Sunteți pe pagina 1din 1

Intre 1945 si 1949, puse in fata necesitatii imediate de reconstructie economica, tarile

Europei Occidentale si aliatii lor Nord-americani au privit cu ingrijorare politicile si metodele


expansioniste ale Uniunii Sovietice. Indeplinindu-si promisiunile luate in timpul razboiului de a-
si reduce potentialul de aparare si de a demobiliza trupele, guvernele occidentale au observat cu
ingrijorare intentia clara a conducerii sovietice de a-si mentine forta militara la intreaga sa
capacitate. Mai mult, in lumina obiectivelor ideologice declarate ale Partidului Comunist
Sovietic, era evident ca apelurile de respectare a Cartei Natiunilor Unite si a acordurilor
internationale stabilite la sfarsitul razboiului nu garantau suveranitatea nationala sau
independenta statelor democratice amenintate de acte de agresiune externa sau de subversiune
din interior. La aceste temeri s-au adaugat, in multe tari din Europa Centrala si de Est, precum si
in alte parti ale globului, impunerea unor forme nedemocratice de guvernamant, precum si
represiunea adevaratei opozitii, ori a drepturilor si libertatilor civile si umane fundamentale.

Intre 1947 si 1949, o serie de evenimente politice dramatice au agravat situatia. Acestea
au constat in amenintari fatise la suveranitatea Norvegiei, Greciei, Turciei si a altor tari vest-
europene, lovitura de stat in Cehoslovacia, din iunie 1948, precum si blocada ilegala a
Berlinului, care a inceput in luna aprilie a aceluiasi an. Semnarea Tratatului de la Bruxelles in
martie 1948 a marcat hotararea a cinci vest-europene Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si
Marea Britanie de a dezvolta un sistem de aparare comun si de a intari legaturile, in asa fel,
incat sa poata rezista in fata amenintarilor ideologice, politice si militare la adresa securitatii lor.

Negocierile cu Statele Unite ale Americii si Canada au determinat crearea unei singure
Aliante-Atlantice, bazata pe garantii de securitate si angajamente comune intre Europa si
America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia si Portugalia au fost invitate de catre puterile
Tratatului de la Bruxelles sa se alature acestui proces. Aceste negocieri au culminat cu semnarea
Tratatului de la Washington in aprilie 1949, instituindu-se astfel un sistem comun de securitate
bazat pe un parteneriat intre cele 12 tari. In 1952, Grecia si Turcia au aderat la
Tratat. Republica Federala a Germaniei a intrat in alianta in 1955, iar in 1982 Spania a devenit,
de asemenea, membru NATO. Republica Ceha, Ungaria si Polonia au aderat la NATO in 1999.

Alianta Nord-Atlantica a fost fondata pe baza unui Tratat intre statele membre, acceptat
de catre acestea in urma dezbaterilor publice si a unor procese parlamentare specifice. Tratatul
sprijina drepturile individuale ale acestora, precum si obligatiile internationale pe care le au
statele, conform Cartei Natiunilor Unite. Fiecare tara membra este obligata sa isi asuma atat
riscurile si responsabilitatile, cat si avantajele securitatii colective, angajandu-se sa nu ia parte la
nici un alt acord international care ar putea intra in conflict cu clauzele Tratatului.

De la crearea Aliantei si pana in prezent, s-a scurs o jumatate de secol de istorie. In marea
parte a acestei perioada, obiectivul central al NATO a fost acela de a asigura apararea imediata si
securitatea tarilor membre. Astazi, aceasta ramane functia sa centrala, dar scopul sau imediat a
suferit schimbari fundamentale. Trasaturile-cheie ale acestei transformari sunt sintetizate in
capitolele corespunzatoare ale acestui Manual.