Sunteți pe pagina 1din 7

III.

DEFINITIE SI PARTICULARITATI ALE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Dreptul administrativ reprezinta o ramura a dreptului public prin care se


reglementeaza relatiile sociale din sfera administratiei publice, raporturile acesteia
cu celelalte subiecte de drept si relatiile de natura conflictuala care apar intre
administratia publica in sensul larg al termenului si cei care se considera vatamati
in drepturile si interesele lor legitime prin actele administratiei pe de alta parte.

OBIECTUL de cercetare si de reglementare al dreptului administrativ nu se


rezuma exclusiv la administratia publica inteleasa in sensul traditional al termenului
ca si componenta a puterii executive. Cu privire la acceptiunea sintagmei de
administratie publica, in doctrina postbelica, s-au conturat 2 mari
curente/teorii:

A. CONCEPTIA ADMINISTRATIE-SCOP, potrivit careia administratia publica se


rezuma exclusiv la activitatea desfasurata de organele puterii executive prin
care se pune legea in executare si se presteaza in limitele acesteia servicii
publice

B. CONCEPTIA ADMINISTRATIE-MIJLOC DE REALIZARE A COMPETENTEI,


potrivit careia administratia publica realizeaza, pe langa autoritatile publice
din sfera puterii executive, si alte categorii de autoritati publice intelese in
sensul legii, a caror activitate principala este alta decat cea administrativa,
dar care, in realizarea acestei activitati, a competentei lor, desfasoara si
activitati de natura administrativa necesare tocmai pentru ducerea la
indeplinire a competentei lor principale.
Exemplu: Parlamentul constituie, potrivit Constitutiei, organul reprezentativ suprem
al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii, activitatea lui principala
fiind cea de legiferare, la care se adauga si alte atributii, cum ar fi implicarea in
constituirea anumitor autoritati publice prin numirea reprezentantilor acestora
(Curtea Constitutionala, 3 membri sunt numiti de Camera Deputatilor, 3 de Senat, 3
de Presedinte).
Insa, pentru realizarea atributiilor sale, Parlamentul desfasoara si activitati de
natura administrativa, concretizate in acte juridice, in operatiuni materiale
administrative, cum ar fi: efectuarea de diferite achizitii publice, incheierea unor
contracte administrative, operatiunile legate de personalul de specialitate din cadrul
Parlamentului, care poarta denumirea de functionari publici parlamentari si care
reprezinta o categorie de functionari publici (institutia dreptului administrativ) cu
statut special.

De aceea, Legea contenciosului administrativ defineste notiunea de


autoritate publica intr-o acceptie care reflecta teoria administratie-mijloc de
realizare a competentei.
Astfel, notiunea de autoritate publica pe care o consacra Constitutia in
art. 52 si 126 alin. (6) reprezinta acel organ al statului sau al unitatii administrativ-
teritoriale prin care, in regim de putere publica, se executa legea si se presteaza
servicii publice si asimileaza acestei notiuni subiectele de drept privat care au
obtinut statut de utilitate publica sau actioneaza pentru realizarea unui interes
legitim public, cum ar fi asociatii, fundatii, universitati particulare etc.
Rezulta astfel ca dreptul administrativ nu mai poate fi conceput ca un drept al
administratiei in acceptia traditionala a acestui termen, ca in continutul lui de
reglementare se regasesc si anumite institutii, principii care apartin altor ramuri de
drept sub aspectul componentei activitatii lor care tine de institutii ale dreptului
administrativ.
In mod traditional la cursurile de drept administrativ, ca si la cele consacrate
altor ramuri de drept, se abordeaza si corelatiile, interferentele ramurii respective
cu alte ramuri ale dreptului.
Exemplu:
a) Proprietatea, care este o institutie de baza a dreptului privat civil include in
sistemul actual de drept proprietatea privata, care tine de dreptul privat, de
dreptul civil, si proprietatea publica, aceasta apartinand traditional, ca si
componenta a domeniului public, de dreptul administrativ, deci de dreptul
public.
b) Actele de stare civila, care emana de la administratie, avand astfel o natura
administrativa, dar, in acelasi timp, tin si de dreptul civil prin consecintele pe
care le produc asupra persoanei fizice (nasterea, decesul, casatoria).

Raportandu-ne la mutatiile intervenite in evolutia statului si a dreptului,


dreptul administrativ reglementeaza astfel DOUA MARI CATEGORII DE RELATII
SOCIALE, evocate in doctrina prin conceptele:
a) relatii de administratie activa, prin care se executa legea si se presteaza servicii
publice in limitele acesteia
b) relatii de natura conflictuala/litigioasa, intre autoritatile care realizeaza activitate
administrativa pe de o parte si cei vatamati in drepturile si interesele lor legitime
prin formele de concretizare a acestei activitati pe de alta parte.
Precizam ca autoritati care desfasoara activitati de natura administrativa in
viziunea administratie-mijloc de realizare a competentei sunt nu numai (1)
autoritatile publice din sfera celor 3 clasice puteri ale statului sau
subiectele de drept privat asimilate lor potrivit legii. Exista (2) autoritati
autonome care, prin statutul lor, exced clasicei trinitati a puterilor in stat, care si
ele desfasoara activitati administrative care intra sub incidenta dreptului
administrativ, fara ca in acest fel sa apartina puterii executive.
De exemplu:
a) Curtea de Conturi, care are misiunea de a controla modul de constituire,
intrebuintare si administrare a banului public, genereaza segmente ale activitatii
sale, respectiv litigiile prin care se ataca actele intocmite de ea, care se
solutioneaza de instantele de contencios administrativ.
b) Curtea Constitutionala, de asemenea, desfasoara activitati de natura
administrativa, concretizate in acte si operatiuni (cum ar fi: achizitii publice,
numirea in functii publice etc.).

In egala masura, administratia publica nu se supune numai regulilor


de drept public, exista componente, institutii ale sale, care sunt guvernate sau
reglate prin mijloace apartinand altor ramuri ale dreptului.
De exemplu, statul si unitatea administrativ-teritoriala sunt titularii proprietatii
publice, insa ei detin in proprietate si bunuri proprietate privata. Proprietatea lor
privata se supune normelor de drept comun (de drept civil) daca prin lege nu se
dispune altfel. Contractele care privesc proprietatea publica a statului si a unitatilor
teritoriale sunt ca natura juridica contracte de drept public, pe cand cele care
privesc proprietatea privata a statului si a unitatilor teritoriale sunt, ca regula,
contracte de drept privat, contracte civile in sensul larg al termenului.
IV. IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Izvoarele de drept in teoria generala sunt impartite in 2 mari categorii:


1. Izvoarele materiale, care evoca acele conditii concrete ale evolutiei sociale
care genereaza norma de drept
2. Izvoarele formale, reprezentate de formele concrete pe care le imbraca norma
de drept, regulile juridice si care la randul lor sunt scrise si nescrise

Izvoarele formale scrise ale dreptului administrativ

I. CONSTITUTIA SI LEGILE CONSTITUTIONALE


Constitutia reprezinta legea fundamentala cu forta juridica suprema in stat,
caracter proclamat de actuala Constitutie a Romaniei in art. 1 alin. (5) al sau.
Ea reprezinta principalul izvor de drept pentru toate ramurile, inclusiv
dreptul administrativ.
Pentru dreptul administrativ, exista norme in Constitutie care reglementeaza
institutii, principii care apartin acestei ramuri de drept, reprezentand astfel izvoare
constitutionale exprese ale dreptului administrativ (exemplu: cap. V al Titlului III,
denumit Administratia publica) si dispozitii constitutionale care, fara a se referi
expres la administratia publica, consacra norme care ii sunt si ei aplicabile
(exemplu: art. 16, alin. (1) care consacra principiul ca nimeni nu este mai presus de
lege si egalitatea tuturor in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si
discriminari.). Acestea constituie izvoare constitutionale implicite ale dreptului
administrativ.

Legile constitutionale sunt cele prin care se modifica sau se revizuieste legea
fundamentala dupa procedura prevazuta de Titlul VII al sau, intitulat Revizuirea
Constitutiei.
In principiu, orice norma constitutionala poate face obiectul revizuirii, cu
exceptia celor cuprinse in art. 152, intitulat Limitele revizuirii, care instituie 3
categorii de limite:
a) dupa obiectul de reglementare, nu pot fi revizuite normele constitutionale
care privesc:
- caracterele statului roman de stat national, independent, unitar si indivizibil
(caractere evocate in art. 1 din Constitutie, unde mai este mentionat si caracterul
suveran al statului roman, caracter exceptat din art. 152, avand in vedere
integrarea Romaniei la UE)
- forma republicana de guvernamant
- integritatea teritoriului
- independenta justitiei
- pluralismul politic
- limba oficiala.
b) limitele de rezultat, in sensul interzicerii acelor revizuiri care ar avea ca si
consecinta suprimarea drepturilor si a libertatilor fundamentale sau a garantiilor
acestora
c) limite impuse de existenta unei stari exceptionale, in sensul interzicerii
revizuirii pe durata starii de asediu, de urgenta sau de razboi.

II. LEGEA CA IZVOR DE DREPT ADMINISTRATIV


[Legea de revizuire 429/2003: care sunt normele care vizeaza administratia
publica si reprezinta izvoare pentru dreptul administrativ]
Termenul lege este utilizat in limbajul juridic intr-o acceptiune:
a) stricto sensu: act juridic al Parlamentului
b) lato sensu: act juridic cu forta obligatorie pentru un subiect de drept

Art. 73 din Constitutie consacra 3 categorii de legi:


i) legile constitutionale
ii) legile organice
iii) legile ordinare

Legile organice si ordinare prezinta atat similitudini, cat si diferentieri.


DIFERENTIERI (2):
a) obiect de reglementare:
1. Legile organice reglementeaza acele materii expres si limitativ prevazute
de Constitutie in art. 73 alin. (3) sau alte texte constitutionale.
2. Legile ordinare reglementeaza celelalte materii pe care Constitutia
Romaniei nu le rezerva unei legi organice.
b) procedura de adoptare:
1. legile organice se adopta cu majoritatea absoluta (jum+1 din nr membrilor
fiecarei camere, art. 74. alin. (1))
2. legile ordinare se adopta cu majoritatea simpla (jum+1 din membrii
prezenti)
ELEMENTE COMUNE DE REGIM JURIDIC (4):
1) obligativitatea publicarii in Monitorul Oficial
Publicarea legii este impusa de principiul de drept cuprins in adagiul latin
nemo censetur ignorare legem = nimeni nu se poate prevala de necunoasterea
legii.
2) momentul intrarii in vigoare a legii, care este de 3 zile de la adoptare, daca in
continutul sau nu se prevede un alt termen ulterior publicarii
3) neretroactivitatea legii (art. 15 alin. (2), potrivit caruia legea produce efecte
numai pentru viitor, cu exceptia legii penale si a legii contraventionale mai
favorabile)
4) promulgarea legii de catre Presedinte, care reprezinta o atributie comuna fiecarui
sef de stat, indiferent de forma de guvernamant
Acestei atributii ii corespunde dreptul sefului de stat de a se opune
promulgarii, utilizand proceduri specifice fiecarui stat. In Romania, poate fi vorba fie
de solicitarea de reexaminare a legii de catre Parlament, fie de sesizare a Curtii
Constitutionale in cadrul controlului a priori de constitutionalitate.

Elementele care particularizeaza regimul juridic al celor doua tipuri de legi


determina concluzia ca in sistemul constitutional actual, regula o reprezinta
legea ordinara, iar exceptia, legea organica (subiect de examen!!!). Legile
organice si ordinare constituie izvor al dreptului administrativ in masura in care
reglementeaza materii ale acestei ramuri de drept.
III. ORDONANTELE GUVERNULUI
Reprezinta rodul delegarii legislative, institutie reglementata de art. 115 din
Constitutie, prin intermediul careia se realizeaza un transfer de competenta
normativa primara de legiferare dinspre Parlament ca unic organ legiuitor catre
Guvern, care este clasicul executiv, in 2 tipuri:

1. Prima forma de ordonanta este ORDONANTA SIMPLA/OBISNUITA,


caracterizata astfel:
a) se adopta numai in baza unei legi speciale de abilitare care emana de la
Parlament
b) poate reglementa numai materii ale legilor ordinare
c) ca regula, nu se supune aprobarii Parlamentului
Daca legea de abilitare impune aprobarea ordonantei de catre Parlament,
acest lucru se realizeaza pana la implinirea termenului pentru care Guvernul a fost
imputernicit sa adopte ordonante simple.
d) aprobarea sau respingerea lor se face prin lege adoptata cu majoritate simpla

2. ORDONANTA DE URGENTA:
a) nu impune lege de abilitare, ea adoptandu-se in baza unei abilitari de rang
constitutional, prin care Guvernul este imputernicit ca, in situatii extraordinare a
caror reglementare nu poate fi amanata, sa le adopte
b) Guvernul are obligatia sa motiveze urgenta in continutul ordonantei
c) se supun intotdeauna aprobarii Parlamentului
d) intra in vigoare dupa ce s-au depus la Parlament spre aprobare si s-au publicat in
Monitorul Oficial, deoarece nepublicarea atrage inexistenta lor
e) se adopta dupa o procedura de urgenta, iar daca Parlamentul nu se afla in
sesiune, este singura situatie in care Guvernul determina activitatea lui, in sensul ca
Parlamentul este obligat sa se convoace in 5 zile de la depunerea ordonantei de
urgenta la camera competenta sa fie prima camera sesizata
f) poate reglementa si materii care tin de legea organica, caz in care votarea ei se
va face cu majoritate absoluta, iar daca reglementeaza materii care tin de legea
ordinara, votarea legii de aprobare sau de respingere se va face cu majoritate
simpla
g) se instituie prin Constitutie anumite limite si interdictii pentru ordonantele de
urgenta, in sensul ca nu pot afecta:
- regimul institutiilor fundamentale ale statului
- drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale
- drepturile electorale
Ele nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri in proprietate
publica. Ele nu pot reglementa materii ale legilor constitutionale.

Ca ELEMENTE COMUNE ale celor doua tipuri de ordonante:


a) se semneaza de prim-ministru si se contrasemneaza de ministrii care au sarcina
punerii lor in executare
b) se publica in Monitorul Oficial sub sanctiunea inexistentei in cazul nepublicarii
c) aprobarea sau respingerea lor se face prin lege, in care sunt cuprinse pe de o
parte ordonantele simple al caror efect inceteaza, deoarece Parlamentul nu le-a
aprobat in termenul de abilitare. Atunci cand este cazul, in legile de aprobare sau
respingere se cuprind si masurile care privesc efectele pe care ordonantele le-au
produs pe perioada in care au fost in vigoare.