Norocul i mintea

Ion Luca Caragiale

Zice c odat norocul i mintea s-au prins tovari i au plecat

amndoi n cltorie. Ei merser ziua ntreag pe un drum de ar
nainte, i mai cu vorbe, mai cu glume, iat c soarele se ascunde dup
un deal i noaptea i-apuc pe cei doi cltori n mijlocul drumului,
departe de satul la care gndeau c vor putea s ajung n ziua aceea.
Ce era de fcut? Unde era s poposeasc peste noapte cltorii
notri?
Ce atta btaie de cap! zise n cele din urm norocul. Hai s ne
trntim aicea n mijlocul drumului, c nu e cine tie ct pn diminea,
i, ostenii cum suntem, ne vom odihni tot aa de bine, ca i cnd am
dormi n perinile cele mai moi.
Dar dac va veni vreun car peste noapte zise mintea cu glasul
ei nelept i dac va da peste noi, aa e c nu ne va merge tocmai
bine? Hai mai bine s ne dm la o parte din drum i s ne odihnim pe
pajitea ceea de alturea. -apoi i altfel, nu e mai bine s ne aezm
pe iarb verde, dect aici n pulbere?
F tu cum tii, zise norocul; eu unul m culc aici n mijlocul
drumului!
i zicnd aceste cuvinte, i trnti jos zbunul din spate, se aez
pe el, i puse palma cpti i, ct ai da n amnar, adormi.
Mintea, mai cu grije, iei din drum, i cut un locor potrivit pe
pajitea moale ca mtasea, i aternu cum tiu ea mai bine, zise Tatl
nostru, i fcu cruce i apoi, ostenit cum era, adormi n curnd.
D-abia aipir drumeii notri, i iat, n tcerea nopii, se aude o
duruitur, care se apropia din ce n ce mai mult. Era un car cu coviltir de
rogojin, tras de patru cai ca patru zmei. Roatele se nvrteau cu
repeziciune i acum-acum carul avea s soseasc n locul unde
dormeau drumeii notri. nc dou-trei clipite, i norocul ar fi fost fcut
praf i pulbere de copitele cailor sirepi i de roatele cele grele ale carului.
Dar norocul tot noroc!
Cnd mai erau numai vreo zece pai ntre car i el, auzind
zgomotul, norocul se detept din somn i sri drept n picioare. Caii,
speriai la vederea lui, srir la o parte, traser carul din drum, razna pe
cmp, i trecur tocmai peste picioarele minii, care nu se putuse
detepta aa de curnd. Srmana rmase mult vreme leinat.
Nu-i vorb, dup ce se dezmetici, ea cu nelepciunea ei i spuse
tovarului su de drum s-i caute nite ierburi, cu cari nu peste mult i
vindec ranele de la picioare; dar, la urma urmelor, tot n-avu ncotro, ci
trebui s-l cunoasc pe norocul de stpn.
Tot mai cuminte norocul dect mintea.