Sunteți pe pagina 1din 2

A fost odata ca niciodata, intr-un catun infrunzit de munte, un om care era si nu era, un om multumit si

nemultumit, un om la care zilele veneau asa cum treceau, un om ca toti oamenii ce isi ducea traiul in limitele
pe care si-le stabilise. Avea o casa nici mare nici mica, o sotie nici frumoasa nici urata, un loc de munca nici
greu nici usor, o viata nici rea nici buna.
Daca cineva l-ar fi intrebat pe omul nostru ce parere are despre viata sa, el ar fi raspuns fara indoiala asa si
asa. Nu putea sa spuna ca ii displace, caci avea de toate cele trebuincioase, nu putea sa spuna ca ii place, caci
nu avea toate lucrurile pe care si le-ar fi dorit. Asa curgeau zilele molcome ale omului asa si asa, fara capat,
dar finite, fara scopuri, dar traite. Toate acestea pana intr-o zi, cand, stand pe prispa si fumandu-si pipa, omul
incepu sa scormone in sine si sa priveasca in jur la toate cate erau.
Oare de ce casa lui nu era nici mica nici mare? Oare de ce sotia lui nu era nici frumoasa nici urata? Oare de
ce locul lui de munca nu era nici greu nici usor? Oare de ce el era asa si asa? Oare cum ajunsese el aici? Si tot
gandindu-se omul nu gasi un raspuns care sa il satisfaca. Casa era asa cum era, sotia la fel, munca la fel, el?
Dar el? El ce cauta aici? Cand era mic aici isi dorise sa fie? Si tot scormonind in sine omul dadu peste o gaura
mica.
O gaura mica, aproape impaienjenita, prin care abia daca incapea un deget. In zilele ce urmara, omul deveni
din ce in ce mai preocupat de ceea ce se afla in el si tot sapand cu intrebari incepu sa largeasca gaura din sine.
Omul deveni atat de atent la ce se intampla in interior incat incepu sa ignore exteriorul. Cumva nu mai conta
acum ca are o casa nici mica nici mare, pe sotie abia daca o mai vedea asa ca nu se gandea daca e frumoasa
sau urata, la munca era mai mereu distras, asa ca nu avea importanta daca era grea sau usoara.
In curand omul sapase atat de adanc in sine incat aproape se afundase in ceea ce descoperise acolo. Acolo se
aflau amintiri de mult uitate, vise de copilarie pierdute, acolo gasi un om care fusese cu mult timp in urma si
care acum parea un complet necunoscut. Acum, omul statea chircit in sine si privea in afara si cu tristetea isi
admitea ca viata lui, asa si asa, nu era nici asa cum o visase, nici asa cum o sperase. Pe masura ce timpul trecu
un fenomen ciudat avu loc. Omul sapase atat de adanc in sine si se afundase atat de mult in profunzimile
labirintice ale intrebarilor sale, incat in persoana lui se casca un hau din care nu mai putea sa iasa. Oricat
incerca omul sa iasa din sine nu putea, haul din interior il tragea si il atragea in asa masura incat, fara sa
realizeze, renuntase la tot ce insemna viata exterioara.
Insa in haul din sine era neliniste, era ameteala si nu exista un punct fix de care sa se ancoreze. Omul incerca
sa iasa din sine, ii parea rau pentru tot ce pierduse, acum cand se gandea la casa lui nu ii mai parea nici mica
nici mare, ci ii parea cea mai frumoasa si ar fi vrut sa se bucure de ea. Acum sotia la care nu mai putea ajunge
era minunata si ar fi vrut sa fie alaturi de ea. Acum munca ii lipsea si isi dorea sa poata construi ceva.
Multi vraci venira sa il vada pe omul pierdut in sine, dar nu il puteau ajuta si multi ii spusera sotiei ca asta
este, asa va fi mereu de acum inainte si daca ei nu puteau face nimic, nimeni nu il putea ajuta.
Astfel soarta omului candva asa si asa parea pecetluita si pierduta. Insa, ce nu stiau vracii, ce nu stia nimeni
este ca omul desi parea pierdut din afara, el era cat se poate de viu in sine si ca acum sapa din nou, insa de
data aceasta sapa in sens invers, sapa inspre regasire. Si desi la un moment dat simtise ca el este haul si ca
orice ar face nu are cum sa iasa de acolo, caci nu ai cum sa iesi din ceva ce esti, se incapatana sa incerce. O
sansa, doar atat isi dorea o sansa si decise sa si-o acorde sapand neincetat, perseverand si alegandu-si viata.
Dupa lupte lungi si crancene cu sine omul nostru isi supravietui, se alese si se afla pe sine. Acum daca
cineva l-ar fi intrebat pe omul din poveste cum este viata lui, ar fi spus cu tarie Asa cum imi doresc! Astfel,
omul era recunoscator ca se pierduse, caci asa si-a acordat sansa de a se regasi si de a isi redescoperi viata.
Omul se considera un supravietuitor acum si de fiecare data cand se confrunta cu greutati se incuraja singur
Mi-am supravietuit eu mie, asta e floare la ureche!

Acum ca ati terminat de citit aceasta poveste, vreau sa va opriti si sa meditati putin la ea. Vreau sa va ganditi
la viata voastra, la drumul pe care l-ati ales si la drumul omului din poveste... Aveti oare puterea sa treceti prin
disperarea omului pierdut in sine? Aveti curiozitatea de a vedea lumea intr-un mod diferit?
Marea majoritate a oamenilor din jur traiesc "asa si-asa". Dar nici nu doresc sa se schimbe. Pentru a dori sa te
schimbi trebuie sa ai in tine un anumit potential de dezvoltare personala (impulsul interior de a te schimba) si
sa fii suficient de rezistent ca sa nu-ti pierzi mintile. Ma uit la oamenii din jurul meu si observ cate
compromisuri fac pentru a-si continua viata mediocra. Deschizatorii de drumuri, cei care vor face ceva pentru
ei insisi, si in final pentru tara, sunt dintre cei care nu se multumesc doar cu o existenta anosta, de victime ale
altora, ci incearca prin orice mijloc sa schimbe ceva in viata lor.

Poate ca povesti precum aceasta ar trebui sa fie publicate in manualele pentru elevi si studenti, sau discutate la
dirigentie, sau in loc de miturile biblice de la orele de religie. Daca as fi invatator sau profesor, as alege cateva
povesti (ar intra cam 3 povesti pe ora) si le-as discuta la dirigentie. De asemenea, povestile ar putea fi
excelente subiecte pentru compuneri (cand eram al scoala, la ora de franceza, aveam de facut o compunere pe
saptamana pornind de la un proverb). In ambele cazuri ar fi de castigat: daca povestile ar fi discutate, s-ar
dezvolta capacitatea de comunicare orala (ganditi-va daca ati putea sa dati un interviu si veti vedea ce greu
este, pentru ca nu aveti dezvoltata capacitatea de a avea o opinie si de a discuta liber despre un subiect) iar
daca povestile ar constitui un subiect de compunere, s-ar putea explora mai in profinzime implicatiile povestii.
Povestea de mai sus e dificil de inteles pentru copii, pentru ca este scrisa pentru adulti. Deseori, cand un om
este blocat psihic iar incurajarile nu folosesc la nimic, ii spun cate o poveste. Efectele sunt surprinzatoare,
pentru ca omul mediteaza multe zile la povestea mea, se identifica uneori cu personajele, incepe sa isi puna
probleme, gaseste un nou echilibru interior.
In loc de incheiere, fac o invitatie la ceilalti colegi de pe forum, sa adauge aici o poveste care i-a impresionat
sau care le-a schimbat viata. Am putea comenta povestile si sunt sigur ca fiecare ar avea un inteles diferit
pentru fiecare dintre noi, pentru ca fiecare suntem originali in felul nostru. Si poate ca pe viitor, am putea
strange aceste povesti intr-o colectie ce ar putea fi folosita in scoli sau pentru cei a caror suflet necesita
alinare.