"Critica ratiunii pure" apare in primavara anului 1781, Kant savarsind o adevarata revolutie

prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la insasi capacitatea

cunoasterii. Se modifica astfel, in mod decisiv, metoda de pana atunci a metafizicii, in sensul
precumpanirii metodei critice sau transcendentale asupra metafizicii ca sistem final. Pentru a
face aceasta, in conditiile unei rupturi cu metodele de pana atunci, sunt supuse unei analize
critice insesi facultatile cognitive, componentele ratiunii pure. Kant isi propune sa faca
trecerea de la ontologia dogmatica de pana la el, la o epistemologie critica, o investigare a
instrumentelor cunoasterii. Pentru a fi pura, aceasta cunoastere trebuie validata logic,
conceptual, independent de orice experienta si conditionand orice experienta. Cunoasterea
este una transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care isi intemeiaza Kant
gandirea: el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda transcendentala, tinde catre un
sistem transcendental; este baza constructiei sale conceptuale si filosofice, nucleul la care pot
fi reduse si din care trebuie desfasurate critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure.
Transcendentul este principiul a carui aplicare trece de hotarele experientei posibile, depasind
experienta, depasind ceea ce este cognoscibil. Cunoasterea transcendentala se ocupa cu modul
nostru de cunoastere a obiectelor, acesta fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca
obiect intuitii, categorii si idei a priori este transcendentala. A priori adica in mod absolut
independent de orice experienta si facand posibila experienta; din punct de vedere
gnoseologic, ofera o posibilitate de validare non-empirica; din punct de vedere estetic, ofera
posibilitatea validarii empiricului pe baza non-empirica a facultatii de judecare

Tranziia de la capitolul 3 la capitolul 4, Adevrul certitudinii de sine, marcheaz de

asemenea o tranziie mai general de la contiin la contiina-de-sine. Pe parcursul
capitolului 4 descoperim ceea ce este poate cea mai cunoscut parte a Fenomenologiei,
prezentarea luptei pentru recunoatere n care Hegel examineaz condiiile inter-subiective
pe care le consider ca fiind necesare pentru orice form de contiin. Acesta este un
subiect care a fost abordat pentru prima oar de ctre Alexandre Kojve, i care a fost
reexaminat cu metode non-Kojveene recent de ctre o serie de comentatori netradi ionali
pentru a putea oferi o perspectiv diferit asupra noiunii lui Hegel cu privire la spirit.

Precum Kant, Hegel considera c capacitatea unei persoane de a fi contient cu privire la

obiectele externe este deosebit de cea care necesit reflexivitatea contiinei-de-sine, adic,
necesit ca persoana s aib cunotin-de-sine ca un subiect pentru care ceva distinct,
obiectul, este prezentat ca fiind cunoscut. Hegel merge mai departe dect Kant, totui, i
dezvoltnd asupra unei idei gsit n scrierile lui Fichte, face aceast necesitate dependent de
recunoaterea (sau acceptareaAnerkennung) altor subieci contieni-de-sine ca fiind
subieci contieni-de-sine i, mai mult, de recunoaterea unei persoane cu privire la ace tia n
acelai mod ca recunoaterea de sine ca fiind un subiect contient-de-sine. Astfel de tipare de
recunoatere mutual alctuind spiritul obiectiv furnizeaz astfel matricea n cadrul creia o
contiin-de-sine individual poate exista n acest mod. n acest fel Fenomenologia i poate
schimba cursul, urmrirea anterioar a formelor de contiin fiind nlocuit efectiv de
urmrirea unor abloane distincte de recunoatere mutual ntre subieci, forme ale
spiritului nsui.
n acest mod Hegel face tranziia de la o fenomenologie a minii subiective, la cea a
spiritului obiectiv, considerate ca abloane distincte ale interaciunii sociale n termenii unor
tipare de recunoatere reciproc pe care le conin acestea. ( Geist poate fi tradus fie ca
minte, fie ca spirit, dar ultimul termen, permind un sens ceva mai cultural, ca n
sintagma spiritul timpului [Zeitgeist], pare o traducere ceva mai potrivit pentru titlu.)
ns, acest lucru are loc n text gradual. Noi, cititorii fenomenologici, putem observa cum
anumite forme de contiine-de-sine, precum cea a contiinei-de-sine religioas din alt lume
(contiina nefericit ) cu care se ncheie capitolul 4, depinde de anumite forme
instituionalizate de recunoatere mutual, n acest caz unul care implic un preot ce mediaz
ntre subiectul contient-de-sine i Dumnezeul acelui subiect. ns, noi observm aceste
lucruri din afar, aa cum se ntmpl: tot mai trebuie s nvam modul n care o
contiin-de-sine protagonist adevrat ar putea nva asta despre sine. Aadar, trebuie s
aflm cum a ajuns contiina-de-sine protagonist la aceast ptrundere