Un alt mod nevoluntar de stingere a obligatiilor este capitis deminutio,

dar in materia stingerii obligatiilor nu ne referim la capitis deminutio(desfiintarea

personalitatii) in general ci numai una dintre aplicatiunile sale si anume la cazul
adrogatiunii. Adrogatiunea este actul prin care o persoana sui iuris denumita
adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris denumita adrogant, incat prin
efectele adrogatiunii adrogatul devine persoana alieni iuris iar bunurile sale trec
in patrimoniul adrogantului si astfel datoriile adrogatului se sting, iar consecinta
este ca dupa adrogatiune creditorii adrogatului nu isi mai pot valorifica drepturile
de creanta, nici pe seama adrogatului, nici pe seama adrogantului. Creditorii
adrogatului nu isi pot valorifica drepturile de creanta pe seama adrogatului
intrucat nu mai avea bunuri, iar fata de adrogant ei nu isi puteau valorifica
drepturile de creanta intrucat se opunea principiul relativitatii efectelor
contractelor. Pretorul a considerat ca nu este echitabil ca adrogantul sa preia
creantele adrogatului fara sa-i preia si datoriile. De aceea el a creat o restitutio in
integrum ob capitis deminutionen prin care actul adrogatiunii era desfiintat, dar
numai in relatiile dintre creditorii adrogatului si adrogat astfel incat creditorii
adrogatului isi puteau valorifica drepturile de creanta pe seama bunurilor
adrogatului si numai dupa aceea daca mai ramaneau bunurile adrogatului
treceau in patrimoniul adrogantului.

Prescriptia extinctiva

La romani, cuvantul "prescriptio" desemna efectele pe care trecerea timpului le

producea asupra unor drepturi. Atunci cand prin trecerea timpului o stare de fapt
se transforma intr-un drept prescriptia era denumita achizitiva, ca de
exemplu:uzucapiunea, iar atunci cand prin trecerea timpului un drept se stinge,
prescriptia se numeste extinctiva. Insa, la origine, in epoca foarte veche,
drepturile de creanta nu se puteau stinge prin trecerea timpului deoarece in acea
epoca se aplica principiul simetriei (corespondentei formelor), dar spre sfarsitul
Republicii au aparut obligatiile pretoriene care erau sanctionate prin actiuni
pretoriene care figurau in edictul pretorului. Acele obligatii se stingeau daca nu
erau valorificate in termen de 1 an. Iar in dreptul postclasic a fost creata
prescriptia extinctiva generala de 30 de ani astfel incat dreptul de creanta care
nu era valorificat in 30 de ani de la scadenta se stingea prin efectul prescriptiei
extinctive.

Transmitea/Transferul obligatiilor

In epoca veche romanii nu au admis ideea de transmitere, de transfer, a

obligatiilor (a creantelor si datoriilor) deoarece in conceptia lor obligatia este
oglinda juridica a dreptului de razbunare, iar dreptul de razbunare prin natura sa
nu este transmisibil. Pe de alta parte, in epoca foarte veche creantele si datoriile
ocupau un loc secundar, nesemnificativ in patrimoniul cetateanului roman. Spre
sfarsitul Republicii, in conditiile infloririi economiei de schimb, creantele si
datoriile ocupau locul central in patrimoniul cetateanului si astfel transmiterea
creantelor si datoriilor a devenit o necesitate juridica. De aceea romanii au creat
procedee juridice indirecte prin care s-a putut realiza si transmiterea drepturilor
de creanta si transmiterea datoriilor. Transmiterea creantelor este denumita
cesiune de creanta si consta in transmiterea unui drept de creanta de la vechiul
creditor la noul creditor. Vechiul creditor este denumit cedant sau cedent, noul
creditor este denumit cesionar, iar debitorul este denumit debitor cedat. Initial,
cesiunea de creante s-a realizat prin novatiunea cu schimbare de creditor, dar
atunci cand se recurgea la novatiune nu se realiza propriu-zis o cesiune de
creante deoarece vechea obligatie se stingea si era inlocuita cu o obligatie noua,
iar cesionarul nu dobandea acelasi drept, ci un drept nou rezultat din noua
obligatie. In al doilea rand, prin efectul novatiunii, accesorile vechii creante se
sting si exceptiunile si garantiile astfel incat cesionarul dobandeste o creanta mai
putin sigura, mai slab protejata juridiceste. In al treilea rand, novatiunea cu
schimbare de creditor nu se poate face fara consimtamantul debitorului, debitor
care trebuie sa se oblige fie prin stipulatiune, fie prin contractul litteris fata de
noul creditor.

Fata de aceste inconveniente romanii au recurs la un procedeu juridic mai bine

adaptat la cerintele cesiunii de creante, procedeu care este denumit mandatum
in rem suam (mandatul in propriu interes) care este o aplicatiune a mandatului
judiciar. Mandatul judiciar obisnuit se incheie in interesul mandantului, in sensul
ca mandantul il imputerniceste pe mandatar sa-l urmareasca in justitie pe debitor
si sa valorifice un drept de creanta. Dupa care, mandatarul are obligatia de a
transmite valoarea acelei creante asupra mandantului, pe cand mandatul in rem
suam este incheiat in interesul mandatarului caci la mandatul in rem suam dupa
ce mandatarul valorifica dreptul de creanta din imputernicirea mandatului nu mai
are obligatia sa transmita valoarea acelei creante asupra mandantului, ci o
pastreaza pt sine. Acest mandat a evoluat in 3 faza succesive:

1)sistemul cesiunii de actiuni

2)sistemul actiunilor utile

3)sistemul perfectionat prin reforma imparatului Justinian

In prima faza nu se realiza propriu-zis o transmitere a dreptului de creanta ci

numai o transmitere a actiunii pe care mandatarul o intenta in justitie, actiune
care avea o formula redactata cu transpozitiune caci in intentio a formulei era
mentionat numele mandantului, iar in condemnatio era mentionat numele
mandatarului pt ca el participa la proces si urma sa suporte efectele sentintei
adica sa dobandeasca dreptul de creanta prin hotararea judecatorului. Dar
aceasta actiune izvora din contractul de mandat care este prin excelenta
revocabil, iar daca mandantul revoca mandatul, mandatarul nu mai putea intenta
actiunea impotriva debitorului. De aceea, in aceasta faza situatia mandatarului se
consolida abia in momentul lui litis contestatio cand dreptul mandantului se
stingea si se nastea un drept nou al carui titular era mandatarul. De aceea, s-a
trecut la faza a doua. In aceasta faza, din momentul incheierii contractului de
mandat, mandatarul devenea titularul unei actiuni proprii denumita actiune utila
care nu mai depindea de soarta mandatului astfel incat chiar daca mandatul era
revocat, mandatarul il putea urmari pe debitor in justitie prin actiunea utila care
asa cum am vazut era proprie. Dar si in aceasta faza, persista inconvenientul ca
mandantul avea si el o actiune proprie denumita actiune directa si astfel
debitorul avea 2 creditori (si pe mandant si pe mandatar), iar daca mandantul se
grabea sa intenteze impotriva debitorului actiunea directa, atunci actiunea utila a
mandatarului ramanea fara obiect. De aceea, s-a trecut la faza a treia in care
daca mandatarul il soma pe debitor sa faca plata, datoria debitorului se stingea
numai daca ii platea mandatarului. Din acel moment, mandatul in rem suam a
devenit un procedeu juridic perfect adaptat la cerintele cesiunii de creanta.

Garantii

Garantiile sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat pt a-i pune pe
creditori la adapost fata de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorilor si
sunt de 2 feluri: garantii personale si garantii reale.

Garantiile personale sunt procedee juridice prin care un debitor accesor denumit
garant se alatura debitorului principal promitandu-i creditorului ceea ce i-a
promis debitorul principal si daca debitorul principal se dovedea insolvabil,
creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama garantului. In epoca veche,
romanii au creat 2 garantii personale denumite : sponsio si fidepromissio. Prima
garantie personala a fost sponsio. Ea se formeaza prin intrebare si raspuns si este
denumita sponsio deoarece la intrebarea creditorului garantul raspunde prin
verbul"spondeo" (promit) caci dupa ce se incheia contractul dintre creditor si
debitorul principal se mai incheia un contract intre creditor si garant, ocazie cu
care creditorul il intreba pe garant "idem dari spondes?"(promiti acelasi lucru) iar
garantul raspundea "spondeo"(promit) si intrucat cel mai vechi garant se obliga
prin pronuntarea verbului spondeo el a fost denumit sponsor. Insa, vechii romani
considerau ca verbul spondeo are vocatia speciala de a atrage favoarea, gratia
zeilor Romei si de aceea el putea fi pronuntat numai de cetatenii romani, nu si de
peregrini. Asa se explica faptul ca initial peregrinii nu au putut deveni si ei
garanti. Cu timpul insa, odata cu inflorirea economiei de schimb romanii au fost
interesati ca si peregrinii sa poata fi garanti si de aceea s-a creat o noua garantie
personala formata tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea
creditorului garantul raspundea prin verbul fidepromitto (promit cu lealitate)
Aceasta noua garantie a fost denumita fidepromissio, iar garantul a fost denumit
fidepromisor. Referindu-se la sponsori si la fidepromisori, vechii autori arata ca
situatia lor era ingrata, foarte grea in interesul creditorilor deoarece creditorul
avea posibilitatea sa-l urmareasca mai intai pe garant, iar daca garantul platea
nu se putea intoarce impotriva debitorului principal si nu se putea despagubi pt
plata facuta. In al doilea rand, daca erau mai multi garanti, oricare dintre ei putea
fi urmarit pt intreaga datorie si daca platea nu se putea intoarce impotriva
cogarantilor pt a le cere partea contributiva din datorie. De aceea, garantii au
protestat vehement, sistematic, iar consecinta a fost ca spre sf Republicii s-au
adoptat 4 legi favorabile garantilor dintre care cea mai importanta este legea
Furia de sponsu care cuprinde 2 dispozitii. Potrivit primei dispozitii, daca sunt mai
multi garanti datoria se imparte de drept, automat in momentul scadentei intre
toti garantii indiferent daca sunt sau nu sunt solvabili. Spre exemplu, daca
existau 3 garanti dintre care 2 erau solvabili, iar 1 insolvabil datoria se impartea
la 3, iar creditorul valorifica numai 2/3 din valoarea creantei sale. Asadar, potrivit
legii Furia de sponsu, consecintele insolvabilitatii unor garanti nu erau suportate
de garantii solvabili, ci de creditor. Prin a doua dispozitie s-a prevazut ca datoriile
contractate de sponsori si de fidepromissori in Italia se sting daca nu sunt
valorificate in 2 ani de la scadenta. Si aceasta dispozitie este favorabila garantilor
deoarece se prevedea acumularea de dobanzi prin trecerea timpului.

Fata de dispozitiile celor 4 legi a venit randul creditorilor sa protesteze incat

probabil la inceputul dreptului clasic s-a creat o noua garantie personala care se
forma tot prin intrebare si raspuns dar la intrebarea creditorului garantul
raspundea prin verbul fideiubeo (consimt pe cuvantul meu). Aceasta noua
garantie a fost denumita fideiussio, iar garantii au fost den fideiussori, dar
intrucat aceasta garantie a fost creata dupa adoptarea celor 4 legi, dispozitiile
acelor legi nu i se aplicau si astfel fideiussorii se aflau in situatia pe care au avut-
o sponsorii si fidepromissorii inainte de adoptarea celor 4 legi. Cum era firesc, au
protestat fideiussorii de data aceasta. Drept urmare, in epoca clasica si post-
clasica au fost create 3 beneficii in favoarea fideiussorilor. Este vorba despre
beneficiul de cesiune de actiuni, beneficiul de diviziune si beneficiul de
discutiune. In virtutea beneficiului de cesiune de actiuni daca garantul, fideiusorul
era chemat in justitie el declara in fata pretorului ca este dispus sa faca plata
daca creditorul ii va ceda toate actiunile pe care le avea impotriva debitorului
principal pt ca, intentand acele actiuni impotriva debitorului principal, sa se poata
despagubi pt plata facuta. Daca creditorul ii ceda actiunile atunci garantul platea
si astfel litigiul dintre creditor si garant se stingea prin plata. Daca insa, creditorul
refuza sa-i cedeze acele actiuni garantul ii cerea pretorului sa introduca in
formula o exceptiune de dol. Iar in faza a doua, constatand ca exceptiunea de dol
este intemeiata judecatorul pronunta o sentinta de absolvire astfel incat
creditorul pierdea si procesul si dreptul de creanta.