LEGEA MEA PREFERATA

Legea adoptiei

Alexe Daniela Georgiana

Grupa 1055 , Seria Cibernetica

I.Introducere

nfierea sau adopia, cum se spune n limbajul juridic este un act juridic prin care un copil- din
prini necunoscui sau provenit din familii cu situaii precare sub aspect material sau moral-
este preluat de o alt familie, nou, care se subrog prinilor, n interesul exclusiv al
minorului.

Legea prevede c sunt interzise orice tranzacii ntre prinii nfietori i cei fireti, cu privire la
adopia copilului.

Important este s reinem c adopia este o msur special de protecie a copilului, a

drepturilor sale, prin care se stabilete filiaia ntre cel care adopt i copil, precum i rudenia
dintre copil i rudele adoptatorului.

O adopie poate avea loc numai dac prinii naturali nu doresc s aib grij de propriul copil
(chiar i dup ce au fost informai despre serviciile de sprijin existente i au beneficiat de
consiliere de specialitate) sau se stabilete c sunt incapabili s-i asume aceast
responsabilitate; orice legislaie care permite adopii n condiii mai puin restrictive ar duce,
probabil, la nclcarea att a drepturilor copiilor, ct i a celor ale prinilor naturali.

Adopia se face cu copiii minori, dar nu este exclus s poat fi realizat i cu cei majori, dac
adoptatul a fost crescut efectiv de adoptator. Legea interzice adopia ntre frai. Nu este
permis adopia efectuat de mai multe persoane, excepia fiind adopia fcut de soi,
simultan sau succesiv.

Chiar dac oricine i poate dori un copil, nu oricine poate adopta. Exist criterii i cerine pe
care legislaia n vigoare le prevede, care trebuie ndeplinite pentru ca adopia s se realizeze.

Pentru ndeplinirea scopului moral al adopiei, familia trebuie s fac dovada c are garanii
de ordin moral i material, indispensabile dezvoltrii armonioase a copilului adoptat.

Problema are implicaii n timp. Este firesc ca aceia care pornesc pe acest drum s analizeze
cu seriozitate, cu temeinicie, care sunt ansele pentru realizarea unui real climat de afeciune
i apropiere cu copilul adoptat.
n aceast lucrare mi-am propus s prezint aceste aspecte precum i noutile aduse de actuala
legislaie din adopie, principiile care stau la baza reglementrilor n vigoare, precum i
importana parcurgerii fiecrei etape a procedurii adopiei.

II. Reglementarea adopiei msur de protecie la care are drept copilul

Tema enunat este de maxim importan dar i de strict actualitate. Ea se nscrie n

contextul mai larg al problematicii drepturilor copilului, aa cum apar ele reglementate n
legislaia actual de dreptul familiei.

Interesul pentru o asemenea tem este justificat i de actualul context politic, economic i
juridic, care impune reevaluarea instituiilor juridice tradiionale.

Este un adevr incontestabil c protecia copilului n general, i mai ales protecia lui
alternativ prin adopie, s-a aflat de civa ani i se afl n atenia legiuitorului dar i a
doctrinarilor i practicienilor din sfera vieii juridice.

Schimbrile ce au intervenit n protecia i promovarea drepturilor copiilor (cu deosebire a

celor adoptai) au declanat n literatur i practic vii i ample dezbateri, unele cu grad ridicat
de complexitate, care necesit un studiu atent, aprofundat, asupra tuturor coordonatelor
subiectului n discuie.

n dezvoltarea aspectelor pe care le implic adopia, se impune definirea acestui concept pe

baza art. 1 din Legea adopiei i prezentarea principiilor, precum i a cadrului normativ i
instituional din acest domeniu.

II. Procedura juridica actuala de adoptie in Romania

Legea privind regimul juridic al adoptiei se inscrie in cadrul stabilit atat prin Legea
privind protectia si promovarea drepturilor copilului, cat si prin prevederile conventiilor
internationale in domeniu ratificate de Romania.

Ratiunile care au stat la baza reglementarii intregii proceduri a adoptiei au fost asigurarea
primordialitatii ingrijirii copilului lipsit temporar sau definitiv de ingrijirea parintilor sai in
cadrul familiei extinse (rude pana la gradul IV inclusiv), promovarea adoptiei nationale,
identificarea celei mai potrivite persoane sau familii adoptatoare pentru copil si introducerea
obligativitatii organizarii la nivel national a unei evidente a copiilor pentru care a fost deschisa
procedura adoptiei interne, a familiilor adoptatoare, precum si a adoptiilor incuviintate.

Adoptia prezinta avantajul de a oferi o familie permanenta copilului pentru care nu

poate fi gasit un mediu corespunzator in familia sa de origine si pentru care o astfel de
alternativa raspunde nevoile identificate in urma procesului de evaluare realizat de catre
profesionistii din domeniu.

Primul articol al actualei legislatii defineste adoptia ca fiind operatiunea juridica prin
care se creeaza legatura de filiatie intre adoptat si adoptator, precum si legaturi de rudenie
intre adoptat si rudele adoptatorului(Legea nr.273/2004). Filiatia fiind legatura de rudenie
intre copii si parinti, legatura in linie dreapta, descendenta (DEX, 1998).

Cea mai evidenta schimbare pe care a produs-o noua legislatie este faptul ca a restrictionat
adoptiile internationale, dupa cum se poate observa si in graficul de mai jos evolutia adoptiilor
pe parcursul a 10 ani. Legea a starnit proteste in randul familiilor americane ale caror cazuri
de adoptie erau in curs de derulare in 2001, moment in care Romania a interzis adoptiile
internationale in urma unui raport extrem de critic al baronesei Emma Nicholson, raportorul
Parlamentului European pentru Romania, si a cererilor ulterioare ale oficialilor UE.

Nicholson a condamnat 'afacerile profitabile din traficul de copii' si a criticat autoritatile

pentru 'abandonul repetat al copiilor, abuzul si neglijarea copiilor'. Ea a mers pana la a-i acuza
pe oficiali de vanzarea de copii. Descriind sistemul romanesc de protectie a copilului ca fiind
corupt 'din cap pana in picioare', ea a avertizat ca refuzul de a restructura sistemul ar putea
afecta sansele Romaniei de aderare la UE.

III.Procesul emotional al adoptiei

Parintii care vor sa adopte sunt acei indivizi care si-au descoperit sterilitatea si au trecut prin
totul felul de examene, tratamente, sperante desarte si deceptii dureroase. Acesti
parinti nu se deosebesc cu nimic de toti ceilalti: isi au trecutul lor de suferinta legata de
sterilitate, dar si experiente mai mult sau mai putin dureroase traite in copilarie, in viata de
cuplu, isi au propriile fragilitati si puncte forte, au o putere de empatie mai mare sau mai
redusa, isi au propriile vise legate de o familie ideala, de un copil ideal, au asteptari uneori
exagerate sau, mai degraba, pe masura asteptarii lor.

Majoritatea parintilor adoptivi intampina greutati atunci cand trebuie sa vorbeasca

despre o pierdere. Cu cat isi rezolva mai bine aceste dificultati, cu atat le va fi mai usor sa il
ajute pe copilul adoptat sa se confrunte cu furia si durerea pe care o resimt fata de parintii
biologici (in special intre varsta de 6 si 18 ani).

In ultimul pas al procesului de adoptie copilul este dat in plasament la parintii adoptivi
si se finalizeaza toate documentele necesare.

Acest ultim pas reprezinta momentul in care se creeaza legatura dintre copil si noua sa
familie, se dezvolta o rutina familiala si se creeaza o relatie de familie. De asemenea, in
aceasta perioada trebuie rezolvate toate problemele care pot aparea post-adoptie.

Este vital pentru integritatea familiei ca intre membrii sai sa existe o legatura stransa, sa se
recunoasca unii pe ceilati ca facand parte din familie si sa dezvolte relatii bazate pe grija.
 Parintii adoptivi care isi fac griji in privinta procesului de stabilire a unei legaturi intre
ei si copilul adoptat sunt sfatuiti sa nu se impacienteze si sa incerce sa se lege in mod fortat de
copil, ci in schimb sa fie rabdatori si sa inteleaga ca aceasta legatura se va stabili in timp.

Adoptia nu este o decizie pe care un cuplu o ia cu usurinta. Din punctul de vedere al

unui cuplu, adoptia reprezinta asumarea responsabilitatii asupra unei vieti umane si
devotamentul total pentru a face tot ce este posibil ca acea viata umana, copilul, sa fie crescut
intr-un mediul familial iubitor.

Este vorba de un devotament, de o implicare permanenta, care este costisitoare in ceea

ce priveste partea financiara, atentia si energia.

Parintii care vor sa adopte simt anumite temeri, insa trebuie sa le depaseasca in
totalitate inainte de a lua decizia de a adopta.

O prima teama este ca, din cauza faptului ca nu sunt parintii biologici ai copilului, sau
pentru ca au intrat in viata copilului dupa ce a inceput procesul de dezvoltare si formare,
legatura dinre ei si copil va fi foarte greu de realizat, daca nu chiar imposibila. Eliminarea
acestei temeri se realizeaza prin timpul petrecut cu copilul, rabdare si demostrarea afectiunii
pentru copil, prin satisfacerea necesitatilor acestuia.

O a doua teama sunt urmarile in ceea ce priveste starea de sanatate a unui copil
adoptat. In general, parintii biologici trebuie sa completeze un istoric medical, dar in situatiile
in care acest lucru nu este posibil, exista posibilitatea ca familia adoptiva sa se confrunte cu o
susceptibilitate a copilului la boli de ordin genetic, medical sau psihologic.

O alta teama cu care se pot confrunta cuplurile care decid sa aleaga calea adoptiei este
reactia familiei si a prietenilor, referitor la decizia de a adopta. Teama este ca familia sau
prietenii sa nu aiba o reactie negativa. Membrii familiei vor fi, in cele mai multe cazuri,
ingrijorati despre rasa sau varsta copilului adoptat, daca acel copil se va integra in familie si
daca parintii adoptivi vor putea face fata financiar si emotional.

In acest sens trebuie sa asigure familia si prietenii ca au luat in calcul toate posibilitatile, atat
partile negative cat si cele pozitive, ca se simt increzatori ca pot sustine o familie si ca spera
ca vor putea conta pe sprijinul familiei si al prietenilor.

Adoptia este o decizie personala, dar trebuie avut in vedere si impactul pe care il are
aceasta hotarare asupra prietenilor si familiei, prin prisma efectului pe care aceste reactii le are
asupra parintilor si a copilului.

2.Atasamentul copilului in familia adoptiva

Un copil adoptat a fost mai intai un copil abandonat de mama care l-a nascut,
acesta s-a aflat intr-o zi in bratele mamei care l-a nascut, iar a doua zi, aceasta disparuse:
degeaba a plans, a chemat-o: ea nu s-a mai intors niciodata. Memoria lui constienta nu si-o
mai aminteste, dar creierul lui a inregistrat o mare deznadejde si teama de a muri. Prima rana,
rana primitiva.

Apoi, in functie de povestea fiecaruia si de destin, copilul a putut fi incredintat unei alte
persoane, unei institutii, unei familii de plasament ; uneori, el a avut un parcurs in care au
aparut numeroase plasamente. Unii dintre copii, cei mai mari, au fost nevoiti uneori sa se
descurce singuri pe strada pentru a supravietui, altii au fost maltratati sau au fost lasati ore,
zile, saptamani de-a randul culcati intr-un patut, cu biberonul legat de gratiile acestuia.

Putem sa ne inchipuim ca un astfel de copil isi poate intalni parintii adoptivi cu inima plina de
dragoste pentru niste persoane pe care nu le-a vazut niciodata, care nu sunt nici pe departe
primii care se apropie de el, care se ocupa de el?

Pentru a ajunge in familia lui, copilul a trait o noua despartire, despartirea de mediul pe care il
cunostea, mediu care nu era, poate, prea plin de caldura, dar care era singurul pe care il
cunostea, in care isi avea propriile repere, despartire de persoanele care se ocupau de el, poate
nu foarte bine, dar erau singurele persoane pe care le cunostea, despartire de un mod de viata,
de alimentatie poate nu prea sanatos, dar singurul pe care il cunostea

Ce simte acest copil? Cata incredere poate avea in acesti noi parinti cand, de fapt, increderea
lui a fost de atatea ori inselata in trecut? Se va putea oare atasa de acesti parinti si trai
intimitatea unei vieti de familie impreuna cu ei?

Da, in majoritatea cazurilor; dupa o perioada de ezitare, de incercare a parintilor, el va decide

sa aiba incredere in ei, sa se lase iubit si sa-si iubeasca parintii. Si asta cu atat mai usor cu cat
parintii vor fi inteles miza situatiei si vor putea sa-i respecte propriul ritm, cu atat mai usor cu
cat trecutul lui de abandon este mai scurt iar el nu va fi cunoscut neglijarea si/sau maltratare.

Totusi, in anumite cazuri, copilul nu mai are suficienta incredere in lumea care il inconjoara,
in adulti, in el insusi si opune rezistenta la ceea ce noii lui parinti ii propun. Ceea ce face sa
apara la acestia din urma un sentiment de neintelegere, de incompetenta si, foarte curand, un
sentiment de neputinta. Parintii trebuie sa fie in stare sa sesizeze particularitatile copilului lor
legate de ceea ce acesta a trait inainte daca vor sa devina tutori de rezistenta la socuri ca
sa-l parafrazam pe Boris Cyrulnik. Fara empatie si fara compasiune pentru ceea ce el a trait
inainte, parintii au toate sansele sa-l victimizeze din nou pe copil si sa puna in primejdie
relatia de atasament, de incredere si de tandrete dintre parinte si copil.

Ceea ce este in joc in aceasta perioada are o importanta capitala: pentru copil, este vorba
despre procesele de atasament pe care trebuie sa le traiasca, sa le retraiasca poate; pentru
parinti, despre procesele prin care se creeaza legaturile cu acest copil.

Notiunea de atasament trimite inainte de toate la lucrarile lui Bowlby si poate fi formulata
dupa cum urmeaza: construirea primelor legaturi intre copil si mama sau cea care ii tine locul
raspunde unei nevoi biologice fundamentale. Este vorba despre o nevoie primara. Prima
legatura pe care o cunoaste in general copilul, legatura cu propria lui mama, devine, prin
forta lucrurilor, primul model a ceea ce este o relatie si a ceea ce el poate astepta de la
ea. (John Bowlby)

Plecand de la experientele cotidiene de ingrijiri materne, de explorare, de cautare a

proximitatii sau de absenta a ingrijirilor materne, copilul isi construieste un model operational
intern al mediului, al mamei sale si al lui. Acest model este, pentru copil, reprezentarea
relatiilor sociale in general si reprezentarea a ceea ce el poate astepta de la o anumita legatura
afectiva, reprezentarea lumii si a sigurantei sau a nesigurantei pe care ea le genereaza.
In mod ideal, copilul isi construieste un model flexibil si securizant pe care il generalizeaza la
relatiile care urmeaza. Un model operational intern eficient permite copilului mic sa
anticipeze diferite fenomene si il protejeaza impotriva pericolelor care pot aparea in mediul
lui inconjurator ca si in noile medii.

Acest model, dezvoltat prima data cu ocazia primelor interactiuni dintre mama si copil,
evolueaza o data cu cresterea si noile experiente ale acestuia din urma. Dar, in ciuda noilor
experiente, modelul relational de baza pentru copil (ca si pentru adultul care va deveni) va
ramane intotdeauna dependent de primul model de reprezentare a lumii si de relatiile pe care
le va fi integrat.

Lucrul cel mai important in primul an de viata al copilului este reprezentat de nevoile lui si de
mijloacele prin care acestea pot fi satisfacute. Nevoile lui sunt prioritatea normala a parintilor
lui. Cand simte o nevoie hrana, caldura, contact sau mangaiere -, copilul plange pentru a fi
satisfacut. Plansul se transforma usor in manie atunci cand copilul, in neputinta si in
disperarea lui, se afla intr-o situatie de neliniste insuportabila pentru ca nevoile lui nu au fost
satisfacute. Cand copilul a implinit deja 7 zile, atasamentul lui fata de mama este de asa
natura incat aceasta ii intelege plansul si comunicarea non-verbala (Verny, 1981). Cand
persoana care se ocupa de copil este schimbata asa cum se intampla in cazul familiilor de
plasament, al cresei sau al unei internari in spital noua persoana nu cunoaste limbajul
copilului. Atunci cand copilul plange, noua persoana, incapabila sa-i descifreze plansul si
chemarile in ajutor, va satisface adesea gresit nevoia. Plansul copilului si chemarile lui in
ajutor, atunci cand sunt intelese corect si satisfacute din priviri, din atingeri, cu un suras, prin
miscare si cu zahar, il fac sa se simta in siguranta, sa aiba incredere si sa se ataseze.

Sentimentul de siguranta care este dobandit reprezinta elementul esential care va permite
copilului, incepand aproximativ de la varsta de un an, sa exploreze lumea exterioara. La
aceasta varsta, copilul este extrem de sensibil la despartire, la orice amenintare de pierdere a
persoanelor importante pentru el, dar este si natural pornit spre explorare atunci cand se simte
in siguranta.

In cel de-al doilea an, copilul incepe sa exploreze lumea. Dar se afla in fata unei dileme:
curiozitatea il impinge inainte, teama insa il retine.

Se simte frustrat pentru ca nu poate raspunde propriilor dorinte, dar linistit sa constate ca
parintii ii controleaza mediul si ii asigura securitatea.

Este perioada in care invata cuvantul nu, dar si gratificatia pe care o obtine indeplinindu-si
asa cum trebuie actiunile. Formarea personalitatii sale va fi consecinta fireasca a acestor
experiente.

In cel de-al doilea an de viata, intre prima si a doua aniversare, accentul ar trebui pus pe
limitele impuse de parinti. Trebuie sa se dezvolte conceptul de NU si acceptarea limitelor.
Copilul vrea sa aiba unele lucruri, vrea sa faca unele lucruri cum ar fi sa se joace cu butoanele
de la instalatiile electronice din casa. Un parinte eficient stabileste limite spunand nu si
gandind acest lucru. Copilul care este atasat vede nemultumirea din ochii parintelui, inceteaza
sa se joace cu butoanele de la instalatiile electronice si observa apoi multumirea din ochii
parintelui. In acest fel, copilul invata sa accepte limitele. Acest ciclu de dorinta stabilire a
limitelor acceptare a limitelor se repeta de nenumarate ori in timpul zilei in acest al doilea
an de viata a copilului, care dobandeste mai multa libertate si mai multa autonomie acceptand
limitele. El invata astfel sa se controleze si sa respecte regulile societatii ( Cline, 1982).

Prin lucrarile ei despre copiii de aceasta varsta, Mary Ainsworth a demonstrat legaturile
stranse dintre sistemul de atasament si sistemul de explorare, ajungand la conceptul de mama
ca fundament al sigurantei (Ainsworth, Bell si Stayton, 1974).

In cursul dezvoltarii, comportamentele de explorare si de atasament se succed. Intr-adevar, asa

cum arata si M. Ainsworth, de indata ce un copil poate merge de-a busilea, el pleaca in
excursie este ceea ce numim sistemul de comportamente de explorare departandu-se
uneori atat de mult incat iese din raza de observatie a mamei. El revine totusi din cand in cand
ca sa se asigure ca aceasta este prezenta si disponibila este ceea ce numim sistemul de
comportamente de atasament cu atat mai mult cu cat mama poate sa fie ocupata cu treburi
altele decat cele legate de ingrijirea copilului este ceea ce numim sistemul de
comportamente nelegate de ingrijirile materne.