Sunteți pe pagina 1din 12

Comunicarea didactica

Comunicarea didactica preia caracteristici ale procesului didactic, iar dintre


acestea cele mai importante sunt: se desfasoara in cadru institutionalizat sau nu, dar de
catre persoane cu pregatire de specialitate, dupa un orar stabilit, cu finalitati precizate in
documente curriculare, cu ajutorul materialelor didactice pe baza documentelor
manageriale elaborate sau consultate de profesor in interactiuni directe cu clasa de elevi.
Comunicarea didactica poate avea ca obiectiv atat transmiterea de cunostinte, formarea
de competente, dar si evaluarea, aprecierea cat si transmiterea, formarea sau exersarea de
valori, atitudini, comportamente. De aici rezulta ca un rol principal in activitatea
didactica il are comunicarea. De aceea, in majoritatea clasificarilor, printre principalele
tipuri de relatii cadru didactic elevi, in activitatea instructiv educativa, se situeaza:

de comunicare (de transmitere de informatii, de structurare de concentrare a


atentiei asupra subiectului sau asupra procedurilor de lucru, de solicitare, de
stimulare, de raspuns, de reactie de acceptare, de respingere, de modificare,
largire, apreciere etc., de exprimare a unor stari afective - satisfactie, iritare,
multumire, uimire);

socio afective (atractie, respingere, simpatie, antipatie, acceptare, neacceptare);


de cooperare;
de influentare si indrumare;
de conducere (de dominare, democratice, ingaduitoare).

In mediul educational, comunicarea nu are alte caracteristici decat comunicarea


general umana, ci doar ca ea este influentata in forme, mijloace si continut de scopurile
specifice acestui domeniu de activitate. Desi preponderent instrumentala (cu intentia unui
efect la interlocutor), comunicarea didactica nu inceteaza a fi, in acelasi timp,
consumatorie (fara intentia unui asemenea efect) deoarece actul transmisiei scolare nu se
realizeaza in mod mecanicist, ci pe fondul unui climat interuman care contine toate datele
relationarii interpersonale.
Printre caracteristicile comunicarii didactice, se numara:

- caracterul bilateral fiecare din cei doi poli (emitator si receptor) poate emite si
receptiona cunostinte, mesaje, informatii);

- desfasurarea plurimodala frontala, pe grupe, individuala;

- coexistenta componentelor semantica (cunostinte) si ectosemantica (stari afective,


atitudini, moduri de apreciere, accente axiologice);

- mesajul selectat si structurat logic de catre profesor in conformitate cu logica


stiintei respective, cu prevederile programei scolare, cu particularitatile de varsta;

- realizarea obiectivelor instructiv educative, prin asimilarea continutului


informational si respectarea principiilor didactice;

- deplasarea accentului de la comunicarea telegrafica la o comunicare circulara;

- reglarea si controlul cu ajutorul tipurilor de retroactiune (feed back ul si feed


forward ul ).

Comunicarea didactica este una de continuturi purtatoare de instruire, are un efect


de invatare si urmareste modificarea si stabilirea comportamentului. Pentru a stabili
relatii de comunicare optime, profesorul trebuie sa cunoasca functiile acesteia:

de informare formare;

de evaluare control;

de rezolvare a problemelor elevilor si ale grupurilor in sens terapeutic;

de stimulare;

de falizare in rezolvarea sarcinilor;


de favorizare a coeziunii grupului, de protectie;

de valorizare a grupului;

de unitate socio culturala;

de facilitare a grupului pentru a deveni cadru de referinta pentru individ.

Avand un rol important in realizarea procesului educational, se accentueaza tot


mai mult tehnicile de eficientizare a comunicarii, se analizeaza elementele la nivelul
carora trebuie sa se produca schimbari astfel incat sa se asigure eficienta comunicarii in
managementul educational.

Comunicarea didactica poate fi una autoritara, agresiva, preferentiala, concentrata


pe continuturi si performanta sau una democratica, incurajatoare, cu toti elevii,
concentrata pe obiective si pe elevi.

In interactiunile cu elevii, profesorul manager isi manifesta, de preferinta,


autoritatea functionala, de competenta si nu pe cea formala, de pozitie, de statut.

Exista diverse criterii dupa care se pot realiza clasificari ale stilurilor de
comunicare. In raport cu tipurile de dominanta si de sociabilitate se poate face distinctie
intre cinci stiluri, patru stiluri de baza si un al cincilea ca o combinatie oportunista intre
primele patru:

Stilul emotiv care este caracteristic persoanelor la care dominanta este


puternica si sociabilitatea ridicata. Persoanele cu acest stil sunt expresive,
vorbesc mult, repede, gesticuleaza, folosesc mainile si mimica fetei, devin
patetice, uneori se inhiba, alteori se pripesc, au comportament dinamic,
orientat spre actiune si risc, sunt atrase de relatiile informale si refractare
la cele oficiale, sunt empatice, au putere de convingere innascuta, bazata
pe risipa de energie si emotie, sunt persoane potrivite pentru negocierile
bazate pe strategii de cooperare si compromis.
Stilul autoritar care este caracteristic persoanelor la care se combina
dominanta puternica cu sociabilitatea scazuta. Persoanele cu un astfel de
stil sunt parentale, afiseaza o atitudine serioasa, grijulie, responsabila,
exprima opinii clare, intr-o maniera hotarata, deseori rigida, sunt dificil de
abordat, comunica cu oarecare efort si, in ciuda atitudinii ostentativ
grijulii, raman adesea indiferente, au un comportament mai dur, mai ferm,
mai impunator, ridica multe pretentii, au gesturi ferme si glas sonor.

Stilul reflexiv este rezultatul asocierii dintre dominanta slaba si


sociabilitatea scazuta. Persoanele cu un astfel de stil sunt perfectioniste, isi
impun un puternic control emotional, exprima opiniile intr-o maniera
formala, cauta indelung cuvintele si formuleaza cu grija excesiva fraze
adesea pretioase, sunt aparent linistite, stau mai la o parte, par vesnic
preocupate de altceva, prefera ordinea, o refac cu migala, cauta un mediu
de munca ordonat, sunt lente, meticuloase, le place sa revada detaliile si
nu pot lua decizii rapide, sunt introvertite, prefera singuratatea si nu sunt
prea buni parteneri de conversatie, sunt potrivite pentru negocierile bazate
pe strategia de evitare.

Stilul indatoritor rezulta din combinatia dintre o sociabilitate ridicata si o


dominanta slaba. Persoanele cu un astfel de stil de comunicare cedeaza
usor, se supun, se sacrifica, sunt rabdatoare, sensibile, nu tin sa se afirme,
sa joace vreun rol in luarea deciziilor, asculta cu multa atentie si
intelegere, de regula evita sa-si foloseasca puterea si atuurile, manifesta
caldura in vorbire si in scris, se bazeaza pe forta de convingere a
prieteniei, atunci cand iau totusi decizii, le exprima intr-o maniera
serioasa, oarecum impersonala, straina, sunt potrivite pentru negocierile
bazate pe strategia de cedare.

Stilul flexibil rezulta din implicarea celei de-a treia dimensiuni a stilului
de comunicare, versatilitatea. Versatilitatea este aptitudinea multora dintre
oameni de a-si adapta stilul de comunicare in functie de situatie si de
partener, pentru a obtine maximum de avantaje si aprobare sociala.
Versatilitatea inseamna adaptare, flexibilitate, mobilitate, nestatornicie, dar
si inconsecventa, oportunism, duplicitate. Versatilitatea ramane o
caracteristica oarecum independenta de stilul de comunicare. Stilul de
baza ramane relativ stabil. Versatilitatea priveste doar ceea ce este jucat si
schimbator in comportamentul unei persoane. Este ceea ce se adauga sau
se retrage mereu, fie pentru a usura comunicarea, fie pentru a manipula pe
cei din jur, fie pentru ambele.

Pentru ca am amintit de statutul de partener de comunicare si de rolul important al


interactiunii elev profesor ( si nu de dominare, subordonare sau supunere), literatura de
specialitate prezinta urmatoarele modele pedagogice interactive:

- modelul interactional instruirea se bazeaza pe influenta directa si indirecta a


profesorulul, rolul esential apartine comportamentului verbal al profesorului in
clasa, centrarea activitatii pe semnificatiile discursului oral.

- modelul interactional implicativ comportamentul profesorului este dependent


de factorii implicati in instruire si de interrelatia lor, in cadrul diferitelor situatii,
motivatii, structuri cognitive, caracteristici ale actiunii, caracteristici ale
personalitatii;

- modelul interactional categorial activitatea din clasa se bazeaza pe imbinarea


planului comunicator cu planul comportamentelor pedagogice (de organizare,
influentare, dezvoltare, personalizare, evaluare) si un continut cognitiv, rezultand
actiuni bazate pe obiective operationale;

- modelul interactional nonverbal activitatea didactica se bazeaza pe miscarile de


instruire ale profesorului (conducere, coordonare, interpretare) si pe miscari
personale (nonverbale, de autoreglare);
- modelul interactional al predarii instruirea este rezultatul interactiunii a patru
variabile surse, factori, componente, criterii de succes, cu utilizarea feed back
ului;

- modelul interactional circular intre actiunea profesorului, de planificare, de


organizare, desfasurare si efecte, resurse, obiective, relatii, comportamente exista
o relatie circulara, de influentare continua, unele actiuni fiind determinate de cele
anterioare.

Comunicarea didactica, ca forma particulara a comunicarii umane, consta intr-un


transfer complex, multifazial si prin mai multe canale al informatiei intre doua entitati
(indivizi sau grupuri) ce-si asuma simultan si succesiv rolurile de emitatori si receptori
semnificand continuturile dezirabile in contextul procesului instructiv - educativ.
(C.Cucos, 2002, p.177)

Comunicarea didactica presupune o interactiune de tip feed back privind


informatiile. Aceasta nota de reciprocitate in actul comunicarii deosebeste comunicarea
de informare. Actul comunicational didactic are, astfel, o dimensiune relationala, este un
act interactiv, in care cei doi locutori - profesorul si elevii transmit si receptioneaza
informatii. Comunicarea didactica sta la baza oricarei interventii educative. Continutul
cognitiv predat invatat in procesul didactic si influentarea formativa (asupra
capacitatilor operationale, formarii morale, estetice etc.) presupune o interventie
permanenta intre educator si educat.

In cercetarile traditionale s-au tratat, de regula, separat cele doua roluri:


educatorul a fost mereu considerat ca emitator, transmitator de informatii, iar educatorul
ca receptor al acestora. Orientarile actuale pun accentul pe interactiunea locutorilor.

Chiar daca in momente reale comunicarea pare unidimensionala, de la profesor la


elev in predare si de la elev spre profesor in verificarea cunostintelor aceasta se refera
la un flux informational principal. In acelasi timp functioneaza o conexiune inversa prin
care emitatorul este informat permanent despre efectele comunicarii asupra partenerului,
permitand fiecaruia dintre locutori sa-si adapteze conduita comunicationala in functie de
ceea ce recepteaza. Acest feed back poate fi obtinut pe cale verbala, dar si nonverbala,
prin expresia fetei, a ochilor, pozitia corporala gestica, mimica partenerilor de dialog.
Astfel, comunicarea didactica didactica este intotdeauna bilaterala.

Profesorul este cvasipermanent initiator si organizator, conducator al actului


comunicational. El stabileste obiectivele, continutul, metodele si canalele de transmitere a
mesajului si structureaza utilizarea timpului afectat activitatii. Mesajul profesorului este
codat dupa principiile stiintei si dupa legitatile psihopedagogice, este previzibil si
prescriptiv. Elevul trebuie antrenat in insusirea cunostintelor transmise de catre profesor
si ajutat sa-si formeze deprinderi si capacitati de insusire a informatiilor si de utilizare a
acestora, de formare si autoformare ulterioara si permanenta.

Intr-o viziune interactiva asupra comunicarii didactice, initiativa apartine si


elevului. Initiativa elevului se refera mai putin la continutul cognitiv al stiintei pe care
trebuie sa si-l insuseasca si mai mult la modul cum poate face acest lucru. Semnalele
verbale, dar mai ales nonverbale emise constient sau involuntar de catre elev in timpul
activitatii sunt receptionate de catre profesor; acesta le decodifica si-si adapteaza din mers
conduita comunicationala informatiilor primite.

Activitatea celor doi termeni ai relatiei pedagogice se centreaza, in fiecare


moment dat, pe educator sau pe educat in functie de continutul ei, de metodele si
mijloacele didactice folosite de profesor, dar ii vizeaza permanent si pe unul si pe ceilalti.
Adaptarea comportamentului comunicational al profesorului este constienta si urmarita
sistematic, cea a elevului este in mare masura spontana.

Comunicarea, in general, inclusiv cea didactica, indeplineste, simultan sau


succesiv, functii de cunoastere, reglatorii, persuasive si expresive. Prin functia cognitiva
se transmit si se receptioneaza cunostinte, opinii, experiente se elaboreaza concepte, se
vehiculeaza idei. Prin functia reglatoare se orienteaza actul perceptiv, se stimuleaza
atentia, memoria, starile afective, atitudinile.

Profesorul face apel deseori la functia persuasiva a comunicarii adresand elevilor


sfaturi, recomandari, indemnuri sau emitand ordine, induce atitudini si influenteaza
convingeri. Comunicarea are si un important rol expresiv. Se comunica stari afective de
aprobare, dezaprobare, de aderenta sau respingere, de apropiere sau ostilitate etc. De
regula, in diferite secvente ale comunicarii predomina una sau alta din functiile acesteia,
corespunzator intentiilor si scopurilor pentru care ea este initiativa, continuata sau
intrerupta.

Clasa de elevi este un grup social mic, reunind un numar restrans de membri (de
regula pana la 25) intre care exista relatii vii, de tipul fata in fata. Sub aspect functional
clasa de elevi este un grup de munca, unit prin activitati si scopuri comune. In virtutea
continuitatii in asociere si a nevoii de conlucrare intre membrii grupului se stabilesc
relatii interindividuale, se constituie structuri formale si informale, se detaseaza lideri,
formali si informali, se contureaza si se exercita roluri si responsabilitati.

La fel ca toate grupurile sociale mici, grupul clasa de elevi are o serie de
proprietati generale:

- consensul, anumite atitudini asemanatoare in grup;

- conformismul, respectarea normelor de grup;

- autoorganizarea;

- coeziunea, unitatea grupului;

- eficienta, in indeplinirea sarcinilor comune;

- controlul, asupra membrilor grupului;

- stratificarea, ierarhizarea statutelor;

- permeabilitatea, cooptarea altor membri si acceptarea lor;

- flexibilitatea, capacitatea de a manifesta comportamente variate, opusa rigiditatii


si stereotipiei;
- omogenitatea, similaritatea psihologica si sociala a membrilor sai;

- tonul hedonic, placerea apartenentei la grup;

- intimitatea, gradul de apropiere psihologica intre membrii sai;

- forta;

- participarea;

- stabilitatea.

Spre deosebire de alte grupuri sociale, clasa de elevi este un grup prin excelenta
educational, avand o orientare explicita spre realizarea unor actiuni si finalitati formative.
Este un grup social de formare a unor capacitati si trasaturi de personalitate, de invatare a
unor comportamente, de asimilare a cunostintelor si abilitatilor necesare copilului ca
fiinta sociala.

Grupul scolar este compus din elevi ca membri egali intre ei si profesor ca
animator al vietii si activitatii de grup. Raporturile dintre ei sunt determinate atat de
sarcina concreta de realizat, cat si de finalitatea in virtutea careia functioneaza grupul. In
grup, profesorul are o pozitie de superioritate bazata pe statutul sau de adult, posesor al
cunostintelor, reprezentant al societatii.

Profesorul organizeaza cadrul adecvat invatarii elevilor. Pentru aceasta, pe langa


stapanirea disciplinei predate, el trebuie sa stapaneasca si strategiile de conducere,
curriculum ul scolar, sa aiba abilitati psihopedagogice (tact pedagogic, maiestrie
pedagogica) si sa cunoasca personalitatea elevilor.

Conducerea invatarii elevilor implica si asigurarea unui climat favorabil acestui


proces. Mediul fizic ambiant, climatul afectiv stimulator, increderea in capacitatile
elevilor, implicarea lor in activitatea de invatare, dar si in luarea deciziilor privind viata
clasei si asumarea rolurilor, educarea respectului pentru celalalt si pentru reguli, utilizarea
intaririlor pozitive si recunoasterea reusitelor scolare sunt tot atatea modalitati de
exercitare a conducerii eficiente.

Pastrarea permanenta a contactului vizual intre profesori si elevi, proximitatea


spatiala, accesibilitatea mijloacelor materiale utilizate sunt si aceste conditii ale unei bune
organizari a activitatii de invatare a elevilor, deci a comunicarii.

Profesorul conduce intregul proces instructiv educativ desfasurat in scoala, nu


doar invatarea elevilor. El este responsabil, si ca atare, dirijeaza viata de grup, influentele
formative ale acestuia.

Foarte variate, relatiile profesor elevi se constituie intr-o retea de


interdependente. Astfel, spre exemplu, relatiile informational cognitive cu sensul de
informational semantice si cele afective cu sensul de informational ectosemantice
sunt subordonate relatiei de conducere influentare.

Influentarea elevului de catre profesor se face direct, prin atitudine, mesaj verbal,
gestica, mimica, stare afectiva, exemplu personal, adica prin prezenta sa activa. Indirect,
profesorul influenteaza prin intermediul altor factori educationali, cum sunt colectivul de
elevi, familia, consiliul profesoral, comitetul de parinti.

Influentarea elevilor de catre profesor se concretizeaza in acumulari de ordin


comportamental in toate planurile personalitatii elevilor (cognitiv, afectiv, volitional,
moral etc.). eficienta influentarii depinde de o serie de factori intre care se detaseaza ca
importanta: congruenta dintre repertoriul profesorului (RP) si cel al elevilor (RE) in
comunicare, realizarea feedback- ului si tonul afectiv al relatiei profesor elevi si nu in
cele din urma, empatia. Calitatea relatiei dintre doi comunicanti (individuali sau
colectivi) este deci consubstantiala existentei comunicarii. O comunicare nu poate exista
fara sa apara calitatea relatiei.
Analizand ceea ce se intampla in cadrul unei comunicari, ne dam seama ca actorii
aflati in relatie de comunicare nu pot sa nu se refere la pozitiile lor relative. Aceste
constituie deci elemente ale situatiei, formand un context numit al pozitiilor1[1].

In timpul comunicarii, atat profesorul cat si elevii isi cauta o pozitie si incearca sa
fie recunoscuti in acea pozitie. Este o modalitate de interventie comunicativa legata de
existenta sociala. Asa cum spunea si Jean Paul Sartre, exista intotdeauna in raport cu
pozitiile globale ocupate de ceilalti: suntem tineri in raport cu cei batrani, suntem
elevi in raport cu profesorii, suntem profesori in raport cu elevii, comunicarea
fiind unul din principalele elemente ale pozitionarii existentiale. Pozitionarea si
identitatea create dau valoare, la randul lor, cuvintelor ce vor fi rostite.

BIBLIOGRAFIE:

Jean Claude ABIC, Psihologia comunicarii. Teorii si modele, ED. Polirom,


Iasi, 2002

Elena Joita, Pedagogie si elemente de psihologie scolara, ED. Arves, Bucuresti

Elena Truta, Sorina Mardar, Relatia profesor elevi: blocaje si deblocaje, ED.
Aramis, Bucuresti, 2007

Romita B. Iucu, Managementul clasei de elevi, ED. Polirom, Iasi, 2006

Roxana Tudorica, Managementul educatiei in context european, ED. Meronia,


Bucuresti

Inv. gr. I. ANA- MARIA CROITOR

S.A.M. Acad. H. Mihaescu UDESTI

Comisia metodica a invatatorilor, 2009