Sunteți pe pagina 1din 43

Nutriţie şi alimentaţie

CAPITOLUL 6

NUTRIŢIA MINERALĂ A ANIMALELOR

Din marele număr de elemente existente, doar o mică parte (circa 22) se încadrează în aşa-zisele minerale care interesează nutriţia animalelor; în practica curentă se folosesc chiar mai puţine, respectiv 15-16 elemente. Aceste elemente, după cantitatea în care se găsesc în nutreţuri sau în organismul animal, se împart în două grupe şi anume:

macroelemente (peste 100 mg/kg nutreţ, sau peste 0,04 % în organism) în care sunt cuprinse: Ca, P, Mg, Na, K, Cl, S.

microelemente (sub 100 mg/kg nutreţ, sau sub 0,04 % în organism) în care sunt cuprinse: Fe, Cu, Zn, Mn, Co, I, F, Se, Mo; la care în ultimii ani au mai fost adăugate şi alte elemente: B, Cr, Si, Al, As, Ni, Li, Cd etc.

Această împărţire nu implică o ierarhizare a elementelor minerale după importanţă fiziologică; mai mult chiar, această împărţire justifică şi renunţarea la clasificarea mai veche a lor în majore şi minore. Toate ţesuturile animale conţin mai multe minerale, recunoscute ca elemente esenţiale. În organism, elementele minerale îndeplinesc o serie de funcţii deosebit de importante cum ar fi:

– suport structural pentru schelet (în special Ca, P şi Mg),

– asigură rezistenţa mecanică a oaselor, – menţin presiunea osmotică tipică în spaţiile extra şi intracelulare,

– asigură menţinerea echilibrului acido/bazic,

– intervin în excitabilitatea neuro-musculară,

– activează numeroase sisteme enzimatice.

Unele minerale (Pb, Cd, Hg, F, Se, Mo) pot fi toxice pentru organismul animal. Utilizarea în organism a mineralelor este influenţată de numeroşi factori:

Nutriţia minerală a animalelor

– forma de prezentare a mineralelor,

– prezenţa unor acizi organici (fitic, oxalic),

– pH-ul din tubul digestiv,

– aportul unor vitamine (vitamina D),

– factori hormonali (hormonii tiroidieni, hipofizari

– vârsta animalelor.

),

În condiţiile creşterii productivităţii

animalelor şi a restrângerii

surselor de hrană, alimentaţia minerală capătă o importanţă şi mai mare.

Macroelemente

În organismul animal, macroelementele se găsesc în cantităţi relativ ridicate, dintre acestea Ca şi P reprezentând peste 70 %; în cantităţile cele mai mici se află Mg, Cl şi Na (tab. 6.1)

Tabelul 6.1

Nivelul aproximativ al macroelementelor în laptele, plasma şi carcasa taurinelor

     

Carcasă

Element

Lapte

Plasmă

taurine

(mg/l)

(mg/ml)

(kg/500 kg)

Calciu

1,20

0,10

8,00

Fosfor

0,80

0,06

5,00

Magneziu

0,12

0,03

0,25

Sodiu

0,37

3,00

0,75

Potasiu

1,40

0,18

1,50

Clor

1,00

3,60

0,75

Sulf

?

0,04

1,25

Sursa: Church D.C., 1971

Funcţiile acestor elemente în organism sunt multiple şi specifice, carenţa lor fiind însoţită de simptome caracteristice elementului şi speciei de animale.

Calciul (Ca)

Calciul este elementul mineral care se găseşte în cantitatea cea mai mare în organismul animal (1,5-2,0 %); cca. 99 % din Ca din organism se

Nutriţie şi alimentaţie

află în aşa-zisele ţesuturi tari (oase, dinţi şi numai 1 % se găseşte în sânge, lichide extracelulare şi ţesuturi extraosoase (Peo E.R., 1991).

)

Metabolism. Din cantitatea de Ca ingerată prin hrană, o parte este reţinută în organism şi se regăseşte, la animalele în creştere, în oase şi alte ţesuturi; Ca este eliminat din organism prin fecale, urină, transpiraţie şi produse (lapte, ouă) (fig. 6.1).

Zonă de absorbţie

Gură TGI Anus Ca din Ca în hrană fecale Ca endogen Ca absorbit (neabsorbit +
Gură
TGI
Anus
Ca din
Ca în
hrană
fecale
Ca endogen
Ca absorbit
(neabsorbit +
Ca endogen)
Ca în urină
Ca sânge Produse la exterior (lapte, ouă) Ca absorbit Ca resorbit Schelet
Ca
sânge
Produse la exterior
(lapte, ouă)
Ca absorbit
Ca resorbit
Schelet

Ca în transpiraţie

Fig. 6.1 Reprezentarea schematică a metabolismului Ca (Pond W.G.,1995)

Absorbţia Ca se face, în principal, la nivelul duodenului şi jejunului, la cele mai multe animale; absorbţia se face prin sisteme active (energo- dependente) sau pasive (difuzie). În absorbţia Ca un rol deosebit are vitamina D (pentru sinteza proteinei de legătură). Absorbţia Ca în organism este dependentă de o serie de factori, precum: concentraţia hranei în Ca, carenţa în vitamina D, pH-ul din tubul digestiv, starea fiziologică a animalelor etc. Pentru a fi absorbit, Ca trebuie să fie transportat de către o proteină de legătură (CaBP = calcium binding protein) a cărei sinteză se face în prezenţa vitaminei D şi a parathormonului.

Nutriţia minerală a animalelor

Digestibilitatea Ca este mai mare la tineretul în creştere rapidă (cca. 60 %) şi mai mică la adulte (cca. 50 %).

Excreţia Ca din organism se face, în principal, prin fecale, urină şi transpiraţie; cca. 20-30 % din Ca eliminat este reprezentat de Ca endogen.

O altă cale de eliminare a Ca este cea a produselor animale eliminate

la exterior (lapte, ouă). Substanţele diuretice nu măresc excreţia Ca, în

schimb unele substanţe care chelatează Ca (citratul de Na, EDTA), măresc excreţia de calciu.

În serul sangvin, Ca se găseşte sub două forme: difuzabil (cca. 60 %

din total) şi nedifuzabil; forma difuzabilă este reprezentată în special de

fosfaţi şi carbonaţi, iar cea nedifuzabilă de o combinaţie cu proteine (Peo E.R., 1991). Nivelul, relativ constant, al Ca din sânge este menţinut pe cale hormonală, prin doi hormoni (parathormonul şi calcitonina) (fig. 6.2)

1.

Hipocalcemie

Hipocalcemie

Hipocalcemie
Hipocalcemie

2.

Hipercalcemie

– se acţionează invers asupra secreţiei de parathormon (Pth) provoacă secreţia de calcitonină (CT) care inhibă osteoliza (eliberarea de Ca osos) Pth – hormon secretat de glandele paratiroide CT – hormon de origine tiroidiană

secreţie de Pth Rinichi stimulează reabsorbţia renală a Ca absorbţia intestinală mobilizarea Ca din oase
secreţie de Pth
Rinichi
stimulează
reabsorbţia
renală a Ca
absorbţia
intestinală
mobilizarea
Ca din oase
a Ca

Fig. 6.2 Reglare hormonală a nivelului Ca din sânge

Funcţii. Calciul din ser are în organism funcţii deosebit de importante, care pot fi rezumate astfel (Peo E.R., 1991):

– este component structural al scheletului,

Nutriţie şi alimentaţie

– menţinerea integrităţii membranei celulare normale a ei,

– funcţionarea normală a celulelor nervoase,

şi a permeabilităţii

– asigură legătura dintre excitaţia şi contracţia musculară,

– este reglator, activator sau inhibitor al sistemelor enzimatice,

– este necesar pentru coagularea normală a sângelui,

– este principalul mineral implicat în formarea cojii oului.

Simptome de carenţă. Carenţa în Ca se poate datora mai multor

cauze:

– aport alimentar insuficient,

– absorbţia redusă a Ca în tubul digestiv,

– blocaj metabolic (datorat unor acizi organici),

– asimilare tisulară insuficientă (lipsă de vitamine, enzime),

– exces de fosfor.

Carenţa în Ca are influenţă negativă atât asupra funcţiilor vitale, cât şi asupra producţiilor animale, respectiv asupra creşterii, producţiei de lapte sau celei de ouă. De altfel, primele semne ale carenţei în Ca sunt creşterea slabă şi reducerea ingestiei de hrană, iar la păsările ouătoare reducerea grosimii cojii ouălor, producerea ouălor fără coajă şi scăderea producţiei de ouă. Simptomele tipice ale carenţei în Ca sunt rahitismul la tineret şi osteomalacia la animalele adulte. Rahitismul se manifestă prin deformarea oaselor, ca urmare a calcifierii lor insuficiente; gradul de modificare în acest caz este caracteristic fiecărei specii şi categorii de animale. Astfel, la unele specii, la care creşterea este rapidă (porci, câini, tineret aviar) şi greutatea corporală se dublează în timp scurt, turnoverul Ca este rapid iar carenţa poate produce tulburări profunde, în numai câteva zile. La alte specii (ovine, taurine), durata până la apariţia semnelor caracteristice rahitismului este mai lungă. Şchiopăturile şi fracturile spontane ale oaselor, caracteristice osteomalaciei, apar după o perioadă mai îndelungată de carenţă. Carenţa în Ca este asociată scăderii concentraţiei sângelui în Ca, reducerii proporţiei de calciu în oase şi a greutăţii şi rezistenţei lor; aceste tulburări se înregistrează şi în cazul unui dezechilibru a raportului Ca:P, care în mod normal este de 2:1 (tab. 6.2).

Nutriţia minerală a animalelor

În cazuri grave de carenţă în Ca, hipocalcemia este însoţită de tetanie şi convulsii, care pot fi urmate de moartea animalului.

Exemplul clasic de tetanie, este febra laptelui sau sindromul paraliziei puerperale , la vaci, după fătare; acest sindrom este urmarea incapacităţii vacilor de a mobiliza cantităţile de Ca necesare pentru laptele produs. În perioada imediat următoare fătării, producţia de lapte este mare iar absorbţia intestinală a Ca este redusă. Pentru prevenirea acestei tulburări metabolice se recomandă o reducere a aportului de Ca în ultima parte a gestaţiei şi sporirea aportului de vitamina D.

Tabelul 6.2

Efectul raportului Ca:P, la porcine în creştere

P %

Nivelul Ca (%) în hrană

Media

în hrană

0,35

0,65

0,90

Greutatea celui de al patrulea metatars

 

0,30

11,5

12,8

11,3

11,8

0,50

13,4

14,1

15,4

14,3

0,70

12,1

14,2

14,9

1,37

 

Rezistenţa aceluiaşi os (kgf)

 

0,30

201

237

209

216

0,50

193

307

368

289

0,70

152

282

349

261

Sursa: Peo E.R., 1991

În acest fel, organismul este pregătit pentru mobilizarea rapidă a Ca din oase (Gueguen L. şi col., 1988). În carenţa de Ca se prelungeşte timpul de coagulare al sângelui. Surse. Sursele de Ca sunt numeroase, diferenţiindu-se atât prin proporţia de Ca pe care o conţin cât şi prin disponibilitatea biologică a Ca

(tab. 6.3).

Toxicitate. Ca şi în cazul altor macroelemente şi în cazul calciului nu se înregistrează cazuri de toxicitate cronică. Hipercalcemia, ca urmare a dereglării metabolismului Ca, poate determina o calcifiere aberantă a ţesuturilor moi. Un aport de 2,5 % Ca şi 0,4 % P disponibil, la puii de carne, produce nefrite, gută viscerală şi depozite de uraţi de Ca în uretere.

Nutriţie şi alimentaţie

Calculii renali care blochează tubii renali sau ureterele se pot întâlni şi la animale; această tulburare nu este urmarea unui aport ridicat de Ca ci a dereglării echilibrului mineral; la taurine (în special cele la îngrăşat), cauza urolitiazei este aportul ridicat de P prin nutreţurile concentrate.

Excesul de Ca reduce absorbţia şi utilizarea altor minerale : Zn (la porcine), Mg, Fe, I, Mn şi Cu (Pond W.G. şi col., 1995).

Tabelul 6.3

Surse de Ca, conţinut şi disponibilitate biologică

Sursa

% Ca

Disponibilitate (CaC 3 = 100)

Carbonat calciu, pur

40

 

- particule fine

100

- particule grosiere

102

Cretă furajeră Sulfat de calciu (gips) Făină de scoici Gluconat de calciu Făină de lucernă

35-38

100

29

95

34-36

98

30

102

1,5

22

Sursa: INRA, 1988; Cromwell şi col., 1984

Fosforul (P)

În organismul animal, fosforul se găseşte în proporţii de cca. 1% din greutatea acestuia; cca. 80 % din fosforul existent în organism se află în oase, cenuşa acestora conţinând 16-18 % fosfor (tab. 6.4).

Tabelul 6.4 Conţinutul în Ca şi P al cenuşii din oase şi lapte, la scroafe

Specificare

Cenuşă în

 

Ziua de lactaţie

 

oase

1

14

28

35

Calciu (%)

36

0,05

0,25

0,15

0,18

Fosfor (%)

17

0,09

0,22

0,14

0,15

Raport Ca : P

2,1:1

0,6:1

1,14:1

1,07:1

1,2:1

Sursa: Maynard şi col., 1975

În afară de oase, în organism P se mai găseşte ca fosfat organic (în combinaţiile concentrate în energie – ATP), în fosfolipide (în membranele celulare) şi în unele coenzime (Maynard A., 1975).

Nutriţia minerală a animalelor

Metabolism. Proporţia de fosfor reţinută în organism, din P ingerat, depinde îndeosebi de provenienţa (disponibilitatea) acestuia. Absorbţia fosforului în tubul digestiv, este rapidă şi se face atât prin transport activ cât şi prin difuziune (pasiv); gradul de absorbţie este

influenţat de sursă, de aportul de Ca, de raportul Ca:P, de pH-ul intestinal, de unele elemente minerale (Na), dar în general este mai mare decât pentru Ca (cca. 90 % din P disponibil). Excesul de P reduce absorbţia şi utilizarea Ca, datorită formării fosfaţilor de Ca insolubili. Fosforul este excretat prin fecale şi urină; o parte din fosforul excretat este de origine endogenă. În cazul fosforului, care este un element scump, interesează în mod deosebit digestibilitatea lui, pentru a estima valoarea biologică a diferitelor suplimente cu P. Metodele folosite în acest scop, sunt numeroase şi variate:

sporul în greutate şi conversia hranei, nivelul Ca şi P din ser, proporţia de cenuşă din oase (pentru animalele tinere, în creştere), nivelul fosfatazei alcaline din ser etc. Funcţii. Fosforul are funcţii fiziologice multiple în organism (mai multe decât alte elemente) dintre care se remarcă cea de component al scheletului, alături de Ca. Fosforul are rol important în structura şi funcţiile celulare ale organismelor vii (este component al ADN şi ARN), este activator al multor enzime. P se găseşte, din abundenţă, în lichidele intracelulare; intervine în metabolismul energetic, ca şi component al adenozin-fosfaţilor (AMP, ADP, ATP), fiind prin aceasta donator de energie (pe care o şi înmagazinează). Fosforul este implicat în metabolismul muşchilor, al hidraţilor de carbon, grăsimilor şi proteinelor. Fosforul este prezent în fosfolipide (lecitine) şi în fosfoproteine (cazeina). Simptome de carenţă. Rahitismul la animalele în creştere, şi osteomalacia la adulte sunt principalele simptome de carenţă în P. Carenţa în P este însoţită de o eliminare mai mare de Ca (prin fecale şi urină) semn al reducerii calcifierii oaselor. La unele specii de animale (ex. porcine) se înregistrează osteoporoza, boală definită ca o descreştere a oaselor în volum sau reducerea ţesutului osos pe unitate de volum (Fourman P. şi col., 1968). Cauza reală a osteoporozei nu este cunoscută dar se pare (cel puţin la om), că o serie de factori (exces de glucocorticoizi, imobilizare, carenţa în vitamina C, hipertiroidism etc.) favorizează apariţia ei (Albanese A. A., 1977). Carenţa în P determină o scădere a apetitului, urmată de reducerea greutăţii corporale, animalele consumă lemn, pământ; comportament alimentar neobişnuit ce este cunoscut sub denumirea de pica. La taurine, carenţa în P este însoţită de reducerea fertilităţii.

Nutriţie şi alimentaţie

Menţinerea în limite normale a raportului Ca : P este una dintre problemele majore ale nutriţiei cu cele două elemente, inclusiv datorită

costului lor (P este scump, Ca este ieftin); un exces de Ca şi un deficit de

P determină o reducere a creşterii şi o mai slabă eficienţă a hranei (Peo E.

R., 1976).

Referitor la raportul Ca : P, în ultimul timp s-a reconsiderat părerea

mai veche care recomanda un raport de 2 : 1 discutându-se despre o variaţie

a acestui raport în funcţie de specia şi vârsta animalelor. Astfel, pentru

tineretul porcin în creştere se consideră că mai adecvat ar fi raportul existent

în laptele de scroafă (0,6

La păsări, în raţiile pentru creştere se recomandă un raport Ca : P de : 1; s-a constat că un raport mai larg (2,5-3,5 : 1) determină apariţia

rahitismului (North M. O. şi col., 1990) Surse. Surse de fosfor pentru animale sunt, în primul rând, seminţele de cereale şi de leguminoase, subprodusele acestora şi făinurile proteice animale. Disponibilitatea fosforului din seminţe şi din subprodusele lor este

foarte variabilă pentru porci şi păsări, deoarece în acestea P se găseşte, în cea mai mare parte, sub formă de fitaţi; or, în tubul digestiv al animalelor monogastrice nu se găsesc fitaze pentru a elibera P din fitaţi. La rumegătoare, fitazele sunt produse de microorganismele din reticulo-rumen, astfel că nu contează forma sub care se găseşte P în nutreţuri. Disponibilitatea cea mai ridicată se înregistrează pentru fosforul din suplimentele minerale specifice (fosfaţi) şi din făinurile animale (făină de

peşte, făină de carne-oase

1,2

: 1) (Peo E. R., 1976).

1,5

2

)

(tab.6.5).

Tabelul 6.5

Conţinutul şi disponibilitatea P din unele nutreţuri şi suplimente minerale cu P

Sursa

Conţinut * (% din SU)

Disponibilitate (%)

păsări*

porci**

Porumb Sorg Ovăz Orz Grâu Tăţe de grâu Tăţe de orez Şroturi de soia Făină lucernă Făină peşte

0,31

19

15

0,35

17

22

0,34

24

30

0,42

48

31

0,38

16

50

1,49

46

35

1,56

13

25

0,78

14

25

0,28

86

100

2,77

87

100

133

Nutriţia minerală a animalelor

Făină carne-oase Fosfat dicalcic, hidratat Fosfat tricalcic, natural

3,98

81

93

17,5

100

100

10-17

100

100

Sursa: * INRA, 1992; ** INRA, 1988

Toxicitate. Fenomene tipice de intoxicaţie cu P nu au fost practic înregistrate, evidenţiindu-se însă tulburări ale metabolismului la aporturi mai ridicate ale P în hrană şi respectiv dereglarea raportului Ca:P. Astfel, un raport Ca:P de 1:2 produce osteodistrofii fibroase, atât la animalele în creştere cât şi la cele adulte. Aportul ridicat de P are efect laxativ, producând diaree. Fosforul şi poluarea solului. Prin dejecţiile animalelor se elimină cantităţi importante de fosfor, mai ales de la speciile de animale la care în hrană se folosesc cantităţi mari de nutreţuri concentrate (taurine la îngrăşat, porci, păsări). În acest sens, se apreciază că se elimină anual 41 kg P 2 O 5 /vacă de lapte şi cca. 25 kg P 2 O 5 / scroafă şi produşii săi (Gadd J. şi col., 1998); în SUA, se estimează că anual, prin dejecţiile animale ajung în sol până la 2 mil. tone fosfor. Din sol, fosforul ajunge în apele de suprafaţă şi în cele freatice. Prin aceasta, viaţa din ape este afectată atât direct (prin cantitatea de P), cât şi indirect (prin stimularea dezvoltării algelor şi a altor plante acvatice care împiedică oxigenarea apelor). Folosirea fitazelor, produse prin biosinteză, poate contribui la o mai bună folosire a P din concentrate şi pe această cale, la reducerea aportului de P prin suplimente şi a cantităţii de P din dejecţii.

Magneziul (Mg)

Magneziul este, după Ca şi P, elementul cu cea mai largă răspândire în corp. Din cantitatea de Mg din organism, aproximativ jumătate se găseşte în oase (0,5-0,7 % Mg în cenuşa din os)(Wacker W.E. şi col., 1964). Magneziul este un component intracelular, în concentraţii mari găsindu-se în ficat şi în muşchi scheletici. Metabolism. Absorbţia Mg se face în special la nivelul ileonului, gradul de absorbţie fiind apreciat la 55 - 60 % din Mg ingerat. Se pare că hiperparatiroidismul reduce concentraţia Mg din ser, datorită creşterii eliminării Mg prin urină. Excreţia Mg se face prin fecale şi urină.

Nutriţie şi alimentaţie

Mecanismul intim al metabolismului Mg în organism nu este complet elucidat, dar se presupune că este asemănător cu cel al Ca şi P.

Funcţii. Pe lângă rolul său în formarea normală a scheletului, Mg este

implicat în toate sintezele tisulare (proteine, lipide

musculară. Magneziul este unul din cei mai importanţi activatori de enzime;

şi în activitatea

)

este cofactor în decarboxilare, fiind necesar pentru activarea unor peptidaze. Simptome de carenţă. La rumegătoare, în special la vaci, cea mai frecventă tulburare provocată de carenţa în Mg este aşa-zisa tetanie de iarbă (hipomagnezemie sau otrăvirea cu păşune de grâu). Tetania de iarbă se datorează carenţei în Mg asociată cu o carenţă în Ca; în realitate, cauza acestei tulburări este înrăutăţirea absorbţiei intestinale a Mg din iarba tânără (bogată în apă şi săracă în celuloză), păscută primăvara devreme; se mai consideră că nivelul ridicat în K şi proteine al păşunii tinere este antagonist cu utilizarea Mg în organism, reducând absorbţia acestui element. Chiar şi un aport exagerat de Ca şi P determină o reducere a absorbţiei intestinale a Mg.

La porcine, carenţa în Mg provoacă anorexie, reducerea creşterii, debilitatea picioarelor, hiperiritabilitate, convulsii musculare, tetanie şi chiar moarte. Surse. Pe lângă Mg din nutreţuri, pentru echilibrarea hranei în acest element se folosesc şi suplimente minerale specifice (clorura, sulfatul, oxidul şi hidroxidul de Mg ) Toxicitate. Se pot înregistra fenomene de intoxicare, în cazul unui aport mare de Mg; acestea se manifestă prin reducerea ingestiei de hrană, diaree, reducerea reflexelor şi tulburări respiratorii şi cardiovasculare (Pond W.G. şi col., 1995).

Clorul, potasiul şi sodiul (Cl, K, Na)

Dat fiind faptul că aceste trei elemente au ca principal rol menţinerea echilibrului acido-bazic şi a presiunii osmotice din organism, ele sunt, de obicei, tratate împreună. Nu trebuie neglijat, însă, faptul că aceste elemente au şi funcţii specifice, fiecare fiind implicat în diferite procese fiziologice. Dintre cele trei elemente, în organism se găsesc în cantităţi mari Na, la noii născuţi, respectiv K la adulte. Cea mai mare parte (cca. 90 %) a potasiului din organism se află în lichidele intracelulare, în timp ce Na este prezent, în cea mai mare parte, în lichidele extracelulare. Clorul este prezent numai în lichidele extracelulare.

Nutriţia minerală a animalelor

Metabolism. Locul principal de absorbţie a Cl, K şi Na este intestinul subţire. Un rol important în aportul acestor elemente în tubul digestiv îl are secreţia de salivă, suc gastric, bilă şi suc pancreatic (cca. 80 din NaCl şi 50 % din Cl din TGI are această provenienţă) (Pond W.G. şi col., 1995). Excreţia acestor elemente se face prin urină; nivelul plasmatic al Na

este controlat hormonal, prin aldosteron (secretat de cortexul suprarenal) precum şi prin hormonul antidiuretic (secretat de glanda pituitară); aldosteronul controlează şi excreţia K, iar concentraţia Cl în lichidele extracelulare este în legătură cu Na. Funcţii. Potasiul, prezent în majoritate intracelular, influenţează menţinerea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic în organism. În plus K este implicat în metabolismul glucidelor şi al proteinelor şi în menţinerea integrităţii muşchilor inimii şi rinichilor. Sodiul, reprezintă cca. 93 % din elementele bazice din serul sangvin, fiind principalul element care reglează pH-ul sângelui; împreună cu K şi Mg, asigură menţinerea presiunii osmotice. Contracţia musculară este dependentă de prezenţa Na, acest element fiind implicat şi în transmiterea influxului nervos şi în activitatea inimii (Moses C., 1980). Pe lângă acestea, Na are rol semnificativ în absorbţia aminoacizilor şi a monozaharidelor (Grim E., 1980). Clorul, ca şi component extracelular, contribuie la reglarea presiunii osmotice şi la menţinerea echilibrului acido-bazic. Împreună cu H, formează HCl care are funcţii importante în procesul digestiei. Simptome de carenţă. Principalele simptome ale carenţei în K şi Na sunt încetinirea creşterii animalelor tinere, înrăutăţirea utilizării hranei, scăderea în greutate a animalelor adulte, reducerea producţiei de lapte etc. La acestea se adaugă reducerea nivelului celor două elemente în urină. În cazul clorului, simptomul semnificativ al carenţei este reducerea ratei creşterii în greutate. Nutreţurile conţin, în general, cantităţi suficiente de K, dar sunt deficitare în Na. Aprovizionarea organismului cu Na şi Cl se face, în principal, prin aşa-zisa sare de bucătărie (NaCl, sarea comună, sau mai simplu sare). Sarea (NaCl) a fost studiată ca un component important al hranei animalelor, stabilindu-se atât nivelul optim, cât şi efectele carenţei sau excesului.

Sarea (NaCl)

136

Nutriţie şi alimentaţie

Cu multe sute de ani în urmă a fost semnalată necesitatea sării pentru animalele sălbatice şi cele domestice; atât vechii greci cât şi exploratorii Africii, Asiei şi Americii de Nord au remarcat, în observaţiile lor, apetitul animalelor pentru sare, (Berger L., 1993). La începutul anilor 1800 a fost

demonstrată ştiinţific valoarea sării pentru animale. Apetitul animalelor pentru sare. Comparativ cu alţi compuşi naturali (exceptând apa), animalele au cel mai mare apetit pentru sare. Sub acest aspect, rumegătoarele se detaşează faţă de alte specii, ele având pentru sare un apetit permanent. Dintre rumegătoare, tăuraşii la îngrăşat şi vacile sunt cele mai sensibile. Studii efectuate la Universitatea Cornell (SUA) arată că, la vacile de lapte, consumul de sare a fost de 337 g/săptămână când raţia a fost deficitară în Cl (0,18 % Cl) şi de numai 149 g/săptămână, când aportul de Cl a fost normal (0,40 % Cl), dovedindu-se astfel, că vacile consumă o cantitate de sare corespunzătoare acoperirii cerinţelor lor în clor (Coppock C.E.,

1979).

La cai, apetitul pentru sare este cu atât mai mare cu cât deficitul hranei în Na este mai pronunţat (Meyer H.A. şi col., 1983).

Sarea în hrana tineretului taurin la îngrăşat

În multe ţări, este o practică veche folosirea sării pentru controlul ingestiei suplimentelor energetice şi proteice, la animalele hrănite pe păşune. Numeroase cercetări, efectuate în ultimii 40-45 de ani, au demonstrat eficienţa folosirii sării pentru reglarea ingestiei, la tăuraşi la îngrăşat; astfel, administrându-se la un lot de tăuraşi o raţie conţinând 50 % nutreţuri de volum şi 50 % concentrate (în care sarea a fost indusă în proporţie de 9,3 %), s-a obţinut, la sfârşitul perioadei de hrănire, acelaşi spor în greutate şi aceeaşi eficienţă a hranei ca şi la lotul la care cantitatea de sare a fost normală; la primul lot însă, ingesta de hrană a fost mai mică cu cca. 1 kg SU/zi (Meyer J.C., 1955). În cazul hrănirii tăuraşilor cu raţii pe bază de siloz de porumb şi fân s-a redus consumul suplimentului de şrot de soia cu cca. 0,5 kg/zi, dacă şrotul conţinea cca. 28 % sare; fără să fi fost înregistrate influenţe nefavorabile asupra performanţelor zootehnice (Harvey R.W. şi col., 1986).

Nutriţia minerală a animalelor

Studii aprofundate, efectuate în California, arată că este necesară o proporţie de 8-10 % sare în hrană, pentru a limita consumul de concentrate la 1 % din greutatea vie, la tăuraşi până la vârsta de 1 an, hrăniţi pe păşuni irigate (Harvey R.W. şi col., 1986). În cazul folosirii în hrană a unor ionofori (ex. monensin), proporţia de sare poate fi redusă la jumătate, fără a modifica reducerea ingestiei de concentrate; folosirea monensinului în regimurile cu

proporţii ridicate de sare, la tineretul taurin la îngrăşat, micşorează diferenţele de ingestibilitate între animale (Muller R.D. şi col., 1986). Folosirea nivelurilor ridicate de sare pentru reglarea ingestiei nu a modificat activitatea microbiană din rumen, digestibilitatea celulozei şi cea

a energiei nefiind afectate; din contra, uneori, digestibilitatea unor nutreţuri

a crescut (Smith E.F. şi col., 1971). Carenţa în sare la taurinele la îngrăşat se manifestă, în primul rând, prin creşterea anormală a apetitului pentru sare. Animalele consumă diferite surse nespecifice (lemn, pământ), ling sudoarea de pe alte animale. O carenţă prelungită poate determina chiar moartea animalelor. Toleranţa pentru sare, la taurine este mare, dacă animalele au la dispoziţie cantităţi suficiente de apă; introducerea, direct în rumen, a cca. 1 kg sare, nu a fost însoţită de simptome de toxicitate (Pistor W.J. şi col., 1950). În cazul în care aceeaşi cantitate de sare a fost ingerată prin soluţii saline, semnele de intoxicare au apărut după 8-12 ore. Nivelul optim al sării, pentru tineretul taurin, este apreciat la 0,2 – 0,25 % din hrană (Morris J.G., 1980).

Sarea în hrana vacilor cu lapte

Importanţa sării în alimentaţia vacilor cu lapte, trebuie privită cel puţin din două puncte de vedere, respectiv:

– conţinutul ridicat în Na şi Cl al laptelui,

– conţinutul redus în Na şi Cl al nutreţurilor folosite în mod obişnuit în alimentaţia vacilor. Carenţa se manifestă rapid (după cca. 2 săptămâni) prin creşterea apetitului pentru sare, iar după 2 luni, prin reducerea ingestiei hranei, consumul de pământ şi urină, scăderea greutăţii corporale; producţia de lapte descreşte odată cu reducerea ingestiei. Efectul carenţei în sare asupra

Nutriţie şi alimentaţie

producţiei de lapte, este cu atât mai însemnat cu cât producţia de lapte este

mai mare (tab. 6.6).

Carenţa în sare, la vaci, este însoţită şi de alte simptome, cum ar fi:

letargie, hipofagie, emaciere, constipaţie, deshidratare, tulburări cardiovasculare (Coppock C.E. şi col., 1979). Nivelul optim de sare în hrană este 0,46 % în SU, ceea ce corespunde unui aport de 0,18 % Na şi 0,3 % Cl (NRC, 1989).

Tabelul 6.6

Efectul carenţei în NaCl, asupra producţiei de lapte, la vaci

Sursa:

Gerbhardt, 1981

 

Cornell University, 1959

 

Producţia medie zilnică de lapte, în săptămânile, de lactaţie

 

Producţia de lapte pe 301 zile de lactaţie (kg)

Hrană

g NaCl

 

1-4

5-18

pe zi

   

kg

% grăsime

kg

% grăsime

scontată

efectivă

Fără

8,2

3,23

10,2

3,13

0

6356

3405

NaCl

15

7264

5110

Cu

7,8

3,49

14,6

3,71

60

6628

5244

NaCl

120

6674

5157

Sarea în hrana oilor

Carenţa la oi este însoţită de creşterea apetitului pentru sare, descreşterea consumului de hrană şi a eficienţei acesteia; se reduce producţia de lapte, producţia de lână şi fecunditatea. Carenţele severe pot provoca chiar moartea animalelor. Toleranţa oilor faţă de sare este foarte ridicată; niveluri mari ale sării în hrană (până la 13 %) nu au influenţat negativ nici creşterea în greutate şi nici valorificarea hranei în spor; esenţială este asigurarea apei la discreţie. Acest nivel ridicat de sare poate influenţa negativ greutatea oilor, în timpul lactaţiei şi numărul de miei fătaţi. Nivelul optim de sare în substanţa uscată a raţiei este apreciat, pentru oi, la 0,23-0,46 % (NRC, 1985).

Sarea în hrana cailor

Nutriţia minerală a animalelor

Carenţa în sare se manifestă şi la cai prin scăderea apetitului şi ca urmare reducerea creşterii la tineret şi a producţiei de lapte la iepe. La acestea se mai adaugă consumul de pământ, lemne, etc. Toleranţa cailor faţă de sare este ridicată dacă aceştia au la dispoziţie apă, în permanenţă. Cu toate acestea, accesul liber al cailor la sare nu este permis, aportul de sare făcându-se numai prin încorporarea ei în concentrate. Nivelul optim de sare pentru cai (0,5-1,0 % din concentrate) este stabilit vând în vedere şi cantitatea mare de sare eliminată prin transpiraţie (cca. 85 g/zi).

Sarea în hrana porcilor

La porci, carenţa în sare se manifestă, în primul rând, prin reducerea sporului de creştere în greutate şi a eficienţei utilizării hranei (tab. 6.7) Toleranţa faţă de sare la porci este, ca şi la alte specii, mare, în cazul când au acces liber la apă. Astfel, s-a constatat că simptome de intoxicare cu sare apar la niveluri ridicate ale acesteia în hrană (cca. 8 %); dar, la niveluri mai mari de 2 % se reduce sporul de greutate şi utilizarea hranei (Ellis N.R.,

1942).

Nivelul optim al sării adăugate în hrana pentru porci în creştere/îngrăşare este de 0,2-0,25 %; pentru scroafe se recomandă un nivel de până la 0,5 % (NRC, 1988).

Tabelul 6.7

Efectul sării asupra creşterii porcilor

 

Greutate medie finală, după 84 zile de tratament (kg)

Spor mediu

Hrana consumată pentru 45,4 kg spor

Hrană

zilnic

(g)

 

(kg)

     

-

porumb

205,00

 

-

supliment

fără NaCl

79

449

proteic

.45,70

mineral

7,70

Total

 

258,40

     

-

porumb

145,90

cu NaCl

 

-

supliment

(0,20 %)

115,8

881

proteic

33,20

mineral

0,32

Total

 

179,40

Sursa: Purdue Agricultural Experiment Station, 1945

Nutriţie şi alimentaţie

Sarea în hrana păsărilor

Carenţa în sare, la păsări, este urmată de scăderea consumului de hrană, a greutăţii corporale, a producţiei de ouă (şi a greutăţii ouălor) şi a creşterii în greutate a puilor (Pimentel J.A. şi col., 1987). Materiile prime folosite în hrana păsărilor în condiţiile actuale sunt, în principiu, deficitare în Na şi Cl şi se impune suplimentarea acestora cu sare; de altfel, s-a constatat că un aport de Na şi Cl mai redus de 0,14 % şi respectiv 0,18 % are influenţă negativă asupra imunităţii puilor. Spre deosebire de alte specii, la păsări sarea trebuie să fie administrată prin hrană şi nu sub altă formă (ex. liber servit).

Mai mult, s-a constatat că suşele foarte performante de pui de carne care se cresc în prezent, necesită un aport superior de Na şi Cl, mai ales pentru regimurile porumb/soia (NRC, 1994). Toleranţa păsărilor faţă de sare este mai mică decât a altor specii, dar nivelurile de sare în hrană, peste care se manifestă simptome de intoxicaţie sunt foarte variabile. Astfel, în timp ce unele cercetări arată că la puii de găină în vârstă de 9-12 săptămâni nu au apărut semne de intoxicaţie la un aport de 8 % sare în hrană (Mitchell H.H. şi col., 1926), alte lucrări arată că niveluri de sare mai mari de 4 % determină mortalitate la pui în vârstă de până la 8 săptămâni (Heuser G.F., 1952). Este cert, însă, că o creştere a proporţiei de sare în hrană determină o sporire a proporţiei de apă din diferite ţesuturi (tab. 6.8) Mulţi crescători consideră că sarea este foarte toxică pentru păsări, motiv pentru care preferă să nu adauge sare în hrana acestora sau să folosească doze foarte reduse; posibilitatea intoxicării cu sare, apare mai ales când se foloseşte făina de peşte în care sarea a fost adăugată pentru conservare. În acelaşi timp, există şi riscul reducerii creşterii puilor ca urmare a unor carenţe a hranei în Na şi Cl. În aceste condiţii care este nivelul optim de sare pentru păsări?

Tabelul 6.8 Conţinutul în apă a unor ţesuturi, în funcţie de nivelul sării în hrană

% Na Cl adăugată în hrană

 

% apă în ţesut:

 

Piele

Ficat

Muşchiul

Muşchii

inimii

picioarelor

0,5

50,5

72,2

75,7

76,1

141

Nutriţia minerală a animalelor

 

3,0

63,6

72,2

75,1

77,5

5,0

59,0

73,4

78,5

78,0

7,0

76,9

72,4

78,6

73,5

9,0

82,9

73,7

82,5

77,8

Sursa: Berger L.L., 1993

În acest sens, NRC recomandă pentru puii de găină, raţe, prepeliţe şi fazani 0,15 % Na şi 0,12-0,15 % Cl, iar pentru puii de curcă la început 0,17 % Na cu o descreştere până la 0,12 % Na, pe măsura înaintării în vârstă. Nivelul recomandat pentru Cl este acelaşi ca şi pentru celelalte specii de păsări.

Aceste niveluri sunt satisfăcute printr-un aport de NaCl de 0,25 - 0,50 % în hrană (Berger L.L., 1993).

Sarea şi poluarea solului

Cu toate că în hrana animalelor sarea este adăugată în proporţii relativ reduse, prin eliminările de Na şi Cl în dejecţii şi folosirea acestora ca îngrăşăminte naturale există posibilitatea poluării solului cu aceste elemente. În acelaşi timp, se consideră că acest pericol, cel puţin pentru Na, este supraestimat, dat fiind faptul că acest mineral reprezintă mai puţin de 7 % din totalul sărurilor existente în dejecţiile mamiferelor şi păsărilor (tab. 6.9). Pe de altă parte, studii efectuate în acest sens evidenţiază faptul că folosirea a 25-30 t dejecţii/ha, la 3-4 ani nu a afectat recolta (Kllet R.H. şi col., 1971). În aceste condiţii, se consideră că asigurarea cantităţii optime de sare în hrana animalelor, nu pune probleme deosebite în privinţa poluării solului cu Na şi Cl, prin dejecţii (Berger L.L., 1993).

Tabelul 6.9 Cantitatea, estimată, de minerale eliminate prin dejecţii

Specificare

 

Pe animal şi an (kg)

 

N

2

P

K

Ca

Na

Mg

Vaci (500 kg)

 

123

21

98

72,0

15,0

22,0

Tineret taurin (50 kg)

 

61

18

39

11,5

4,2

5,7

Porci (100 kg)

 

32

7,4

11

11,0

1,9

2,9

Oi (50 kg)

 

16

3,7

11

1,0

0,78

0,78

Găini (100 x 1 kg)

 

94

40

40

170

18,0

13,0

Broileri (100 x 1 kg)

 

78

22

25

91

9,2

9,2

Curci (100 x 5 kg)

304

84

99

355

36,0

36,0

Nutriţie şi alimentaţie

Sursa: Berger L.L., 1993

Sulful (S)

În organismul animal sulful este necesar pentru sinteza aminoacizilor sulfuraţi, biotinei, tiaminei, coenzimei A etc. Proporţia de sulf din organism, este de cca. 0,15 % din greutatea acestuia. Absorbţia sulfului în tubul digestiv este bună pentru compuşii organici cu sulf şi mai puţin bună pentru sulful anorganic.

Excreţia sulfului anorganic se face prin fecale şi urină. La rumegătoare, folosirea azotului neproteic prin intermediul microorganismelor din rumen se poate realiza numai în prezenţa sulfului, care este incorporat în aminoacizii sulfuraţi constituenţi ai proteinei celulare a microflorei rumenale. Funcţii. Sulful este unul din elementele minerale prezent în numeroşi compuşi organici din corp; în cheratina din păr, lână, pene şi fanere sulful intră în proporţii ridicate (7-8 %), în special prin cistină. Ca radical anorganic (SO 4 ), are funcţii în menţinerea echilibrului acido/bazic în organism, fiind constituent atât al lichidelor intracelulare cât şi a celor extracelulare. Sulful are rol în metabolismul lipidelor (prin biotină), al hidraţilor de carbon (prin tiamină) şi energiei (prin CoA). Simptome de carenţă. Prin numeroşii componenţi în care este prezent, sulful este esenţial pentru funcţiile de întreţinere şi pentru producţia animalelor. Simptomele de carenţă în sulf sunt similare celor care corespund vitaminelor şi hormonilor în componenţa cărora intră sulful. Surse. Pe lângă S din nutreţuri, pentru echilibrarea hranei animalelor în acest element se mai folosesc o serie de compuşi cu S, cum sunt: sulfatul de calciu (23 % S), sulfatul de magneziu (13-22 % S), sulfatul de sodiu (22 % S), precum şi compuşi care conţin pe lângă microelemente şi sulf. Toxicitate. În practică, nu se pune problema intoxicării cu sulf, datorită absorbţiei reduse a S anorganic în tubul digestiv. Eventualele simptome de intoxicare cum sunt anorexia, reducerea creşterii şi înrăutăţirea valorificării hranei s-ar putea datora excesului aminoacizilor sulfuraţi; de asemenea, în cazul când în organism se formează

Nutriţia minerală a animalelor

cantităţi mari de H 2 S (din surse anorganice de S) acesta este toxic (NRC,

1990).

La rumegătoare, formarea unor compuşi complecşi cu S şi Mo poate interfera folosirea Cu, determinând fie simptome de carenţă, fie de intoxicare cu cupru (Suttle N.F., 1991).

Microelemente

Aşa

după cum s-a

arătat deja, împărţirea elementelor minerale

în

macro şi microelemente se face nu în funcţie de importanţa lor fiziologică ci în funcţie de cantitatea în care ele se găsesc în nutreţuri şi/sau organism.

Pentru elementele plasate în această grupă, este stabilit faptul că ele sunt esenţiale pentru funcţionarea organismului. Prezenţa microelementelor în organism, în cantităţi atât de mici, nu permite o altă explicaţie a rolului lor decât ca activatoare de enzime; mai mult chiar, s-a constatat că un microelement nu este răspunzător de o singură activitate enzimatică, ci de două, trei sau chiar mai multe (cazul Cu, Fe, Zn etc.). Trebuie remarcate şi cele două cazuri speciale, respectiv al Co, care este prezent în vitamina B 12 şi al I, care este prezent într-un hormon (tiroxina). Rolul microelementelor în organism a fost dovedit în perioade diferite, începând cu secolul al XVII-lea (pentru Fe) şi până în anul 1977 (pentru As); cercetări pe această linie făcându-se şi în prezent, cu tehnici mult mai perfecţionate şi care evidenţiază aspecte noi legate de funcţiile lor în organism. Conţinutul mediu al corpului animal în microelemente variază de la 50-70 mg/kg corp pentru Fe, până la 0,01-0,02 mg/kg corp pentru Co; reprezentarea lor în organe şi ţesuturi este diferită de la un element la altul. Carenţa în microelemente provoacă blocajul sau diminuarea eficienţei diferitelor căi metabolice. Dacă această blocare este suficient de intensă, simptomele clinice de carenţă sunt evidente; în caz contrar efectele se manifestă prin simptome generale cum ar fi scăderea producţiei şi a eficienţei hranei.

Fierul (Fe)

Nutriţie şi alimentaţie

Preţuit din cele mai vechi timpuri pentru efectele sale terifiante, fiindu-i atribuite chiar proprietăţi mitice, fierul a fost remarcat ca element esenţial pentru organism, cu peste 100 de ani în urmă. Fierul din organism se găseşte în cea mai mare parte (60-70 %) în hemoglobina din celulele roşii ale sângelui şi în mioglobina din muşchi; aproximativ 20 % din Fe este sub formă labilă în ficat, splină şi alte ţesuturi, fiind disponibil pentru formarea hemoglobinei. Restul de 10-20 % este Fe nemobilizabil în ţesuturi, astfel în miozină, actinomiozină şi enzime (metaloenzime) (Berger L.L., 1993). Hemoglobina conţine 0,34 % Fe, respectiv un atom de Fe feros, plasat în centrul unui inel porfirinic (hem) care face legătura cu un grup prostetic proteic (globina).

În plasma sangvină, fierul se găseşte sun formă de Fe hemic (Fe +++ ), legat de o proteină specifică transferina, care este mijlocul de transport al Fe în sânge. Fierul stocat (în ficat, splină, măduvă) este nehemic şi este depozitat pe o proteină feritina care poate capta până la 4000 atomi de fier pe moleculă, ce pot fi eliberaţi atunci când este nevoie pentru sinteza hemoglobinei. Metabolism. Absorbţia Fe se face la nivelul duodenului; după

absorbţie 5-10 % din Fe, respectiv cel aflat sub formă de Fe feros (Fe

este folosit pentru sinteza hemoglobinei. Fierul eliberat în urma distrugerii hemoglobinei (după 60-120 zile, la majoritatea speciilor) este refolosit pentru sinteza hemoglobinei. Absorbţia Fe este mai bună în mediu acid (pH 2-3,5), în prezenţa unor aminoacizi (valina, histidina), a vitaminei C, a unor acizi organici (lactic, piruvic, citric) şi a unor zaharuri (fructoza, sorbitol) (Pond W.G. şi col., 1995). Absorbţia Fe este influenţată negativ de prezenţa în concentraţii mari a