indica fazele sau etapele mantuirii: imparatia lui
Dumnezeu; dreptate; indreptate; rascumparare; infiere sau indumnezeire; eliberare din robia pacatului;
vietuirea in Hristos; imbracarea in Hristos; innoirea vietii; faptura noua in Hristos; impartasirea Sf Duh.
Harurile Sf Duh isi au inceputurile venirii lor in noi prin Taina Botezului, iar finalitatea acestora in
noi inseamna improprierea, mortii si invierii Mantuitorului Hristos. Este insa nevoie si de efort personal.
Sf Maxim Marturisitorul afirma ca acel care vrea sa se mantuiasca trebuie sa omoare nu numai pacatul
pentru vointa ci si vointa pentru pacat si sa invie nu numai vointa pentru virtute, ci si virtutea pentru
vointa.
Asa au procedat sfintii. Inaintarea in desavarsire nu se poate realiza decat in Biserica.

3. Etapele sau treptele mantuirii


Pornind de la textul scripturistic:Iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a chemat; si pe
care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat; iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si marit (Romani 8,30),
teologia ortodoxa vorbeste de 3 etape/trepte in procesul de mantuire: pregatirea renasterii, renasterea
omului in Hristos si progresul omului in viata cea noua in Hristos.

A. Pregatirea renasterii
Pregatirea renasterii se face prin cuvant;
- la coborarea Sf Duh, in urma cuvantarii Ap Petru, ascultatorii au fost patrunsi la inima si, la
indemnul Apostolului, s-au botezat circa 3.000 de suflete;
- prin cuvant este convertit si se boteaza famenul reginei din Etiopia;
- Saul prigonitorul eset pregatit pentru intalnirea cu Hristos pe drumul Damascului;
- Apostolii insisi au fost pregatiti pentru primirea Sf Duh la scoala Mantuitorului timp de 3 ani.

B. Renasterea omului in Hristos


Renasterea omului in Hristos se produce pribn Taina Botezului si consta in desfiintarea pacatului
stramosesc si a celorlalte pacate, stergere care face posibila salasluirea harului in suflet si inceperea unei

9
vieti noi, orientata spre evitarea pacatelor si savarsirea binelui, prin implinirea voii lui Dumnezeu. Aceasta
nu inseamna ca omul renascut in Hristos este desavarsit sau nu mai poate gresi.
Prin Botez ne nastem din nou, prin apa, cu lucrarea Sfantului si de-viata facatorului duh. Baia
sfinteniei nu preschimba putinta de a hotara in doua feluri a vointei noastre si nici nu opreste pe draci sa
ne razboiasca.
Prin Botez, satana este scos din suflet, dat continua sa lucreze in trup, prin simturile acestuia.
Pacatele savarsite prin trup influenteaza negativ si sufletul. Pentru aceste alunecari ale trupului care
reverbereaza si in suflet, Mantuitorul ne indeamna sa ne rugam pentru iertarea pacatelor. Apostolul Ioan
spune ca daca vom zice ca nu avem pacat, atunci ne amagim pe noi insine.
Pacatul savarsit naste moartea, iar cei pacatosi nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu. De aceea,
renasterea omului in Hristos trebuie insotita de o lupta continua cu obisnuintele pacatoase, prin cultivarea
virtutilor.
Dupa botez, dupa nasterea din nou, pentru a pastra calitatea de om nou, este necesar sa pastram
unirea cu Hristos tot timpul vietii, pentru ca fara El nu se poate vorbi de progres spiritual. Aceasta unire
perpetua cu Hristos se realizeaza in Biserica si prin Biserica.

C. Progresul omului in viata cea noua in Hristos


Progresul omului in viata cea noua in Hristos este o necessitate logica, de vreme ce harul se
ascunde, din chiar clipa in care ne-am botezat, in adancul mintii, acoperindu-si insa prezenta fata de
simtirea mintii. Din moment ce cineva incepe sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din
bunatatile harului intra, in chip negrait, in comunicare cu sufletul, prin simtirea mintii. Pe masura inaintarii
sufletului, harul dumnezeiesc isi descopera bunatatea lui in minte.
Constientizarea prezentei harului in minte creste dupa botez prin intarirea in credinta, care
genereaza faptele bune. Credinta si faptele bune sunt expresia practica a implinirii poruncilor.
Nimic din natura sau din om nu este rau, pentru ca totul este facut de Dumnezeu. Raul apare doar
atunci cand omul, deliberat sau inconstient, elimina sensul, scopul sau finalitatea din lucruri si din el,
inlocuindu-le cu patima.
Puterea deschiderii spre Dumnezeu ne vine de la Mantuitorul, salasluit in noi la botez. Dar Hristos
nu lucreaza in noi fara voia noastra. Desi puterea lucrarii ne vine de le El trebuie sa lucram noi insine. Prin
gandurile si faptele noastre, concepute si savarsite prin din puterea lui Hristos, implinim slujirea noastra
preoteasca.
Constientizarea prezentei Mantuitorului in noi, cere implinirea poruncilor in integralitate, pentru a
ajunge la desavarsire. Inmplinirea poruncilor in integralitate naste virtutile, ca deprinderi dobadite cu
ajutorul puterii lui Hristos aflator in noi. Cand cineva implineste poruncile, o face pentru ca a primit prin
botez harul Sf Duh, pricina tuturor virtutilor. Nimeni din cei virtuosi nu trebuie sa-si inchipuie ca a facut
vreun bine oarecare prin puterea lui.
Implinirea poruncilor naste virtutile, virturi care asigura progresul omului in viata cea noua in
Hristos. Acest progres poate fi potentat si prin implinirea sfaturilor evanghelice. Implinirea sfaturilor
evanghelice nu reprezinta ceva mai mult decat implinirea poruncilor, ci doar completeaza niste goluri in
implinirea poruncilor.
Progresul omului in viata cea noua in Hristos nu are o limita dincolo de care nu se mai poate trece.

4. Necesitatea credintei si a faptelor bune


Harul Sf. Duh sau prezenta Mantuitorului Hristos in adancul fiintei noastre nu poate fi separata de
faptele bune.

10
Atunci cand prezenta tainica a harului este constientizata prin credinta, incepe sa se manifeste si
responsabilitatea celui care crede, prin faptele sale bune sau prin implinirea poruncilor, implinirea
poruncilor care ia forma virtutilor, prin care omul credincios este modelat si se automodeleaza dupa chipul
Mantuitorului prezent in el.
Mantuirea este un proces tainic si logic si nu poate fi realizata fara 3 elente fundamentale: har,
credinta si fapte bune. Harul este conditia obiectiva a mantuirii, iar credinta si faptele bune sunt conditia ei
subiectiva (partea noastra de contributie), care nu poate fi separate de har. Atunci cand se accentueaza un
aspect sau altul in defavoarea celorlalte sau cand este exclusa o parte din acest intreg indivizibil, se strica
echilibrul interior al procesului, cu consecinte inacceptabile dpdv ortodox.
Credinta nu este o simpla adeziune teoretica, formala, rece, ci ea presupune o legatura personala cu
Dumnezeu, legatura care face posibila impartasirea de puterea Lui, prin acea deschidere invocata de
Parinti.
Nu faptele inafara lui Hristos ne mantuiesc, deci nu faptele noastre, ci faptele ce izvorasc din
puterea lui Hristos salasluit in noi, pentru ca ele sporesc in noi unirea cu Hristos si asemanarea cu El. In
fapte, comuniunea cu Hristos apare ca o dezvoltare a comuniunii incepatoare prin credinta.
Pentru aceste motive, credinta este lucratoare prin iubire. Credinta, daca nu are fapte este moarta
in ea insasi. Daca cineva crede ca poate separa credinta de fapte, se inseala.
Fapta buna exprima iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele.
Iubirea noastra este un raspuns la iubirea lui Hristos, spune Parintele Staniloae.
Stransa relatie intre credinte si fapte le asigura amandurora consistenta si viabilitate.
Asadar, credinta lucratoare prin dragoste este marele izvor al virtutilor.
Orice bine facut nu este niciodata prea mult.
Iubirea fata de Dumnezeu arata prin implinirea poruncilor, actualizeaza si dezvolta comuniunea cu
El. Imparatia cerurilor trebuie actualizata in noi inca de aici, pentru ca daca ajungem dincolo fara ea in
noi, chiar daca o vom cauta, nu o vom putea gasi. Aceasta actualizare se realizeaza prin credinta si prin
fapta.

III. SFINTELE TAINE IN GENERAL

1. Componenenta creationala a Tainelor


Mantuirea oamenilor nu este implinita doar prin rastignire, inviere si inaltare la cer, acestea punand
doar baza ei. Dumnezeu nu S-a intrupat pentru El, ci pentru noi. Mantuirea este nu numai posibila, ci si
necesara. Ea devine posibila prin unirea fiecarui om cu Hristos rastignit si inviat. Acesta este de fapt
scopul crestinismului: unirea cu Hristos in vederea desavarsirii.
Biserica Ortodoxa acorda Tainelor un loc de mare importanta in iconomia mantruirii, ca mijloace
prin care se infaptuieste aceasta unire a oamenilor cu Hristos.
Intelesul general al Tainei este unirea lui Dumnezeu cu creatura, ncu intreaga creatie. Aceasta unire
incepe odata cu actul creatiei si a fost menita sa se desavarseasca prin miscarea creatiei spre starea in care
Dumnezeu va fi totul in toate.
Miscarea si timpul sunt daruri inscrise in ontologia creatiei, pentru ca aceasta sa poata ajunge la
unirea cu Dumnezeu.
Miscarea acesta a creatiei spre Dumnezeu este posibila si datorita ratiunilor divine pe care
Dumnezeu le sadaste in creatie, in om. Totodata, toate ratiune existente in creatie formeaza o unitate
simfonica, pentru ca toate isi au originea in Dumnezeu creatorul si Providentiatorul.

11
Datorita ratiunilor divine prezente peste tot, intreg complexul creat este o taina. In aceasta mare
taina, o pozitie deosebita o are omul, care este chipul si organul principal al acestei mari taine a unirii
Logosului cu intreaga creatie. Sf. Maxim Marturisitorul spune ca, tocmai pentru ca fiinta omului este
unirea spiritului cu material si, prin aceasta, uneste in sine toata creatia si pe aceasta cu Dumnezeu, omul a
fost creat ultimul, ca un fel de inel natural al extremitatilor intregului.
Ca inel natural care uneste extremitatile intregului in sine si apoi in Dumnezeu, omul poate actiona
asupra altui om si asupra materiei, prin puterea Sf Duh.
In Taina, nu se poate trage o frontiera intre miscarea omului care lucreaza si puterea Duhului Sfant.
Prin savarsitorul Tainei, preotul, care e reprezentant al Bisericii lucreaza Duhul Sfant.
Primitorul Tainei se deschide puterii dumnezeiesti transmisa de savarsitor, prin credinta lui, in
ambianta credintei Bisericii, care este campul de lucrare al Sfantului Duh. Nu materia, cuvintele rostite
sau gesturile savarsite constituie Taina, ci aceasta se constituie in intalnirea, in credinta a celor doua
persoane, savarsitorul si primitorul, in ambianta Bisericii plina de Duhul Sfant.

2. Baza hristologica si ecleziologica a Tainelor


Daca intregul complex creat este o taina si daca, in acest complex, omul este inelul de legatura a
partilor componente, in vederea realizarii unitatii, tot prin om se poate accentua lucrarea lui Dumnezeu
asupra creatiei, in vederea desavarsirii acesteia.
Insa, odata cu caderea in pacat, omul nu-si mai indeplineste rolul unificator, ci induce dezbinarea
intre partile componente si intre acestea si Dumnezeu. Pentru acest motiv a fost necesara intruparea,
pentru ca Logosul sa porneasca la o noua, mai stransa si mai sigura unire a tuturor in Sine, folosindu-Se in
acest scop tot de firea omeneasca, pentru capacitatea ei de a fi mijloc de unificare a tuturor fapturilor intre
ele si intre ele si Dumnezeu. Astfel, Hristos S-a facut El Insusi om dandu-le oamenilor un centru dintre ei.
Astfel, s-a realizat o noua taina, a unei uniri si mai stranse intre Creator si creatura, si anume taina lui
Hristos. In acest fel, Hristos a pus in actualitate toate potentele omului de a fi inelul de legatura intre
Dumnezeu si creatie.
Umanitatea asumata de Hristos a devenit modalitatea de unire si de indumnezeire a intregii creatii
in Dumnezeu. Insa, indumnezeirea firii umane in Mantuitorul Hristos trebuia extinsa asupra persoanelor
umane, pentru ca altfel ramanea doar un bun al Lui. Actualizarea acestei unitati a Lui cu subiectele umane
ia forma Bisericii. Biserica e Taina ultima, caci e forma unitatii supreme a lui Dumnezeu cu toate cele
create. Astfel, notiunile de Taina si de Biserica coincide.
Taina lui Hristos se extinde in Taina Bisericii de la Cincizecime. Aceasta extindere se savarseste
prin Sfintele Taine, ca lucrari vizibile ale Bisericii, instituite de Hristos, prin care ne uneste cu Sine.
Astfel, prin Taine se mentine si creste Biserica, pentru ca ele se acorda celor care intra in Biserica
si celor care sunt in Biserica. Asadar, Tainele asigura atat unitatea Bisericii in Hristos, cat si unitatea
fiecarui madular in parte. Aceasta functie unificatoare a tainelor in Biserica nu poate fi despartita de unirea
cu Hristos, caci nu Biserica a instituit Tainele, ci Hristos, Care, va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor,
lucrand in Biserica si prin Biserica.

3. Mantuitorul Hristos Savarsitorul nevazut al Tainelor


Intrucat harul care se comunica prin taine este al lui Hristos si presupune o lucrare actuala a Lui, in
orice Taina lucreaza Hristos Insusi. El nu numai ca a instituit Tainele, dar le-a si savarsit primul, ramanad
in continuare savarsitorul lor, dar intr-o forma nevazuta. El a fost Arhiereul prin excelenta si ramane, in
chip nevazut, in aceasta lucrare si calitate, prin arhiereii si preotii vazuti.
Deci, nu preotul boteaza, nu preotul iarta pacatele, etc, pentru ca puterea si lucrarea comunicate
prin Taine nu sunt ale lui, ci ale lui Hristos. Cel care iarta pacate este Domnul; El institie Euharistia si o

12
savarseste primul, poruncind apoi Apostolilor si urmasilor acestora sa o savarseasca in continuare, ca si pe
celelalte taine, El ramanand mereu prezent ca jertfa si ca jertfitor.
Daca in timpul activitatii Sale pe pamant, Mantuitorul ne transmite puterea si lucrarea Sa
sfintitoare prin trupul Sau, prin cuvintele Sale, prin vesmintele Sale, dupa inaltarea la cer se foloseste
pentru aceasta de material cu care sta in legatura trupul nostru. Din toate formele materiei, El alege pentru
Taine pe cele mai fundamentale pentru necesitatile de sustinere a trupului omenesc: painea, apa, vinul,
untdelemnul.
Intrucat natura, asa cum e dupa pacat, nu poate fi mediul de lucrare a lui Hristos asupra omului,
elementele materiale folosite in Taine sunt sfintite fie inainte, fie in momentul savarsirii Tainei prin Duhul
Sfant.

4. Preotul ca savarsitor vazut al Tainelor


Prin Inaltare, Mantuitorul nu mai poate actiona in mod vazut asupra noastra, prin trupul Sau.
Astfel, intrucat pentru savarsirea Tainelor sunt necesare mijloace materiale, gesturi si cuvinte, este
necesara si o persoana prin care Hristos sa lucreze in mod nevazut asupra celor care vor sa se unesca cu
El.
Persoana vazuta care savarseste Tainele este necesara si pentru ca gesturile si cuvintele nu doar
exprima, ci si implinesc ceea ce se exprima prin ele. Acesatea nu sunt ale preotului, ci ale Bisericii, iar
prin ele lucreaza Hristos Insusi.
Asadar, preotul are o dubla imputernicire: a lui Hristos si a Bisericii.
Pentru acest motiv, validitatea Tainelor nu depinde de vrednicia savarsitorului. Cand aceasta
lipseste, ea este suplinita de vrednicia unor credinciosi, ca vrednicie a Bisericii.
Deci, validitatea Tainelor este obiectiva sau reala, dar efectul lor poate fi impiedicat atunci cand cel
care le primeste o face cu nevrednicie.

5. Elementele constitutive ale Tainelor


Elementele constitutive ale Tainelor sunt: mijloacele materiale, actul preotului insotit de declaratia
constatatoare a lucrarii lui Hristos si marturisirea de credinta a primitorului, precum si angajarea acestuia
de a trai in conformitate cu harul primit.

6. Numarul Tainelor
Numarul Tainelor nu este precizat in mod explicit in Sf Scriptura , desi aceasta ne ofera suficiente
dovezi despre fiecare Taina.
In primele veacuri crestine, notiunea de Taina era folosita in sensul ei general, de lucrare sfanta
si sfintitoare, iar pentru acest motiv tainele erau prezentate impreuna cu ierurgiile, insa fara a fi
confundate.
Cand numarul Tainelor a inceput sa fie contestat de erezii, Biserica s-a vazut nevoita sa-l precizeze.
Astfel, in Apus, cele 7 Taine sunt amintite de Petru Lombardul si Hugo de Saint Victor in sec XII.
In 1210, numarul de 7 este precizat intr-un formular de marturisire de credinta a valdenzilor care se
intorceau la Biserica.
In Rasarit, in aceeasi perioada, un monah pe nume Iob aminteste cele 7 Taine, dar inlocuieste
pocainta cu randuiala tunderii in monahism.
Numarul de 7 este consemnat si in Marturisirea de credinta prezentata Sinodului de la Lyon de
imparatul Mihail Paleologul (1274).
De aici inainte, numarul de 7 al Tainelor apare tot mai des in operele teologice si in hotararile
bisericesti.

13
In Apus, numarul Tainelor se stabileste in Sinodul de la Trident (1545-1563) impotriva
protestantilor, iar in Rasarit, intr-un sinod din Constantinopol (1638), impotriva Marturisirii lui Chiril
Lukaris, si in Sinodul de la Iasi (1642), cu ocazia aprobarii Marturisirii Ortodoxe a lui Petru Movila.
Cea mai convingatoare dovada ca numarul de 7 al Tainelor exista chiar de la inceputurile Bisericii
o constituie faptul ca acelasi numar este atestat in marturisirile de credinta ale coptilor, iacobitilor si
armenilor, despartiti de Biserica in sec. V-VII.
Parintele Staniloae imparte Tainele astfel:
- Botezul, Mirungerea si Euharistia asigura celui care le primeste unirea cu Hristos si integrarea
in Biserica;
- Pocainta si Maslul sunt destinate celor imbolnaviti sufleteste si trupeste;
- Cununia este pentru cei care se casatoresc;
- Hirotonia este legata de misiunea savarsirii Tainelor, de propovaduirea Evangheliei si de
pastorirea sau conducerea unei comunitati bisericesti.

IV. SFINTELE TAINE IN SPECIAL

1. Taina Sfantului Botez


Taina Sfantului Botez a fost instituita de Mantuitorul Hristos, dupa invierea Sa din
morti:Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Filului si al Sfantului Duh,
invatandu-le sa pazeazca toate cate v-am poruncit voua (Matei 28, 19-20).
Tot Mantuitorul invata necesitatea Botezului: De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va
putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu.
Pentru acest motiv, Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cel ce nu va crede (si nu se
va boteza) se va osandi. (Marcu 16, 16)
Cel care primeste Botezul se naste la viata noua in Hristos, prin iertarea pacatelor, si devine
membru al Bisericii.
Taina se savarsesete prin intreita cufundare in numele Sfintei Treimi de catre preot sau episcop, iar,
in caz de urgenta, poate fi savarsita de orice membru al Bisericii.

A. Botezul ca moarte a omului vechi si ca renastere


In cateheza a II-a mistagogica, Sf. Chiril al Ierusalimului explica randuiala botezului si efectele
acestuia asupra celui care se boteaza.
Astfel, dezbracarea de haine inseamna dezbracarea de omul cel vechi si de faptele lui.
Ungerea cu untdelemul sfintit presupune faptul ca cel care se boteaza se face partas maslinului cel
bun al lui Hristos. Untdelemnul sfintit era simbolul participarii la ungerea lui Hristos. Ungerea lui
Hristos face o trimitere precisa la preotia generala sau la sarcina oricarui crestin de a actualiza in propria
sa viata slujirile sau demnitatile Mantuitorului Hristos.
Botezul se face cu apa si nu cu alt element material, intrucat din lucrarea Sf. Duh asupra apelor au
luat fiinta toate segmentele creatiei. Omul insusi a fost creat, cu voia Tatalui, dupa chipul Fiului si in Fiul,
prin suflarea Sf. Duh.
Botezul se face prin intreita scufundare, in numele Sf Treimi. Scufundarea si scoaterea din apa
arata atat moartea omului vechi, cat nasterea omului nou in Hristos si prin Hristos.
Nasterea prin Botez este sinonima ci invierea.
Botezul ofera atat iertarea, cat si harul infierii.

14
Botezul este atat curatitor de pacate si pricinuitorul darului Sf. Duh, cat si antitipul patimilor lui
Hristos, adica prefigurarea acestora prin Botez.
Moartea noastra prin Botez nu este identica cu moartea Mantuitorului Hristos. Noi murim intru
asemanarea mortii Lui datorita faptului ca noi murim si ca om vechi sau pacatos, nu ca Hristos, care a
murit fara a avea pacat.
Sf. Ioan GA spune ca in apa Botezului se inmormanteaza omul vechi si inviaza cel nou, dupa
chipul Celui ce l-a zidit. Prin cuvintele preotului si prin mana lui coboara Sf. Duh si din apa se ridica alt
om in locul celui vechi, un om spalat de intinaciunea pacatelor si imbracat in vesmiant imparatesc.
Cel care se boteaza se impartasesete simultan atat de durerea rastignirii, cat si de bucuria invierii.
Ceea ce deosebeste invierea noastra de invierea Mantuitorului este faptul ca noi nu mai stam 3 zile
in mormant.
Dupa Teodor de Mopsuestia, Botezul se face in apa sfintita, sin u simpla, pe care el o numeste apa
renasterii, nu pentru calitatile ei naturale, ci pentru venirea Sf. Duh, invocat de preot prin cuvinte
obligatorii stabilite de Biserica. Venirea Sf. Duh provoaca nasterea din nou. Renasterea presupune moartea
cu Hristos si invierea cu El. Cata vreme esti muritor prin fire, nu poti patrunde in salasul cerului, dar cand
depui aceasta fire muritoare in Botez si inviezi cu Hristos, atunci te arati cetatean al cerului, atunci devii
impreuna-mostenitor al imparatiei cerului.
Botezul crestin a fost anticipat de mantuitor prin botezul de la Ioan, in Iordan. El nu avea nevoie de
acest botez penitential, pentru ca nu avea pacate, dar a primit acest botez ca san e dea noua pilda si sa se
faca cel dintai dintre noi nu numai prin invierea din morti, ci si prin botezul pe care noi urma sa-l primim,
intru asemanarea mortii Lui.
Botezul la Iordan s-a facut tot in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh. Tatal a marturisit pe Fiul
din cer. Fiul Se boteza in apa Iordanului, iar Duhul Sfant s-a coborat in chip de porumbel.
Hristos se boteaza pentru noi ca sa intemeieze Botezul sfintind apele universale. El boteaza in Sine
umanitatea, tot asa cum o si naste in Sine ca umanitate noua.

B. Botezul ca putere de crestere spirituala continua si nerepetarea lui


Daca, dupa ce ne-am botezat, continuam sa ducem o viata in pacate, Botezul nu foloseste la nimic.
Este necesara o crestere continua in virtute dupa Botez. Aceasta crestere in virtute este posibila
datorita puterilor Duhului Sfant primite la Botez, pe care omul trebuie sa le activeze folosindu-le. Cei care
comit pacate slabesc legatura lor cu Hristos, dar o pot reface prin Pocainta, fara a mai necesara
rebotezarea.
In cazul pacatului renegarii lui Hristos si al iesirii din trupul Lui tainic, cei care fac acestea sunt
pierduti daca nu revin iarasi in Biserica folosind puterea primita in Botez, Ei nu vor fi botezati din nou,
pentru ca harul Botezului nu se da de 2 ori. Ei nu se renasc de 2 ori, pentru ca nici din trup nu se nasc de 2
ori si nu vin pe lunme de 2 ori cu pacatul stramosesc.
Botezul nu se repeata si pentru ca Mantuitorul a murit o singura data. Cei care primesc un Botez
valid si se boteaza din nou, rastignesc inca odata pe Hristos.

C. Botezul ca refacere a chipului lui Dumenzeu din om


Apa este atat principiul fundamental al vietii, in planul creatiei, cat si mijlocul universal de spalare,
de scoatere la iveala a chipului omului, cu propria sa frumusete. De aceea, Duhul Se uneste cu omul in
apa Botezului.
Dupa caderea in pacat, chipul lui Dumnezeu din om a suferit un proces de degradare si trebuia
restaurant. Petnru acest motiv, Botezul se numeste atat nastere, cat si renastere sau creare din nou,
luminare, dar al lui Dumnezeu.

15
Nicolae Cabasila afirma ca expresiile nastere din nou si creare din nou ne spun ca cei care,
prin mijlocirea Botezului, au fost nascuti si adusi la o noua viata, avusesera aceasta viata inca de mai
inainte, dar au pierdutr-o si o regasesc prin aceasta Taina. Spalarea prin Botez da omului o forma si o
infatisare noua, punand pe sufletele omenesti o pecete, un chip care le leaga de moartea si invierea
Mantuitorului.
Botezul in Hristos presupune imbracarea in Hristos.
Cel care se boteaza primeste o identitate noua, sau, mai degraba reinnoita.
Degradarea chipului prin pacat a fost sinonima cu deturnarea propriei identitati fizice si spirituale,
fapt care L-a determinat pe Dumnezeu sa nu mai recunoasca in om chipul Lui: Adevarat va spun: nu va
cunosc pe voi (Matei 25, 12). Poate ca din aceasta cauza, ziua Botezului este socotita de crestini ca, zi a
numelui.
Daca pacatul a intunecat chipul lui Dumnezeu din om, fara insa sa-l stearga, este necesara
luminarea, adica reevidentierea frumusetii lui. De aceea, Botezul se mai numeste si luminare, pentru
ca ne aduce viata cea adevarata si ne face sa fim cunoscuti de Dumnezeu, ne apropie de lumina si ne
indepartreaza de rautatile intunericului.
Botezul ne scapa de pacat si de obisnuinta pacatului si tot prin Botez ajungem la inviere si la viata
de veci, prin puterile noi dobandite si prin ajutorul lui Dumnezeu.
Sf. Ioan GA vorbeste despre contractul sau invoiala stabilita prin botez, intre cel care se boteaza si
Dumnezeu. Trebuie sa respectam contractul semnat la Botez, caci nu exista o a 2-a iertare a pacatelor prin
baia nasterii din nou.

D. Botezul usa de intrare in Biserica


Herma Pastorul intreaba pentru ce pietrele cu care se zidea turnul erau scoase din adanc de ape si
i se raspunde: Trebuia neaparat sa iasa din apa, ca sa primeasca viata; n-ar fi putut intra altfel in imparatia
lui Dumnezeu, daca nu aruncau moartea, care stapanea viata lor de mai inainte. Acesti morti au primit
pecetea Fiului lui Dumnezeu si au intrat in imparatia lui Dumnezeu. Pecetea este apa: ei se coboara morti
in apa si se ridica vii. Viata noastra prin apa a fost mantuita si se va mantui.
Viata noua dobandita prin Botez tinde sa se conformeze modelului divin al vietii, adica
Mantuitorului Hristos, insa fara a inceta de a fi viata umana.
Dupa Botez, viata noua dobandita trebuie sa creasca sis a se maturizeze, pentru aceasta fiind
necesara in continuare comuniunea cu Hristos. Aceasta comuniune este posibila doar in Biserica, trupul lui
Hristos extins in umanitate. Cel botezat devine piatra in trupul Bisericii. Fara acesta integrare in
Biserica, viata cea noua dobandita prin Botez nu numai ca nu se poate dezvolta, ci chiar este anulata,
pentru ca nu se poate impartasi de puterea Sfintei Treimi aflatoare in Biserica. Nu poate exista viata fara
Izvorul vietii.
Atat renasterea, cat si desavarsirea sunt legate de Biserica. Numai ramanad in Biserica, cel nou
botezat ramane in Hristos, cee ce ii asigura calitatea de om nou, care inainteaza spre inviere si spre
comuniunea eterna cu Dumnezeu.

E. Necesitatea Botezului pentru copii


Copiii mostenesc pacatul stramosesc prin nastere, astfel ca, desi nu au pacate personale, pentru
stergerea pacatului stramosesc au si ei nevoie de Taina Botezului.
Chiar de la inceputurile ei, Biserica a botezat si copii, pe langa adulti. In NT se vorbeste despre
Botezul tuturor din casa. In aceste case existau si copii, iar daca s-a botezat toata casa, cu siguranta s-au
botezat si copiii.

16
La inceputuri, au existat si cazuri de exagerare a Botezului, cei vii botezandu-se pentru mortii lor
care nu apucasera sa primeasca Taina.
Origen spune ca Botezul copiilor este mostenit de la Sf. Apostoli.
Sinodul din Cartagina (419-426) anatematizeaza pe cei care resping botezul copiilor, pretextand
nemostenirea pacatului stramosesc.
Sf. Grigorie de Nazianz cearta mamele care nu-si boteaza copiii chiar de la nastere.
Obiectia celor care contesta botezul copiilor este ca acestia nu-si pot marturisi credinta. Insa, ei fac
parte dintr-o familie crestina, traitoare in Biserica, iar Botezul este un act prin care viata spirituala a
familiei patrunde in ei. Cand cei din familie marturisesc o anumita credinta, e sigur ca o vor marturisi ci
copiii, aceasta fiind doar o chestiune de timp.
In afara de aceasta ambianta familiala, Biserica a adaugat nasia. Dionisie Areopagitul precizeaza ca
Biserica a mostenit practica nasiei din traditia veche. Nasii rostesc lepadarile si Crezul, iar prin aceasta
practica ei se angajeaza in numele comunitatii crestine, sa ajute copilul in deprinderea celor dumnezeiesti.
Daca copiii nu pot fi botezati pentru ca nu-si pot marturisi credinta, ei nu pot fi nici adusi la
biserica pana la varsta maturitatii, iar parintii nu se pot ruga pentru ei pana la aceasta varsta, intrucat
acestia nu apartin liber si constient lui Hristos. Daca aceste consecinte sunt absurde, la fel de absurd este si
refuzul botezului copiilor.
Multi dintre cei mature nu se pot ruga cu atata candoare, seriozitate si profunzime precum un copil.
Poate tocmai de aceea, Mantuitorul a spus:Lasati copii sa vina la Mine, ca a unora ca acestora este
imparatia cerurilor (Matei 19, 14-15). Fara sa le ceara o marturisire de credinta Si-a pus mainile peste ei,
unindu-i, prin puterea transmisa prin maini, cu Sine.

2. Taina Mirungerii
Instituirea Tainei Mirungerii este legata de recomandarea Mantuitorului ca ucenicii Sai sa nu
paraseasca Ierusalimul pana cand nu vor fi imbracati cu putere de sus.
Apostolii au fost imbracati cu putere de sus la Cincizecime si, dupa acest moment, cei care au
crezut s-au botezat si au primit darul Duhului Sfant.
Primirea darului Duhului Sfant se facea prin punerea mainilor Apostolilor: Atunci isi punea
mainile peste ei, si ei luau Duh Sfant (F. Ap. 8, 17).
Pornind de la cuvintele mantuitorului si de la practica apostolica, Taina Mirungerii a fost instituita
de Hristos si practicata de Apostoli, ca si celelalte Taine.
Darul sau darurile Sf. Duh primate prin punerea mainilor erau numeroase si variate: intelepciune,
cunoastere, credinta, darul vindecarilor, facerea de minuni, proorocia, deosebirea duhurilor, vorbirea in
limbi sau talmacirea limbilor.
Punerea mainilor Apostolilor sau ungerea cu Sf. Mir a fost socotita dintotdeauna drept o
Cincizecime personala a credinciosului.
Atunci cand numarul crestinilor a crescut, Apostolii n-au mai putut sa impartaseasca Taina prin
punerea mainilor si s-a adoptat practica ungerii cu Sf. Mir. De atunci, Taina punerii mainilor incepe sa fie
numita Taina Mirungerii.
Trecerea de la punerea mainilor la Mirungere este sugerata de Sf. Ap. Ioan si Sf. Ap. Pavel.

A. Relatia Botez - Mirungere


Sf. Chiril al Ierusalimului spune ca dupa ce suntem botezati, ajungem asemenea Fiului lui
Dumnezeu. Odata ajunsi partasi ai lui Hristos, negresit suntem numiti unsi, iar Dumnezeu spune: Nu va
atingeri de unsii Mei (Ps. 14, 15).

17
Teofil al Antiohiei deduce si el ungerea din partasia la Hristos: cuvantul hristos inseamna uns.
El spune ca noi ne numim crestini pentru ca suntem unsi cu uleiul lui Dumnezeu.
Numai dupa ungerea cu Sf. Mir se poate numi cineva crestin, pentru ca astfel renasterea este
confirmata de nume.
Nicolae Cabasila spune ca Duhul Sfant se coboara peste cei ce se ung cu Sf. Mir, asa cum se
coboara peste cei de curand botezati.
Cel care se naste trebuie sa si creasca. Botezul asigura nasterea, iar Mirungerea cresterea.
Stransa relatie si interconditionare intre Botez si Mirungere este exprimata si de randuiala liturgica:
ambele se savarsesc in contextul aceluiasi serviciu religios, fara ca Mirungerea sa aiba binecuvantare
proprie.

B. Lucrarea Sf. Duh in Taina Mirungerii


Si in VT se practica ungerea cu untdelemn a preotilor, a proorocilor si a regilor si se credea ca prin
aceasta ungere se comunica o anumita putere dumnezeiasca.
Ca om, Mantuitorul este Unsul prin excelenta, pentru ca nu se impartasesete doar de o putere a
Duhului Sfant, ci de Duhul intreg ca persoana. El nu a fost uns de oameni cu un untdelemn material, ci
Tatal, Care L-a hotarat mai dinainte Mantuitor al intregii lumii, L-a uns prin Sf. Duh.
In calitatea Sa de Uns, Mantuitorul este Proorocul, Arhiereul si Imparatul suprem. Prin Mirungere
si noi suntem recunoscuti de Tatal ca fii ai Sai, caci dupa unirea cu Hristos in Botez am fost unsi cu Sf.
Duh.
Dupa botezul care inchipuie crucea si moartea Domnului, trecem la Sf. Mir, care inseamna
impartasirea cu Duhul Sfant.
Daca un om se lasa condus de minte si de vointa, poate sa ajunga la virtute. Atunci cand la efortul
natural se adauga si puterea lui Dumnezeu, performanta spirituala devine nu doar posibila, ci si necesara.
Faptele bune si virtutile sunt inspirate si sustinute de Dumnezeu. Chiar si credinta si sfintenia sunt daruri
ale Duhului Sfant.
Atunci cand cineva se roaga, Se roaga si Duhul Sfant pentru noi, puterea rugaciunii patrunzand
astfel si cerurile.

C. Semnificatia actului vazut al Mirungerii


Cu Sf. Mir, alcatuit din ulei de masline si mirodenii de mare prt (in numar de 38) si sfintit in Joia
Mare, preotul unge trupul celui care se boteaza, rostind formula: Pecetea darului Duhului Sfant.
Acest Mir nu este un simplu mir, ci este un dar al lui Hristos si al Sf. Duh, care lucreaza prin
prezenta Dumnezeirii Lui.
In chip simbolic, se unge cu el fruntea si celelalte organe ale simturilor.
Trupul se unge cu mir vazut, dar sufletul se sfinteste prin Sfantul si de viata facatorul Duh.
Ungerite din VT simbolizau Mirungerea. Astfel, Aaron si Solomon au fost spalati si unsi, motiv
pentru care au fost numiti hristosi. Asadar, ei au fost unsi in chip preinchipuitor.
Mantuitorul Insusi afirma si sustine coborarea Duhului Sfant asupra Sa, la Iordan. Prin Mirungere,
Duhul Sfant Se lipeste, adica Se imprima in trup si persista, asa cum persista mirosul mirului.
Cuvantul pecete are atat sensul de intarire, cat si pe cel de intiparire.
Sfintenia dobandita prin Taine este exprimata si prin termenul buna mireasma, si ea arata
lucrarea lui Hristos si a duhului Sfant asupra noastra.
Ungerea cu Sfantul Mir a trupului celui botezat arata importanta pe care crestinismul o acorda
trupului. De altfel, Dumnezeu Insusi arata importanta trupului, intrupandu-Se.

18
Daca la darea Legii pe Muntele Sinai, evreii nu puteau privi fata lui Moise, din pricina slavei
trecatoare a fetei lui si, pentru acest motiv, Moise isi punea un val pe fata, noi, crestinii, privim slava
descoperita a fetei Mantuitorului Hristos si, inspirati si ajutati de acesta fata, ne prefacem noi insine,
imitand modelul fetei lui Hristos, prezent si activ in fata Lui.
Procesul de separare a omului de Dumnezeu, dupa pacatul primordial, si-a inceput existenta si s-a
dezvoltat in minte si, dupa ce aceasta l-a acceptat, s-a manifestat prin trup. Taina Mirungerii actioneaza in
sens invers.
Credinciosul trebuie sa lupte pentru a dobandi mintea lui Hristos.
Ungerea are loc la urechi (pentru a auzi adica a avea disponibilitatea mintii de a intelege), la
nari (care il ajuta pe om, prin simtul mirosului, in relatia sa cu natura si cu Dumnezeu; ungerea narilor
reda capacitatea si disponibilitatea de a sesiza buna mireasma, fiind redata in concret, si in acest caz,
dipsonibilitatea mintii de a intelege), pe piept (pieptul reprezinta atat puterea omului, cat si simtirea lui),
pe maini si pe picioare (pentru a arata ca schimbarea care s-a produs la nivelul mintii si al simturilor
trebuie sa se manifeste prin fapte bune in relatia cu semenii).

3. Taina Sfintei Euharistii


Taina Sfintei Euharistii (Impartasiri) a fost instituita la Cina cea de Taina. Pe cand mancau ei, Iisus
a luat paine si, binecuvantand, a frant si a dat ucenilor, zicand: Luati, mancati, acesta este trupul Meu.
Luand paharul si multumind, le-a dat ucenicilor, zicand: Beti dintru acesta toti, ca acesta este sangele
Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor (Matei 26, 26-28).
Evanghelistul Luca precizeaza ca Mantuitorul a poruncit sa se faca aceasta spre pomenirea Lui.
Membrii primei comunitati crestine din Ierusalim staruiau in invatatura apostolilor si in
comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni (F. Ap. 2, 42). Comuniunea si frangerea painii era
impartasirea cu sangele si cu trupul lui Hristos.

A. Relatia Botez Mirungere - Euharistie


Nicolae Cabasila spune ca viata in Hristos consta in unirea noastra cu Dumnezeu, care se
realizeaza prin Sfintele Taine.
Botezul, Mirungerea si Euharistia sunt Tainele prin care cel ce crede se uneste cu Hristos si este
integrat in Biserica. Daca Botezul sterge pacatele si lumineaza din nou chipul lui Hristos din noi, iar Sf.
Mir face mai lucratoare puterile Duhlui Sfant, prin Euharistie ne unim cu Hristos inviat. Acum nu mai
primim darurile Duhului Sfant, oricat de bogate ar fi ele, ci pe Insusi Mantuitorul. De aceea, Sfanta
Impartasanie este Taina cea mai mare, pentru ca mai incolo de ea nu se mai poate merge.
Prin Impartasanie, Mantuitorul este prezent cu trupul si cu sangele Sau in trupul nostru, adica El
Insusi este prezent intreg in noi.
Euharistia este desavarsirea tuturor celorlate Taine. Ea ajuta la implnirea a ceea ce nu sunt in stare
sa faca celelate Taine.
Ne botezam o singura data, dar ne impartasim de mai multe ori, pe tot parcursul existentei noastre
pamantesti.
Prin impartasirea cu trupul si sangele lui Hristos, ne unim intr-un singur trup si sange cu El, adica
devenim purtatori de Hristos si partasi ai firii dumnezeiesti.
In Euharistie, omul se uneste cu Hristos care moare si inviaza. Pentru acest motiv, Euharistia se
impartaseste spre iertarea pacatelor si spre viata de veci.
Uniti cu Hristos in Euhariustie nu ne mai temem de moarte, caci purtam in noi trupul lui Hristos
cel inviat ca leac sau antidot al nemuririi.

19
Unindu-ne nemijlocit cu Hristos prin Euharistie, ne unim si cu ceilalti care cred, pentru ca si ei se
impartasesc cu acelasi Hristos. Astfel, devenim impreuna mostenitori si madulare ale aceluiasi trup. De
aceea, Euharistia este si actul de realizare si sporire continua a unitatii Bisericii. Astfel, Euharistia este prin
excelenta Taina unitatii Bisericii.

B. Prezenta reala a trupului si sangelui Mantuitorului in Euharistie prin prefacerea painii si


a vinului
Despre aceasta prezenta reala vorbeste chiar Mantuitorul, atunci cand instituie Taina: Luati,
mancati, acesta este trupul Meu. Beti dintru acesta toti, ca acesta este sangele Meu, al Legii celei noi,
care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor (Matei 26, 26-28). Aceasta sa faceti spre pomenirea
Mea (Luca 22, 19).
Euharistia isi are temeiul in jertfa de pe cruce a Mantuitorului. In ea va fi prezent in toate timpurile
viitoare trupul si sangele Sau cel inviat.
Daca Hristos nu s-ar fi rastignit si n-ar fi inviat, n-ar fi fost posibila Cina cea de Taina si Euharistia
din Biserica.
Ca sa se rastigneasca si sa invieze, trebuie ca Iisus sa se intrupeze. De aceea, baza Euharistei este
asumarea trupului nostru, jertfirea lui Hristos pentru noi si invierea Lui.
Euharistia de la Cina cea de Taina este anticiparea tainica a jertfei de pe Golgota si a invierii.
Hristos a trait la Cina cea de Taina, in mod tainic jertfirea Sa si invierea Sa, asa cum le va trai in Euharistia
Bisericii, ca sa le imprime si in trupul si in sangele nostru.
Pentru a arata ca Apostolii Il vor vedea inviat, cu stralucire, ca va fi iarasi cu ei si ca vor fi martori
ai celor facute de El, Hristos a spus ca va bea vinul nou cu ei, in imparatia Tatalui. Dupa inviere, Hristos
nu va mai avera trup patimitor, ci nemuritor, deci si nestricacios, care nu va mai avea nevoie de hrana.
Acest trup nemuritor si nesctricacios al lui Hristos, de dupa inviere, este prezent si in Euharistie, si de aici
calitatea de vin nou.
Mantuitorul savarseste Euharistia nu doar la Cin acea de Taina, ci si dupa inviere, cu Luca si
Cleopa, in drumul spre Emaus.
Prezenta reala a Mantuitorului in Euharistie, cu trupul si cu sangele Sau nemuritor si nestricacios
(deci, pnevmatizat) constituie tema cap. VI din Ev. dupa Ioan.
Mantuitorul Hristos este prezent in Euharistie cu trupul si sangele Sau, prin prefacerea elementelor
euharistice. Asa cum la nunta din Cana Galileii a prefacut apa in vin, tot asa, la Cina cea de Taina, El
preface painea in trupul Sau si vinul in sangele Sau.
In Euharistie, Dumnezeu Se uneste cu painea si cu vinul si le preface in trupul Sau. Deci, cel care
savarseste prefacerea nu este omul, ci Hristos. Preotul rosteste cuvintele Lui, dar cel care lucreaza
prefacerea este Hristos Insusi.
Painea si vinul sunt, in chip real trupul unit cu Dumnezeirea. Aceasta nu inseamna ca se pogoara
din cer trupul care a fost inaltat, ci ca insasi painea si vinul se prefac in trupul si sangele Domnului, prin
Duhul Sfant. Nu se poate cerceta modul in care painea si vinul se prefac in chip supranatural in trupul si
sangele lui Hristos. Lucrarea Sf. Duh poate explica posibilitatea prefacerii, dar nu si modul in care se
efectueaza prefacerea.
Prefacerea elementelor euharistice se face prin rugaciune sau prin invocarea Sf. Duh.
Prefacerea painii si a vinului nu are loc in afara lucrarii Sf. Duh. De aceea, prin rostirea epiclezei,
Duhul Sfant coboara asupra painii si asupra vinului, savarsindu-se astfel taina cea infricosatoare.

C. Euharistia ca Taina si ca Jertfa


Aspectul de Taina al Euharistiei decurge din prezenta reala a Mantuitorului.

20
La Euharistie nu pot participa decat cei care cred si au trecut prin baia iertarii pacatelor si a
renasterii.
Origen precizeaza ca, in Euharistie, sangele Mantuitorului se bea dar se si varsa, tot asa cum trupul
se mananca, dar se si frange. Mai mult, Mantuitorul nu lipseste dintre noi cand bem, ci bea impreuna cu
noi, iar fara El nu putem sa mancam nici painea.
De vreme ce Mantuitorul Insusi a zis ca painea si vinul sunt trupul si sangele Sau, cine va indrazni
sa-L contrazica?
Sf. Ioan Damaschin, pornind de la cuvintele Mantuitorului, sintetizeaza gandirea Parintilor, care
exclude posibilitatea simbolului in Euharistie.
Referitor la aspectul de jertfa al Euharistiei, exista o singura Euharistie, pentru ca exista un singur
altar pe care se jertfeste Mantuitorul.
Si ca jertfa, Euharistia e instituita de Mantuitorul, nu pentru ca El ar fi avut nevoie de ea, ci pentru
noi.
Comparativ cu jertfele VT, jertfa Mantuitorului este desavarsita si se ridica din altarele pamantesti
catre altarul care exista in cer.
Hristos S-a adus ca jertfa atunci cand Si-a dat trupul spre mancare ucenicilor.
Jertfa lui Hristos ne curateste de pacate. Aceeasi jertfa o aduce si Biserica pana la sfarsitul
veacurilor.
Cele doua aspecte ale Euharistiei nu pot fi despartite. Atunci cand cele 2 aspecte ale Euharistiei
sunt separate, nu se mai vede nici in celelalte Taine un aspect de jertfa. In Euharistie Mantuitorul Se aduce
jertfa Tatalui ca om, dar odata cu Sine ne aduce si pe noi jertfa Tatalui. Datorita faptului ca noi nu putem
intra la Tatal decat in stare de jertfa curata, El Se jertfeste continuu, dandu-ne astfel puterea de a ne aduce
si pe noi cu El. Asadar, in Hristos castigam putinta de a veni in fata lui Dumnezeu.
Cel ce se face partas cu Hristos prin impartasirea de Sfantul lui trup si sange, trebuie sa aiba mintea
Lui si sa-si insuseasca izbanzile Lui. Mintea lui Hristos sta in a cugeta numai cele ce privesc la slava lui
Dumnezeu si in a voi sa implineasca cele placute Celui ce L-a nascut.
Euharistia este a Bisericii, a comunitatii .
In Euharistie, trupul jertfit al Mantuitorului se intalneste cu trupul Sau tainic.
In jertfa Mantuitorului este prezenta si jertfa comunitatii, insa fara a se confunda cu jertfa Lui.
Aceasta se observa si este expimata platic in randuila Proscomidiei: pe Sf. Disc, in fata Agnetului, se
gasesc si particele scoase din prescuri diferite pentru Maica Domnului, sfintii ingeri, vii si morti, care nu
se prefac nici in trupul lui Hristos, nici in trupurile celor pentru care se scot, ci reprezinta predarea lor
tainica lui Dumnezeu, dupa modelul lui Hristos, precum si efectele acestei predari. Pentru acest motiv,
miridele sunt puse in potir dupa impartasirea credinciosilor, tocmai pentru a evita impartasirea acestora si
cu ele. Credinciosii de impartasesc cu segmentele NI si KA ale Agnetului, iar daca acestea nu ajung, pot fi
impartasiti si cu segmentul IS.
Pe scurt, nota caracteristica a jertfei liturgice consta, dupa Cabasila, in prefacerea darurilor in
Dumnezeiescul trup si sange, care este jertfa. Actul prefacerii este cel care da Liturghiei atat valoarea si
caracterul de jertfa adevarata si reala, cat si unitatea si identitatea ei cu jertfa Crucii, deaorece in ambele
este vorba de unul si acelasi dar de jertfa trupul lui Hristos. Asadar, prefacerea constituie clipa in care
jertfele aduse in Liturghie se intalnesc, se unifica si se identifica cu cea adusa pe Golgota.
Euharistia exprima ideea ca si dupa inviere Mantuitorul Hristos ramane in stare de jertfa continua
ca om, pentru a oferi posibilitatea tuturor celor care cred de a participa la Dumnezeire, prin impartasirea
cu El. Aceasta impartasire presupune atat participarea la sfintenia lui Hristos, cat si la jertfa Lui, intrucat
acestea nu pot fi despartite: fara jertfa nu este posibila sfintenia sau sfintenia exprima starea de jertfa.

21
4. Taina Marturisirii
Taina Marturisirii a fost instituita de Mantuitorul odata cu Taina Preotiei, chiar in ziua invierii,
aratand prin acesta stransa lor legatura: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si
zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate, si
carora le veti tine, vor fi tinute (Ioan 20, 21-23).
Mantuitorul le promisese Apostolilor puterea de a lega si de a dezlega inainte de inviere, dar
adevarat putere le-o ofera in ziua invierii.
Pana la inaltarea la cer, Taina a fost savarsita de mAntuitorul Insusi, prin iertarea pacatelor celor
care-si manifestau credinta in El si-si marturiseau pacatele acceptand indemnul de a nu mai gresi
(Indrezeneste, fiulu! Ierate sunt pacatele tale slabanogul din Capernaum Iertate sunt pacatele ei cele
multe, caci mult a iubit. Iar cui se iarta putin, putin iubeste femeia pacatoasa iertata in casa fariseului
Simon; Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de acum sa nu mai pacatuiesti femeia prinsa in adulter).
Chiar din ziua Cincizecimii, Apostolii incep sa propovaduiasca spre iertarea pacatelor.
Apostolul Iacob indeamna credinciosii sa-si marturiseasca unii altora pacatele, adica preotilor.
Marturisirea pacatelor este necesara si obligatorie pentru cei care se botezasera, dar au comis din
nou pacate, cazand din credinta si din har.
Dumnezeu nu vrea ca cineva sa piara, ci vrea sa vina tori la pocainta, la mantuire si la cunoasterea
adevarului.
Taina Marturisirii instituita de Hristos are rostul de a ierta pacatele celor ce le marturisesc si se
caiesc pentru ele, in vederea reintrarii in comuniunea cu Dumnezeu.
Cel ce vrea sa se impartaseasca, trebuie mai intai sa se spovedeasca, manifestandu-si astfel dorinta
de a reintra in comuniune cu semenii si cu Dumnezeu.

A. Taina Marturisirii in Traditia Bisericii


Asadar, Taina Marturisirii a fost savarsita pentru prima data chiar de Mantuitorul Hristos, iar dupa
inviere acorda aceasta putere si Apostolilor, care, hirotonind preoti, transmit aceasta puetere si acestora.
Este mai bine omului sa-si marturiseasca pacatele, decat sa-si invartoseze inima. Dumnezeu nu
cere marturisirea pentru ca ar avea nevoie de ea, ci pentru ca este semn de pocainta.
Dupa Tertulian, pentru a fi eficienta, pocainta trebuie insotita de marturisirea pacatelor, pentru a
deveni eficienta.
Daca marturisirea pacatelor usureaza constiinta, tainuirea lor o impovareaza.
Dumnezeu nu cere marturisirea pacatelor pentru ca nu le-ar sti, ci pentru ca ea exprima pocainta.
Rusinea nu trebuie sa-si gaseasca loc la spovedanie.
Dupa Sf. Ioan GA, Tatal a dat toata judecata Fiului, iar Fiul a dat-o preotilor.
Intrucat preotii NT au primit puterea de a curati sufletul de murdaria pacatului, rezulta ca puterea
preotiei depaseste puterea incredintata de Dumnezeu ingerilor.
Marturisirea pacatelor trebuie sa fie individuala pentru ca preotul sa poata aprecia starea
sufleteasca, in vederea stabilirii epitimiei (canon).

B. Marturisirea pacatelor
Ca expresie a caintei, Marturirea pacatelor este prima etapa a tainei, urmata de alte doua: epitimia
si dezlegarea acordata de preot.
Cel ce se marturiseste trebuie sa explice din ce motive a cazut si care sunt slabiciunile lui, pentru a
putea fi vindecat. El trebuie sa arate atat prin cainta, cat si prin fagaduinta de a nu mai pacatui, o angajare
mai hotarata in a combate slabiciunile care i-au biruit firea.

22
Pentru recidivistii in aceleasi pacate grele, mijloacele de remediere a slabiciunilor trebuie aplicate
cu si mai multa strictete, pentru ca Taina sa aiba ca efect remedierea durabila a omului si sa-l faca iarasi un
om cu adevarat nou.
Numai constientizarea gravitatii pacaului si a consecintelor acestuia naste revolta impotriva lui,
cainta si necesitatea marturisirii.
Marturisirea exprima certitudinea ca starea pacatoasa poate fi depasita, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Tocmai de aceea, credinciosul vine la preot si nu se duce la psiholog sau psihiatru.
Cainta induce hotararea de a nu mai gresi si presupune constientizarea si recunoasterea sincera a
pacatului si a efectelor lui. Ea conditioneaza iertarea lui Dumnezeu
Rolul preotului in Taina Spovedaniei este foarte important: el trebuie sa-l ajute pe credincios cu
tact, blandete si condescendenta, atunci cand acesta este tentat fie sa minimalizeze, fie sa exagereze
gravitatea pacatului.
Taina aceasta se petrece intre doua persoane intr-o relatie de intimidate. Daca cel care se
spovedeste o face fara niciun fel de retinere, daca el va plange pentru pacate, lacrimile preotului se vor uni
cu ale lui, pentru ca preotul participa la mahnirea si la durerea lui.
Penitentul are incredere in preot tocmai pentru ca simte in acesta raspunderea fata de Hristos
pentru sufletul sau.
Insusi Hristos lucreaza in aceasta Taina prin intalnirea intimitatii celor doi. Mantuitorul fiind
prezent si lucrator in Taina nu se mai justifica rusinea sau sentimentul de umilinta la spovedanie.
Sf. Ioan GA precizeaza ca talharul de pe cruce n-a indraznit sa zica Pomeneste-ma Doamne
decat dupa ce si-a recunoscut pacatele. Iar Mantuitorul l-a iertat, raspunzandu-i: Astazi vei fi cu mine in
Rai. Daca Hristos l-a invrednicit pe talharul de pe cruce de atata bunavointa, cu atat mai mult ne va
invrednici si pe noi de iubirea Sa, daca ne vom marturisi pacatele.
Dumnezeu asteapta marturisirea pacatelor si se bucura de ea pentru ca ea este semnul reinceperii
comuniunii cu Hristos.
Prin marturisire, penitentul face primul act de ridicare deasupra pacatului.

C. Epitimia sau canonul


Epitimia sau canonul dat de duhovnic nu este o pedeapsa sau o masura cu caracter compensatoriu
(in sensul ca implinirea ei aduce dupa sine iertarea), ci un instrument pedagogic si medical, in acelasi
timp.
Este un instrument pedagogic, pentru ca prin el duhovnicul urmareste sa faca si mai evidenta
gravitatea pacatului, intarind si cultivand astfel cainta.
Este un instrument medical, pentru ca urmareste vindecarea slabiciunilor create si cultivate de raul
pacatului.
Canonul 102 al Sinodului Trulan stabileste ca cei care au luat de la Dumnezeu puterea de a lega si
de a dezlega trebuie sa analizeze calitatea pacatului si promptitudinea spre indreptare a celui care a
pacatuit si asa sa aplice doctoria pentru a mantui bolnavul. Cel ce are stiinta medicala a Duhului trebuie sa
cerceteze dispozitia celui care a pacatuit si sa vada daca tinde spre sanatate sau, dimpotriva, starneste
boala impotriva lui. Preotul trebuie sa aduca oaia cea ratacita, iar pe cea muscata de sarpe sa o vindece.
Asadar, stabilirea canonului porneste atat de la calitatea sau gravitatea pacatului, cat si de la
modalitatea in care crestinul se raporteaza la el, in sensul ca-I constientizeaza geravitatea sau nu. Daca
credinciosul nu sesizeaza gravitatea pacatului si nu este dispus sa renunate la el, duhovnicul il opreste de
la Sfanta Impartasanie si-i recomanda mijloacele necesare indreptarii.
Marea majoritate a Parintilor considera ca, in Taina Spovedaniei, nu exista pacate care se iarta si
pacate care nu se iarta. Daca in Ev dupa Matei (12, 31-32) se spune ca pacatele impotriva Duhului Sfant

23
nu se vor ierta, afirmatia trebuie inteleasa nu in sensul ca Dumnezeu nu vrea sa ierte aceste pacate, ci in
sensul ca cel aflat in acesta stare nu mai poate sin u mai vrea sa renunte la ele, manifestandu-se dusmanos
fata de Dumnezeu.
Sf. Ap. Ioan face distinctie intre pacatele grele si cele usoare.
Asa cum dovedeste practica dintotdeauna a Bisericii, orice pacat se iarta prin Taina Spovedanieie,
atunci cand exista si dorinta iertatii si cand pacatul nu este considerat stare de normalitate.
Disciplina penitentiala a Bisericii a fost stabilita pe baza textului din I Corinteni 5, 9-12, in care Sf
Ap. Pavel recomanda crestinilor san u se amestece cu desfranatii, dar nu cu desfranatii acestei lumi, ci cu
cei dintre fratii lor.
Aceasta disciplina a suferit in timp adaptari care au urmarit eficientizarea canonului/epitimiei. Sf.
Vasile cel Mare recomanda oprirea de la Impratasanie pentru 7, 15 sau 20 de ani, in functie de gravitatea
pacatului. Sf. Teodor studitul nu recomanda canoane mai mari de 3 ani. Sf. Ioan Postitorul, pentru aceleasi
pacate, reduce epitimia la 2 sau la 3 ani.
Parintele Staniloae considera ca astazi, oprirea de la impartasanie pentru 1 an, 2, sau 3 nu mai este
considerata un canon eficient, recomandand infranarea de la pacatele marturisite.
Canonul este un medicament destinat vindecarii bolilor sufletesti si, de aceea, el trebuie sa fie
compatibil cu suferinta, pentru a fi eficient ca antidote. Durata tratamentului trebuie sa corespunda cu
starea de cronicizare, mai mult sau mai putin evidenta, a pacatului.

D. Dezlegarea
Dezlegarea constituie etapa a 3-a a Tainei Spovedaniei. Ea este acordata de preot, dupa ce
credinciosul se spovedeste, facand dovada caintei sale sincere si a dorintei de a nu mai pacatui.
Din continutul rugaciunii de dezlegare de pacate rezulta in mod evident ca Cel care iarta este
Hristos Insusi, dar rugaciunea duhovnicului este aceea care aduce efectiv iertarea din partea lui Hristos.
Mantuitorul Hristos este Cel care iarta, pentru ca El el este Cel care primeste marturisirea. Asa cum
am mai spus, pentru acest motiv, in actul spovedaniei nu au ce cauta rusinea si teama.
Preotul isi declara identitatea de martor inaintea lui Hristos.
Prezenta tainica a lui Hristos este sugerata de icoana Lui.
Epitrahilul, asezat pe capul celui care se spovedeste, este semnul trimiterii de catre Hristos si de
catre Biserica, dar si semnul responsabilitatii asumate de catre preot in relatia cu credinciosul. Prin
vesmantul liturgic vine harul lui Hristos asupra penitentului.
Mana preotului, asezata si ea pe capul credinciosului, exprima deplina comuniune spirituala
realizata intre cei doi, in timpul Tainei. In fond, tot prin mana preotului vine harul in fiinta primitorului si
in alte Taine, printr-o materie.
In aceasta comuniune, preotul este instrumentul prin care vine Duhul, iar credinciosul este
beneficiarul acestei venire.
P. Florecsky afirma ca Taina Spovedaniei lamureste cel mai bine cuvintele Mantuitorului:Caci
unde sunt adunati 2 sau 3 in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Matei 18, 20).

5. Taina Hirotoniei sau Taina Preotiei


Taina Hirotoniei sau Taina Preotiei este Taina in care, prin punerea mainilor arhiereului si prin
rugaciune, se impartaseste unei persoane special pregatite harul uneia din treptele preotiei, dandu-i-se
puterea de a invata cuvantul lui Dumnezeu, de a savarsi celelate taine si de a conduce pe credinciosi spre
mantuire.

A. Taina Preotiei si celelalte Taine

24
Daca prin celelalte Taine ni se comunica anumite puteri ale lui Hristos sau trupul si sangele Lui,
prin Taina Preotiei este calificata persoana vazuta prin care ni se comunica Hristos. La inceput, a fost
trimis ca Arhiereu Hristos, Care, devenind nevazut, a lasat pe Apostoli si pe urmasii lor ca arhierei vazuti,
organe ale Lui.
Intrucat prin inaltarea la cer, Hristos devine nevazut, este necesara o persoana care sa implineasca
actele vazute prin care ni Se daruieste, pentru ca Taina, ca mijloc prin care ni se comunica un har al lui
Hristos, nu se poate efctua singura.
Daca Mantuitorul ni s-ar darui in chip nevazut, ar exista intotdeauna nesiguranta acestei daruiri
obiective.
De preotie atarna Biserica si mantuirea in Hristos. De aceea, Hirotonia este prin excelenta Taina
Bisericii.
Nici preotul si nici episcopul nu-si pot lua cu de la ei putere calitatea de organe ale lui Hristos.
Aceasta calitate nu o poate oferi nici comunitatea.
Cel ce hirotoneste este om, dar Dumnezeu face totul.
Sf. Ioan GA spune ca, atunci cand hirotonia este savarsita dupa randuiala canonica, chiar mana lui
Dumnezeu se atinge de capul celui hirotonit.
Eficacitatea Tainelor in general, deci si eficacitatea Hirotoniei, nu depinde de vrednicia
savarsitorului, intrucat omul, savarsind Tainele, nu face nimic de la sine, Dumnezeu Insusi sfintindu-ne
prin mijlocirea Tainelor.
Harul arhieresc il da Dumnezeu, dar prin om, care pune mana.
Raspunzand indoielilor provocate de scaderile morale ale unor slujitori, Sf. Grigorie Teologul
compara preotia cu un inel care are imprimata pe el pecetea imparateasca. Indiferent din ce material, nobil
sau mai putin nobi, este confectionat inelul, prin aplicarea lui pe ceara, pecetea este identica. Valoarea
inelului o da pecetea, nu materialul din care este confectionat. Aceasta concluzie este valabila si in cazul
Hirotoniei: Cel care imputerniceste si Cel care trimite este Dumnezeu (adica cel care da pecetea).

B. Preotia nevazuta a Mantuitorului izvorul preotiei vazute din Biserica


Hristos S-a facut prin intrupare Preotul prin execelenta al creatiei, pentru readucerea ei la
Dumnezeu. El este unicul preot deplin, pentru ca este unicul om care se poate darui cu un devotament
absolut Tatalui, este singurul om care are intrare la Tatal si ne poate duce in Sine si pe noi, este singurul
om unificator cu adevarat. Si pentru ca este nevazut in urma Inaltarii Sale, El, ca unicul preot deplin, este
izvorul intregii preotii vazute.
Preotia Mantuitorului este vesnica si netrecatoare. Ca Arhiereu, El este sfant fara de rautate, fara de
pata, osebit de cei pacatosi si, fiind mai presus decat cerurile, El nu mai are nevoie sa aduca jertfe pentru
pacatele Sale si pentru ale poporului, caci a facut aceasta odata atunci cand S-a adus pe Sine Insusi jertfa.
Mantutorul nu Si-a luat singur cinstea acesta de preot, ci, ca si Aaron, a fost chemat de Dumnezeu,
Care l-a numit (Arhiereu) preot in veac, dupa randuiala lui Melchisedec. Asadar, preotia Lui este de la
Tatal, care L-a sfintit si L-a trimis in lume.
Daca Aaron si Melchisedec (cei doi care anticipeaza arhieria Mantuitorului) aduceau jertfa pentru
pacatele lor si pentru pacatele poporului Mantuitorul a fost, in acelasi timp, si Jerfta si Jertfitor.
Sf. Ioan GA spune ca El a fost jertfa dupa trup si Preot dupa Duh.
Sf. Chiril al Alexandriei precizeaza ca Mantuitorul a fost preot ca om, nu ca Dumnezeu, pentru ca
Dumnezeu nu avea nevoie de aceasta slujire.
Rastignindu-Se El, ne rastignim si noi impreuna cu El datorita unitatii firii umane, prezenta si in
Hristos.

25
Rastignindu-ne impreuna cu Hristos nu mai traim noi, ci traieste Hristos in noi. Intrucat Hristos nu
numai Se jertfeste, ci si inviaza, inviind El vom invia si noi.
Umanitatea pacatoasa s-a separate de Dumnezeu, insa noua umanitate, in Mantuitorul Hristos si
prin El, reface drumul in sens invers, predandu-se lui Dumnezeu, prin slujirea preoteasca si prin jertfa.

C. Instituirea Preotiei si existenta celor 3 trepte de la inceputul Bisericii


Din preotia Mantuitorului ia nastere preotia Bisericii transmisa de El prin insuflarea Duhului Sfant
Apostolilor, dupa inviere si inainte de inaltare:Precum M-a trimis pe Mine Tata, va trimit si Eu pe voi. Si
zicand acestea a suflat asupra loir si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacate, le vor fi iertate si
carora le veti tine, vor fi tinute (Ioan 20, 20-23).
Cincizecimea completeaza ceea ce Mantuitorul a instituit prin cuvant si prin suflare, Apostolii
imbracandu-se cu putere de sus, prin coborarea Sfantului Duh asupra lor.
Mantuitorul precizeaza ce aveau de facut Apostolii: Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe
pamant. Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al
Sf. Duh, invatavdu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua. Si iata, Eu sunt cu voi in toate zilele,
pana la sfarsitul veacului (Matei 28, 18-20); Nu voi sunteti care vorbiti, ci Duhul Tatalui vostru este care
graieste in voi (Matei 10, 20); Cine va primeste pe voi pe Mine Ma primeste, si cine Ma primeste pe
Mine, primeste pe Cel Care M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40), etc.
Preotia ucenicilor nu este altceva decat participare la preotia Lui. Constienti de aceasta, Apostolii
au transmis urmasilor misiunea incredintata lor de Mantuitorul: Si hirotonindu-le preoti in fiecare
biserica, rugandu-se cu postiri, i-au incredintat pe ei Domnului in care crezusera (F. Ap. 14, 23)
La inceput, numirea de preoti si episcopi se da tuturor celor pe care Apostolii ii hirotoneau ca
urmasi ai lor. Datorita inmultirii comunitatilor crestine, acesti episcopi hirotoneau preoti, pentru a fi
ajutati, episcopii avand si datoria de a supraveghea activitatea preotilor.
Episcopii de la inceput au putut sa se numeasca si preoti, intrucat in harul episcopatului se
cuprindea si cel al preotiaie, dar nu si invers.
Tot prin hirotonie sau prin punerea mainilor si prin invocarea Sf. Duh au fost alesi si primii diaconi
de catre Sf. Apostoli.
In traducerile mai vechi ale NT, termenul preot este redat prin termenul prezbiter, fara ca prin
aceasta sa se inteleaga ca prezbiterul era un simplu batran delegat de comunitate, fara hirotonie si fara
rugaciunea de invocare a Sf. Duh. In toate cazurile prezentate, Apostolii hirotoneau preoti/prezbiteri (F.
Ap. 14, 23), iar dupa ei, Tit si Timotei (episcopii) hirotoneau preoti/prezbiteri in fiecare cetate (I Timotei
5, 22; Tit 1, 5).
Si Sf. Ioan GA precizeaza ca prezbiterul/preot nu-si ia singur cinstea slujirii si nici comunitatea nu
i-o poate da. Instituirea treptelor ierarhice ale preotiei de catre Hristos Insusi prin hirotonie si nu prin
delegare din partea comunitatii constituie coloana vertebrala a Parintilor Bisericii.

D. Succesiunea apostolica
Transmiterea acesluiasi har de la episcopi la episcopi, incepand de la Apostoli, odata cu
transmiterea puterii si obligatiei de a pazi aceeasi invatatura si aceleasi norme ale Tainelor si ale pastoririi
se numeste succesiune apostolica.
De la acest har ce vine de la Apostoli se impartasesc, de la episcopul fiecarei eparhii, toti preotii
acelei eparhii.
Astfel, Biserica traieste totdeauna duhovniceste din acelasi har apostolic si din aceeasi invatatura si
randuiala sacramentala si evanghelica apostolica.

26
Sf. Clement Romanul, referitor la succesiunea apostolica, spune ca, daca Hristos a fost trimis de
Tatal, Apostolii au fost trimisi de Hristos.
Ierarhia bisericeasca este o mostenire apostolica. Odata cu functia (episcop, preot, diacon), aceasta
a mostenit si adevarul. Atunci cand adevarul propovaduit de cineva nu corespunde celui propovaduit de
Apostoli, este vorba de erezie.
Ereticii incearca sa sugereze vreo legatura cu Apostolii, caz in care putem sa le cerem sa-si dea la
iveala obarsia bisericilor lor, sa desfasoare sirul episcopilor lor, dintru inceput, pentru a putea cedea daca
cel dintai episcop al lor avea chezas si inaintas pe vreunul din Apostoli. Invatatura ereticilor exclude
apartenenta la apostolicitate, intrucat Apostolii nu s-au deosebit in invatatura lor, nu ar fi invatat niciodata
ceva deosebit unul de altul. O comunitate crestina autentica nu poate sa apara decat ca butas al harului
si succesiunii apostolice. Deci, apostolicitatea nu se refera numai la ierarhie, ci si la comunitatea crestina
in ansamblul ei, adica la succesiunea apostolica a Bisericii. Se poate spune ca exista o succesiune
apostolica a tuturor credinciosilor botezati in Biserica.
Succesiunea apostolica, atat pe linie ierarhica, cat si ca raportare la Biserica, in integritatea ei,
asigura atat pastrarea invataturii apostolice fixate in NT, cat si pe cea dezvoltata prin Traditie.
Harisma episcopala este harisma care poarta in sine puterea de a transmite toate harurile si darurile
care se difuzeaza, incepand de la Apostoli, in tot timpul, in Biserica, sau pe Hristos Insusi si pe Duhul
Sfant, prezenti si lucratori in aceste haruri si daruri.
Harurile nu vin numai din trecut, ci si de sus, in fiecare timp, caci Biserica este mereu deschisa
cerului.
Mantuitorul Hristos apartine in egala masura atat trecutului, cat si prezentului si viitorului. Nu
Hristos trece, ci generatiile trec.

E. Preotia si unitatea Bisericii


Intrucat atat invatatura, cat si harul sunt ale lui Hristos, iar Hristos este Unul, inseamna ca prin
preotie este afirmata implicit unitatea Bisericii.
Daca atat invatatura, cat si puterea sunt ale lui Hristos, inseamna ca preotii sunt organele vazute ale
preotiei Lui unice. Singurul lucru pe care slujitorii Bisericii il dau de la ei este slujirea.
Hristos exercita lucrarea Sa de Preot unic si unificator atat prin aceea ca, in fiecare comunitate,
Preotia Sa se exercita printr-un unic organ, cat si prin faptul ca aceste organe sunt aduse si ele la unitate,
intr-un centru unic vazut al lor, si anume episcopul.
Daca Mantuitorul Hristos, intrupandu-Se, a implinit vointa Tatalui, episcopii trebuie sa implineasca
vointa lui Hristos. Pentru aceasta, membrii comunitatii crestine trebuie sa actioneze impreuna cu vointa
episcopului.
Toti trebuie sa respecte pe diaconi, pe preoti si pe episcopi, caci fara acestia nu se poate vorbi de
Biserica.
Fara episcop, nimeni sa nu faca ceva din cele ce apartin Bisericii.
Episcopul ramane un slujitor al Bisericii, pentru ca puterea nu este a lui, ci a lui Hristos.
Niciun episcop nu este de sine statator sau stapan al tuturor, ci este incadrat in comuniunea tuturor
episcopilor, ca sa tina impreuna invatatura lui Hristos si randuiala liturgica si canonica unitara a Bisericii.
Comuniunea bisericeasca nu se rezuma doar la comuniunea episcopatului, ci trebuie sa se
raporteze la Biserica, in integritatea ei. Slujitorul autentic este smerit pentru ca traieste certitudinea ca,
slujind, nu are dreptul sa-si aroge privilegii, nefacandu-si decat datoria ceruta de slujire.
Slujitorul autentic stie ca darurile pe care le are sunt de fapt daruri primite de la Dumnezeu.

27
Slujitorul autentic se raporteaza la Modelul suprem de slujire, cel bland si smerit cu inima,
Invatatorul si Implinitorul suprem al slujirii. Sf. Grigorie de Nazianz spune ca si Apostolii s-au raportat la
acest Model viu si etern prezent.

F. Preotia slujitoare si preotia generala


Apostolul Petru indeamna primii crestini sa devina pietre vii, prin apropierea de El, piatra cea
vie, pentru a putea fi ziditi casa duhovniceasca, spre preotie sfanta, ca sa aduceti jertfe duhovnicesti,
placute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.
Harul divin primit nu anuleaza individualitatile si ceea ce au specific acestea, ci le canalizeaza spre
folosul comun.
Fiecare credincios trebuie sa faca efortul de a se integra in trupul lui Hristos extins in umanitate,
adica in Biserica. Atunci cand se realizeaza aceasta integrare, fiecare credincios devine preot imparatesc.
Devenind preot, el aduce propriile jertfe duhovnicesti, prin Iisus Hristos.
In jertfa euharistica nu este prezent doar Hristos si jertfa Sa, ci El ne asociaza si pe noi, daca vrem,
si astfel devenim noi insine jertfa curata si binemirositoare adusa lui Dumnezeu Tatal. Calitatea de
jertfa curata presupune renuntarea la egoismul pacatos care ne separa de Dumnezeu si de oameni,
renuntare care deschide perspectiva comuniunii si o cultiva spre folosul comun, al tuturor.
In acest sens, toti crestinii sunt preotie imparateasca, nu numai ca aducatori ai propriilor jertfe, ci
si ca imparati peste propriile patimi si ca invatatori in familiile lor si in societate, sfintindu-se pe ei insisi si
lumea, prin participare la sfintenia lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel vorbeste atat de cei care savarsesc cele sfinte si slujesc altarului, adica de preoti,
cat si de cei care se imparatasesc de cele sfinte, adica de credinciosii apartinatori preotiei generale.
Jertfele crestinilor nu se compara nici cu jertfele pagane (cele ce jertfesc paganii, jertfesc
demonilor si nu lui Dumnezeu), nici cu jertfele VT.
Preotii care savarsesc cele sfinte si care slujesc altarului nu au fost numiti jerfitori sau sacerdoti, ci
prezbiteri, pentru a evita asocierea cu jertfele pagane sau vechi-testamentare, incompatibile cu jertfa
crestina. Asadar, este gresita conceptia protestanta ca prezbiterii erau doar batrani care au primit un
mandat din partea comunitatii si nu preoti, pentru ca orice jertfa a incetat prin jertfa Mantuitorului.
Nemaiexistand jertfa, jertfitorul nu mai exista nici el.
Invatatura de credinta ortodoxa este foarte explicita in acest sens: atata vreme cat Mantuitorul
ramane in stare de jertfa in fata Tatalui, tot atata vreme este necesara si preotia sacramentala.
Intre preotia sacramentala sau slujitoare si preotia generala a credinciosilor nu exista nici
identitate, dar nici discontinuitate sau compatibilitate.
Credinciosii participa la jertfa Mantuitorului, pentru ca numai asa ei pot intra in stare de jertfa la
Tatal. Preotul NT il reprezinta pe Hristos care Se aduce jertfa pentru toti, el primeste jertfele si rugaciunile
tuturor si le uneste cu jertfa lui Hristos, ca sa se relizeze jertfa Bisericii in Hristos. Preotii slujitori nu aduc
doar jertfele si rugaciunile lor personale, ci pe ale comunitatii ca intreg si pe ale tuturor credinciosilor,
alaturate la jertfa lui Hristos. In preot se realizeaza unificarea tuturor.
Preotia generala a credinciosilor se realizeaza si se manifesta prin preotia slujitoare.
Inca din VT se facea distinctia neta intre preotia sacramentala si cea generala. Dumnezeu spune
poporului evreu ca, daca acesta il va asculta si va pazi legamantul Sau, ii va fi popor ales, imparatie
preoteasca si neam sfant. Cu toate acestea, la cortul sfant slujeau doar Aaron si fiii lui, care erau unsi
preoti. Cand Core, Datan si Abiron au vrut sa uzurpe drepturile specifice preotiei, au fost aspru pedepsiti
de Dumnezeu.
Prin Botez, Mirungere si Euharistie, savarsite prin preotia sacramentala, orice crestin este integrat
in trupul lui Hristos, capatand responsabilitati fata de el insusi si fata de intreg. Aceste responsabilitati

28
asumate definesc continutul preotiei imparatesti sau generale. Responsabilitatea fata de intreg este ilustrata
de practica bisericeasca ce permite oricarui crestin sa boteze orice copil aflat in primejdie.
Responsabilitatile fata de propria persoana sunt prezentate in rugaciunea care premerge ungerea cu Sf. Mir
si in cele de dupa ungere.
Dedicarea expresa lui Dumnezeu este sugerata atat prin ceremonia tunderii, prezenta si in
randuiala intrarii in monahism, cat si in rugaciunea de sfintire a Mirului.
Laicii nu au acces la mijloacele harice (nu au puterea de a savarsi Sfintele Taine), sfera lor fiind
viata harica, patrunderea harului in lume. Aceasta este Liturghia cosmica in lume, operand prin simpla
prezenta a fiintelor sfintite, ca salasuri ale Sf. Treimi.
Paul Evdokimov numeste preotia sacramentala functionala harica, iar pe cea generala
ontologica.
Diferenta dintre cele doua preotii, dar si complementaritatea lor, este ilustrata in randuiala
Hirotoniei, a Botezului si a Mirungerii.
Candidatul la preotie inconjoara Sf. Masa, aratand prin aceasta hotararea lui de a aduce jertfa pe
Hristos, de a savarsi Tainele si de invata in Biserica, in timp ce noul botezat si miruit inconjoara masa din
pronaos pe care se afla Sf. Ev. si Sf. Cruce, aratand prin aceasta ca este inchinat slujirii neintrerupe a lui
Hristos in afara altarului, in lume, prin alte mijloace decat prin savarsirea Tainelor.

G. Randuiala Tainei Hirotoniei si puterea acordata prin ea


Cand este hirotonit un diacon sau un preot, Taina este savarsita de episcopul eparhiei, iar cand este
hirotonit un episcop sunt prezenti 3 sau cel putin 2 episcopi ai Biseriicii respective.
Nu pot fi hirotoniti diaconi, preoti sau episcopi decat membrii de sex masculine ai Bisericii, cu
conditia integritatii spirituale si fizice, care si-au manifestat aceasta dorinta si au pregatirea teologica
necesara.
Diaconii si preotii trebuie sa se casatoreasca inainte de hirotonie, in timp ce episcopi ajung numai
cei necasatoriti sau vaduvi prin decesul sotiei si deveniti ieromonahi, asa cum s-a hotarit la Sinoadele IV-
VI Ec.
Membrii ierarhiei nu pot fi decat barbati, pentru ca ei sunt chemati sa fie organele vazute ale lui
Hristos, unicul savarsitor nevazut al Tainei, iar Hristos a fost barbat. Femeile ii nasc si ii pot creste pentru
preotie pe copiii lor, asemenea Maicii Domnului, Dumnezeu exercitand prin ele cea mai mare autoritate
asupra lor.
Nimeni nu poate ajunge preot daca mai intai nu a fost hirotonit diacon, si nimeni nu poate ajunge
episcop daca nu a fost hirotonit mai intai diacon si preot.
Nu se poate trece in cursul aceleiasi Liturghii de la o treapta inferioara la o trepta superioara. De
aceea, momentele in care se fac hirotoniile difera, evidentiindu-se astfel specificitatea fiecareia si
continutul harismatic propriu.
Hirotonia diaconului se poate face dupa prefacerea elementelor euharistice, deoarece acesta nu
poate sluji singur si nu poate sfinti darurile. Candidatul e luat din naos de 2 diaconi si dus in fata usilor
impataresti, unde il asteapta episcopul, care il binecuvinteaza si apoi se retrage in altar, in partea de nord,
cu fata spre apus. Candidatul intra si el in altar insotit de cei 2 diaconi (pentru a arata ca va intra in randul
acestora) si inconjoara Sfanta masa de 3 ori, sarutand colturile acesteia (pentru a arata ca existenta lui se
va desfasura in jurul lui Hristos prezent aici si reprezentat de episcop). omoforul (semnul grijii pentru
poporul pastorit), engolpionul (semnul puterii) si mana dreapta a episcopului (organul prin care Hristos
transmite harul). Apoi, candidatul ingenuncheaza in fata Sfintei Mese, in coltul din dreapta, numai cu
piciorul drept (pentru a arata ca nu va primi preotia deplina), isi sprijina mainile pe Sfanta Masa si fruntea
pe maini (asa cum a facut Sf. Ioan la Cina cea de Taina; Sf. Masa il reprezinta pe Hristos). In continuare,

29
episcopul isi scoate mitra (pentru a arata ca Hristos Insusi investeste candidatul cu puterea diaconiei) si
rosteste rugaciunile de hirotonie. Harul Sf. Duh este cel care il ridica pe primitor la treapta diaconiei, prin
mana episcopului. Episcopul nu invoca singur Sf. Duh, ci ii asociaza pe cei prezenti in altar, dar si pe
credinciosii din biserica, care impreuna zic, Doamne miluieste. Apoi, diaconul este prezentat poporului
din usile imparatesti, dandu-i-se si semnele slujirii diaconesti (orarul, manecutele si ripida, cand este, daca
nu procovatul mare), rostindu-se de fiecare data intrebarea Vrednic este?, la care poporul raspunde
Vrednic este!. Noul diacon este impartasit inaintea celorlati diaconi si rosteste ectenia de la sfarsitul
Liturghiei, aratand prin aceasta ca a primit harul diaconiei.
Aceeasi randuiala se savarseste si in cazul hirotoniei preotului, cu urmatoarele deosebiri:
- hirotonia se savarseste dupa intrarea cu Cinstitele Daruri, sugerandu-se astfel ideea ca preotul va
sfinti Darurile si va savarsi intreaga Sf. Liturghie;
- candidatul citeste inainte angajamentul preotesc si este introdus in altar de 2 preoti, impreuna cu
care face si inconjurarea Sf. Mese;
- ingenuncheaza inaintea Sf. Mese cu ambele picioare, aratand prin aceasta superioritatea preotiei
fata de diaconie.
Apoi, preotul este prezentat poporului, dandu-i-se vesminte preotesti: epitrahirul, braul, felonul si
Liturghierul. Dupa sfintirea Darurilor primeste de la arhiereu Sf. Trup, pe care-l restituie arhiereului
inainte ca acesta sa rosteasca Sfintele sfintilor.
Hirotonia in arhiereu se face dupa Sfinte Dumnezeule, inainte de citirea Apostolului si a
Evangheliei, deoarece in acest moment se incepea odinioara Liturghia, in prezenta arhiereului. Candidatul
ales de Sf. Sinod si confirmat de Stat este numit ipopsifiu, adica ales, propus sau desemnat pentru
arhierie.
Hirotonia este precedata de solemnitatea vestirii si chemarii la treapta arhieriei, care are loc in
ajunul hirotoniei, iar in dimineata urmatoare, la sfarsitul Utreniei, ipopsifiul citeste in biserica o
marturisire de credinta amanuntita, impartita in 3 parti.
In afara vesmintelor preotesti, primeste si vesmintele arhieresti: sacosul, omoforul, engolpionul si
mitra, precum si crucea pectorala. Dupa terminarea Sf. Liturghii, noul arhiereu este imbracat in mantia
arhiereasca si i se inmaneaza carja arhiereasca.

6. Taina Nuntii sau a Casatoriei crestine


Taina Nuntii este un act sfant, de origine dumnezeiasca, in care, prin preot, se impartaseste harul
Sf. Duh unui barbat si unei femei ce se unesc liber in casatorie, care sfinteste si inalta legatura naturala a
casatoriei la demnitatea reprezentarii unirii duhovnicesti intre Hristos si Biserica.

A. Locul Nuntii intre celelalte Taine


Se pune intrebarea de ce nu este asezata Taina Hirotoniei la inceputul sau la Sf. celorlate Taine,
avand in vedere ca ea le conditioneaza pe toate celelalte? Parintele Staniloae explica prin aceea ca primele
4 Taine ofera omului harul prin care isi poate dobandi mantuirea, dar fructificarea acestui har se face prin
preotie si prin casatorie.
Nunta si Preotia, ca Taine, fac vadit faptul ca persoana nu se realizeaza decat in comuniune.
Numai iubirea face posibila raspunderea reciproca, a oamenilor unii fata de altii, prin mijlocirea
harului. Pentru acest motiv, casatoria nu-si afla locul nici in moral, nici in estetic, ci in religios.
Prin intrupare, mantuitorul ne ofere posibilitatea sa-l vedem pe El Insusi, prin fata Lui omeneasca,
dar, in acelasi timp, ne ofera si posibilitatea de a-L vedea in fetele semenilor, in care este prezent prin
Sfintele Taine.

30
Parintele Staniloe spune ca faptul ca in Casatorie Dumnezeu e cunoscut prin celalat, iar in Maslu,
prin mangaierea primita de la El in stare de boala, face ca aceste 2 Taine sa fie asezate la urma, dupa ce
preotul a pus pe om in legatura directa cu Hristos prin celelelte 4 Taine.

B. Casatoria ca stare naturala


Casatoria, ca legatura natural pe viata, intre barbat si femeie, are la baza faptul ca numai impreuna
acestia formeaza umanitatea completa.
Pentru om, singuratatea este sinonima cu suferinta si, de aceea, Dumnezeu a zis ca nu este bine ca
omul sa fie singur si i-a facut un ajutor potrivit pentru el.
Evdokimov considera ca termenukl ajutor trebuie inteles ca o raportare a unuia catre celalalt,
fiinta umana fiind chiar de la inceput o fiinta conjugala.
In gandirea lui Dumnezeu, masculinul si femininul sunt inseparabile, incat o fiinta omeneasca,
luata separata si considerata in sine, nu este cu desavarsire om.
Adam a fost intotdeauna Adam-Eva. Cei doi se unesc intr-un trup si intr-un suflet, fara a-si pierde
identitatea.
Pornind de la aceste date, casatoria avea inca de la inceput atributele unitatii si indisolubilitatii.
Prin caderea in pacat, casatoria, ca legatura naturala intre barbat si femeie, a avut de suferit.
Unitatea si indisolubilitatea nu au mai fost respectate, practicandu-se divortul si repudierea femeii. Nu a
mai fost respectata nici egalitatea dintre barbat si femeie, avesta fiind socotita de multe ori un instrument
de care barbatul putea dispune in functie de conjunctura sau interese proprii. Rostul ei fundamental consta
in a asigura sotului urmasi.
Desi Legea prevedea pedeapsa capitala in caz de infidelitate si pentru barbat si pentru femeie, in
practica era pedepsita doar femeia.
Aceste disfunctionalitati sunt explicabile prin pierderea harului din starea primordiala.
Cu toate acestea, casatoria, ca legatura naturala, nu a fost desfiintata in esenta ei, tot asa cum nici
chipul lui Dumnezeu nu a fost distrus, ci doar estompat sau intunecat.
Mantuitorul Insusi, referindu-se la barbat si femeie, spune ca ceea ce a unit Dumnezeu omul sa nu
desparta.

C. Intarirea si inaltarea Casatoriei


Intarirea si inaltarea Casatoriei, din ordinea naturii in ordinea harului, o face Mantuitorul, prin
participarea la nunta din Cana Galileii. Svarsind acolo cea dintai minune, Mantuitorul vrea sa arate ca
incepe inaltarea vietii omenesti in ordinea harului de la intarirea si inaltarea casatoriei. El afirma implicit
necesitatea revenirii la unitatea si indisolubilitatea originara a casatoriei.
Mantuitorul afirma ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de vina de desfranare, si va lua alta,
savarseste adulter, la fel si cel care s-a insurat cu cea lasata, intrucat legatura casatoriei nu se desfiinteaza
prin despartirea sotilor. De aceea, Biserica noastra nu admite divortul decat in cazul adulterului.
Aceasta unitate este posibila numai prin iubire. Iubirea si unitatea presupun responsabilitatea
reciproca a sotilor.
Daca cei doi concep casatoria doar ca o modalitate de satisfacere a instinctului sexual, se plictisesc
repede unul de celalat, insa atunci cand casatoria crestina se afla pe coordonatele ei autentice, trupul
fiecaruia capata o adancime spirituala tot mai mare, fiecare devine pentru celalalt o taina tot mai cunoscuta
si tot mai indefinita, in acelasi timp.
Sf. Ioan GA considera casatoria o intruchipare a lui Dumnezeu Insusi sau o teofonie.
Casatoria nu exclude efortul duhovnicesc, ci il potenteaza.

31
Sf. Pavel ii indeamna pe soti sa se supuna unul altuia, intru frica lui Hristos. Barbatul este cap
femeii, tot asa cum si Hristos este cap Bisericii. Asa cum Biserica se supune lui Hristos, asa si femeile
barbatilor lor. Barbatii sunt datori sa-si iubeasca sotiile, asa cum Hristos Si-a iubit Biserica si S-a jertfit
pentru ea.
Casatoria, ca legatura naturala intre barbat si femeie, este ridicata la nivelul Tainei prin Mantuitorul
Hristos si in Biserica.
Sf. Ioan GA numeste familia crestina Biserica mica sau icoana tainica a Bisericii. Crestinismul
nu dispretuieste nevoia unirii trupesti dintre barbat si femeie. Daca Sf. Pavel recomanda fecioria, el isi
exprima propria opinie, fara a condamna insa casatoria.
Sexualitatea asumata prin casatorie nu are in structura ei ceva reprobabil. Sexualitatea conjugala
devine un mijloc de unire sufleteasca si de crestere in aceasta unire.
Daca deturnarea sexualitatii se poate produce si in casatorie, ea este prezenta intotdeauna in
relatiile sexuale dezordonate, pentru ca transforma partenerii in simple instrumente sexuale, iar continutul
sexualitatii este redus la epiderma. Daca sexualitatea poate avea un continut pacatos si in familia crestina,
ea are intotdeauna acest continut in sexualitatea extraconjugala. Sotii trebuie sa aibe constiinta ca, daca
legatura lor se reduce la satisfacerea poftei trupesti, aceasta aluneca spre pacat si e pandita de destramare.
Asadar, casatoria nu este un simplu remediu pentru satisfacerea unei pofte pacatoase, ci un mijloc prin
care se asigura si se cultiva comuniunea intre soti.
Este gresita opinia potrivit careia singura justificare a casatoriei, si implicit a sexualitatii, este
conceperea si nasterea copiilor. Sf. Ambrozie, Fer. Augustin si Toma de Aquino considera ca bunul
fundamental al casatoriei este procreatia. Aceasta opinie este contrazisa de spiritualitatea ortodoxa. Sf.
Ioan GA spune ca sunt 2 ratiuni pentru care a fost instituita casatoria: pentru a-l face pe barbat sa se
multumeasca cu o singura femeie si pentru a face copii, dar principala este cea dintai. Cat priveste
procreatia, casatoria nu o aduce in mod obligatoriu, ca dovada fiind numeroasele casnicii care nu pot avea
copii. De aceea, afirma el, prima ratiune a casatoriei este de a regla viata sexuala, prin aceasta reglare
cultivandu-se comuniunea dintre soti.
Comuniunea si unitatea pot fi realizate in casatorie si fara nasterea de copii, atunci cand parintii nu
pot concepe, nu si atunci cand nu vor sa conceapa, caz in care, legatura dintre soti devine un simplu prilej
de satisfacere a poftei trupesti, devenind un act pacatos.
Prin nasterea de copii, responsabilitatea sotilor nu se mai raporteaza doar la ei insisi, ci si la
urmasii lor. Astfel, dimensiunea sociala a casatoriei devine mult mai evidenta, ea presupunand depasirea
egoismului familial.
Taina Casatoriei este mai cuprinzatoare decat familia. Ea este Taina iubirii dumnezeiesti.
O familie care se rezuma numai la interesele ei reprezinta doar biologicul, comun si animalelor.
Pacatul propriu al familiei de azi nu este divortul sau salbaticia spirituala, ci autoadorarea familiei, refuzul
de a vedea casatoria ca orientata spre Imparatia lui Dumnezeu.
Exista o pornire de a face totul pentru familie, daca trebuie, chiar de a fura. Familia nu mai este
spre slava lui Dumnezeu. Tocmai de aceea familia moderna se sfarama asa de usor.
O casatorie crestina se incheie intre doua persoane, iar fidelitatea comuna a celor doi fata de al
treilea, Dumnezeu, ii pastreaza pe acestia intr-o adevarata unitate intre ei si cu Dumnezeu.

D. Taina Cununiei in Traditia crestina


Existenta Tainei Casatoriei in practica Bisericii este atestata incepand cu Parintii Apostolici.
Crestinismul dezaproba poligamia si infidelitatea conjugala, dar si intentia infidelitatii.
Casatoria crestina este o taina, pentru ca prin ea se impartaseste harul sfintitor, care o face sa
ilustreze la nivel uman unirea dintre Hristos si Biserica.

32
Frumusetea si sfintenia casatoriei pot fi inlaturate prin desfranare, care este o stare de anormalitate.
Taina casatoriei nu trebuie murdarita, la nunti, cu cantece de rusine si cu petreceri nepotrivite.
Cei care nu se casatoresc, nu trebuie sa dispretuiasca pe cei casatoriti.
Casatoria a doua si a treia sunt acceptate de Biserica, pornind de la cuvinte Sf. Ap. Pavel:Daca
insa nu pot sa se infraneze, sa se casatoreasac. Fiindca mai bine este sa se casatoreasca, decat sa arda
(ICorinteti 7,9).
Insa, conform majoritatii Parintilor, daca prima casatorie este lege, a doua sau a treia sunt concesii
sau pogoraminte fata de neputintele omenesti. Pentru acest motiv, ele au fost intotdeauna associate cu
Taina Pocaintei. Casatoria a doua si a treia nu mai au binecuvantarea Tainelor, ci doar binecuvantarea
mica, comuna ierurgiilor si altor slujbe bisericesti.
In Molitfelnic se prevede ca a patra nunta este o faradelege, iar cine va indrazni sa cunune va fi
canonisit si lipsit de harul preotiei.

E. Partile componenete ale Tainei Cununiei si semnificatia lor


In BO, savarsitorul Tainei Cununiei este preotul, pentru ca prin el vine in fata celor ce se
casatoresc, in mijlocul lor, in mod invizibil, Insusi Hristos, Care pecetluieste legatura naturala pe care
acestia o consimt si care ii mentine uniti in El.
A considera Casatoria incheiata numai prin consimtamantul sotilor, ca in catolicism, unde preotul
este numai martor, inseamna a o vedea numai la nivelul ei de legatura naturala.
Primitorii sunt un barbat si o femeie, necasatoriti, care nu au intre ei un grad de rudenie mai mic
decat gradul 5.
Logodna este o ierurgie care se savaseste inainte de Taina cununiei, prin care viitorii soti
fagaduiesc inaintea lui Dumnezeu ca se vor casatori. Actul principal al serviciului religios consta in
punerea si schimbarea inelelor. Atingerea fruntii fiecaruia cu inelul si rostirea numelui fiecaruia arata atat
libertatea optiunii lor, cat si egalitatea lor in fata lui Dumnezeu si in fata oamenilor. Logodna se face in
numele Tatalui si al Fiului si Al Sfantului Duh, fiecare fiind insemnat cu semnul Sf. Cruci de 3 ori.
Angajamentul lor se face in numele Sf. Treimi. Lumanarile aprinse arata ca viata lor in doi va beneficia de
lumina lui Hristos.
Inelele si semnificatia lor simbolica se unesc cu rugaciunea preotului. inelele sugereaza iubirea
nesfarsita si fidelitatea neconditionata, precum si trainicia legaturii dintre viitorii soti.
In prima rugaciune a Tainei Cununiei, preotul reaminteste instituirea casatoriei, ca legatura
naturala intre barbat si femeie, prin chiar actul creatiei primilor oameni, legatura perpetuata in timp si
ilustrata de Avraam si Sara, de Isaac si Rebeca, de Iacob si Rahila, etc. Sunt amintite Intruparea si
Nasterea din Fecioara, precum si participarea la nunta din Cana Galileii, pe care Mantuitorul a
binecuvantat-o. De altfel, Mantuitorul binecuvinteaza si casatoria prezenta, radicand legatura celor doi din
ordinea naturii, in ordinea harului. Tot aici este exprimata cu claritate ideea ca Taina Casatoriei nu trebuie
limitata la familie, intrucat sfera ei de actiune priveste Biserica in integralitatea ei.
In rugaciunea a doua, preotul reaminteste faptul ca Dumnezeu l-a creat pe om ca pe un stapan al
fapturii, urmand sa-si implineasca mandatul de imparat impreuna cu sotia sa, motiv pentru care preotul
cere lui Dumnezeu sa trimita harul Sau peste amandoi, pentru a le binecuvanta casnicia, asa cum ia
binecuvantat pe Avraam si Sara. Fara paza lui Dumnezeu, casnicia celor doi risca esecul.
Preotul se roaga ca Dumnezeu sa-Si aduca aminte de dansii, de parintii lor, de nasi si de toti cei
care participa la savarsirea acestei Sfinte Taine.
Finalitatea naturala a Casniciei, adica dobandirea de prunci buni, este asociata cu buna intelegere
sufleteasca si trupeasca. Este ilustrata aici importanta sexualitatii conjugale si efectele ei pozitive.

33
In rugaciunea a treia se poate vorbi de o epicleza a slujbei cununiei, echivalenta celei din
rugaciunea pentru sfintirea apei din slujba Botezului.
Semnul vazut al sfintirii nevazute a acestei legaturi este unirea, de catre preot, a mainii drepte a
barbatului cu dreapta femeii, iar actul ritual care simbolizeaza si pecetluieste savarsirea Tainei este
punerea cununiilor pe capetele mirilor. Cununile celor ce se casatoresc exprima demnitatea si cinstea pe
care o primesc mirii.
In rugaciunea de dupa Evanghelie, preotul se roaga ca Dumnezeu sa-i pazeasca pe cei proaspat
casatoriti.
Paharul pe care il primesc tinerii exprima atat bucuria provocata de eveniment, cat si partasia care
va caracteriza viata lor de acum inainte.
Inconjurarea de 3 ori a mesei pe care se afla Sfanta Evanghelie si Sf. Cruce, ca si la Botez si la
Hirotonie, exprima bucuria provocata de eveniment, dar si responsabilitatea asumata in fata lui Dumnezeu
si a oamenilor, de a trai viata de familie in conformitate cu preceptele evanghelice si cu logica Crucii.
Cantecele care insotesc inconjurarea mesei amintesc fie nasterea Mantuitorului din Fecioara si obligatia
nasterii si cresterii copiilor in frica de Dumnezeu, fie partasia la viata in Hristos, dupa modelul sfintilor.
Atunci cand li se iau cununiile de pe cap, mirii pun mainile pe Sf Evanghelie si pe Sf. Cruce,
reamintind legamantul de a pazi legatura dragostei si a unirii intre ei curate, neintrerupta, dreapta si
cinstita, pana la moarte, urmand ce este placut lui Dumnezeu si oamenilor.
In penultima rugaciune, preotul se roaga ca Dumnezeu sa binecuvinteze intrarile si iesirile lor.
Prin Cununie, casa mirilor devine un spatiu liturgic sacru, in care se iontra in numele Domnului si
se iese tot in numele Lui.
Otpustul slujbei Cununiei reaminteste ajutorul primit prin Sf. Taina si pomeneste numele Sfintilor
Constantin si Elena, care, intocmai cu Apostolii au vazut crucea Dimnului pe cer. Demnitatea lor
imparateasca este un simbol al Preotiei imparatesti a sotilor. Ultimele cuvinte ale slujbei ii intoarce pe soti
spre misiunea lor apostolica: marturisirea credintei prin viata lor, prin Preotia lor conjugala.

7. Taina Sfantului Maslu


Sf. Maslu este Taina prin care se imparatseste credinciosului bolnav harul tamaduirii trupesti si al
iertarii pacatelor facute dupa ultima Marturisire, prin ungerea cu untdelemn sfintit, insotita de rugaciunea
preotilor.
Mantuitorul Insusi a tamaduit bolnavi si le-a iertat pacatele, dand si Apostolilor aceasta putere.
Desi fara o mentiune expresa, se pare ca aceasta Taina a fost practicata de Apostoli inca din timpul
activitatii pamantesti a Mantuitorului.
Sf. Iacob, ruda Domnului, arata ca Taina se savarsea in Biserica primara.
Nu calitatile terapeutice naturale ale untdelemnului vindeca, ci rugaciunea credintei.

A. Taina Sfantului Maslu in Traditia Bisericii


Marturiile patristice arata ca Taina se savarsea chiar de la inceputurile Bisericii.
Astfel, Sf. Irineu aminteste existenta Tainei in mod indirect, atunci cand vorbeste despre
parodierea ei in practicile gnostice.
Origen prezinta in mod explicit savarsirea Tainei precum si efectele ei.
Sf. Chiril al Alexandreiei condamna pe cei care cer serviciile vrajitorilor de tot felul, recomandand
crestinilor Taina Sf. Maslu.
Existenta si practicarea Tainei sunt mentionate si de Eusebiu de Cezareea, Sf. Efrem Sirul si Sf.
Ioan GA.

34
In timpul papei Inocentiu I (contemporan cu Sf. Ioan GA) au aparut niste neintelegeri referitoare la
Taina Sf. Maslu, si anume, daca Taina poate fi savarsita si pentru cei nebotezati si daca poate fi savarsita
numai de preoti (asa cum se cere in textul din Iacob 5,14-15) sau si de episcopi. Papa lamureste dileme
astfel: cuvintele Ap. Iacob se refera numai la bolnavii cei credinciosi, care pot fi unsi cu untdelemn sfintit;
episcopul poate savarsitot ceea ce se permite preotului sa se savarseasca (Apostolulu vorbeste de preoti
pentru ca episcopii, fiind retinuti cu alte ocupatii, nu pot merge la toti bolnavii); celor ce se afla in
perioada de pocainta nu li se poate savarsi aceasta ungere, pentru ca ea este Taina.

B. Efectele Tainei
Prin Taina Sf. Maslu se urmareste, in special, vindecarea trupului. De aceea, aceasta Taina poate fi
socotita, prin excelenta Taina a trupului.
Dar, atat timp cat omul traieste, nu poate fi impartit, trupul si sufletul interconditionandu-se, astfel
ca, harul nu lucreaza asupra trupului fara sa lucreze si asupra sufletului. De aceea, in rugaciunile acestei
Taine, se cer impreuna: tamaduirea trupului, iertarea de pacate si curatirea sufletului de pacate.
Aceasta inteconditionare intre trup si suflet, precum si necesitatea tamaduirii amandurora, sunt
evidentiate in intreaga structura a Tainei.
Daca Dumnezeu sfinteste untdelemnul, tot El este Cel care tamaduieste. Savarsitorul real al Tainei
este Iisus Hristos.
Ungerea se face in semnul Sf. Cruci, arma pe care Dumnezeu ne-o da impotriva diavolului,
sinonima cu puterea lui Dumnezeu.
Ungerea se face spre izbavire desavarsita de pacate si spre mostenirea imparatiei cerurilor.
Prin untdelemnul sfintit putem reactiva preotia imparateasca proprie, slabita de pacatele
savarsite si care au provocat boala.
Prin aceasta ungere, murim fata de pacat si viem dreptatii, imbracandu-ne in Domnul nostru Iisus
Hristos. Prin aceasta imbracare devenim puternici, prin participare la puterea lui Hristos.
Imbracarea in Hristos presupune si o impreuna petrecere cu Hristos, atat in ceilalti ani ai vietii,
cat si pururea, in eternitate. Asadar, este gresita ideea ca Maslul se face exclusiv muribunzilor. In Apus,
aceasta ide a devenit componenta a invataturii de credinta, incepand din sec XII-XIII, Taina fiind numita
de atunci Extrema ungere sau Taina celor care mor (exeuntium).
Bolnavul se roaga pentru el insusi, dar pentru cel bolnav se roaga si comunitatea crestina,
reprezentata prin credinciosii care participa la savarsirea Tainei si prin preoti.
Solidaritatea Bisericii cu cel suferind este ilustrata pe tot parcursul Tainei: un madular este bolnav,
dar prin el sufera si intregul.
Preotul care citeste rugaciunea, compatimeste impreuna cu cel suferind.
Dumnezeu este chemat sa actualizeze si pentru cei prezenti indurarile si mila Lui.
Cel bolnav, impreuna cu comunitatea, nu cer ajutorul lui Dumnezeu ca recompensa, ci dintr-o
neputinta reala.
Pentru ca pacatul lasa intotdeauna urme in trup, provocand boala fizica, Maslul urmareste stergerea
acestor urme, care este posibila doar prin stergerea pacatului sau a cauzei obiective care provoaca
suferinta. Pentru acest motiv, in Taina Sf. Maslu, tamaduirea trupeasca este asociata cu cea sufleteasca si
conditionata de aceasta.
Renuntarea la pacat este sinonima cu cultivarea ratiunilor puse de Dumnezeu in fire. Aceasta
performanta nu este posibila fara Dumnezeu. Tocmai de aceea este tinuta deschisa Evanghelia deasupra
capului celui pentru care se savarseste Taina, de preotii slujitori.
Faptul ca Taina trebuie savarsita de cel putin 2 preoti si ca, de obicei, se face cu participarea mai
multor credinciosi, arata necesitatea si puterea comuniunii in Biserica.

35
In niciuna din celelalte Taine nu se citeste de 7 ori rugaciunea de sfintire, nu se citesc 7 pericope
apostolice si 7 pericope evanghelice, nu se citesc 7 rugaciuni si nici nu se repeta gestul sacramental de 7
ori ca in Taina Sf. Maslu. Aceasta insistenta se justifica prin afaptul ca boala trupeasca sau sufleteasca il
face pe cel suferind inapt pentru o viata normala sau il ameninta cu moartea.

ESHATOLOGIA

Cuvantul eshatologie este un derivat al cuvantului grecesc eshata = cele de pe urma, cele
dupa care nu mai urmeaza altceva.
Eshatologia face trimitere la etapa finala a existentei (ultimele momente din istoria mantuirii)
Eshatologia are 2 dimensini: Eshatologia particulara (- personala, care se referera la fiecare om)
si Eshatologia generala (care se referea la toti oamenii si la intregul Cosmos).

I. ESHATOLOGIA PARTICULARA

1. Sfarsitul vietii pamantesti si viata vesnica


Pentru ca Dumnezeu a creat omul si lumea in vederea unei finalitati voite de El, intre iconomie si
eshatologie exista o relatie foarte stransa: datorita acestei relatii osmotice, Mantuitorul Hristos S-a
intrupat, a murit, a inviat, S-a inaltat la cer.
Eshatologia (atat particulara, cat si generala) evidentiaza sensurile, rosturile, finalitatile voite de
Dumnezeu cand a conceput si creat existenta.

2. Moartea ca trecere de la viata temporala la cea eterna


Daca eshatologia da sens existentei, moartea este si ea necesara si plina de sens, pentru ca exprima
necesitatea implinirii omului prin comuniunea eterna si neimpiedicata de ceva, cu Dumnezeu.
Pr. Dumitru Staniloae: Moartea fizica este cea care deschide o poarta existentei in lumea noua,
prefacura, pnevmatizata sau indumnezeita.
Totusi, spaima de moarte, pe care o exprima si Mantuitorul ca Om, arata ca moartea nu este
naturala, pentru ca Dumnezeu nu ne-a creat in vederea mortii (acest lucru ar fi absurd).
Moartea este indusa in existenta mai intai de ingerii cazuti, apoi de catre om.
Frica de moarte si siguranta mortii este contrazisa de speranta (visul) nemuririi, ceea ce inseamna
ca oamenii au experimentat nemurirea, pentru ca nu poti dori ceea ce nu ai experimentat.
Ideea nemuririi este prezenta si in spiritualitatea romaneasca: se vorbeste despre tinerete fara
batranete si viata fara de moarte.
Ideea nemuririi a revenit si in stiinta, oameniide stiinta reflectand la ideea nemuririi si afirmand ca
moartea poate fi biruita prin stiinta, stiinta va descoperi un antidote impotriva mortii. Dar, d.p.d.v.
teologic, ideea de a deveni nemuritor prin mijloace stiintifice este o utopie, pentru ca nemurirea tine de
vointa expresa a lui Dumnezeu, care foloseste ca instrument care face posibila nemurirea: harul Sau.
Dumnezeu ne vrea parteneri de dialog pentru eternitate.
Inainte de caderea in pacat, omul era nemuritor; dupa caderea in pacat, numarul de ani traiti de om
s-a diminuat direct proportional cu trecerea anilor.
Potrivit Scripturii, Dumnezeu a hotarat ca varsta maxima la care poate ajunge omul este de 120 de
ani, in conditii exceptionale. In conditii obisnuite, varsta este de 80 de ani, iar ceea ce este dupa este un
chin.

36
Pentru aceste motive, noi, cei care credem, nu mai simtim moartea ca pe o pedeapsa, ci ca pe o
predare lui Dumnezeu, ca un mijloc de apropiere cu Dumnezeu, dupa cum Mantuitorul S-a predat, ca
Om, Tatalui, predare care presupune iubirea (Pr. D. Staniloae).
Dupa despartirea de trup, sufletul duce o existenta constienta si poarta cu el intreg bagajul de
senzatii, perceptii, experimentari si cunoasteri pe care omul le-a adunat in viata.
Starile de moarte clinica marturisesc ca sufletul, dupa despartire, duce o existenta constienta.

3. Nemurirea sufletului
Ideea ca sufletul omului este nemuritor pentru ca are structura spirituala/duhovniceasca (asa cum
se mentioneaza in manualele de dogmatica mai vechi) este falsa, deoarece acest lucru ar insemna ca ar
avea nemurire de la sine si, deci, sufletul ar fi el insusi un Dumnezeu. Or, numai Dumnezeu are nemurirea
in sine.
Deci, indestructibilitatea sufletului nu isi cauza in niste functii sau calitati/insusiri ale lui, ci isi are
cauza in voia lui Dumnezeu, Care ne creeaza in vederea comuniunii eterne.
Suflarea de viata originara trebuie inteleasa si din perspectiva nemuririi sufletului.
Nemurirea sufletului este postulata (impusa) de existenta lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu n-ar
exista, n-ar exista nici nemurirea sufletului, pentru ca nemurirea sufletului voita de Dumnezeu are ca baza
indestructibilitatea relatiei dintre Dumnezeu si om, ca persoane.
Astazi, stiinta socoteste sufletul ca fiind o functie a creierului, pentru ca atunci cand creierul se
imbolnaveste, omul nu se mai comporta normal/firesc.
Din perspectiva crestina, creierul este un instrument, un receptor care primeste mesajele sufletului.
Daca acesta se strica, nu insemna ca emitatorul nu exista.
Stiinta afirma ca experientele din situatiile traumatice (moarte clinica) exprima tot o functie a
creierului. Teologia contrazice aceasta teorie, prin numeroase argumente.
Sufletul uman nu imbatraneste, ramane vesnic tanar, daca nu se acopera cu tot felul de lucruri urate
(caz in care se poate imbolnavi).
Iadul = cronicizarea raului.
Nu conteaza timpul cand mori, ci starea in care te afli.

4. Necesitatea Judecatii particulare


In spiritualitatea ortodoxa se crede ca Judecata Particulara are loc la 40 de zile dupa moarte, desi
acest lucru nu este revelat in revelatia scripturistica (nu este precizat/formulat explicit nicaieri), insa este
regasit in Sfanta Traditie.
Judecata Particulara este necesara pentru ca suntem singurele existente/fiinte responsabile (intr-un
alt mod decat ingerii, pentru ca purtam chipul lui Dumnezeu).
Ingerii sunt responsabili, dar nu in forma in care sunt responsabili oamenii, deoarece ei nu au
putere creatoare.
Sf. Ioan Damaschin: Viata este ca un targ unde se cumpara si se vinde, unde oamenii vor sa
cumpere cat mai ieftin si sa vanda cat mai scump = rascumpararea timpului.
Ideea rascumpararii timpului este foarte prezenta in cultul ortodox. Timpul trebuie folosit in
conformitate cu voia lui Dumnezeu.
Nu conteaza timpul cand mori, ci cum mori: in comuniune cu Dumnezeu, sau separate de
comuniunea cu Dumnezeu.
Sf. Maxim Marturisitorul: Dumnezeu inscrie in ontologia existentei miscarea si timpul, pentru ca
creatia are menirea naturala de a parcurge distanta de la creatina buna, venita din mana lui Dumnezeu,

37
pana la creatia desavarsita, in care trebuie sa se regaseasca si contributia omului, pentru ca Dumnezeu ne
vrea colaboratori.
Creatia buna -> + contributia omului => desavarsire (ideea de progres).
Deci, in procesul (legatura dintre structura creatiei si structura omului) devenirii lumii nu este
prezent doar Dumnezeu, ci si omul. De aceea, ideea de progres este strans legata de Teologie.
In existenta noastra cazuta, totul este relativ, si orice forma de progres este asociata inevitabil cu
raul. Orice forma a progresului stiintific este asociata inevitabil cu raul (vindeca un loc, dar imbolnaveste
alte trei).
Teologia este singura forma de stiinta care nu leaga progresul de ideea de rau.

5. Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern


Rai = comuniuniea infinita cu Dumnezeu. Aceasta comuniune creeaza starea de implinire, de
beatitudine, de fericire.
In arta bisericeasca, raiul este descries ca un loc cu multa verdeatasi pasarele.
Iad = neputinta eterna de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Aceasta neputinta provoaca suferinta
sau chinurile iadului.
Din acest motiv, in arta bisericeasca, acestea sunt infatisate in mod infricosator.
Pentru ca nu avem experienta acelor locuri/stari, apelam la metafore (ex., in pictura).
Pr. D. Staniloaie: Iadul implica, in structura lui, doua posibilitati: de a fi etern pentru unii si
neetern pentru altii => cei care nu pot iesi din iad pana la Judecata Universala, nu vor mai putea fi scosi
vreodata. Aceasta este logica rugaciunilor noastre pentru cei adormiti.
Din iad se poate trece in rai?
De aceasta sansa beneficiaza persoanele care nu au murit total separate de Dumnezeu. Persoana
separata aici total de Dumnezeu, presupune si separarea in eternitate.
Din rai in iad se poate trece?
Nu se poate, pentru ca omul, avand o comuniune cu Dumnezeu care se prelungeste in eternitate,
comuniunea aceasta nu mai poate fi stricata s-a stabilizat in bine (tot asa cum ingerii care n-au cazut
cand au cazut altii, nu mai pot cadea).
Pr. D. Staniloaie: Vesnicia iadului este o taina a libertatii omului.
Iadul nu este voit (nici creat) de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu nu ne-a creat pentru iad
(Mantuitorul chiar spune ca iadul apartine demonilor).
Iadul si vesnicia lui sunt legate, ca realitati existentiale, de libertatea omului. Omul se poate
statornici in bine sau in rau. De aceea, vorbim despre faptul ca iadul poate fi etern pentru unii si neetern
pentru altii.
Dupa ce murim, nu ne mai putem folosi libertatea.
Existenta iadului si eternitatea lui nu au legatura cu Dumnezeu, ci sunt taine ale libertatii omului.
Sf. Ioan Damaschin: Focul iadului despre care vorbesc traitorii crestini consta in poftele care nu-
si mai gasesc materia pentru a se satisface. De aceea, omul, dupa despartire/moarte, ia cu el intregul
bagaj de senzatii si perceptii si merge cu el in iad sau in rai, pentru eternitate.
Lipsa materiei aprinde focul iadului.
Pr. D. Staniloae: In chinurile iadului putem sa observam un element obiectiv: lipsa materiei, si
unul subiectiv, care presupune efervescenta fantasmagorica a poftei, intretinuta de lipsa.

6. Autorul si criteriul Judecatii Particulare


Autorul Judecatii Particulare este Mantuitorul Iisus Hristos, pentru ca El este Dumnezeu si om.
Intrupandu-Se, El stie cel mai bine la ce pericole este supusa natura umana.

38
Pr. D. Staniloae: Desi Dumnezeu e vazut ca iubire nebuna (*neimpiedicata de nimeni si de
nimic), in spiritualitatea ortodoxa, cand vorbim de Judecata, Il numim pe Judecator <<Infricosator>>.
Expresia de Judecatorul Infricosator este promovata de subiectivitatea noastra vinovata.
Criteriul: conformitatea sau neconformitatea noastra cu norma obiectiva a realitatii (Revelatia).

7. Martorii, acuzatorii si aparatorii de la Judecata Particulara


Primul martor este constiinta noastra neimbolnavita. Constiintele stricate (adormite, imbolnavite)
aici si care au ajuns sa considere raul bine, acolo vor fi sanatoase, treze, si vor avea capacitatea sa
evidentieze tot binele si tot raul facut aici.
Constiinta noastra se manifesta foarte puternic si aici. Desi ea ne atrage atentia asupra unui lucuru
ca e buna sau rau, ca un lucru nu trebuie sau nu poate fi facut, noi facem totusi lucrul cel rau.
Nu exista n-am stiut sau n-am putut, pentru ca ne-a spus Mantuitorul: De n-as fi venit si nu le-as
fi grait, pacat n-ar avea; dar acum ei nu au cuvant de dezvinovatire pentru pacatul lor. (In. 15:22).
Fiecare primeste la botez un inger care are menirea de a sta perpetuu langa om; el este prezent si la
Judecata Particulara si incearca sa-l ajute pe om, asa cum a facut-o in timpul vietii acestuia.
Cine negociaza revelatia, este dependent de rau.
Alti martori:
- ingerii buni (in frunte cu Ingerul pazitor - aparator);
- ingerii rai (acuzatori);
- toti sfintii;
- Maica Domnului.
Pr. D. Staniloae: In orice forma de rau uman, este prezenta si libertatea diavolului.
Nu poate omul pacatui, cat poate Dumnezeu sa ierte, (bineinteles, este necesara pocainta).

8. Starea sufletelor intre Judecata Particulara si cea Universala


Sufletele celor plecati de aici, care au ajuns in iad, sunt inchise ca intr-o inchisoare, insa nu sunt
chinuite in focul general suprem, ci il au inaintea ochilor, stiind ca vor cadea inevitabil in el. In aceasta
stare tranzitorie, multe suflete pot fi scoase din iad, prin rugaciunile celor vii.
Concluzie: Nici fericirea, nici chinul experimentat in starea de dupa Judecata Particulara, nu sunt
desavarsite pana la Judecata de Apoi.
Binele si raul facute de om nu mor odata cu el, ci se inmultesc in forma geometrica pana la a doua
venire, de aceea este nevoie de Judecata obsteasca.

9. Comuniunea dreptilor in Rai si a Bisericii de pe pamant cu ei


Dupa modelul Trinitar, omul este existenta comunitara prin ontologia lui, pentru ca poarta in el
chipul lui Dumnezeu, care presupune Trinitatea.
Tragedia omului cazut este refuzul comuniunii iubitoare si responsabile cu Dumnezeu si cu creatia
Lui. Acest refuz are efecte catastrofale.
Chiar si raul presupune comuniune, insa inversa. Raul are efecte asupra intregului Cosmos.
In Rai, oamenii au evidentiat chipul lui Dumnezeu, duhul comunitar, care se manifesta in
pleniutudinea legaturii dintre om si Dumnezeu.
Comuniunea dreptilor se rasfrange si asupra celor de pe pamant, pentru ca dreptii din Rai nu sunt
morti, ci vii, iar cei de pe pamant se roaga pentru cei de dincolo; nu ne putem separa unii de altii.
Sfintii aflati in Rai arata ca umanitatea lor a ajuns la desavarsire, dupa cum umanitatea
Mantuitorului Hristos a ajuns la desavarsire. Daca Mantuitorul a iubit si iubeste in continuare toti oamenii,
la fel si sfintii ii iubesc responsabil pe cei vii.

39
Ori de cate ori faceti un bine unuia dintre acestia mai mici ai Mei, mie mi-ati facut (Mantuitorul
Hristos).
Noi ne rugam pentru raposatii nostri si le cerem ca si ei sa se roage pentru noi. Solidaritatea
aceasta este ilustrata la Proscomidie.
Exista: Biserica Luptatoare (cei de pe pamant) si Biserica Biruitoare (dreptii din Rai). Aceastea nu
sunt entitati separate sau distincte, ci complementare.

10. Rugaciunea Bisericii pentru cei raposati si starea sufletelor din iad
Noi ne rugam pentru toti cei raposati. Cei din Rai, aflati pe trepte inferioare, pot urca pe trepte
superioare, pentru rugaciunile noastre. Iar cei aflati pe trepte inalte, pot urca si mai sus. Relatia cu
Dumnezeu este infinitate si omul poate participa la infinitate.
Cei din iad, care nu sunt lipsiti total de credinta in Dumnezeu, pot urca de la un nivel de suferinta
mai mare, la unul mai mic, iar la Judecata Finala pot fi scosi din iad, numai atunci!!! Trecerea din iad in
rai nu se poate face decat la Judecata de Apoi aceasta este o norma a Bisericii Ortodoxe.

II. ESHATOLOGIA UNIVERSALA

1. Inaintarea creatiei spre sfarsit


Raiul este loc si o stare in care omul se afla in comuniune cu Dumnezeu neintrerupta,
neimpiedicata de nimic, care provoaca fericire si implinire. Aceasta este starea pentru care am fost facuti.
Iadul este loc si o stare de lipsa a comuniunii cu Dumnezeu. Neputinta acestei comuniuni duce la
suferinta. De asemenea, suferinta mai este provocata si de nevoia nesatisfacuta de a experimenta pacatele.
Daca fiecare om a fost judecat dupa moarte, de ce mai este necesara Judecata finala? Binele si raul
savarsit de un om nu se sfarseste odata cu moartea, ci se multiplica pana la Judecata Universala.

2. Pareri despre conditia lumii in momentul sfarsitului


Sfarsitul chipului actual al lumii nu se cunoaste. Suntem datori fiecare si toti sa sprijinim progresul
autentic voit de Dumnezeu -> sinonim cu implinirea planului lui Dumnezeu.
Nu exista unanimitate de opinii. Unii teologi spun ca sfarsitul chipului actual al lumii se va
produce atunci cand raul va atinge culmea, sau coincide cu ultima dezvoltare a binelui.
Pr. D. Staniloae: Numai Dumnezeu constata ca lumea e coapta pentru sfarsitul chipului ei actual,
si numai El stabileste daca am avansat sau nu in planul ei.
Despre sfarsitul lumii vorbeste si stiinta, dar pentru ea, acest sfarsit reprezinta distrugerea sau
neantizarea: Daca originea Cosmosului are la baza o explozie (Big-Bang), sfarsitul va avea loc printr-o
implozie.

3. Semnele sfarsitului si motivul lui nevazut


Evangheliile vorbesc despre semne.
Pr. D. Staniloae spune ca unele sunt prea generale. Despre convertirea evreilor nu se stie in ce sens
se va realiza, iar celelalte semne pot fi socotite ca prezente inainte de a se produce si pot fi contestate cand
se vor fi produs.
Semnele nu sunt relative, ci reale si vestesc sfarsitul lumii cand vor avea o dimensiune cosmica,
asa cum spune Revelatia.
Pr. D. Staniloaie: Istoria nu va ajunge la sfarsit prin ea insasi, ci prin voia lui Dumnezeu, sau
atunci cand continuarea ei nu va mai avea rost.

40
Din aceasta perspectiva, Sfantul Grigorie de Nyssa spune: In virtutea progresului, Hristos Se
zideste perpetuu in viata oamenilor si a lumii si acest proces va inceta cand oamenii vor ajunge la masura
de crestere a umanitatii proprii, pana cand umanitatea nu va mai avea nicio lipsa, ca si Hristos. Intruparea
lui Hristos are dimensiune ontologica. Se va sfarsi cand nu va mai fi posibila o dezvoltare a spiritualitatii,
concentrata in Mantuitorul Hristos.
Sfarsitul chipului actual al lumii nu va fi nici accidental, nici silit de Providenta, ci se va
datora unei misterioase convergente a Providentei cu libertatea omului. => nu este vorba de
predestinare, deoarece omul are libertate; Dumnezeu ne vrea colaboratori.
Este epuizarea istoriei, a chipului actual al lumii, un esec al lui Dumnezeu?
R: Sfarsitul lumii actuale este sinonim cu desavarsirea. Dumnezeu creeaza lumea buna, iar prin
participarea noastra, aceasta ajunge la desavarsire. Omenirea este destinata invierii. Timpul, istoria, sunt
etape.

4. Venirea a Doua a Mantuitorului. Cauza prefacerii lumii si a invierii mortilor


Acestea se vor produce simultan: [II Petru 2:10] Stihiile vor arde = lumea noua e anticipata de
descompunerea lumii actuale tot asa cum omul, pentru a ajunge la inviere, trebuie sa moara.
Acestea isi au cauza in apropierea maxima a lui Dumnezeu de lume. Aceasta face sa cada chipul
invartosat si sa apara cel nou, adaptat trupului Sau inviat si trupurilor noi ale oamenilor. Aceasta este, de
fapt, o Cincizecime cosmica perpetua. Prefacerea aceasta reprezinta ridicarea la o stare de maxima
pnevmatizare prin umplerea de Duhul Sfant prezent in Mantuitorul Hristos sau extensia deplina a Duhului
asupra lumii. Lumea poate fi considerata atunci un Tabor generalizat. (Pr. D. Staniloae)

5. Caracterul pnevmatizat al lumii si transparenta lui Hristos prin toate


Sf. Grigorie Palama: Fara sa dispara material, lumea va fi atat de scaldata in spiritualitate, incat
spiritual nu va mai fi vazut prin materie, ci materia prin spirit.
In forma actuala teologica si stiintifica, lumea, materia este lumina. Lumina naturala va fi coplesita
de lumina necreata a lui Dumnezeu. Lumea noua si trupul uman inviat ating un grad maxim de
imaterialitate si spiritualitate prin indumnezeire dupa har, pastrand, totusi, materialitatea si sensibilitatea,
dupa natura. Materia transfigurata si in stare de inviere ramane tot materie, coplesita de lumina necreata a
lui Dumnezeu.
Hristos Se vede prin toate pentru ca este Logosul divin creator. Rationalitatea si finalitatea
existentei nu tin de existenta ei, ci de voia lui Dumnezeu.
Logica existentei nu trebuie cautata in existenta ei, ci in Creatorul ei.

6. Natura trupurilor inviate


Fata de cei care spun ca oamenii vor fi ca ingerii si, deci, nu vor mai avea trupuri, Metodiu de
Olimp spune ca: Dumnezeu a avut un scop cand a creat pe oameni ca oameni si pe ingeri ca ingeri .
Ar fi injurios sa cugetam ca Dumnezeu, dupa ce creeaza pe om ca om, Se razgandeste si schimba planul.
Fiecare segment creat de Dumnezeu, isi va tine in veci locul lui. Omul va invia si cu trupul, iar trupul
lui va trai etern. Masculinul si femininul isi va pastra specificitatea, dar nu va mai exista functionalitatea
ei de pe pamant.
Cu privire la trupurile inviate, Sf. Ap. Pavel ne da 6 determinari generale, care se opun altor 6
actuale; daca acum trupurile noastre sunt slabe, materiale, pamantesti, muritoare si acoperite de necinste,
sunt asa pentru ca noi vrem sa fie asa. La inviere trupurile vor fi pline de putere, duhovnicesti,
nestricacioase, nemuritoare, ceresti si incarcate de slava. [I Cor. 15: 42-52]

41
Notiunea de trup duhovnicesc, ingeresc, ceresc, nu trebuie inteleasa ca trup ce nu are decat forma,
nu si substanta.

7. Misterul trupului inviat si al Universului restaurat este misterul materiei induhovnicite


Prin Duhul Sfant, trupul Mantuitorului Hristos este transfigurat pe Tabor, anticipand slava Lui de
dupa Inviere si de la a Doua Venire. Daca admitem aceasta idee, si trupurile noastre, si Cosmosul, vor fi
transfigurate precum trupul Mantuitorului Hristos, fara a se confunda cu el, si nici intre ele.
Manifestarea trupurilor inviate si pnevmatizate ale dreptilor va fi la fel ca manifestarea trupului
inviat si pnevmatizat al lui Hristos (exemplu: a trecut prin usile incuiate).

8. Trupurile inviate ale pacatosilor


Vor invia si ele, vor deveni si ele incoruptibile, dar capabile sa simta chinurile, tot asa cum si
trupurile dreptilor isi vor pastra sensibilitatea lor naturala. Acestea vor manifesta o spiritualitate
intunecata (compatibila cu spiritualitatea demonilor); e o accentuata expresie a rautatii, a tristetii din
sufletele lor insingurate, si chinuite de demoni.
Starea de fericire sau nefericire eterna nu se refera doar la suflet, ci si la trup. Si pacatosii se vor
vedea unii pe altii, dar ca niste umbre goale de continut. Vederea aceasta provoaca sentimente negative, nu
bucurie. Si ei inviaza, dar nu se pot bucura de slava trupului inviat al lui Hristos.
Toti vor invia, dar nu toti se vor inalta vom invia toti prin unitatea umanitatii lui Hristos, dar nu
toti spre fericire, pentru ca fericirea tine de decizia personala.
Sf. Clement Alexandrinul: Ratiunea invierii trece asupra tuturor pentru Invierea Mantuitorului
Hristos, Care ridica cu Sine toata firea omului, dar nu va folosi cu nimic pe cei iubitori de pacat, caci ei
vor fi dusi in iad, primind invierea numai pentru a fi pedepsiti.
Iadul nu este voit de Dumnezeu, el este separare de Dumnezeu.
Raul pe care oamenii il experimenteaza este consecinta propriei libertati, dar poate fi si o pedeapsa
de la Dumnezeu, pentru ca orice forma de suferinta este si o pedeapsa de la Dumnezeu - suferinta fiind
provocata de pacat, de folosirea gresita a firii (in conflict cu rationalitatea si finalitatea puse de Dumnezeu
in ea).
Logica firii este ca noi sa fim sanatosi boala si suferinta sunt provocate de pacat, de starea firii
cazute. Dupa inviere acestea nu vor mai exista (pentru cei drepti).

9. Judecata Universala
Sf. Ioan Gura de Aur: Nu vom cunoaste atunci doar pe cei cunoscuti in viata, ci vom privi si pe
cei care n-au ajuns niciodata in vederea noastra.
Pr. D. Staniloae: Exista comuniune intre oameni: chipul lui Dumnezeu este in toti formele de
manifestare sunt infinite. Atunci ne vom regasi in forme plenare absolute in relatie cu chipul lui
Dumnezeu. La momentul acesta va participa si creatia si ne va privi cu bucurie.
Dar si creatia isi va intoarce fata daca am batjocorit-o. Dumnezeu ne vrea colaboratori si in
relatia cu natura. Trebuie sa descoperim si sa cultivam rationalitatile puse de Dumnezeu in creatie.
Chiar si pentru ingeri, Judecata finala va insemna o descoperire a planului lui Dumnezeu, referitor
la lume. Ingerii nu sunt atotstiutori sau atotputernici.
Judecata in cult
Se spune ca atunci vom sta goi (nu se va ascunde nimic), in fata nemitarnicului Judecator.
Faptele vor fi evidente, cartile se vor deschide si faptele se vor vadi => atotstiinta lui Dumnezeu.
Binele si raul nu dispar, ci ele se multiplica in istorie.
Judecata este infricosatoare, iar sentinta ei este definitiva.

42
10. Viata de veci
Sf. Grigorie de Nyssa: Eshatologia va fi o continua epectaza (progres duhovnicesc), din inaltimi
in inaltimi, care nu se vor sfarsi.
Eshatologia mai este numita si Ziua a Opta si presupune participarea la eternitatea lui Dumnezeu;
nu numai la eternitate, ci si la celelalte atribute ale lui Dumnezeu, in forma absoluta (in ceea ce priveste
posibilitatile noastre).
Sf. Maxim Marturisitorul: In viata viitoare nu va mai fi niciun interval (diastaza) intre faptura si
Creator. Daca faptura se misca la nesfarsit in Dumnezeu, aceasta miscare este stabila, fiind o experienta a
infinitatii care intretine si cultiva dorinta de o si mai deplina cuprindere a lui Dumnezeu. () Firea este
supusa miscarii transformatoare atata vreme cat traieste in timp. Dar ajunsa in Dumnezeu, aceasta fire va
avea o stabilitate mereu in miscare si o identica miscare stabila, savarsita etern in jurul aceluiasi Unul si
Singurul.
Stabilitate mereu (continua, permanenta) in miscare = omul nu mai iese din contextul binelui, nu
mai alege raul; formele binelui sunt infinite.
Apocatastaza = in virtutea acestei teorii, la final, toata creatia va suferi un proces de refacere,
restaurare, inclusiv demonii, care se vor transforma in ingeri. Aceasta idee ii apartine lui Origen si a intrat
in Teologie pe filiera rusa, insa nu are nicio legatura cu Revelatia.
Tot aici se invoca si ideea ca un crestin nu poate fi fericit in rai cand isi vede fiul in iad. Acolo, la
nivelul cunoasterii si simtirii, se stabileste un echilibru perfect. Cunoasterea o ia inaintea simtirii. Simtirea
nu o mai ia inaintea ratiunii.

43