Oliviu Craznic

...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

Editura Vremea 2010
Librăriile Eminescu, Sadoveanu, Humanitas etc.
Site-urile Tamada.ro, Editura Vremea, Depozitul de cărţi etc.
Capitolul 32. O cină cu mireasa nopţii
– Intraţi, ne spuse Giulianna Sellini.
Purta în păr o diademă de argint cu rubine. Rochia neagră ca noaptea căd
ea în valuri pe trupul ei minunat, lăsând în urmă o trenă lungă de aproape un me
tru şi jumătate. O capă uşoară, azurie, era prinsă pe umărul ei cu o broşă înfăţ
işând un corb alb, iar pe gâtul delicat îi sclipea un colier de perle.
Bineînţeles, şi noi îmbrăcaserăm ceva adecvat. După ce căpitanul gărzilo
r golise curtea, cerând fiecărui oaspete să rămână în camera lui, şi ne privise
cu ochii holbaţi hainele murdare de pământ, de sânge şi vomă, făcuserăm fiecare
câte o baie fierbinte şi ne pusesem un rând de haine noi. Purtam o cămaşă neagră
cu şireturi şi pantaloni largi asortaţi, o centură cu catarama mare şi însemnel
e casei mele – scorpionul negru pe fond de jad şi trandafirul galben – şi o pele
rină albastru-închis. Vincennes alesese pentru ocazie un costum foarte frumos, d
e un alb strălucitor, cu uşoare modele roşii-aprins pe piept şi pe umeri. Deasup
ra aruncase o manta simplă, maro.
La îndemnul lui Albert de Guy, decisesem să o invităm pe contesă la masă
, încercând totodată să mai scoatem câte ceva de la ea. Vincennes trebuia de ase
menea să ajungă cumva la Max Schwartz prin intermediul marchizei. Practic, ne aş
teptam ca duşmanul nostru, odată odraslele sale distruse, să facă vreun gest nec
ugetat care să îl dea de gol, ori să pregătească vreo ripostă. În plus, trebuia
să fim cu ochii în patru la cei trei bolnavi care mai erau, chiar dacă starea ac
estora era relativ bună. Domnişoara Monique părea aproape vindecată, mai având d
oar o uşoară stare febrilă. Soldatul din gardă era puţin mai bine ca la început,
cu o umflătură uşoară care începuse, parţial, să se retragă. Amantul contesei î
şi revenise cât de cât în urma îngrijirilor şi rugăciunilor şi se spera că boala
lui va evolua fără probleme mari înspre vindecare.
Vincennes reuşise să treacă destul de bine peste ce se întâmplase, în ci
uda faptului că participase la evenimente mult mai activ decât mine. E drept, câ
nd ne întorsesem, străbătuserăm fără o vorbă curtea pietruită şi cenuşie, cu cap
etele plecate în piept, astfel că am crezut că e la fel de şocat ca mine. Cumva
însă vicontele se mobilizase, şi când ne despărţisem la uşa camerei lui îmi strâ
nsese mâna şi, cu vechea lui căutătură hotărâtă, mi se adresase:
– Ţin’te bine, amice. O scoatem noi la capăt cumva.
Eram prea puţin convins. În vreme ce mă curăţam cu grijă, chipul suav al
vicontesei de Valois plutea în faţa ochilor mei iar stomacul mi se contracta de
spaimă. I-am mulţumit lui Dumnezeu – eu, care nu mergeam niciodată la Biserică
– pentru faptul că tatăl ei era un om capabil şi hotărât, mult mai potrivit să o
protejeze decât mine. Mai târziu am îngenunchiat şi m-am rugat pentru ea, cu ca
pul în piept şi ochii închişi, aşa cum nicicând nu o mai făcusem şi cum ştiam că
aveam să o fac în fiecare zi de acum încolo, până la deznodământ.
– Luaţi loc, ne spuse contesa, măsurându-ne cu o privire plină de intere
s. Pe masa frumos aranjată se afla vin negru de Anjou, şi mai multe delicatese e
xotice. Se găsea, desigur, şi carne proaspătă de cerb, dar nici eu nici Vincenne
s nu aveam să mâncăm carne.
Am mulţumit pentru amabilitate şi ne-am aşezat. Contesa întinse paharul
şi, galant, prietenul meu i-l umplu cu dibăcie. Sellini refuzase să vină în sala
comună sau în una din camerele noastre, oferindu-se să ne primească la ea. Pres
upun că prefera să joace pe teren propriu.
– Aşadar, dragii mei, spuse după ce ciocnirăm, cu ce vă pot fi de folos.
.. din nou?...
Am remarcat imediat că nu întrebase ce s-a petrecut dincolo de ziduri. O
are ştia?... Şi dacă da, ce anume însemna asta?...
– Dragă contesă, începu Vincennes cu prudenţă, ceea ce ne-ar interesa mai întâi.
.. este ce ştii despre Conrad Lorenz.
Tânăra se strâmbă.
– Nu l-am citit, dacă la asta vreţi să ajungeţi. Am încercat la un moment dat să
achiziţionez unul din Bestiarele sale, dar preţul era prea mare. Şi credeţi-mă,
nu sunt lipsită de resurse financiare. A trebuit însă să mă mulţumesc cu două g
rimmare negre şi cu un compendium al lui Polonius Deptus. Dilum demonicum, bănui
esc că aţi auzit de el.
Bineînţeles că nu auzisem. Contesa continuă:
– Am avut o ... cunoştinţă (şi nu ne scăpă pauza pe care o făcuse înainte de a a
lege termenul) care susţinea că a parcurs două din tratatele lui, Drumul spre da
mnare şi Intestinele viilor. O dată mi-a fost prezentată o pictură semnată C.L.,
care putea foarte bine să îi aparţină. Reproducere, desigur. Conrad Lorenz pict
ează numai pe oase de om.
– Picta, o corectă Vincennes. Omul e mort.
Sellini îl privi fix.
– Este, oare?... Unii susţin că e nemuritor. Că cel care a murit pe roată în bec
iurile Inchiziţiei nu era decât o construcţie. Conrad se pricepea la aşa ceva.
– L-au desfăcut după moarte. Vincennes o privea cu atenţie şi eu la fel. În stom
ac i-au găsit rămăşiţe umane. Era Lorenz.
Contesa dădu din umeri.
– Oricum ar fi, puţină lume crede asta, iar operele sale sunt greu de găsit. Iar
cele peste care dai, sunt scumpe şi nu cred că sunt autentice.
– E totdeauna bine să fii sceptic când e vorba de astfel de lucruri, acceptă pri
etenul meu. Marinarii din porturile Sumerului vând sirene împăiate, garantând sa
tisfacerea plăcerilor sexuale, cu jumătate de ducat bucata. Se pare că sunt de f
apt busturi de maimuţă din Insule, cu părul scos fir cu fir şi cusute cu grijă d
e o coadă de peşte mai mare. O verişoară de-a mea – altminteri fată de treabă –
susţine că în pădurile de pe domeniile ei trăieşte o manticoră. Se jură oricând
că i-a văzut de mai multe ori blana portocalie şi chipul zbârcit şi răutăcios, p
e când se furişa în sat ca să răpească copiii. A cumpărat chiar un antidot verde
pentru veninul ei, de la un soi de vraci care trăia într-o grotă. În cele din u
rmă sticla cu antidot s-a dovedit a fi doar apă colorată, iar vraciul un mincino
s. Nu ştiu nimic despre manticoră, dar ea spune că încă se mai află acolo şi că
în nopţile geroase de iarnă vine şi îi zgârie la geam, şoptindu-i promisiuni min
cinoase ca să o lase să intre.
Sellini îl asculta cu atenţie, înclinându-şi capul aprobator.
– Poţi să mă crezi, viconte, că ştiu foarte bine toate lucrurile acestea. Tocmai
de aceea sunt prudentă mereu. Îndrăznesc însă să sper că mă pricep suficient la
ştiinţele nopţii pentru a diferenţia originalul de fals, chiar dacă este făcut
de un maestru. Eu însămi am dat în vileag mai multe înşelătorii, inclusiv pe şar
latanul acela de Giacomo Bavur, care confecţiona ectoplasmă şi o vomita la şedin
ţe însoţită de ghemotoace scârboase de păr, înspăimântând groaznic audienţa cred
ulă.
Contesa vorbea degajat şi foarte sigură pe ea. Dar felul în care povestea era to
tal diferit de cel în care relata Von Walter, ceea ce mă făcu suspicios. Neamţul
vorbea din afară, ca un om care văzuse multe şi era prudent şi îngrijorat. Giul
ianna Sellini părea însă că are informaţii dinăuntru, ca şi cum ar fi fost impli
cată, până la un punct, în toate acestea. Dintrodată, zvonurile despre ea nu îmi
mai păreau atât de absurde. M-am uitat la ochii ei albaştri, adânci, ochi de ot
răvitor sau de necromant, şi la părul şi rochia de culoarea iadului şi m-am sper
iat.
Tânăra femeie păru să observe şi surâse maliţios.
– Mă suspectezi, cavalere?...
– Prietenul meu nu e obişnuit cu lucruri de-astea, interveni Vincennes repede. Ş
i-a petrecut cea mai mare parte a vieţii pe domeniile lui, pictând şi visând la
fecioare neprihănite. E mai sensibil.
Îl descrisese întocmai pe Armand de Courtray. Contesa izbuci într-un hohot de râ
s cristalin, dându-şi capul pe spate şi scuturându-şi înveselită părul bogat.
– Zău aşa, viconte, nu prea îl văd pe amicul tău cu o pensulă în mână. Însă – şi
 aici râsul ei se transformă într-un chicotit, în vreme ce în ochi îi sclipeau s
tele – sunt convinsă că s-ar descurca foarte bine cu un pistol.
Am privit-o neclintit, întebându-mă cât de multe ştie. Dacă Chalais ar fi fost d
e faţă, şi-ar fi amintit imediat unde auzise numele meu. Dar ea continuă să chic
otească, privindu-mă pe sub gene, şi am presupus că era o coincidenţă. Nu avea c
um să ştie nimic.
– Nu vă suspectez, doamnă, am spus pentru a-i abate atenţia, dar trebuie să recu
noaşteţi că spuneţi lucruri interesante.
– Sunt o persoană interesantă. Dar tot nu mi-aţi spus unde vreţi să ajungeţi, şi
nici ce aţi găsit azi-dimineaţă dincolo de zid. Deşi pot să-mi imaginez prea bi
ne.
Vincennes trecu cu eleganţă peste întrebările sugerate.
– Am fi dorit să ştim, cu precădere, ce scrie Conrad Lorenz despre pentagrame, d
acă nu vă este cu supărare.
– Au apărut?... întrebă Sellini, dintrodată interesată.
– Domnişoara Monique a văzut una în fruntea lui Thaddeus Beaummont, spuse priete
nul meu ridicând din umeri. Deci, da, s-ar putea spune că au apărut.
Contesa îşi coborî pleoapele o secundă. Se gândea.
– Nu pot să vă ajut cu nimic în privinţa lui Lorenz, spuse într-un târziu. Semni
ficaţiile pentagramei pot fi diverse. Uneori, cei care se închină la Împăratul M
uştelor îşi fac un astfel de semn pe frunte sau piept ori la încheietura mâinii,
cu fierul roşu. De obicei în timpul ritualurilor. Alţii, care practică magia aş
a-zis benefică, pretind că un astfel de desen şi incantaţiile potrivite pot să t
e apere de Rău. Sfinţia Sa însă o să vă spună că nu există magie benefică. Cel c
are cheamă un demon să îl apere de altul o să ardă în Iad.
– Biserica a avut totdeauna o lipsă de înţelegere faţă de demoni, nu se putu abţ
ine Vincennes.
Ochii albaştri îl fulgerară.
– Credeţi ce doriţi, domnule, dar eu una nu întreb de unde îmi vine ajutorul atu
nci când sunt ajutată.
– Poate ar trebui să întrebaţi, zise prietenul meu.
– Poate voi ar trebui să întrebaţi, spuse ea, şi în cameră era rece şi frig, de
parcă diavolul stinsese focul. Dar focul ardea.
Câteva clipe am păstrat cu toţii o linişte neplăcută, pe care până la urmă o spa
rse, evident, Vincennes.
– În fine, zise el zâmbind forţat, ne-aţi vorbit despre însemne arse sau desenat
e. Dar aici a fost un fel de viziune. Preotul nu are nimic pe frunte, vă asigur.
– Nimic ce aţi putea voi vedea, în orice caz. Giulianna Sellini se ridică de la
masă şi se îndreptă spre fereastră. Se însera. Semnul ne arată cu certitudine că
cel care îl poartă a fost atins, într-un fel sau altul, de rău. Cel care a văzu
t semnul poate să fie un sfânt sau o persoană asemănătoare cu cea însemnată. Păr
erea mea e că boala a făcut-o pe fată să poată vedea şi alte fiinţe care au fost
supuse aceleiaşi influenţe ca ea, ori uneia asemănătoare. Ce v-a zis Von Walter
despre steaua cu cinci colţuri?...
– Ne-a spus să ne ferim de cel care o poartă, am răspuns.
– Păi, zise ea şi umbra îi tremura pe perete în lumina lumânării, eu i-aş ascult
a sfatul. Ţineţi-vă departe de Thaddeus Beaummont.
(Va urma)
Oliviu Craznic
...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
http://www.agentiadecarte.ro/2010/06/%E2%80%9Cintelegerea-raului-si-a-formelor-s
ale%E2%80%9D/
http://www.bookblog.ro/sf/bookfest-2010-%E2%80%93-titluri-si-lansari-sf/
http://oliviucraznic.wordpress.com/
http://fansf.wordpress.com/
http://www.facebook.com/profile.php?id=100001082610778
http://edituravremea.blogspot.com/
http://www.edituravremea.ro/...si-la-sfarsit-a-mai-ramas-cosmarul