Sunteți pe pagina 1din 247

Referenţi ştiinţifici:

Prof.dr. Mărioara GODEANU


Prof.dr. Mircea VARVARA

Traducere:
Cristina IRIMIA

Coperta:
Marius Mariana Şolea
Tehnoredactare:
Atodiresei Elena Alexandrina

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a


României
MUSTAŢĂ, GHEORGHE
Decalog ecologic : poruncile ecologiei creştine
sau poruncile divine interpretate ecologic / Gheorghe
Mustaţă. - Cluj-Napoca : Clusium, 2005
ISBN 973-555-446-1

574:28
În memoria Părintelui Ghelasie, de la
Mănăstirea Frăsinei, care a trăit ca un sfânt şi care
m-a învăţat să preţuiesc viaţa şi să slăvesc natura.

2
Prefaţă

De câtva timp, de când s-a observat că există enunţuri,


sintagme ori termeni care îţi pot asigura o receptare favorabilă,
predispoziţia că poţi să fii luat drept un onorabil preocupat de
probleme complexe şi grave, în acelaşi timp, se asociază ecologia,
chiar până la un refuz logic, cu varii domenii ale dobândirilor
ştiinţifice.
Cele mai multe sintagme-hibrid rezultate nu sunt nici măcar
pe cale de a dobândi un suport în realitate.
Această tentaţie, atinsă de superficialitate şi chiar de
ridicol, o pun pe seama faptului că profanii ţin să construiască
lingvistic exact ceea nu este în realitate, dintr-o epatare venită din
complexe profesionale sau de imagine, demers infantil.
Este adevărat că viaţa, desfăşurarea ei, cere
interdependenţă, interferenţă între propriile sale componente şi
nimic nu trece prin timp în izolare, dar logica umană, cât şi
rigoarea unor formulări nu pot întrece sau modifica logica naturii.
Creaţia, prin aspectul său evolutiv, presupune un stadiu
anterior şi o urmare. În timpul terestru, de după creaţia
primordială, nu există evoluţie din nimic, după cum nici creaţie
fără urmare nu poate exista.
Omul, mai mult decât oricare altă formă a vieţii, are la
dispoziţie un întreg univers terestru de raportare, identificându-se
tocmai cu opţiunile pe care le face. El este legat, dintr-un punct de
plecare genetic şi până la un altul de natură spirituală, de
apartenenţele şi de opţiunile sale. Tot aşa se întâmplă şi

3
naţionalitatea, cultura, proiectul, convingerile, mediul social şi
mediul natural în care trăieşte.
Superioritatea reală a indivizilor este determinată de
eficienţa lor în aceste realităţi-concepte.
Pentru majoritatea oamenilor, apartenenţele şi opţiunile
sunt un confort. Exacerbarea lor, în schimb, de obicei maladivă,
etnocentrică, efect, cel mai adesea, al unor frustrări şi complexe,
poate să fie periculoasă pentru sănătatea trecerii timpului.
Ecologizarea viitorului trebuie făcută prin ecologizarea
celor care participă la acest viitor.
Din alt punct de vedere, omul s-a îndepărtat prea mult de
natură, această îndepărtare este aproape ca o desprindere, o
îndepărtare de sine. Natura trebuia stăpânită, ea este un mediu al
împlinirii umanului, al manifestării omului în deplinătatea puterii
sale, însă omul, stăpânindu-o, nu şi-a păstrat-o sieşi, ca pe o
podoabă, ca pe un dar, ci şi-a exercitat puterea asupra ei distructiv.
Nevoia de a tranzacţiona şi de materializare a oportunităţilor de
lângă el au făcut din natură, în mentalitatea sa consumistă nu un
loc al vieţii, ci un loc de înavuţire. Egoismul s-a dovedit a fi mai
puternic decât măsura şi inteligenţa.
Datorită unei superficialităţi neînfrânte, cultivate chiar, şi
dintr-un amor propriu, omul îşi exercită cunoaşterea prioritar
asupra exteriorului său, înspre vecinătatea mai mult sau mai puţin
îndepărtată, tot aşa cum tentaţia sa este să afle cât mai mult
despre celălalt decât despre sine. Privirea spre exterior pare să fie
un confort, pe când privirea către înăuntru doare.
Despre stăpânirea alterităţii, fie ea individ, mediu de viaţă
ori cosmos, ca şi în cazul cunoaşterii, putem spune că pare a fi
4
mai uşoară decât stăpânirea de sine. Şi, dacă toate aceste demersuri
ale omului se pot realiza vremelnic, poate că natura, prin logica
dominantă şi exactă a organizării ei, cu precădere internă, nu va
permite o formă de stăpânire. Avantajele pe care le oferă această
natură dinprejurul nostru trebuie să fie dobândite nu prin
exercitarea tiranică a stăpânirii, fără măsură, afectând-o, ci, mai
degrabă, prin colaborare. Altfel, natura, ca un înveliş de viaţă al
omului, reacţionează, din simplul motiv că legile vieţii îi sunt
încălcate.
În natură există desfăşurările lui Dumnezeu, viaţa, în
multele ei forme. Deşi apogeu şi perfecţiune ca realizare a lui
Dumnezeu, omul nu se poate situa ca acţiune, despotic, deasupra
naturii, a întregului lanţ biologic, dar, cu siguranţă, intenţia poate
aduce distrugerea treptată a acestui cadru al existenţei sale. O
deşertizare sufletească aduce după sine una a naturii…
Omul este chemat la evoluţie de către divinitate, în latura ei
ştiinţifică şi tehnică, posibilitatea evoluţiei spirituale existând deja
în om. Natura, biologia din sine, trebuie stăpânită, pentru ca omul
să poată realiza desprinderea de biologie, pentru a se îndumnezei.
Natura însăşi se spiritualizează în omul întors spre Dumnezeu, iar
în natura exterioară nu îşi mai găseşte nici o formă de ostilitate.
Fiecare dintre noi suntem punţi, martori şi mărturisitori între
natură şi Dumnezeu.
Personal cred că dialogul lui Dumnezeu cu creaţia Sa este
realizat prin om.
Sfinţii nu sunt indivizi fără defecte, ci sunt oameni cu
defecte înfrânte, oameni care au învins în ei o parte
potrivnică a menirii lor, parte corespondentă răului dobândit de
5
afară. Ei s-au luptat cu patimile pentru întregul neîmpărţit al
divinităţii din ei, lăsate ca promisiune. Ei s-au împotrivit la tot
ceea ce ar fi adus vreo desprindere de nădejdea îndumnezeirii prin
Iisus Hristos.
Valabilitatea, justeţea şi pertinenţa premiselor de la care
pleacă domnul profesor Gheorghe Mustaţă nu pot fi relativizate,
procedeu confortabil (pe cale de a deveni o doctrină) al umanităţii,
din simplul motiv că ele au fost instituite de către Dumnezeu.
Interpretarea este personală, conformă unei experienţe intelectuale
şi, de ce să nu o spunem, ştiinţifice, iar cele mai multe dintre
afirmaţii sunt atât de simple, de adevărate, încât par evidente,
nespectaculoase.
Aşa se întâmplă cu mai tot ce ţine de Dumnezeu, este
întruchipare a simplităţii, numai că omenirea, în parcursul şi
evoluţia ei, se desprinde fragmentar de Dumnezeu şi îşi pierde, îşi
uită adevărurile.
Domnul profesor Gheorghe Mustaţă optează pentru o
misiune dificilă – rostirea adevărurilor. Datorită acestora toate,
lucrarea de faţă prilejuieşte bucuria unei mărturisiri, bucuria
împărtăşirii unor adevăruri simple, uitate de către mulţi dintre noi
printre adaptări şi copieri comportamentale, necomandate de către
viaţă, ci numai de frivolitatea noastră.
De câteva ori, am intuit (întrezărit ar fi fost mai
pretenţios) că şansa omului de a se întoarce înspre sursa vieţii,
implicit şi a sa, constă în cultivarea la extrem a cel puţin unei
calităţi, care să fie dominantă, ca tentaţie şi manifestare,
întregului complex psiho-comportamental.

6
În ceea ce îl priveşte pe Gheorghe Mustaţă, am constatat că
dumnealui este cel mai cinstit om dintre cei întâlniţi, personal, în ce
am trăit până acum şi poate din această cauză să-şi fi apropiat şi
să i se fi dat bucuria mărturisirii lui Dumnezeu, a legării unui
comportament de Poruncă. Posibil ca lucrarea de faţă să fie
urmarea acestei bucurii a mărturisirii…

Marius Marian Şolea

7
8
INTRODUCERE

Ecologia a fost fundamentată ca ştiinţă de către marele


evoluţionist german Ernst Haeckel, de la Universitatea din Jena.
Prin ecologie înţelegea ştiinţa care cercetează modul în care se
autogospodăreşte natura, sau ştiinţa care studiază, pe de o parte,
relaţiile dintre specii şi, pe de altă parte, relaţiile dintre acestea şi
mediul lor de viaţă.
Această ramură a ştiinţelor biologice s-a dezvoltat atât de
puternic, mai ales în a doua jumătate a secolului XX, încât a devenit
o ştiinţă de sinteză, independentă, care s-a diversificat nefiresc de
mult. Se vorbeşte de Ecologie generală, Ecologie sistemică,
Ecologia nivelelor supraindividuale, Ecologia plantelor, Ecologia
animalelor, Ecologia socială, Ecologia somatică etc.
În ultima vreme, a apărut ideea unei Ecologii religioase.
Este drept că, în modul în care a fost lansată, probează unele
conotaţii politice. Putem vorbi şi de o ecologie religioasă? De ce nu?
Atât timp cât toate religiile propovăduiesc iubirea şi protecţia
naturii, îi învaţă pe oameni să îngrijească plantele şi animalele, să nu
ucidă, să nu fure şi să-şi iubească aproapele. Noi vorbim de o
Ecologie creştină, poruncile divine din Referatul Biblic având

9
multiple învăţături de nuanţă ecologică. Trebuie doar să le descifrezi
printre rânduri şi în spatele cuvintelor.
Ecologia este ştiinţa care studiază modul în care se
autogospodăreşte natura. Ce este însă natura? Natura este tot ceea ce
există, de la înconjurimea imediată până la marginile infinite ale
cosmosului. Planta nu depinde doar de apă şi de sol, ci, în primul
rând, de Soare prin energia luminoasă şi căldură.
Toate animalele de pe Terra depind de plante, care, din punct
de vedere ecologic, sunt numite producători. Sunt cele mai
importante organisme autotrofe, fotosintetizante. Cu ajutorul luminii
solare ele transformă CO2, H2O şi sărurile minerale în substanţe
organice de natură vegetală. Această substanţă este consumată de
către animalele fitofage. Ele transformă substanţa organică de
natură vegetală în substanţă organică de natură animală, care va fi
consumată de către animalele carnivore. Animalele carnivore sunt
de diferite grade până la carnivorele de vârf. În felul acesta, se
stabilesc nesfârşitele relaţii trofice care pot fi ilustrate sub forma
unor lanţuri trofice, reţele trofice sau piramide trofice. Trebuie să
menţionăm că intră în joc şi organismele descompunătoare care
descompun substanţa organică moartă până la substanţa minerală,
asigurând un circuit continuu al substanţelor în natură, numit circuit
geo-bio-chimic. Şi, astfel, tot ce este viu pe Terra formează aşa-
10
numita biosferă, iar aceasta, împreună cu substratul, formează
ecosfera.
Natura reprezintă un tot unitar, în care totul depinde de totul
şi, aşa cum vom vedea, în natură nimic nu este în plus şi nu
lipseşte nimic.
Ce reprezintă natura din punct de vedere creştin? Natura
reprezintă creaţia lui Dumnezeu. Iar creaţia reprezintă întruparea
Logosului: Iisus Hristos, în iubirea sa faţă de Tatăl, S-a gândit să-i
aducă, în dar, o lume creată din trupul său, iar în această lume să
existe şi o făptură după chipul şi asemănarea Sa – omul. Omul
încununează creaţia, fiind după chipul şi asemănarea lui Hristos.
Creată de către Dumnezeu, natura se întoarce, prin om, către
Dumnezeu. Protopărinţii noştri, Adam şi Eva, au încălcat, însă,
interdicţia divină de a consuma din fructul oprit şi astfel s-a realizat
ruptura dintre om şi Dumnezeu, prin căderea în păcat.
Mântuirea de păcat, deci restaurarea omului, avea să fie
realizată tot de către Iisus Hristos prin întruparea Sa din Sfânta
Fecioară Maria şi prin jertfirea Sa pe Golgota, urmată de
dumnezeiasca Înviere.
Natura reprezintă creaţia, iar creaţia reprezintă întruparea
trupului Fiului lui Dumnezeu şi asumarea ei de către acesta.

11
Omul, fiind purtătorul Chipului Fiului lui Dumnezeu,
reprezintă regele creaţiei, iar întreaga natură tinde către umanizare.
Pentru a cinsti întreaga creaţie şi pentru a putea ajunge în
faţa lui Dumnezeu, omul trebuie să respecte poruncile divine, să
depăşească păcatul protopărinţilor şi să evite, în existenţa sa,
căderea în păcat. Cele zece porunci divine reprezintă principiile,
legile după care omul trebuie să se călăuzească în viaţă.
Amănunţind legile şi pătrunzând tâlcul lor, putem constata că
multiple aspecte ţin de ecologie. De aceea vă propunem să urmărim
în ce măsură poruncile divine pot fi interpretate ecologic.
Ecologia a apărut, ca ştiinţă, din necesitatea cercetătorului de
a înţelege modul în care natura se autogospodăreşte. Natura nu
depinde de om, ci omul depinde de natură. Cu greu înţeleg, astăzi,
unii dintre semenii noştri că omul este produsul naturii, fiind o parte
componentă a sa. Omul nu se poate ridica deasupra naturii, dacă nu
o cunoaşte cu adevărat şi, cu atât mai mult, nu o poate transforma,
dacă nu-i înţelege pe deplin tainele structurii şi ale funcţionalităţii.
Este adevărat că, în Referatul Biblic, în capitolul „Genesa”
1.27. acolo unde se prezintă facerea vieţuitoarelor pământului, se
precizează că: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut
după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a
făcut.
12
1.28. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis:
Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi
peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare
care se mişcă pe pământ”.
Deci, omul apare ca un rege al creaţiei. Ca un rege care
poate să stăpânească Pământul cu toate vieţuitoarele de pe el. Se
pare însă că, prin căderea în păcat, omul a deturnat noţiunea de
stăpân. Un stăpân se îngrijeşte de supuşii săi, îi cunoaşte şi îi
ajută atunci când se află în necaz. Pentru a stăpâni natura, omul
trebuie să pornească de la cunoaşterea sa. Să-i cunoască structura şi
funcţionalitatea, legile care o guvernează şi s-o poată cuprinde ca
totalitate. În natură nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic. Nu
există specii dăunătoare şi folositoare, plante bune şi buruieni. O
astfel de împărţire o face omul în funcţie de interesele sale. În natură
fiecare specie îşi are rolul său, bine precizat, iar speciile depind, în
existenţa lor, unele de altele. Autogospodărirea naturii se bazează pe
relaţiile dintre specii, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe
interrelaţiile dintre acestea şi mediul lor de viaţă.
Deci, Ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile dintre
specii şi interacţiunea lor cu mediul. Aşa a gândi-o Ernst Haeckel,
în 1969, atunci când a încercat s-o fundamenteze.

13
Ecologia ne invită la cunoaşterea naturii. Marii oameni de
ştiinţă ai Renaşterii concepeau că Dumnezeu a făcut lumea şi că ei
au misiunea de a descoperi planurile după care Dumnezeu a creat-o.
În acest sens, Ecologia ar trebui să ne dezvăluie care sunt
legile care guvernează natura şi care sunt tainele pe care le foloseşte
în autogospodărirea sa. Şi trebuie să înţelegem că natura s-a
autogospodărit, poate, mult mai bine până la apariţia omului. În
creaţia divină omul a fost făcut ultimul, după toată lumea plantelor
şi a animalelor.
Evoluţioniştii consideră, de asemenea,că omul a apărut în
ultima etapă a evoluţiei lumii vii.
Dacă am compara timpul geologic trecut cu un an terestru,
atunci am constata că viaţa a apărut, în primele sale manifestări, cu
procariotele, cam pe la 1 Mai. Eucariotele şi-au făcut apariţia în
jurul zilei de 1 august. Primele metazoare ar fi umplut Oceanul
Planetar pe la sfârşitul lui noiembrie. Batracienii ar fi început să
populeze mediul acvatic şi chiar să se aventureze pe uscat în primele
zile ale lunii decembrie. Reptilele au trecut la cucerirea în totalitate
a uscatului cam pe 8 decembrie. Se pare că primele mamifere ar fi
apărut pe 12 decembrie, iar primele păsări s-au înălţat în eter pe 19
decembrie. Ramapithecus, forma de legătură dintre marile maimuţe

14
antropomorfe şi linia evolutivă care a conturat direcţia evolutivă a
speciei umane, ar fi apărut pe data de 30 decembrie.
Omul (Homo sapiens sapiens) a apărut cu cinci minute
înainte de revelion, când natura era gătită şi pregătită pentru Marea
Sărbătoare.
Despre ce sărbătoare ar putea fi vorba?
Pare a fi vorba despre Marea Sărbătoare a trecerii într-un
Nou An Cosmic. Atenţie! Trecerea încă nu s-a realizat. Suntem în
ultimele secunde ale Anului Cosmic. Am putea considera că această
trecere în Noul An Cosmic ar coincide cu A Doua venire a lui
Iisus Hristos.
Deci, omul a apărut cu cinci minute înainte de revelion.
Până la apariţia lui, natura s-a descurcat admirabil. S-a prezentat
gătită, în toate splendorile sale, la întâmpinarea Marii Sărbători.
Deşi primul an cosmic încă nu s-a terminat, prin activitatea sa omul
a început să producă unele necazuri în natură. Dumnezeu, văzând
aceasta, a încercat să-l tempereze pe om, să-i potolească pornirile şi
să-l reintegreze în natură, prezentându-i, prin Moise, cele Zece
Porunci Divine. Apoi Iisus, Mântuitorul, care s-a jertfit pentru
restaurarea omului căzut în păcat, i-a adus porunci noi, cele ale
iubirii lui Dumnezeu şi ale aproapelui său. Poruncile divine au, în
esenţa lor, şi nesfârşite învăţăminte ecologice, pe care omul,
15
urmărindu-le, ar putea să se reintegreze în natură, pentru a o stăpâni
în sensul divin al cuvântului.
Poruncile ecologice sunt nesfârşit mai subtile şi nu le putem
înţelege fără unele cunoştinţe de ecologie. De aceea, considerăm că
nu ar fi lipsită de interes prezentarea unor cunoştinţe esenţiale de
ecologie. Natura trebuie să fie înţeleasă ca un tot unitar, în care toate
elementele depind, în existenţa lor, unele de altele.
Fundamentată de Ernst Haeckel, Ecologia s-a conturat,
treptat, devenind o ştiinţă bine organizată. Ea s-a întărit, însă,
considerabil, prin aplicarea în studiul sistemelor naturale a teoriei
sistemice a lui Ludwig von Bertalanffy.
Conform acestei teorii, întreaga lume materială este
organizată în sisteme. Un sistem reprezintă un ansamblu de
elemente, asemănătoare sau diferite, aflate în interacţiune. După Ilia
Prigogine, laureat al Premiului Nobel, sistemele pot fi: izolate,
închise sau deschise. Sistemele biologice sunt, exclusiv, deschise.
Ele au unele însuşiri proprii care le definesc: caracterul
informaţional, caracterul istoric, integralitatea, echilibrul dinamic,
existenţa programelor (pentru sine, inferioare şi superioare),
autoreglarea, heterogenitatea etc.
Lumea vie este organizată în sisteme, iar acestea au o
complexitate diferită, putând fi integrate unele în altele. Un individ
16
poate fi format dintr-o ierarhie de sisteme biologice şi chiar
nebiologice şi anume:
biosfera

cresc: biocenoze

specii (populaţii)

organisme

complexitatea, sisteme de organe


mărimea unităţilor
energetice, ordinea organe
şi instabilitatea
ţesuturi
celule
Creşte numărul
unităţilor organite

macromolecule

molecule

atomi

particule subatomice
Ierarhia sistemelor biologice
Noţiunea de sistem biologic este strâns legată de aceea de
nivel. În ierarhia sistemelor biologice diferenţiem două categorii de
nivele:

17
- nivele de integrare: - şirul ierarhic al sistemelor integrate
în interiorul unui organism; reprezintă o ierarhie morfologică sau
structurală, fără atributul universalităţii. Nu toate organismele au în
structura lor ţesuturi, organe şi sisteme de organe. Unele organisme
sunt unicelulare.
- nivele de organizare: - reprezintă ansamblul de sisteme
biologice echivalente, cu caracter de universalitate. Aici încadrăm
indivizii, speciile (populaţiile), biocenozele şi biosfera. Se vorbeşte
de un nivel individual şi de nivele supraindividuale. Nu poate exista
materie vie în afara indivizilor biologici. Nu există indivizi biologici
care să nu facă parte dintr-o specie, după cum nu există specie care
să nu fie încadrată într-o biocenoză. Toate biocenozele dau naştere
la ceea ce numim biosferă. Teoria sistemică ne dezvăluie faptul că,
sistemele biologice sunt organizate într-o anumită ierarhie. Un
sistem este format din mai multe subsisteme şi, la rândul său, face
parte dintr-un sistem mai mare.
MacMahon propune un model mai complex de ierarhie
biologică (fig. 1)1.
____________________
1
Mariana Mustaţă, Gheorghe Mustaţă, 2003 – „Probleme de ecologie generală şi
umană”, Ed. Univ. „Al.I. Cuza” Iaşi, p. 24

18
Fig. 1 Model de ierarhie biologică propus de MacMahon

19
Din această schemă propusă de MacMahon putem deduce
că nici un individ nu poate trăi singur. El poate face parte dintr-un
dem, care este cuprins într-o populaţie, integrată, la rândul său, într-
o biocenoză, care face parte din întregul viu al planetei - biosfera.
Putem interpreta şi în alt mod această ierarhie; un individ face parte
dintr-o specie, aceasta aparţine unui gen, care se încadrează într-o
anumită familie şi ierarhia poate continua până la filum sau chiar
până la regn.
Analizând viul din punct de vedere ecologic, descoperim că
este supus unor legi biologice specifice:
1. Unitatea organism-mediu. Pe toate nivelele de integrare
ale lumii vii, viaţa este dependentă de mediu. Cu alte cuvinte,
organismul şi biocenozele se acordează (adaptează) la
caracteristicile mediului. Influenţele mediului pot fi surprinse în
particularităţile structurale ale organismului dat. În acest sens
deosebim aşa-numitele forme biotice, care reprezintă grupuri de
organisme cu adaptări pregnante la caracteristicile mediului şi la
economia naturii.
2. Principiul conexiunii directe şi inverse (feed-back).
Caracterizează toate sistemele biologice, deoarece acestea sunt
sisteme automate. Automatismul presupune existenţa conexiunii
inverse (a feed-back-ului), fie că este vorba de individ sau de
20
subsistemele sale, sau de nivelele supraindividuale (specie,
biocenoză, biosferă).
3. Legea factorilor limitanţi. Fiecare factor al mediului
poate deveni limitativ atunci când depăşeşte valorile minime sau
maxime între care oscilează. În unul şi acelaşi mediu existenţa unei
specii depinde de oscilaţiile termice. Dacă valorile prea mici sau
prea mari ale temperaturii pot depăşi rezistenţa speciei la acest
factor, atunci ea poate fi eliminată din mediul respectiv.
4. Legea toleranţei (legea lui Shelford).
Biomasa formată de o populaţie, sau de un complex de
populaţii, depinde de un singur factor, de acela care se găseşte în
concentraţii prea reduse sau prea ridicate. Valorile limite sunt
numite valori pessimum. Amplitudinea variaţiilor poate fi o
caracteristică a speciei, însă depăşirea acesteia determină ruperea
sistemului. Glicemia poate oscila, în organismul omului, între 70-
120 mg%, însă variaţia peste aceste limite determină efecte grave,
care necesită intervenţii medicale rapide.
Viaţa trebuie să fie înţeleasă ca un fenomen cosmic unitar.
Viul formează o unitate în întregul său, dar şi o unitate cu mediul de
viaţă. Înţelegerea biosferei ca un tot unitar este esenţială în ceea ce
priveşte intervenţia omului în natură. Nu poţi să acţionezi, la scară
largă, într-o anumită zonă a Terrei, fără să afectezi întregul pe care-l
21
formează biosfera. Defrişările masive din „Oceanul” verde al
Amazonului vor avea efecte la scară mare asupra vieţii pe Terra.
Dacă viul de pe Terra formează ceea ce numim biosfera,
atunci aceasta, împreună cu mediul său, formează aşa-numita
ecosferă. Aşa cum biocenoza formează împreună cu biotopul pe
care se găseşte o unitate, numită ecosistem, tot aşa şi biosfera
formează, împreună cu mediul său de viaţă, un tot unitar, numit
ecosferă. Dacă biosfera reprezintă componenta vie a planetei Terra,
substratul abiotic constituie toposfera. Prin toposferă trebuie să
înţelegem atmosfera, hidrosfera şi litosfera.
Legând viaţa de mediul său, vom înţelege că întregul pe
care-l formează, adică ecosfera, este supus unor legi perfecte şi
rigide. Înţelegerea acestor legi poate constitui un suport al
activităţilor omului în natură.
Legile ecosferei, formulate de B. Commoner (1972), trebuie
să funcţioneze ca adevărate porunci ecologice. Aceste legi trebuie să
fie bine înţelese şi să fie aplicate cu sfinţenie în comportamentul
nostru în natură.
Legea „toate sunt legate de toate”, numită şi „legea
conexiunii sau unităţii dintre elementele unui sistem biologic”2,
______________________
2
Commoner B., 1980, Cerul care se închide, Ed. Politică, Bucureşti

22
ne învaţă că în natură nu este nimic în plus şi că nu lipseşte nimic şi
că nimeni nu trăieşte singur. Între sistemele vii există un schimb
permanent de informaţie, de materie şi de energie. Natura reprezintă
un tot unitar, structural şi funcţional. Aceasta înseamnă că noi, în
existenţa noastră, depindem de cei din jurul nostru, de înconjurimea
imediată, dar şi de influenţele oceanului cosmic.
Noi suntem legaţi, în existenţa noastră, de semenii noştri, de
comunitatea din care facem parte şi de întreaga natură în care trăim.
Legea „totul trebuie să (se) ducă undeva” ne probează
faptul că, din natură nu dispare nimic, ci se realizează un circuit bio-
geo-chimic, prin care substanţele sunt reluate în multiple circuite.
Putem înţelege şi urmări, cu adevărat, aceste circuite bio-geo-
chimice numai considerând ecosfera ca un tot unitar. Circulaţia
substanţelor se poate urmări la nivel planetar. Ca să înţelegem
aceasta este suficient să precizăm că omul a folosit DDT-ul pentru
combaterea unor insecte dăunătoare, reuşind, în mare măsură, să
asigure eliminarea unor dăunători şi obţinerea unor sporuri
considerabile în unele producţii agricole. Numai că, DDT-ul are o
mare persistenţă în natură (perioada de înjumătăţire fiind de 30 de
ani) şi o circulaţie pe aceeaşi măsură. A fost găsit DDT în
substanţele adipoase ale pinguinilor din Antarctica. Iată ce înseamnă
că „totul trebuie să (se) ducă undeva”. Putem interpreta şi în acest
23
sens această lege, aşa că omul nu poate şi nu trebuie să acţioneze
oricum în natură.
Această lege reprezintă o aplicare în ecologie a legii I-a a
termodinamicii, care postulează faptul că materia este
indestructibilă. Atomii din sol pot trece în corpul unei plante,
formând materie organică de natură vegetală. Planta este
consumată de un animal fitofag, iar atomii respectivi trec într-o
substanţă organică de natură animală. De aici pot circula şi prin alte
animale carnivore (răpitoare) sau pot ajunge din nou în ţărâna
pământului, sub acţiunea microorganismelor descompunătoare,
reluând circuitul bio-geo-chimic.
Legea „natura se pricepe cel mai bine” ne învaţă că în
natură nu poţi interveni dacă nu o cunoşti cu adevărat. Orice
intervenţie majoră a omului într-un sistem natural, poate deveni
nocivă pentru sistemul respectiv. Anticipam faptul că natura este
inteligent structurată. Totul este perfect şi funcţionează după legi
rigide şi exacte. Vom proba că, fără înţelegerea exactă a structurii şi
funcţionalităţii naturii, intervenţiile noastre sunt oarbe şi dăunătoare.
Se vorbeşte, cu oarecare emfază, de reducerea sau de restructurarea
ecosistemelor deteriorate de om. Este o falsă prezentare.
Reconstrucţia unui sistem nu se poate realiza, deoarece nu putem
recupera unele verigi distruse. Se poate realiza o refolosire eficientă
24
a unor ecosisteme deteriorate, nu însă, aşa cum se pretinde, o
refacere a lor. Pretenţia unor „mari oameni de ştiinţă”, de a corecta
natura, de a o transforma şi a o face mai funcţională este o ambiţie
deşartă a unor oameni care n-au înţeles încă faptul că natura se
pricepe cel mai bine.
Legea „nimic nu se capătă pe degeaba” subliniază faptul
că exploatarea ecosferei, sau a unor ecosisteme, fără o restituire a
componentelor extrase, duce la dezorganizarea sistemului.
Aşa-zisa exploatare a naturii nu poate fi făcută fără a porni
de la cunoaşterea exactă a acesteia. Aceasta este legea care este cel
mai des încălcată de om; de omul de rând, de comunităţile umane şi
chiar de către unele state. Neglijarea acestei legi sau subestimarea ei
a dus la apariţia crizei din zilele noastre.
Se vorbeşte acum, foarte mult, de o dezvoltare durabilă a
societăţii umane. Dezvoltarea durabilă înseamnă asigurarea unor
condiţii normale de viaţă nu doar pentru generaţiile actuale, ci şi
pentru cele viitoare.

25
*
* *

Unitatea dintre organisme şi mediul lor de viaţă reprezintă o


lege a naturii. Să ne gândim la vietăţile care trăiesc în pustiuri.
Indiferent de zona geografică, toate au adaptări asemănătoare. Nu
vom confunda niciodată animalele din zona polară cu cele de la
tropice, sau animalele din taiga cu cele din pădurile virgine ale
Amazoniei.
Prin biocenoză înţelegem totalitatea speciilor de pe un
anumit areal (biotop). Când spunem totalitatea speciilor, nu trebuie
să ne gândim la o sumă de specii, ci la un complex de specii, care
depind, în existenţa lor, unele de altele şi toate de mediul pe care îl
populează – biotopul. Unitatea pe care o formează biocenoza cu
biotopul său poartă numele de ecosistem. Unitatea dintre un
complex de biocenoze asemănătoare şi mediul lor de viaţă
formează un biom. Biomul pădurilor de conifere din Europa şi Asia,
biomul tundrei etc.
Vorbim de nenumăratele sfere ale Terrei: litosfera,
hidrosfera, atmosfera, dar şi de biosferă, ecosferă, noosferă,
semiosferă etc. Biosfera înseamnă sfera de viaţă care acoperă
Pământul. Pe Pământ viaţa este răspândită pretutindeni, de la
26
pustiurile cele mai aride, până la zonele cele mai îngheţate. Este ca
şi cum Pământul ar fi îmbrăcat cu o piele vie, mai mult sau mai
puţin grosieră în unele zone.
Viaţa este răspândită pretutindeni, chiar şi în geizerele cele
mai fierbinţi şi în lacurile superhaline.
Ecosfera este unitatea dintre biosferă şi substratul său.
Noosfera este sfera de inteligenţă care acoperă Pământul.
Vorbeam de planeta Terra de dinainte de apariţia omului. Dacă ar fi
să comparăm Terra, în aspectul său general, înainte şi după apariţia
omului, ce am putea observa? Ar trebui să sesizăm intervenţia
omului în natură, să punem în evidenţă apariţia artefactului, a
elementelor nenaturale, care sunt rezultatul activităţii umane.
Manifestarea pe Terra a geniului uman, reprezentat de construcţiile
sale, de schimbarea aspectului unor mari regiuni, devenite zone
agricole, dar şi a unor cicatrici hidoase determinate de pornirile sale
războinice, de nepriceperea sau de egoismul său.
Ca să înţelegem mai bine ce este noosfera, să-l urmărim pe
celebrul om de ştiinţă şi preot al bisericii creştine, Pierre Teilhard
de Chardin, care spune că: „O dată cu apariţia speciei
Homo sapiens sapiens pe Pământ s-a produs un salt pe care
evoluţia biologică nu-l cunoscuse încă. A apărut un magnific proces

27
de sublimare, care este saltul instinctului la gândire. Este vorba,
deci, de Umanizare.
Umanizarea este, într-un sens mai larg, spiritualizarea
filogenetică progresivă, în Civilizaţia umană, a tuturor forţelor
conţinute în Animalitate”.3
Urmărind fenomenele evolutive de pe Terra, trebuie să
cuprindem întregul, adică întregul Cosmos, deoarece planeta noastră
nu poate fi un sistem izolat, ci se găseşte în interacţiune cu toate
sistemele cosmice. Nu ne vom opri doar la evoluţia biologică a
Pământului, la transformarea somatică a organismelor, ci şi la o
evoluţie a psihicului, o evoluţie a gândirii care, pornind de la
rudimentele gândirii animale, ajunge la paroxism la om.
După cum afirma Teilhard de Chardin: „Psihogeneza ne-a
condus până la om. Ea dispare acum, preluată şi absorbită de o
funcţie mai înaltă: naşterea mai întâi, apoi, ulterior, toate
dezvoltările Spiritului - Noogeneza. Când, pentru prima oară, într-o
fiinţă vie instinctul s-a zărit ca în propria lui oglindă, Lumea
întreagă a făcut un pas”.4
Noosfera reprezintă o sferă nouă a Pământului, în care
_______________________________
3
Pierre Teilhard de Chardin, 1997, „Fenomenul uman”, Ed. Axion, p. 160
4
Ibidem, p. 160

28
vedem cum rostul gânditor apărut la sfârşitul Terţiarului, se
etalează de atunci peste lumea plantelor şi a animalelor, în afara şi
deasupra biosferei. Noosfera este, deci, sfera inteligenţei, este
spiritualitatea prin care Viaţa intră în comuniune cu Spiritul
Universal. Coroana noosferei este alcătuită din cele mai preţioase
giuvaeruri ale gândirii umane.
Noosfera nu este doar o iluzie ci o realitate cosmică. Aceasta
deoarece, prin iradierea propriei sale conştiinţe, omul se ridică din
natura anonimă şi creşte, prin educaţie, înălţându-se spiritual, graţie
activităţii sale. Omul nu se poate ridica, însă, decât în mijlocul
oamenilor, în societatea umană. Acumulările gândirii sale divin
istorice şi îşi pun amprenta nu doar asupra fiinţelor umane, ci şi
asupra întregii naturi. Apariţia noosferei este o încununare a
evoluţiei biologice, care, prin om, a ajuns să-şi cunoască propria
interioritate.
Germenii noosferei au prins contur rapid, s-au dezvoltat,
înfingând cu tărie rădăcinile Arborelui Vieţii în sferele Pământului
şi înălţându-se, prin tulpină şi prin ramuri, către sferele cele mai
înalte, unde a înflorit şi a început să rodească spiritul uman. Totul
este ca roadele noosferei să fie sănătoase, ca unele fructe să nu fie
frumoase doar la suprafaţă, iar în interior să fie putrede, adică
produsele umane să nu fie afectate de orgolii şi de nesăbuinţă şi, în
29
loc să lumineze ca un nimb globul planetei, să-l păteze prin unele
acţiuni distructive şi nesăbuite.
Noosfera înseamnă inteligenţa umană reflectată de scoarţa
Pământului. Din cosmos poţi surprinde conturul zidului
chinezesc, poţi desluşi construcţiile marilor metropole şi paleta de
culori a fermelor agricole, dar poţi urmări şi petele de lumină şi
ciupercile produse de exploziile armelor nucleare, poţi depista şi
eutrofizarea apelor, determinată de procesul de poluare, care se
manifestă prin fenomenul de „înflorire” a apelor, precum şi petele
de petrol de pe întinsul oceanelor.
Omul ar fi apărut cu cinci minute înainte de Marea
Sărbătoare a Cosmosului. Pare incredibil cât de rapid a trecut timpul
de la momentul în care omul, deschizând pentru prima dată ochii
minţii, a văzut lumina şi elementele naturii năpustindu-se asupra sa,
din momentul în care lumea nu depăşea îngrădirile colibei sau ale
cercului familial, până în momentul în care, depăşind înconjurimea
imediată, a început să-şi lărgească orizontul cunoaşterii şi să se
înalţe în tăriile cosmosului, privind Pământul de la înălţimi
ameţitoare. Numai că, în trecerea sa rapidă către culmile civilizaţiei,
a produs, adesea, în urma sa, dezastre monstruoase. Omul a învăţat
să se înalţe, dar nu a învăţat să respecte natura. S-a ridicat din

30
mijlocul naturii, a ţintit către înălţimi fizice şi spirituale, dar nu a
învăţat să cunoască cu adevărat natura şi s-o preţuiască.
Nu a înţeles poruncile naturii, aşa cum, adesea, unii dintre
semenii noştri nu vor să ţină cont nici de poruncile divine înscrise în
Tablele Legii.
Poruncile divine înseamnă mai mult decât disciplinarea
comportamentului omului faţă de semenii săi şi faţă de Dumnezeu,
înseamnă şi controlul acţiunii sale faţă de natură.
Încercăm să desprindem poruncile ecologice din poruncile
divine înscrise în Tablele Legii. Aceste porunci trebuie să
călăuzească paşii omului în natură.

31
1. Natura este unitară, perfectă şi inextricabilă: să nu o modifici
după placul sau interesul tău imediat!
În natură toate sunt legate de toate

Natura se comportă ca un tot unitar în care totul depinde de


totul. Ca biolog, am învăţat că, în natură, nu este nimic în plus şi nu
lipseşte nimic. Omul, fiind un produs şi o componentă a naturii,
trebuie să trăiască în armonie cu natura, adică trebuie să-şi acordeze
interesele cu cele ale naturii. Nu poţi păzi, cu sfinţenie, acest
deziderat, dacă nu înţelegi, cu adevărat, care sunt interesele naturii.
Ştiinţa care ne poate dezvălui care sunt interesele naturii este
Ecologia. Ea ne învaţă să înţelegem cum reuşeşte natura să se
autogospodărească, să diferenţiem interesele omului de cele ale
naturii. În natură nu există animale dăunătoare şi folositoare, plante
bune şi buruieni. Fiecare specie îşi are „raţiunea” sa în natură, rolul
său bine conturat. Noi nu cunoaştem decât foarte puţine specii şi le
cunoaştem numai datorită interesului nostru. Şi nu este vorba numai
de specii, ci şi de nivelele de organizare superioare: biocenoze şi
biosferă.
Într-o biocenoză, toate speciile depind, în existenţa lor, unele
de altele, după cum şi biocenozele sunt influenţate de biocenozele
din jur. Fără a cunoaşte structura şi funcţionalitatea biocenozelor, nu
ar trebui să ne permitem să acţionăm ţinând cont numai de
32
câştigul nostru, în detrimentul naturii. Vă puteţi imagina
Terra fără „Oceanul” verde al Amazonului? Cum s-ar desfăşura
viaţa pe planetă dacă în locul acestor păduri nesfârşite s-ar instala un
deşert? Ce s-ar întâmpla pe Terra dacă nivelul oceanului mondial ar
creşte cu 25-30 m, prin topirea calotelor glaciare? Ce se va întâmpla
cu oamenii dacă vor continua, în inconştienţa lor, să distrugă mai
departe ecranul de ozon care ne protejează de tăria radiaţiilor
ultraviolete şi a celor cosmice? Dar numai oamenii ar avea de
suferit?
Avem dreptul de a transforma natura? Avem capacitatea de a
crea o altă natură, mai bună pentru noi, mai primitoare? A încerca să
creezi o altă natură este echivalent cu a-ţi face alţi dumnezei.
Să nu încerci să-ţi faci altă natură, deci să nu-ţi faci alţi
dumnezei!
Natura este creaţia lui Dumnezeu, este trupul Cuvântului
întrupat.
Eu sunt natura din care ai apărut: nu-ţi căuta altă natură şi nici
nu-ţi altera natura în funcţie de interesele proprii, chiar dacă, în
gândirea ta, crezi că ai înţeles toate subtilităţile proceselor naturale.
Adevărul absolut nu poate fi atins, deocamdată, de fiinţele
muritoare.

33
Prin natură, trebuie să înţelegem întregul Cosmos, care are
o structură armonioasă, inteligentă şi funcţionează ca un tot unitar.
În natură, nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic, însă totul
depinde de totul . Natura şi omul fac parte din planul lui Dumnezeu,
iar acest plan este hristificat. Numai urmând acest plan ne înscriem,
pe deplin, în mişcarea eliberatoare a voinţei lui Dumnezeu.
Pentru Părinţii Bisericii Ortodoxe, natura este omul-chip al
lui Dumnezeu. În devenirea sa, întreaga natură tinde către om şi,
prin om, se înalţă la întâlnirea cu Dumnezeu.
Ce este natura? Natura este Creaţia. Iar Creaţia este de
origine Divină, nu de Natură Divină.
După cum ne învaţă Părintele Ghelasie, Creaţia are o
înrudire cu divinul, deoarece Fiul lui Dumnezeu, Care este de natură
Divină, creează un chip de Fiu de Creaţie, căruia îi dăruieşte Chipul
Său. Şi Fiul lui Dumnezeu se Întrupează în Creaţie (Întruparea
Hristică). Este o Întrupare Precosmică, deoarece porneşte de la
Voinţa Divină de a realiza inclusiv o Lume de Creaţie.
Părintele Ghelasie caută să ne convingă de faptul că toată
creaţia este înfăptuită de către Dumnezeu Cuvântul. Fiul lui
Dumnezeu S-a gândit la un act de creaţie, prin care să Zidească o
lume, în care să fie şi un Chip de creaţie, care să fie asumat de el.
Cu alte cuvinte, Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a gândit la conceperea
34
unei creaţii pe care s-o aducă, în dar, Părintelui Său, creaţie în care,
alături de o lume complexă de făpturi, să fie şi o făptură cu chipul
Său, chip pe care şi-l asumă.
Venind în faţa lui Dumnezeu Tatăl şi aducându-i darul
Iubiri, Hristos îi prezintă Cartea Vieţii, care reprezintă Taina
Întrupării precosmice, Taina Precreaţiei.
Memorialul Trupului Precosmic se găseşte în Cartea Vieţii.
Urmează Facerea. Totul fiind pregătit, Dumnezeu Creează Lumea
de-a gata, ca Sămânţa-Trup, pe care o seamănă în Ogorul Cosmic,
care este Trupul Lumii, la rândul său acesta fiind Trupul lui
Hristos.5
Urmând pe părinţii Gheorghe Ghelasie şi André Scrima,
înţelegem că natura (întreaga creaţie) nu reprezintă alt scop decât
umanizarea întregului cosmos şi că această umanizare s-a realizat
prin Hristos, adică prin mântuirea, prin Hristos, a cosmosului.
După cum afirma André Scrima, „Natura, pentru Părinţii
răsăriteni, este omul-chip al lui Dumnezeu, adică natura abstractă
a teologilor occidentali împreună cu darurile peternaturale6.
____________________
5
Gh. Ghelasie, 2000 – Hristos, trupul Lumii şi al Veşniciei (Despre reîntrupare şi
reincarnare). Col. Isihasm
6
André Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu. Edit.
Anastasia, p. 56

35
Natura este adusă, prin om, la întâlnirea cu Dumnezeu. Simt
o bucurie interioară deosebită acum, când constat că gândirea
Părintelui Ghelasie, profund canalizată pe această direcţie, ne-a
oferit, în dar, natura ca produs al creaţiei. Omul a primit în dar
Chipul lui Dumnezeu, iar prin om, întreaga natură poartă acest chip.
Omul este, de la început, orientat către Dumnezeu şi, chiar dacă
păcatul originar a blocat calea către Dumnezeu, Hristos a realizat
mântuirea, asigurând restaurarea omului.
Asta înseamnă că, dacă prima fiinţă era adamică, deci
omenească, după venirea lui Hristos şi mai ales după învierea Sa,
omul a pătruns într-o lume hristică. Atenţie însă! Împreună cu
Hristos, a înviat întreaga creaţie, întreaga natură. Prin învierea Sa,
Natura a căpătat alte dimensiuni, este eliberată, „iar înăuntrul
acestei naturi, fiecare fiinţă umană este o persoană în Duh”.7
André Scrima surprinde o nestemată a gândirii Părinţilor
răsăriteni şi anume aceea că „a urma natura înseamnă a merge pe
direcţia harului, a reface chipul dumnezeiesc.”8

__________________________
7
Andre Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu. Edit.
Anastasia, p. 49
8
Idem, p. 57

36
Ce este omul, ca să te edifici asupra misiuni sale cosmice?
Omul este purtătorul Chipului Fiului lui Dumnezeu. Să nu uităm,
însă, că Dumnezeu îşi revelează Chipul în Fiul Său: „Cel ce M-a
văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In. 14, 9). După cum afirma
Părintele André Scrima, doar Duhul Sfânt îl poate revela pe Fiul,
aşa cum Fiul Îl revelează pe Tatăl.9 Fiind vorba de Sfânta Treime,
ne punem fireasca întrebare: dar pe Sfântul Duh cine Îl revelează?
Duhul Sfânt nu poate fi revelat decât de „pleroma”, adică de
plenitudinea Bisericii. Sau, după cum ne explică Părintele
André Scrima: „Chipul Duhului nu este o altă persoană
dumnezeiască, ci persoana umană îndumnezeită”.10
Prin asta trebuie să înţelegem că fiecare fiinţă umană este o
persoană în duh, că „fiecare persoană umană, fiind o unitate în
Duhul, este înzestrată cu harismele sale personale, cu destinul său
propriu şi de neînlocuit, care sunt încă deschise spre ceilalţi, în
comuniune şi nu închise în ele însele”.11
Deci fiecare fiinţă este o persoană bine definită, care se
împlineşte în comuniune cu celelalte fiinţe, dar care este liberă şi
__________________________
9
Idem, p. 48
10
Idem, p. 48
11
Andre Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu.
Edit. Anastasia, p. 49

37
deschisă, în raport cu celelalte persoane, cu întregul pe care îl
formează natura, astfel că o fiinţă nu reprezintă un număr oarecare,
fără valoare, care poate fi schimbat oricând. Natura nu trebuie să fie
considerată numai ca o restituire a energiei mântuitoare a lui Hristos
cel Înviat către întreaga umanitate, ci şi ca o asumare a fiecărei
persoane în Hristos, potrivit personalităţii şi slujirii fiecăruia,
precum şi propriilor sale harisme.
Omul este o parte a naturii, este partea cea mai înaltă,
deoarece este purtătorul Chipului Fiului lui Dumnezeu. Prin om,
natura întreagă este umanizată şi adusă în faţa lui Dumnezeu. Numai
astfel poţi înţelege această poruncă şi nu trebuie să-ţi faci alţi
Dumnezei, fiindcă îţi pierzi posibilitatea de îndumnezeire.

38
2. Fiecare fiinţă îşi are structura şi chipul său în funcţie de
specie, de menirea şi de locul acesteia în natură: nu încerca să-ţi
modifici chipul în funcţie de modă şi nici nu-ţi crea idoli cărora
să li te închini!

Ca biologi, vorbim de unitatea şi de diversitatea lumii vii,


sau, mai curând, de unitatea în diversitate a acesteia. Teoria
sistemică a descoperit faptul că o caracteristică a sistemelor
materiale este heterogenitatea lor. Cu cât sistemele sunt mai
heterogene, cu atât integralitea lor este mai puternică. Nu ne putem
imagina o specie formată din indivizi absolut asemănători. Indivizii
diferă între ei, având, totuşi, acelaşi chip. Chipul de albină este
reprezentat atât de lucrătoare cât şi de matcă. Dacă o lucrătoare s-ar
deghiza în matcă, nu ar realiza decât o falsă asemănare. Atât
lucrătoarea cât şi matca au funcţii importante în stup. Stupul nu
poate să se manifeste, ca unitate funcţională, fără matcă (regină) şi,
cu atât mai mult, fără lucrătoare. La termite, castele sunt şi mai mult
diferenţiate, însă termitiera funcţionează ca un întreg numai şi
numai în prezenţa tuturor castelor.
Homo sapiens este, conform Referatului Biblic, după chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că toţi oamenii sunt
la fel, că sunt identici. Există o multitudine de rase, care diferenţiază
oamenii între ei, şi nu doar după culoare ci şi după anumite

39
conformaţii somatice evidente. Frumuseţea fiecărei rase reprezintă
ceva propriu, ceva particular, care intră în chipul de om.
A încerca să-ţi modifici aspectul şi să te asemeni altei rase
este un non sens. Poţi să te bronzezi până la refuz, datorită razelor
ultraviolete şi să capeţi aspectul de abanos dacă îţi place, dar
gândeşte-te, totuşi, şi la sănătate! S-ar putea să ţi-o pui în pericol. Ţi
se par buzele groase mai senzuale şi mult mai frumoase? Le poţi
mări cu silicon. Nu încerca însă a-ţi face chip cioplit, fără să ţii
seama de consecinţe. Este ca şi cum ţi-ai făuri idoli pe care să-i
preamăreşti şi să te închini lor.
Să nu-ţi faci chip cioplit!
Sensul teologic al acestei porunci îndeamnă spre reţinere, în
ceea ce priveşte căutarea unui alt Dumnezeu.
Putem surprinde diferite aspecte impuse de această poruncă.
În evoluţia sa, psiho-culturală, omul consideră că s-a îndumnezeit,
că ar fi descoperit unele calităţi caracteristice condiţiei sale, pe care
le-a înălţat către divin. A transferat către această himeră toate
însemnele puterii, ale cinstei şi corectitudinii, ale înţelegerii puterii
de judecată, ale echilibrului şi moralei, ale bunătăţii şi milosteniei,
ale judecătorului imparţial şi făcătorului de pace, ale tatălui apărător
şi ale mamei ocrotitoare, ale iubirii naturii şi a semenilor, creându-şi

40
un Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, tocmai contrariul
învăţăturilor din referatul Biblic.
La o anumită etapă a evoluţiei sale, omul s-ar fi îndumnezeit.
Şi unii, în naivitatea şi grandomania lor, hrănite de vanitate,
narcisism şi sete de putere, chiar se proclamă zei. Şi chiar sunt
crezuţi de aceia care le hrănesc orgoliile şi le înalţă osanale,
idolatrizându-i.
E plină lumea de chipuri cioplite, de falşi zei, de creatori de
noi religii, de prooroci ai ambiţiilor deşarte, idoli ai unor curente şi
domenii artistice de ambasadori ai satanei care „oferă” bunăstarea,
mântuirea şi pacea lumii… Pericolul nu vine numai din afară, ci
chiar şi din lăuntrul structurilor religioase. Altfel nu ne-am explica
apariţia atâtor şi atâtor secte religioase, care mai de care mai
ademenitoare şi mai „salvatoare” şi a multor „paranormali”
izbăvitori!
Acesta este un aspect al respectivei porunci. Sunt însă multe
altele tot atât de importante.
Să nu-ţi faci chip cioplit! Sensul ecologic al acestei porunci
poate surprinde o paletă largă de aspecte. Noi suntem fiinţe
ecologice. Asimilăm elemente din mediu, le prelucrăm, le
metamorfozăm în fel şi chip, sau le trecem în consum, eliminând
unele produse ale dezasimilaţiei. Nu este exclus ca unele organe să
41
se uzeze mai rapid şi să cedeze. Lăsăm la o parte faptul că fiinţele
vii sunt nişte structuri care au capacitatea de autoreparaţie. Ce
putem face? Cum putem salva întregul fiinţei noastre, pus în pericol
de uzura nefericită şi prematură a unui organ sau chiar de
nereuşita edificare a acestuia, în etapa organogenezei? L-am
putea înlocui? Cu siguranţă că da.
S-a ajuns şi la alte performanţe în evoluţia medicinei. Putem
realiza transplantul unui organ, sau putem apela la organe artificiale.
În organismul uman, doar ficatul poate regenera. Acest organ poate
fi tăiat şi o parte poate fi grefată unui semen de-al nostru, compatibil
cu noi. În corpul fiecăruia, ficatul se va reface. Transplantul de
inimă a devenit comun, la fel cel de rinichi. Ne vom aştepta şi la alte
tipuri de transplanturi. Putem vorbi aici de ceea ce numim un chip
cioplit? Desigur că nu. În primul rând, nu este vorba de o
transformare vicioasă a organismului, de o corecţie impusă de
ambiţii narcisiste, ci de o reparaţie funcţională a corpului, bine
realizată.
Poţi purta organe artificiale pentru prelungirea vieţii, poţi
face diverse tipuri de transplanturi, dacă prin acestea îţi asiguri un
plus de longevitate, însă până unde poţi merge? Până la ciborgi?!
Poţi vorbi, în această situaţie, de ceea ce numim un chip cioplit?
Considerăm că nu. Este doar o folosire mai mult sau mai puţin
42
fericită a progreselor medicinei. Literatura de anticipaţie ne-a
oferit deja imaginea aşa-numiţilor ciborgi.
Ce este atunci în neregulă? Ce te poate îndemna să-ţi faci un
chip cioplit?
Ne gândim aici la aşa-numitele operaţii estetice. Să nu fim
greşit înţeleşi. Şi acestea îşi pot avea rolul lor. Desigur că poţi
realiza o operaţie estetică pentru a corecta o monstruozitate
somatică naturală. Poţi retuşa o „buză de iepure”, poţi corecta
un nas deformat ca urmare a unui accident, sau chiar cu o
conformaţie naturală hidoasă. Acestea sunt corecţii artificiale ale
unor malformaţii congenitale şi pot fi benefice. Cum vom putea
interpreta însă unele intervenţii antinaturale? Îţi poţi face chip
cioplit prin injectarea de silicon în sâni, în fese, în buze etc., pentru
a arăta mai sexi. Astfel de intervenţii pot intra în sfera celor menite
să conducă la obţinerea unui chip cioplit. Desigur că unele retuşuri
menite să îndepărteze amprenta anilor, pot fi binevenite, atât timp
cât nu afectează sănătatea. A-ţi schimba însă fizionomia cu orice
preţ, a-ţi modela corpul în funcţie de capriciile modei, înseamnă a
vicia natura şi a-ţi face chip cioplit.
Orbiţi doar de frumuseţea fizică, unii dintre semenii noştri
nu mai caută şi frumuseţea interioară. Frumuseţea interioară
nu dă buzna, ci se descoperă. Uneori se lasă greu găsită, însă
43
bucuria descoperirii oferă satisfacţii considerabil mai mari decât
spoiala sau antefactele de la exterior, care ar avea rol de
înfrumuseţare.
Le compătimesc pe acele persoane care caută, cu orice preţ,
să-şi acopere pecetea timpului, folosind machiaje grosiere, uneori
chiar stridente, sau care încearcă să-şi mascheze unele defecte fizice
minore, prin artificii supărătoare. Un om, când iubeşte cu adevărat o
persoană, o iubeşte cu tot cu defecte. Ba, de cele mai multe ori,
defectele pot da o notă aparte, un farmec particular. Aşa că este un
mare păcat să-ţi faci chip cioplit.
Un hermafrodit poate şi chiar trebuie să apeleze la o corecţie
prin operaţie, nu estetică, ci funcţională. În funcţie de natura
anomaliei şi-ar putea alege chiar sexul. Totul pare firesc, graţie
medicinei avansate. Însă medicina a avansat atât de mult, încât ar
putea schimba sexul chiar unei persoane normale, deşi nu credem că
funcţionalitatea poate fi de lungă durată. Am putea ajunge astfel la
evenimentul mult aşteptat, naşterea unui copil de către un bărbat. Ce
poate însemna schimbarea sexului la o persoană normală? Un chip
cioplit, un corp contra naturii, care nu poate funcţiona firesc oricât
s-ar crede.
Să nu-ţi faci chip cioplit! În formele multiple pe care le are
această poruncă!
44
3. Natura este unitară şi funcţionează după legi rigide şi
perfecte: nu lua în deşert legile naturii pentru că nu-ţi va fi bine!
Natura se pricepe cel mai bine!

Ca biolog, am învăţat să surprind evoluţia organismelor,


plecând de la inferior înspre superior, de la forme simplu structurate,
la forme din ce în ce mai complex structurate şi specializate. Am
înţeles evoluţia ca pe un fenomen cosmic real. Această realitate
cosmică nu este proprie doar vitalului, ci întregului cosmos, tuturor
sistemelor materiale (atomi, molecule, cristale etc.). Am înscris însă
în mintea şi în sufletul meu această separare: inferior-superior,
simplu-complex, nespecializat-specializat etc. Mai mult decât atât,
am început să cred, într-o anumită perioadă, că formele inferioare
ale fiinţelor, fiind mult depăşite de altele evoluate, nu sunt altceva
decât rebuturi. Ce fel de rebuturi? Rebuturi ale naturii? Rebuturi ale
creaţiei divine? Treptat, mi-am dat seama că acest mod de a gândi
nu doar că este greşit, ci este de-a dreptul periculos. Nici natura şi
nici Dumnezeu n-au creat rebuturi. Apropiindu-mă de structura şi de
funcţionalitatea fiinţelor inferioare, am înţeles că nimic nu este
întâmplător şi că totul este mai mult sau mai puţin perfect, că toate
structurile sunt perfect funcţionale, însă în funcţie de anumite
pretenţii faţă de viaţă. Arhebacteriile au rămas la stadiul de
arhebacterii, de mai bine de 3,8 miliarde de ani. Nu au depăşit
45
nivelul procariot de organizare. Cum ne permitem să vorbim de
evoluţie dacă acestea au rămas atât de primitiv structurate?
Întrebarea este prost pusă. Structura funcţională a arhebacteriilor le-
a permis supravieţuirea de la începutul timpului biologic, fără să se
modifice. Ele s-au oprit la acest palier evolutiv, care corespunde
perfect pretenţiilor lor faţă de viaţă. Cele care au avut pretenţii mai
mari, au depăşit acest palier evolutiv, şi-au perfecţionat şi complicat
structurile, făcând astfel faţă unor cerinţe de viaţă mult mai
complexe. Aceasta nu înseamnă că fiinţele rămase la un anumit
palier evolutiv sunt nişte rebuturi. Nu. Structura şi funcţionalitatea
lor sunt uimitoare şi perfect ajustate la pretenţiile lor faţă de viaţă.
Dacă nu înveţi să descoperi legile naturii şi să le înţelegi,
atunci nu lua legile naturii în deşert pentru că nu-ţi va fi bine!
Copil fiind, mergeam în şcoala primară cu tăbliţa şi cu
numărătoarea la lecţii. Am învăţat să fac toate calculele pe abac şi
mă minunam cât de simplu şi cât de eficient este acesta. Nu am ştiut
că abac-ul este folosit ca un instrument de calcul în comerţ, până în
1990, când am fost pentru prima dată în Basarabia. La toate
magazinele, vânzătoarele foloseau abac-ul ca pe un instrument de
calcul, cu o abilitate uimitoare. Multe dintre vânzătoare aveau
alături şi calculatoare mici. La un moment dat, o vânzătoare a făcut
socotelile pe calculator, însă l-a abandonat şi a trecut pe abac. A luat
46
în considerare rezultatul obţinut la acesta. La calculator obţinuse un
rateu şi a refăcut calculul pe abac. Fie că bateria calculatorului
provoca rateuri, fie că, având mai puţină abilitate în folosirea
calculatorului, a greşit. Am rămas impresionat de faptul că, în 1990,
erau contemporane încă două mecanisme de calcul atât de
disproporţionate ca evoluţie (unul arhaic – abac-ul şi unul modern –
calculatorul). Am folosit acest exemplu simplu pentru a sugera o
asemănare cu ceea ce am spus mai înainte.
Omul a progresat în ceea ce priveşte inteligenţa artificială şi
este încă într-o perpetuă căutare. Este foarte interesantă evoluţia
maşinilor electronice de calcul. La început, când au fost construite
primele maşini electronice de calcul, acestea aveau nişte dimensiuni
incredibil de mari pentru zilele noastre. Treptat, dimensiunile
acestor maşini au devenit din ce în ce mai mici, în timp ce
capacităţile de calcul şi viteza lor de reacţie au crescut exponenţial.
Astăzi, sunt construite maşini electronice de calcul, care rezolvă
probleme extrem de complexe. Nu s-a ajuns încă la capăt. Maşinile
de calcul, extrem de performante, capătă uzura morală, fiind
depăşite, de la un an la altul, de altele mai performante. Ce trebuie
să facem în această situaţie? Să distrugem calculatoarele vechi şi să
le folosim numai pe cele performante? Nu ar fi o soluţie. Vom folosi
calculatoarele, în funcţie de pretenţiile noastre în ceea ce priveşte
47
rezolvarea unor probleme. Nu vom folosi calculatoare sofisticate
pentru rezolvarea unor probleme simple, curente. A avut loc o
evoluţie a calculatoarelor, însă cele vechi nu reprezintă rebuturi.
Ele au fost, la timpul lor, performante. Vor fi folosite în funcţie de
pretenţiile noastre de calcul, toate fiind funcţionale şi performante în
locurile prevăzute de constructori.
Putem realiza o paralelă între evoluţia calculatoarelor şi
evoluţia sistemului nervos. În seria vertebratelor putem realiza o
astfel de analogie. Sistemul nervos central a evoluat prin apariţia de
pături succesive, sau, să spunem, prin suprapunerea de creieri peste
creieri.
La vertebratele primitive creierul are anumite zone
funcţionale (anumite arii), care răspund de realizarea unor activităţi,
care permit existenţa biologică şi adaptarea. La alte animale se
observă un evident progres funcţional. La acestea, alături de aria
existentă la formele primitive, a apărut o nouă arie funcţională (un
nou creier). Noua arie funcţională este mai performantă decât cea
veche. Realizează mai multe operaţii şi mai rapid. Este vorba de un
nou creier, care s-a suprapus celuilalt. Ce era de făcut? Ar fi trebuit
ca noul creier să-l înlocuiască pe cel vechi şi să-i preia funcţiile,
acţionând mai eficient? Ar fi fost foarte greu. Aceasta ar fi presupus
resorbţia vechiului creier, cu toate legăturile lui nervoase şi
48
instalarea noului creier. Ar fi fost deosebit de greu şi ar fi presupus
unele transformări structurale şi funcţionale majore. Mult mai
eficientă a fost conexarea noului creier la cel vechi şi preluarea de
către acesta a funcţiilor noi. Pretenţiile de viaţă pot creşte prin
suprapunerea de noi creieri, care sunt din ce în ce performanţi.
Aceştia vor fi împănaţi la vechile structuri astfel încât se va realiza
deschiderea în evantai a encefalului şi acumularea de noi formaţiuni
nervoase, din ce în ce mai perfecţionate. O astfel de deschidere a
evantaiului cortical reprezintă o realitate şi poate fi urmărită în
evoluţia animalelor vertebrate. Ceea ce este interesant este faptul că
toate etapele prin care a trecut creierul vertebratelor, în evoluţia lor,
au fost păstrate ca fiind funcţionale. Nici una dintre aceste etape nu
poate fi considerată ca un rebut. Fiecare etapă a fost performantă la
timpul său, însă a fost depăşită prin acumulări noi, care au permis
funcţii noi, sau perfecţionarea funcţiilor deja existente. De altfel noi,
pornind de la multe observaţii de acest sens, existente în lumea vie,
am formulat o nouă lege general-biologică: evoluţia nu-şi şterge
urmele, ci le păstrează funcţionale.
Surprindem, în lumea vie, un progres biologic evident.
Este vorba, pe de o parte, de un aşa numit progres morfofiziologic,
şi pe de altă parte, de un progres biologic. Este impresionant să
urmăreşti, în seria animală, cum un organ se metamorfozează şi se
49
specializează, devenind din ce în ce mai performant. Să luăm ca
exemplu evoluţia inimii la vertebrate. Se porneşte de la inima
bicamerală la peşti, se trece prin inima tricamerală de la batracieni
şi se poate urmări modul în care inima devine tetracamerală la
reptile, însă o inimă tetracamerală, cu adevărat funcţională, apare
abia la păsări şi la mamifere, fiind corelată cu dispariţia cârjei
aortice, care porneşte din ventriculul drept. Inima devine din ce în
ce mai funcţională şi mai performantă. Apare o firească întrebare:
dacă inima de la păsări este cu adevărat performantă, sau cea de la
mamifere, de ce au fost păstrate în stare de funcţionare inimile de la
vertebratele inferioare? Putem pune şi altfel întrebarea: dacă inimile
păsărilor şi ale mamiferelor sunt perfecte, atunci celelalte inimi
reprezintă rebuturi? Dacă reprezintă rebuturi, atunci de ce nu au fost
eliminate? Cum am putea accepta ideea că Dumnezeu a avut
rebuturi în creaţia Sa? Sau cum am accepta că în evoluţie s-a pornit
de la rebuturi, atât timp cât fiecare palier evolutiv a reprezentat un
progres morfo-funcţional şi biologic? În lumea vie nu există
rebuturi. Toate structurile sunt mai mult sau mai puţin perfecte,
însă sunt diferenţiate în funcţie de pretenţiile organismelor faţă de
viaţă. Progresul biologic este evident şi reprezintă o realitate. El
poate fi explicat prin creşterea pretenţiilor faţă de viaţă, ale
organismelor, în procesul evoluţiei.
50
Pentru noi, ca biologi, evoluţia este o realitate cosmică. Nu
putem încălca jurământul nostru de credinţă faţă de adevărurile
ştiinţelor biologice, nu putem nega evoluţia. Putem, mai curând,
accepta că Dumnezeu a făcut lumea, şi a făcut-o în aşa fel, încât să
evolueze, adică să se desăvârşească. Cei care consideră că materia
are capacitatea de autoperfecţionare, de autoevoluţie, îşi vor explica
pe această cale progresul biologic ca realitate cosmică.
Pornind de aici, nu vom fi de acord cu ideea că Dumnezeu a
acceptat, în creaţia Sa, nenumărate rebuturi. Asta ar însemna să
luăm în deşert numele Domnului Dumnezeu şi să-I considerăm
creaţia o nereuşită.
Ecologic interpretând creaţia (lumea), atragem atenţia că nu
ne putem permite să acţionăm în natură, dacă nu o cunoaştem cu
adevărat.
Să luăm aminte asupra poruncii divine: „Să nu iei numele
Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul
nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Său!
A considera că lumea nu este bine întocmită, a considera că
Dumnezeu a făcut creaţia Sa cu rebuturi înseamnă a lua în deşert
numele Său.
Sunt mulţi filosofi şi chiar biologi care consideră că lumea
materială, în general, şi lumea vie, în special, prezintă multe
51
nereuşite şi că omul are menirea de a le îndrepta. Aceasta probează
o neînţelegere a lumii şi manifestarea unei aroganţe inexplicabile.
Dacă te apleci asupra celei mai primitive fiinţe vii şi îi urmăreşti în
intimitate structura funcţională, vei rămâne uimit de perfecţiunea
realizării ei. Dacă vei compara, însă, această fiinţă cu una
superioară, vei avea o deziluzie. Vei încerca o deziluzie, dacă nu vei
ţine cont de pretenţiile de viaţă ale fiecărei fiinţe, dacă nu vei
înţelege că fiecare fiinţă îşi are locul său în natură, funcţia sa.
Trebuie să înţelegi că, în natură, nu lipseşte nimic şi că nu este
nimic în plus.
Dacă nu înţelegi aceste lucruri şi cauţi să faci ordine în
natură, atunci, cu siguranţă, iei în deşert numele Domnului
Dumnezeului tău. Nu uita! Natura se pricepe cel mai bine!
Putem da numeroase exemple de intervenţie necugetată a
omului în natură, pornind de la necunoaşterea exactă a acesteia. Prin
anii 1960, erau în Delta Dunării numeroase colonii de ţigănuşi
(Plegadis falcinelus). Coloniile de 2000-3000 de ţigănuşi populau
bălţile şi lacurile din deltă. Un ţigănuş consumă până la 1 kg de
peşte pe zi. Cei din conducerea administraţiei Deltei Dunării au
început să-şi facă griji şi calcule. Dacă un ţigănuş consumă până la 1
Kg de peşte pe zi, ne putem imagina ce pagube considerabile
provoacă coloniile acestora în Delta Dunării. Pornind de la acest
52
raţionament, cei din Administraţia Deltei Dunării au propus şi au
purces la distrugerea coloniilor de ţigănuşi. Delta Dunării a fost
salvată, au fost ferite tone de peşti de atacul nesăţioaselor păsări,
gândeau ei. Numai că, după circa trei ani, au început să apară, la
suprafaţa bălţilor şi lacurilor din deltă, cantităţi impresionante de
peşti morţi, iar vitele, care păşteau în Deltă şi se adăpau în bălţi şi
lacuri, erau secătuite de sânge. Pagubele erau considerabile. Care
erau cauzele? Cauzele au putut fi explicate prin lipsa ţigănuşilor.
Cei care au purces la distrugerea ţigănuşilor, pentru a salva
producţia de peşti, nu ştiau că ţigănuşii nu consumă numai peşti ci şi
lipitori. Prin dispariţia lor, lipitorile s-au înmulţit exponenţial,
nemaifiind controlate. Înmulţindu-se, lipitorile au atacat peştii,
provocându-le moartea. Vitele, care veneau la adăpat erau
parazitate de sute de lipitori, care le sugeau sângele. Astfel,
pagubele provocate de lipitori au fost considerabil mai mari decât
cele pe care le-ar fi provocat ţigănuşii. Fiecare specie îşi are
locul său precis în natură, nişa sa ecologică. Nu putem interveni în
natură, fără să provocăm dezechilibre, dacă nu cunoaştem, cu
adevărat ştiinţific, care sunt relaţiile dintre specii şi care este rolul
fiecărei specii. Cel mai feroce animal de pradă nu acţionează în
natură doar ca un prădător. În relaţiile cu prada sa, el asigura o
întărire a speciei, eliminând animalele bolnave sau tarate genetic.
53
S-ar putea scrie tomuri întregi despre intervenţia oarbă a
omului în natură. Mai putem alege doar un exemplu. Undeva, într-o
ţară cu foarte mulţi oameni şi având culturi masive de orez, au
sesizat unii dintre „specialişti” că vrăbiile consumă prea mult orez şi
că produc pagube importante. Pentru a salva culturile de orez, au
hotărât că există o singură soluţie, să fie omorâte vrăbiile. Cum să
omori vrăbiile într-o ţară? Oricine ar spune că este imposibil, sau că
este foarte costisitor. În schimb, în ţara respectivă, s-a putut realiza
acest lucru, deoarece erau foarte mulţi oameni, iar, aceştia au primit
ordin să nu lase vrăbiile să se odihnească, iar pe cele obosite deja, să
le omoare. În acest fel, în trei săptămâni, au fost stârpite toate
vrăbiile. Un adevărat miracol. Au fost salvate culturile de orez de
dijmuirea vrăbiilor. Numai că, după circa trei ani, culturile de orez
au fost invadate de insecte dăunătoare şi pagubele provocate
erau considerabil de mari. Combaterea lor era foarte dificilă,
deoarece substanţele chimice au remanenţă şi se acumulează în
plante şi în sol.
Pentru salvarea situaţiei, s-a găsit o singură soluţie. Au fost
cumpărate vrăbii din alte ţări şi au fost lansate în natură.
Trebuie să înţelegem că natura este inteligent structurată şi
că, în astfel de situaţii „natura se pricepe cel mai bine”.

54
Natura este deosebit de complexă şi nu putem să o
transformăm după dorinţa noastră, mai ales atunci când nu o
cunoaştem cu adevărat. De aceea, toţi care fac teoria supunerii
naturii, a transformării ei în interesul omului, sau a reconstrucţiei
ecosistemelor fără să pornească de la cunoaşterea cu adevărat
ştiinţifică a naturii, nu fac altceva decât să ia în deşert numele lui
Dumnezeu.

55
4. Cosmosul are un ritm al său, iar viaţa are un bioritm, care se
acordează la ritmul cosmic: păstrează bioritmul şi adu-ţi aminte
şi de odihnă!

În natură, nimic nu se desfăşoară întâmplător şi totul depinde


de totul. Teoria Sintetică a Evoluţiei încearcă să probeze că, fiinţele
nu sunt influenţate direct de mediu. Deci, noi trăim în oceanul
cosmic, fără să fim influenţaţi de el. Aşa ceva nu se poate accepta.
Cosmosul îşi are ritmul său, ciclităţile sale. Anticii au fost capabili
să urmărească mişcarea stelelor şi chiar să calculeze periodicitatea
unor eclipse. La ritmul cosmic, trebuie să se acordeze toate
formaţiunile astrale, toate sistemele. Şi viaţa, ca fenomen cosmic, îşi
are ritmul său. Este vorba de aşa-numitul bioritm, care se acordează
la ritmul cosmic şi care reglează activitatea şi odihna fiinţelor. Viaţa
nu pulsează cu aceeaşi intensitate tot timpul. Sunt organisme de zi
(diurne), sau de noapte (nocturne). Schimbarea bioritmului poate
provoca mari neajunsuri, sau se poate realiza deosebit de greu, în
timp. Bioritmul presupune acţiune şi odihnă.
A forţa organismul, în vederea obţinerii unui randament
continuu crescut, înseamnă a-ţi deregla bioritmul, ceea ce se va
repercuta în consecinţe grave. De aceea, adu-ţi aminte de ziua
odihnei în activitatea ta!

56
Asta înseamnă că natura are un ritm, care trebuie să fie
respectat. În ontogeneză, intrăm în viaţă într-un ritm fulminant, în
schimb, la bătrâneţe, ne mişcăm, parcă diferit, cu încetinitorul.
Organismele nu au o activitate continuă. Unele sunt diurne, altele
nocturne. Unele flori salută răsăritul soarelui, altele se deschid la
asfinţit. Regina nopţii dormitează în timpul zilei, în schimb, o dată
cu crepusculul, se trezeşte la viaţă şi îşi deschide corola, aruncând
în eter arome îmbătătoare. Este momentul în care fluturii cu trompa
lungă, din familia Sphingidae, pornesc în căutarea nectarului şi a
perechilor pentru reproducere. Bioritmul este o caracteristică a
tuturor vieţuitoarelor. Numai omul încearcă să-l minimalizeze, unii
dintre oameni n-au auzit de aşa-ceva, deşi îl simt, alţi, însă, nici nu
vor să audă, crezând că sunt deasupra naturii.
Urmăriţi bioritmul naturii, în succesiunea aspectelor
ecologice ale ecosistemelor! Simţiţi cum în aspectul prevernal
natura, adormită de îngheţul iernii şi de mantia imaculată a zăpezii,
începe să se mişte, să se deştepte şi să facă înviorarea, iar în cel
vernal pune temeliile noilor generaţii şi îşi fortifică organismul!
Simţiţi pulsul accelerat (galopant) al vieţii în aspectul estival şi,
apoi, pregătirea pentru liniştea care urmează, în aspectul hiemal, a
cărui întâmpinare se face, cu adevărat, în cel autumnal! Toate
acestea se desfăşoară algoritmic şi nu există cale de întoarcere.
57
Odihna iernii se pregăteşte în linişte şi pace şi este sfântă pentru
natură. Odihna este o faţă a naturii şi a fost lăsată de la Dumnezeu.
Dacă ursul se pregăteşte fiziologic de odihna din timpul iernii
(pentru hibernare), alături de alte animale, unele nu pot suporta
căldura verii şi trec în diapauza estivală, asigurându-şi
supravieţuirea.
Ce ar însemna pentru aceste animale să nu respecte perioada
de diapauză estivală sau hiemală? Ar însemna să nu supravieţuiască.
Însă nu toate animalele estivează, sau hibernează. Păsările, cele mai
multe, nu pot suporta rigorile iernii şi migrează. Fac eforturi
considerabile pentru aceasta. Migraţii realizează şi unele specii de
mamifere (lemingi, reni etc.) şi de insecte. Migrează şi langustele,
pe fundul oceanelor, deşi succesiunea anotimpurilor este aproape
insesizabilă la acel nivel. Migraţiile sunt fenomene biologice, care
presupun un consum considerabil de energie, într-o perioadă scurtă.
Pentru migraţiune, animalele au nevoie de o perioadă de pregătire
fiziologică, echivalentă, pe undeva, cu perioada de odihnă pe care o
au alte animale hibernante şi cu perioada de odihnă care i se impune
şi omului – ziua a şaptea.
Referatul Biblic nu este doar o carte de istorie, sau de religie,
ci este, în acelaşi timp, o carte de învăţătură. Cum ai putea să explici
unor oameni, mai puţin civilizaţi, unele aspecte mai subtile ale
58
vieţii? Cum puteai să-i obligi să respecte anumite principii, care sunt
menite să le controleze existenţa? Poate prin legi. Însă primele legi
sociale vizau alte interese. Locul legilor a fost suplinit de cărţile
sfinte. Sub diferite forme, în aceste cărţi, apar principii
comportamentale şi morale, care se cer a fi respectate şi care pot
atinge scopul propus.
Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti! Iată o
poruncă sfântă. Foarte interesant! Nu se spune pur şi simplu
„munceşte şi te odihneşte” şi nici „munceşti ziua şi te odihneşti
noaptea!” Ţi se aduce aminte că trebuie să te şi odihneşti. Că trebuie
să munceşti se subînţelege. Nu poţi agonisi nimic fără muncă, nici
hrana, nici liniştea, nici poziţia socială. Nu munceşti doar pentru
asigurarea hranei, ci pentru nesfârşit mai mult. Omul trebuie să-şi
asigure hrana şi locuinţa, îmbrăcămintea şi unealta, impuse de
mediul social. Munca este impusă de mediul social. Iată, însă, că tot
el trebuie să te controleze în ce măsură te odihneşti, pentru
asigurarea unei munci de calitate. Pentru om, legile sociale devin
legi biologice. Aceasta deoarece omul este singura fiinţă bipolară:
biologică şi socială. Mai sunt şi alte fiinţe sociale (furnici, termite
etc.), însă, la ele, diviziunea munci este împărţită după alte principii.
În secolul al XX-lea, a apărut Bioritmologia, o ştiinţă care
se desprinde din etologie. Această ştiinţă ne deschide ochii asupra a
59
ceea ce numim bioritm. Fiecare fiinţă are un anumit puls al vieţi
sale, care s-a format şi s-a sincronizat, în funcţie de pulsul naturii în
care trăieşte.
Bioritmul înseamnă sincronizarea pulsului vital al unei fiinţe
cu pulsul vital al mediului în care trăieşte. Omul, ca fiinţă, îşi are
acordată fiecare celulă, la ritmul planetei, la succesiunea zilei şi a
nopţii, la scurgerea anotimpurilor, la mişcarea de rotaţie a
Pământului în jurul Soarelui şi în jurul axei sale, la controlul
enigmatic al Lunii şi al vânturilor solare şi la câte şi mai câte
alte fenomene cosmice, pe care poate că nici nu le bănuieşte acum,
ştiinţa din prezent nefiindu-i de ajuns.
Apar elemente noi în înţelegerea vieţii şi a cosmosului, la
care, doar cu câteva generaţii înainte, oamenii nici nu gândeau.
Poate că unele aspecte au fost de mult elucidate de alte civilizaţii
(pământene sau extraterestre). Unele dintre acumulările lor sunt
cuprinse în cărţile sfinte, însă nu le înţelegem, pe deplin, rostul.
Înţelegem, din ce în ce mai bine, structura şi funcţionalitatea
omului ca fiinţă vie. Înţelegem că fiecare om este rodul muncii sale,
că omul este o statuie care se sculptează singură. Trebuie însă, cu
siguranţă, să înţelegem că omul nu trebuie doar să muncească.
Trebuie să se şi odihnească. Putem spune că, pentru a munci bine şi
cu spor, omul trebuie să ştie să se odihnească. Munceşte ziua şi se
60
odihneşte noaptea, sau invers. Nu este de ajuns. Trebuie să muncim
şase zile, însă, a şaptea zi, este obligatoriu să ne odihnim. Nu trebuie
să privim această poruncă în mod fanatic. Dacă nu munceşti, atunci
nu trebuie să faci absolut nimic, nici măcar să hrăneşti şi să adăpi
animalele, cred unii. Iisus Hristos ne-a atras atenţia cum anume
trebuie să înţelegem această poruncă, să nu exagerăm în pretenţiile
noastre.
Dacă am pătruns bine, cu ochiul minţii, aceste aspecte,
atunci trebuie să ne aducem aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţim.

61
5. Şirul generaţiilor este continuu: cinsteşte-ţi ascendenţii dacă
vrei să fii cinstit de către descendenţii tăi!

Fiecare descendent este legat, genetic, de ascendenţii săi şi


poate deveni ascendentul unui şir lung de generaţii. În formidabila
sa carte, Un râu care curge din Eden, Richard Dawkins
surprinde, literar, deosebit de plastic, trecerea genelor prin generaţii.
Suntem o mică verigă pe traiectoria vieţii. Esenţial este să intri în
existenţa acestui râu. Intrăm în viaţă, datorită părinţilor, şi putem da
viaţă, mai departe, atunci când devenim părinţi.
Nimic nu este mai important, în existenţa noastră, decât
însăşi intrarea în firul vieţii (râul vieţii). De aceea, trebuie să
cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru că ai intrat în fluviul
cosmic al vieţii.
Aceasta este una dintre cele mai interesante porunci, plină de
subtilitate.
Cinsteşte-i pe tatăl şi pe mama ta! Este o poruncă valabilă
pentru toate fiinţele vii, dar pentru om este imperioasă.
Purtătorii vieţii sunt indivizii. Nu există materie vie în afara
indivizilor. Fiinţele vii sunt descendenţii altor fiinţe, având un tată şi
o mamă, sau măcar un antecesor. Fiinţele care se înmulţesc prin
reproducere sexuată au un tată şi o mamă. Cele care provin pe cale

62
vegetativă sau asexuată, au un organism parental unic, un antecesor.
Fiinţele vii sunt purtătorii genelor părinţilor, care, la
rândul lor, au primit genele de la părinţii părinţilor lor. Pornind de la
indivizii actuali ai unei specii, am putea trasa, prin linii, direcţii
evolutive continue, care ar forma aşa-numiţii arbori genealogici.
Pornind de la Adam şi de la Eva, şi trecând prin Noe, a fost
conturat arborele genealogic până la regele David, şi de la el, până
la Iisus Hristos, cel întrupat din Fecioara Maria. Deci, nu suntem
singuri, nu suntem nici începutul şi nici sfârşitul (sau dorim să nu
fim sfârşitul) unor ramuri ale arborelui genealogic uman. Suntem
urmaşii părinţilor noştri şi ascendenţii copiilor pe care îi generăm,
aşa că trebuie să ne cinstim părinţii, ca să fim, la rândul nostru,
cinstiţi.
Ecologic vorbind, lucrurile sunt ceva mai complicate. Aşa
cum am văzut, conform teoriei lui Ludwig von Bertalanffy, lumea
materială este formată din sisteme.
Toate sistemele biologice sunt integrate, unul în altul, până
la sistemul cel mai mare, care este individul. Individul este integrat,
la rândul său, în sisteme mai mari, supraindividuale: populaţii
(specii), biocenoză, biosferă.
Indivizii nu trăiesc izolat. Ei sunt organizaţi în populaţii sau
în demuri. Un dem este format dintr-un număr oarecare de
63
indivizi, care ar avea posibilitatea să se încrucişeze între ei. O
populaţie ar putea fi mai mare şi, deşi indivizii sunt interfertili, ar
putea exista posibilitatea ca unii să nu se întâlnească cu alţii.
Dacă indivizii trebuie să facă parte dintr-o specie, atunci o
specie trebuie să fie formată cel puţin dintr-o populaţie.
Când o specie este formată dintr-o singură populaţie, atunci
cele două noţiuni devin sinonime. De aceea, considerăm că nivelul
superior individului este specia, sau populaţia.
În ceea ce priveşte specia umană – Homo sapiens sapiens,
toţi oamenii de pe Terra aparţin acestei specii. Este o specie unitară,
fără subspecii. În schimb, specia umană este formată din mai multe
rase (albă, neagră, galbenă, roşie etc.).
Omul este o fiinţă socială. Aceasta presupune o anumită
organizare a societăţii umane. Oamenii sunt organizaţi pe familii.
Mai multe familii pot forma un clan, o şatră, un trib, sau se
constituie în anumite comunităţi (cătune, sate sau oraşe). Mai multe
comunităţi, sau aşezări umane, pot forma un departament, un judeţ,
un raion sau o regiune. Mai multe regiuni pot forma o provincie a
unui stat, sau un stat independent. Mai multe state pot forma o
federaţie. Vorbim, în aceste cazuri din urmă, de o organizare
administrativă.

64
Comunităţile umane s-au dezvoltat şi au evoluat în funcţie
de anumite elemente sociale: unitate de limbă, de religie, de
obiceiuri etc. Aceste elemente pot deveni dominante în anumite
comunităţi umane. Sunt comunităţi umane, mai mici sau mai mari,
organizate, în primul rând, pe baza credinţei religioase. Altele, în
funcţie de unitatea de limbă, sau de anumite obiceiuri. Cele mai
multe comunităţi umane sunt heterogene. Pot trăi laolaltă oameni de
religii diferite, care vorbesc limbi diferite, sau care sunt din rase
diferite.
Deci, noi, oamenii, aparţinem unei familii, facem parte dintr-
o anumită comunitate umană, vorbim o limbă maternă (în situaţii
fericite putem să fim poligloţi), aparţinem unei anumite rase şi
locuim într-un anumit stat. Ca orice fiinţă, nu putem să ne alegem
nici părinţii, nici rasa, nici zona geografică şi nici perioada istorică
în care am putea trăi. Hazardul (sau Dumnezeu) ne plasează într-o
anumită familie, mai bine sau mai prost organizată, sau chiar
dezorganizată. Ne alege nişte părinţi, buni sau nemernici, ne
plasează într-o oază, sau într-o pustie etc. Oricum, ne naştem într-o
societate umană. Devenim oameni, în mijlocul oamenilor, asemenea
oamenilor care ne umanizează. Coca noastră genetică este modelată
de cei din jur, în primul rând de părinţi. Mai departe, depindem de
posibilităţile materiale, de instrucţie şi de munca noastră. Toate
65
rasele acestui pământ au atributele fiinţei umane. Nu există rase
superioare şi inferioare. Există doar diferenţe economice şi de
civilizaţie între state, între rase şi între comunităţile umane.
Copiii aborigenilor din Australia, care sunt la nivelul epocii
de piatră, în ceea ce priveşte gradul de civilizaţie, se comportă
perfect normal, dacă sunt înfiaţi de unele familii americane.
Genele umane oferă posibilitatea împlinirii unor oameni
normali. Trebuie să înţelegem că, la naştere, copilul uman nu este un
om. Este o fiinţă, care are toate potenţele de a deveni om, însă
devine, cu adevărat om numai între oameni, numai în mediul
social. Împlinirea normelor de reacţii genetice se realizează în
funcţie de priceperea celor din jur, dar şi în funcţie de munca
fiecărui individ în parte. Noi suntem rezultatul muncii noastre. Aşa
cum am mai spus, omul reprezintă o statuie care se sculptează
singură. Facem parte dintr-o anumită rasă, aceasta nu trebuie să ne
ruşineze, ci să ne umple de mândrie. Vorbim o anumită limbă
maternă, nu trebuie să ne ruşineze, chiar dacă este vorbită de mai
puţini oameni. În schimb, putem foarte bine să învăţăm câte limbi
străine dorim. Aparţinem unei confesiuni religioase, împreună cu
părinţii noştri, nici aceasta n-ar trebui să ne ruşineze. Abandonarea
religiei parentale şi trecerea la o altă religie ar semăna, cumva, cu o
trădare. Dar, dacă ai realizat, prin convingerile tale, că o altă religie
66
pare a fi mai adecvată felului tău de a fi, de a trăi şi de a înţelege
lumea, ai toată libertatea s-o faci. Ai grijă însă, în acest caz, să nu fii
manipulat, să nu-ţi fie impuse anumite convingeri religioase, sau pur
şi simplu să nu fii cumpărat.
Părinţii nu doar că ne-au dat viaţă, dar ne-au şi îndreptat spre
calea umană. Pentru treaba aceasta trebuie să fie respectaţi. Familia
ta şi cei apropiaţi familiei te-au ajutat să devii om, alături de şcoală,
de biserică şi de alte instituţii sociale.
Aparţii unui popor, nu te ruşina că faci parte din poporul
respectiv! Vrei să contribui la ridicarea prestigiului poporului tău?
Poţi s-o faci, cu toată inima, vei fi respectat pentru aceasta. Ai
învăţat cântecele, dansurile şi toate obiceiurile neamului tău, dă-ţi
interesul şi le prezintă şi altor neamuri! Cu certitudinea vei fi
apreciat.
Subliniam faptul că un sistem biologic are, între alte
caracteristici fundamentale, şi heterogenitatea. Nu ar fi un avantaj
ca toţi indivizii unei specii să fie absolut identici. De altfel, aşa ceva
nu există în natură, aceasta este o lege. De aceea, naţiunile nu vor
dispărea niciodată (poate doar administrativ), oricât ar încerca să ne
dovedească adepţii globalismului. Chiar dacă ar fi o turmă şi un
păstor şi s-ar vorbi o singură limbă oficială pe Terra, multe limbi nu
se vor pierde. Ar fi un lucru foarte grav. Chiar dacă ecuminismul ar
67
ajunge la culmile utopiei sale, unele credinţe religioase vor persista.
Nu ne putem imagina o Europă unită, o Uniune Europeană, fără
diferenţierea naţiunilor existente, fără păstrarea tradiţiilor lor, fără
diferenţieri religioase. Asta n-ar însemna o Europă unită, ci o
Europă supusă unei alte naţiuni.
Învaţă şi cinsteşte-ţi părinţii, neamul, rasa şi toate trăsăturile
care caracterizează comunitatea din care faci parte! Învaţă şi
cinsteşte toate acestea, dacă doreşti cu adevărat să te simţi liber,
dacă doreşti să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care ţi l-a dat
Dumnezeul tău! Pământul pe care ţi l-a dat Dumnezeul tău este
locul în care te-ai născut şi ai fost modelat ca om. Este adevărat că
poţi să te naşti într-o parte şi să fii modelat, ca om, în altă parte.
Deci, este foarte important locul în care ai devenit om.
Poţi să te naşti pe o navă cosmică, să fii modelat, ca om, pe
nava respectivă, apoi să trăieşti pe Terra. Asta nu înseamnă că
nu trebuie să-ţi cinsteşti părinţii şi, în aceeaşi măsură, pe cei
care ţi-au fost în preajmă şi au contribuit la modelarea ta ca om. S-
ar putea ca mama ta să fi murit la naşterea ta, sau mai înainte de
naşterea ta, iar tatăl, chiar mai înainte. Asta nu înseamnă că nu ai
avut părinţi şi că aceştia nu trebuie să fie cinstiţi pentru că te-au
zămislit.

68
Fiecare om este o individualitate în natură, aparţine unui
anumit neam, face parte dintr-o rasă bine definită (sau poate fi
un hibrid), este născut într-o anumită zonă geografică şi într-un
anumit timp. Poate să-şi aleagă orice zonă de pe pământ pentru a
trăi, să vorbească în toate limbile pământului şi să-şi aleagă orice
religie doreşte, însă va rămâne aceeaşi individualitate.
Nu cred că există om care să nu se fi întrebat de ce există
existentul? De ce este aşa şi nu altfel? Există o singură lume, sau o
pluralitate de lumi? Nu ştiu ce răspuns a aflat fiecare, dar, cu
siguranţă, că fiecare ne-am întrebat: de ce am apărut pe lume? A
avut lumea nevoie de mine?
Am apărut pe lume datorită existenţei părinţilor noştri şi
facem parte din existent, datorită voinţei Tatălui ceresc. Măcar
pentru aceasta cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!

69
6. Carnivorele se hrănesc cu alte animale, nu ucid, ucid însă
atunci când omoară fiinţe cu care nu se hrănesc: şi omul se
poate comporta astfel!

Vorbeam de faptul că intrarea în viaţă reprezintă cel mai


important moment al existenţei noastre. Odată pornit pe firul vieţii,
ar trebui să ajungi la maturitate, să procreezi, deci să faci posibilă
transmiterea zestrei genetice mai departe. Curmarea acestei sfinte
misiuni reprezintă o adevărată crimă. Ca om, a curma existenţa unei
fiinţe, înainte de a se reproduce, înseamnă a face un mare păcat. Poţi
să pescuieşti tot timpul anului, dar a pescui în perioada de
reproducere a peştilor, a-i prinde pe aceştia, cu organele genitale
pline de „seminţele” vieţii, este o crimă, înseamnă a ucide.
Noţiunea aceasta – a ucide – poate fi interpretată în fel şi
chip. O fiinţă carnivoră se hrăneşte cu alte fiinţe vii. Deci,
prădătorul îşi ucide prada şi o consumă. Fără hrană, el nu ar putea
trăi şi ar muri. Prada este hrana prădătorului. De fapt, prădătorul,
mâncând o pradă, nu ucide, ci îşi ostoieşte foamea. Dacă atacă mai
multe animale decât poate mânca, atunci este un ucigaş.
Omul este o fiinţă omnivoră, consumă orice. Poate consuma
şi carne. Pentru a consuma carne trebuie să sacrifice un animal.
Asta ar putea însemna că nu este o ucidere. Dar putea însemna şi
asta, depinde însă de momentul în care sacrifici animalul
70
respectiv şi cum îl sacrifici. Dacă iei viaţa unui om, nemânat de
foame, ci de unele orgolii, de răutate, sau de diferite interese
meschine, atunci înseamnă că ucizi. În anumite momente poţi
deveni un ucigaş, chiar dacă sacrifici un animal pentru hrană.
De aceea e bine să nu ucizi!
Ecologic vorbind, relaţiile dintre specii sunt structurate pe
principiul relaţiilor trofice. Producători sunt speciile care fac
posibilă existenţa speciilor consumatoare şi a celor parazite.
Producătorii transformă substanţele minerale, apa şi CO2 în
substanţe organice. Menirea lor este de a fi consumate. Nu oricând
şi oricum. Între producători, plantele sunt cele mai importante. Ce
oferă ele pentru consum? Plantele cu flori oferă, în primul rând,
fructele. Ce rol au fructele în economia plantelor? Cu ce servesc ele
la apariţia şi creşterea noilor plante? Nu greşim prea mult dacă
spunem: cu nimic.
Deşi fructele pot fi deosebit de gustoase şi aromate, de
hrănitoare, nu servesc cu nimic seminţelor şi plantelor viitoare.
Greşim, totuşi, dacă gândim astfel. Funcţia principală a fructelor
este cea de răspândire a seminţelor. Animalele pot să consume
fructele, cu tot cu seminţe, sau să elibereze seminţele şi să le
răspândească în mediu. În general, seminţele nu sunt digerate (cu
excepţia sâmburilor de măsline şi a altor seminţe, puţine la număr),
71
aşa că pot fi consumate, deoarece vor fi, oricum, eliberate şi
răspândite. Dar plantele nu oferă spre consum doar fructele.
Florile oferă nectar şi polen animalelor care le realizează
polenizarea. Unele organe ale plantelor pot fi oferite spre consum
fără să afecteze prea mult existenţa plantei. Şi, totuşi, plantele pot fi
consumate şi în totalitatea lor. Cele care nu sunt consumate şi mor
vor fi descompuse de microorganisme până la produşi finali, redând
mediului elementele chimice acumulate, sau sunt consumate aşa,
uscate.
Putem vorbi, în concluzie, de uciderea plantelor? Firesc ar
trebui să spunem că nu. Şi, totuşi, dacă rupi o floare înainte de a-şi
împlini misiunea reproductivă, realizezi o eliminare asemenea unei
ucideri. Bine, dar floarea respectivă poate aduce o bucurie nesperată
unei fiinţe umane suferinde, poate iniţia o trainică iubire, sau poate
împodobi un spaţiu, provocând admiraţia a sute sau a mii de
oameni. Funcţia ei decorativă va întrece, cu mult, valoarea funcţiei
reproductive. În acest caz, nu realizăm o ucidere, ci o punere în
valoare. Se poate accepta şi acest raţionament. Dar câţi oameni nu
ies în natură şi se bucură de beţia de culori şi de parfumuri, oferite
de poienile înflorite, acumulând energie benefică pentru multă
vreme? Mulţi însă îşi încarcă braţele cu flori, acestea se ofilesc şi

72
cele mai multe sunt abandonate în drumul către casă. În această
situaţie, acţiunea este de-a dreptul ucigaşă.
Apar situaţi diferite, care pot fi interpretate în mod diferit.
Distrugerea unei culturi prin foc, sau prin folosirea pentru păşunatul
turmelor de oi sau a cirezilor de vite, mai ales atunci când cultura
nu-ţi aparţine şi nu este destinată unui astfel de scop, reprezintă o
crimă ecologică. Să nu ucizi! În astfel de situaţii putem folosi
termenul de ucidere.
Producătorii sunt consumaţi de organismele fitofage, de aşa-
numiţi consumatori de ordinul I. Aceştia transformă substanţa
organică, de natură vegetală, în substanţă organică de natură
animală, deschizând, astfel, calea a numeroase tipuri de lanţuri
trofice, în circuitul bio-geo-chimic. Intervenţia consumatorilor de
gradul I reprezintă o necesitate pe această planetă. Şi, totuşi,
consumatori fitofagi pot fi cei mai aprigi duşmani ai noştri. Ei intră
în categoria animalelor dăunătoare şi războiul împotriva lor este
total.
Un iepure poate deveni dăunător al culturilor de varză sau de
morcov, o căprioară poate produce pagube unor culturi de cereale,
sau altor plante de cultură. Proprietarul culturilor respective poate
ucide, fără nici o reţinere, aceste animale? Este vorba de o ucidere,
sau de o acţiune de protecţie a unor culturi? Ucidem larve şi adulţii
73
de Leptinotarsa decemlineata, care atacă o cultură de cartofi, sau
protejăm cultura? Care este diferenţa între a ucide un iepure, o
căprioară sau o populaţie de Leptinotarsa? Diferenţa este enormă la
o analiză mai atentă. Ucidem ciorile care ne atacă culturile, ucidem
graurii care ne consumă fructele, ucidem ţigănuşii şi pelicanii care
ne devorează peşti din iazuri şi lacuri? Practicarea vânatului
înseamnă ucidere, sau o intervenţie benefică în natură, pentru a regla
densitatea unor populaţii? Pescuitul este interzis, sau este o meserie
necesară şi benefică? Depinde ce pescuim şi când pescuim. Dacă
pescuim prin braconaj, în perioada de interdicţie (de prohibiţie, ca
urmare a asigurării reproducerii), atunci realizăm o crimă ecologică.
Nu ne putem permite să acţionăm iraţional, contra naturii.
Intervenţia în natură trebuie să fie controlată, să fie pusă în
acord cu legile naturii, cu acea cunoaştere concretă şi ştiinţifică a
realităţilor din natură.
Putem continua cu discuţiile pe traiectoria lanţurilor trofice.
Fitofagii sunt consumaţi de zoofagi. Un animal carnivor îşi asigură
existenţa consumând animale fitofage. Carnivorii de vârf pot
consuma alte carnivore. Putem vorbi de faptul că aceste animale
ucid? Ele îşi asigură hrana, nu ucid.
Animalele zoofage nu pot să se hrănească decât prin ucidere.

74
Putem spune că ele ucid, însă nu fac crime, dacă putem
accepta un astfel de mod de a gândi. Ele ucid, dar nu fac un păcat.
Modul de nutriţie se înscrie în legile naturii. Specializarea dentiţiei
şi a întregului tub digestiv depind de natura hranei. Un rozător nu va
deveni niciodată carnivor şi invers. Animalele necrofage au un rol
important în natură, deoarece pun în circulaţie rapidă, substanţele
organice ale cadavrelor.
Chiar şi cele mai feroce prădătoare carnivore au un rol
important în natură. Animalele prădătoare prind şi consumă, în
primul rând, animalele bolnave şi bătrâne, curăţind specia. Mai
prind şi consumă şi animalele tinere şi neprotejate, ceea ce nu este
benefic pentru specie.
Americanii au introdus într-o insulă, în lacul Erie, cerbi şi
căprioare, dar au eliminat înainte toţi prădătorii. Cerbii şi
căprioarele s-au înmulţit şi au ocupat insula în totalitate. La un
moment dat, a apărut o epizootie şi toate căprioarele şi cerbii au
murit. Dacă pe insulă ar fi fost şi prădători, nu s-ar fi întâmplat acest
lucru, deoarece ei au şi rolul de sanitari şi de întărire a speciei.
Animalele trebuie să-şi asigure hrana. Ele nu ucid decât
pentru a mânca şi a trăi. Dar omul ucide şi pentru alte interese, de
cele mai multe ori meschine.

75
Nu dorim să dezvoltăm ideea despre ceea ce înseamnă
uciderea la oameni.
Ajungem la consumatorii de vârf. Aceştia pot consuma
animale de la orice nivel trofic. Consumatorii de ordin superior au
rolul unui adevărat sistem tampon în cadrul biocenozelor. Ei vor
consuma prada, mai ales, din populaţiile cu densitate mai mare,
astfel încât creşterea exponenţială a unei specii este stopată. Deci,
prădătorul de vârf are un rol bine conturat în cadrul biocenozelor.
Omul se comportă tot ca un consumator de vârf, atât timp cât
poate consuma animale de pe orice nivel trofic. Deci, nu-l vom
considera ca pe un ucigaş. Un animal care vânează pentru consum
nu este ucigaş. În cazul omului nu ne vom referi la consumul de
carne de om, deci la antropofagie, şi nici de alte tipuri de crime. Ne
referim doar la consumul de carne. Nu te poţi considera un ucigaş
atunci când cumperi carne de pe piaţă şi nici chiar atunci când tai un
animal pentru consum. Este adevărat că nici nu te întrebi în ce
condiţii a fost sacrificat animalul respectiv. Şi, totuşi, apar situaţi în
care sacrificarea unui animal poate fi considerată o adevărată crimă.
În situaţia în care ai un animal de casă, un pet, cu care stabileşti
relaţii afective ieşite din comun, un animal care îţi devine prieten şi
pentru care eşti în aceeaşi măsură un mare prieten, poţi pune
problema să-l tai pentru consum?
76
Datele problemei par a fi schimbate faţă de o relaţie normală
cu un animal. Foarte mulţi miei sunt tăiaţi, mai ales, de Sfintele
Paşti. Dacă un copil se ataşează foarte mult de un miel, jucându-se
şi trăind împreună o bună bucată de vreme, se va simţi foarte
întristat, chiar îngrozit, la vestea că mielul său va fi tăiat şi mâncat.
Nu crede că ar fi tentat să mănânce din el.
Însă braconierul se va face vinovat şi va fi considerat ucigaş
atunci când va omorî o căprioară gravidă, o iepuroaică cu pui sau un
alt animal aflat în perioada reproducerii. Un pescar este un ucigaş
atunci când pescuieşte femele cu icre în ele, deşi este stabilită o
perioadă de prohibiţie, tocmai pentru reproducere.
Să nu ucizi! Este o poruncă sfântă pentru protecţia naturii, cu
tot ceea ce este sfânt în ea.
Ecologia creştină, mergând pe linia Referatului Biblic, ne
învaţă să nu omorâm nici o fiinţă, deoarece noi nu suntem capabili
să creăm nici cea mai simplă şi inferioară vietate. De ce să ucidem,
dacă nici măcar nu înţelegem menirea fiecărei specii? De ce să ucizi
o furnică? Ce rău îţi face ea? A pătruns în arealul tău? A ajuns la
dulciurile tale, lăsate vraişte şi descoperite? Furnica munceşte, în
viaţa sa, fără întrerupere. Se străduieşte să agonisească bunuri
colective, ale familiei (muşuroiul). În caz de pericol, furnicile se
sacrifică, pentru a salva viaţa semenilor şi existenţa locuinţei lor.
77
Eram cu profesorul meu de evoluţionism într-o aplicaţie, în pădurea
Dobrovăţ, împreună cu mai mulţi profesori de biologie, aflaţi la un
stagiu de perfecţionare. Am întâlnit un muşuroi mare de Formica
rufa. Aceste furnici mari şi roşcate au un mare rol în curăţirea
pădurii de unele insecte dăunătoare. Ele pot fi folosite în aşa-numita
combatere biologică a unor dăunători. Nemţii au cumpărat multe
muşuroaie de Formica rufa de la noi, pentru a le plasa în pădurile
lor. Şi noi le-am vândut. Sic! Am prezentat muşuroiul respectiv
profesorilor de biologie şi le-am explicat câte ceva despre rolul
furnicilor în natură. Am observat însă că profesorul meu a scos un
muc de lumânare şi l-a aşezat în mijlocul muşuroiului, apoi l-a
aprins. Furnicile agitate, din preajma lumânării, au dat năvală şi s-au
urcat pe lumânare ajungând în apropierea flăcării. Aici s-au întors
cu partea posterioară a corpului şi au început să arunce cu
excremente şi acid formic spre flacără, până au stins-o. Am rămas
impresionaţi de tot ceea ce s-a întâmplat. Unele furnici au fost
pârlite de flacără. Nu s-a dat nici una înapoi. Doamne! Ce mare
putere de sacrificiu! Să nu ucizi nici o furnică!
Şi, totuşi, unele insecte sunt mari duşmani ai noştri. Ne
produc pagube, sau ne pun în pericol sănătatea şi viaţa. În aceste
situaţii nu poţi să nu intervii şi să nu stârpeşti unele insecte. Chiar
în unele acatiste sunt slăviţi sfinţii care ne feresc de insecte,
78
stârpindu-le. Astfel, în „Acatistul Cuvioasei Maicii noastre
Parascheva” se spune, în icosul al 9-lea:
„Bucură-te, otrăvitoarea jivinelor;
Bucură-te, stârpitoarea insectelor;”
Desigur, este vorba, aici, de insectele care acţionează ca o
plagă împotriva omului şi care trebuie să fie stârpite, pentru salvarea
celor năpăstuiţi.
Ca om, în general, şi ca producător, în special, nu poţi să stai
şi să priveşti la insectele care ţi-au invadat culturile, fără să lupţi
împotriva lor. În astfel de situaţii nu poate fi vorba de crime
ecologice.
Ecologia ne învaţă că în natură nu există specii bune şi specii
rele. Fiecare specie îşi are menirea sa în natură. Vorbim de relaţiile
trofice care se stabilesc între specii. Din acest punct de vedere,
deosebim trei categorii trofice esenţiale: producători, consumatori şi
descompunători. Nici una dintre aceste categorii nu poate lipsi dintr-
o biocenoză. Producătorii asigură formarea de substanţă organică de
natură vegetală, cu ajutorul luminii solare, a apei, CO2 şi a unor
substanţe minerale.
Alături de plante mai intră, în categoria producătorilor, unele
bacterii chemosintetice şi chiar fotosintetice. Fără producători nu ar
putea trăi nici un animal pe Terra, deci nici un consumator. Însă,
79
nici producătorii şi nici consumatorii nu ar exista dacă nu ar intra în
acţiune şi descompunătorii. Aceştia asigură realizarea circuitului
bio-geo-chimic, fără de care viaţa n-ar putea să se menţină pe
planetă. Vă puteţi imagina o lume în care plantele moarte şi
cadavrele de animale nu s-ar descompune?
Tot ce este de natură organică trebuie să reintre în circuitul
bio-geo-chimic. Într-o lucrare magistrală, Fauna cadavrelor din
România, Nicolae Leon, părintele parazitologiei româneşti,
prezenta, în 1912, succesiunea animalelor care intervin în trecerea
cadavrelor în circuitul bio-geo-chimic, alături de bacteriile
descompunătoare. Toate speciile îşi au rolul lor în natură, făcând să
funcţioneze perfect legea – „totul trebuie să (se) ducă undeva”.
Nimic nu este întâmplător în natură. Lupta dintre viaţă şi moarte se
declanşează începând cu prima diviziune embrionară a oului, nu
doar din momentul naşterii, fiindcă aşa este organizată lumea
aceasta, viaţa generează moarte, iar moartea generează viaţa,
asigurându-se, astfel, ciclul neîntrerupt al generaţiilor.
Se întâmplă, însă, ca oamenii să aibă comportamente
necontrolate faţă de unele animale. În timp ce indienii consideră
şerpii ca fiind fiinţe sacre şi nu îi omoară, nici măcar atunci când
pătrund în locuinţa lor, occidentalii au o pornire instinctivă atunci
când văd un şarpe şi îl urmăresc până îl omoară. Parcă au înscrisă în
80
genele lor o teamă ancestrală faţă de şerpi şi purced imediat la
stârpirea lor, atunci când îi văd. Şerpii îşi au, şi ei, rolul lor în natură
şi, chiar dacă protopărinţii noştri au căzut în păcat, la ispita şarpelui,
trebuie să înţelegem că stârpirea lor nu este un act cugetat. Şerpii ţin
rozătoarele în echilibru, altfel acestea ne-ar produce mari pagube.
Prin anii 1880, erau încă, în America de Nord, milioane de
porumbei migratori (Ectopistes migratorius). Să nu ucizi! Iată o
poruncă la care trebuie să meditezi cu luare aminte. Porunca nu
trebuie să fie aplicată numai oamenilor, ci întregii naturi.
Omul a scos multe specii din fauna globului, le-a ucis. Ce
înseamnă să ucizi o specie? Ucizi un animal , ucizi o turmă de oi,
sau o cireadă de vite, dar cum poţi ucide o specie? Se poate, chiar
destul de uşor.
Aceşti porumbei migrau pe distanţe de mii de kilometri, din
sudul Americii de Nord până în Canada. Stolurile de porumbei
migratori se întindeau, în timpul migraţiei, pe 10-15 Km lungime şi
3-4 Km lăţime. Erau sute de milioane de porumbei care ajungeau
în pădurile din Canada. Se aşezau pe arbori cu sutele, de se rupeau
crengile sub greutatea lor. Oamenii veneau şi îi vânau, cu miile. Îi
luau cu mâinile de pe crengi, îi omorau cu beţele, câinii îi culegeau
de pe arbuşti, era ceva de neînchipuit. Au fost făcute căi ferate
speciale pentru a putea fi transportate capturile de porumbei. Mulţi
81
oameni s-au îmbogăţit. S-a dezvoltat un comerţ special, băncile
au depozitat sume fabuloase, totul mergea perfect. Aşa de bine au
fost organizate lucrurile că, prin anii 1920, specia de porumbei
migratori a dispărut.
Dar câte specii n-au dispărut ca urmare a acţiunii omului?
Vaca de mare, Rhytina gigas (Rhytima lui Steller) a fost descoperită
pe litoralul Mării Behring, în mii de exemplare. După câţiva ani
specia fost eliminată din fauna Terrei, ultima captură fiind realizată
în 1763. Se poate deci ucide şi o specie.
Dar câte populaţii umane n-au dispărut în urma unor
măceluri apocaliptice? Dar holocaustul cu toate urgiile lui?
Să nu ucizi!

82
7. Sexualitatea este o strategie a reproducerii. Practicarea
excesivă a acesteia în afara reproducerii, denaturarea funcţiei
sexuale şi homosexualitatea sunt împotriva naturii!

Reproducerea sexuată a apărut ca o strategie în evoluţia


vieţii. S-a manifestat, la început, doar în perioada de criză a
speciilor. Diferenţierea clară a sexelor s-a conturat treptat, pe
palierele evolutive. Sexualitatea conduce la procreaţie, deci, la
apariţia de urmaşi. Unele animale şi omul au o sexualitate continuă,
însă numai la om poate fi practicată în afara reproducerii. Mai mult
decât atât, pot apare folosiri antinaturale ale organelor genitale.
Practicarea exagerată a sexului în afara reproducerii conduce la
desfrânare.
Să nu fii desfrânat!
Desfrânarea înseamnă pierderea echilibrului moral. Natura
vie se găseşte în echilibru. Nu depăşi acest echilibru dând prioritate
plăcerilor carnale! Reproducerea este un atribut al viului. Nu este
fiinţă care să nu se reproducă, indiferent pe ce cale. În mod normal,
perioada de reproducere se realizează într-un anumit stadiu biologic.
La animalele cu reproducere sexuată, putem vorbi de aşa-numita
perioadă a rutului. În această perioadă se realizează funcţia de
înmulţire. La om, nu există o perioadă a rutului, ci o sexualizare
perpetuă, până la o anumită vârstă, după care urmează menopauza

83
sau andropauza. În această situaţie împerecherea nu se finalizează
întotdeauna cu procreaţie. Exercitarea împerecherii supranumerare,
fără procreaţie, conduce la desfrânare. Există o anumită perioadă din
ciclul menstrual în care împerecherea nu se caracterizează în
reproducere, deoarece nu se realizează ovulaţia sau copularea, sau
produsul de concepţie este eliminat şi reproducerea nu se mai
finalizează. Rămâne doar plăcerea carnală a împerecherii. În multe
cazuri, pentru a nu se finaliza produsul de concepţie se apelează la
avort. Avortul este chiar legiferat în multe ţări. Avortul însă, în orice
etapă, este o pruncucidere, ceea ce este grav. Plăcerile carnale
conduc la desfrâu. Împerecherea poate deveni şi o meserie, o sursă
de bani, sau de exploatare. Se spune că prostituţia a fost prima
meserie practicată de anumite femei, însă este întâlnită şi astăzi cu
destulă consistenţă. Este oficializată, sau este controlată de mâna
lungă a mafiei.
Desfrânarea conduce nu doar la deturnarea funcţiei actului
propriu-zis al reproducerii, ci şi la denaturarea lui. Pentru a evita
apariţia unui produs de concepţie, actul sexual este folosit contra
naturii. Homosexualitatea, sexul oral şi diferite alte variante de sex
contra naturii sunt produsele desfrânării. Manifestările pot fi adesea
cu adevărat demenţiale: pedofilie, necrofilie, zoofilie, violurile
urmate sau nu de ucideri, toate acestea sunt manifestări ale unui
84
comportament sexual maladiv, care îşi trage rădăcinile din mlaştina
desfrânării.
Care sunt dimensiunile ecologice ale desfrânării?
Ruperea echilibrului natural. Această rupere capătă o paletă
largă de tonuri. Un principiu ecologic postulează faptul că numărul
de indivizi al unei populaţii (specii) probează starea de prosperitate
sau declinul acesteia. Pentru menţinerea numărului optim de indivizi
acţionează mecanisme cibernetice bine puse la punct, în funcţie de
fiecare specie. Ruperea echilibrului se poate realiza ca urmare a
desfrânării, care se poate manifesta în două moduri: prin apariţia
fenomenului de subpopulare (de îmbătrânire a populaţiei umane)
sau prin suprapopularea, în anumite comunităţi.
Apariţia fenomenului de subpopulare, se poate explica prin
folosirea anticoncepţionalelor şi a intensificării avorturilor, dar şi ca
urmare a practicări perversiunilor sexuale de tot felul.
Homosexualitatea a luat proporţii fabuloase, fiind pusă sub protecţia
directă a unor foruri internaţionale. Pornind de aici, au început să fie
oficializate căsătoriile între partenerii de acelaşi sex, fiind pusă
astfel în pericol unitatea de bază a comunităţilor umane – familia.
Băncile de spermă şi de embrioni, deşi sunt benefice şi ar
trebui să aibă efecte salvatoare pentru oameni, prin modul în

85
care sunt folosite, conduc la declinul organizării societăţii umane
bazate pe familie.
Familia, ca unitate a structurii societăţii umane, este pusă în
pericol de multiple primejdii. Alături de pericolele menţionate
anterior, atragem atenţia şi asupra altui aspect.
În discuţiile prestate cu o mare doamnă, am fost
atenţionat asupra faptului că destrămarea unor familii este provocată
şi de egoismul unora dintre părinţi, care nu pot agrea despărţirea
copilului lor de ei. Se simt de parcă le-a fost răpit copilul de către
noră (sau, invers, de către ginere) şi nu se lasă până nu-şi recapătă
înapoi copilul, destrămând un cămin pe cale de formare, în loc să-l
consolideze. Am insistat asupra respectului pe care trebuie să-l aibă
copiii faţă de părinţi, însă trebuie să atragem atenţia că şi părinţii, la
rândul lor, trebuie să cinstească pe copiii lor şi să acorde tinerilor
căsătoriţi, părinţi pe calea edificării unei noi familii, tot sprijinul lor.
Aceasta nu este doar o lege specific umană, ci o lege general-
biologică. Este vorba de grija de progenitură, care funcţionează la
toate grupele de animale. Grija de progenitură are o semnificaţie
foarte mare în relaţiile intraspecifice şi interspecifice manifestate în
toate categoriile de biocenoze. Cu alte cuvinte, grija de progenitură
este şi o poruncă ecologică.

86
Punerea la punct a clonării şi apariţia primelor fiinţe umane
clonate vor constitui preludiul dispariţiei familiilor biologice bazate
pe monogamie şi religie. Putem deja vorbi de naţiuni îmbătrânite, de
subpopularea alarmantă a unor comunităţi umane. Cauzele acestor
fenomene sunt multiple, însă rădăcinile lor îşi trag seva din ceea ce
numim desfrânare.

87
8. A scoate din natură mai mult decât ai nevoie, a culege ceva
înainte de vreme şi a distruge ceva fără să foloseşti înseamnă a
jecmăni natura (a fura). Să nu furi! Nimic nu se capătă pe
degeaba!

A fura ceva de la un seamăn al tău nu te onorează, chiar dacă


îţi ameliorează existenţa. A fura însă din natură este mai greu de
precizat ce anume înseamnă. Nu este vorba de a nu considera drept
furt sustragerea unor pepeni dintr-o cultură, sau subtilizarea unor
saci de grâu în timpul treieratului. Desigur că este vorba de un furt,
însă, în aceste situaţii, sunt păgubiţi doar proprietarii. A fura din
natură înseamnă a vătăma natura, sau a sustrage nişte bunuri de care
s-ar putea bucura şi generaţiile viitoare. La Copşa Mică se extrage
aur de mii de ani. A concesiona terenul aurifer unor străini, în
vederea epuizării resurselor naturale de aur în câţiva ani, înseamnă
a fura.
A pune la punct, aşa cum s-a întâmplat, flote maritime, care
să poată vâna cetacee şi să conducă la extincţia unor specii din
natură, înseamnă a fura propriu-zis natura, înseamnă a jecmăni
natura.
Să nu furi!
Ce înseamnă „să nu furi” în natură? Să nu furi din munca şi
avutul semenilor tăi (cunoscuţi sau necunoscuţi) intră în legile eticii

88
(omeneşti) şi se pedepseşte prin poruncile divine. Ce înseamnă să
furi din natură, din ecosisteme supuse sau nu protecţiei?
Pescuitul este deschis tuturor oamenilor, chiar dacă se
plăteşte un permis. A scoate din natură ceva, fie că ai plătit sau nu,
pentru natură este acelaşi lucru. Există un surplus de peşti? Se dă
libertate pescuitului. Dacă a crescut peste limită numărul animalelor
de interes cinegetic, se aprobă intervenţia vânătorilor, atunci când
totul este sub controlul corect şi ştiinţific al specialiştilor. Orice
intervenţie nelegitimată înseamnă braconaj, deci furt din natură. Ne
interesează mai puţin furtul realizat de către braconierii care se
sustrag achitării unor taxe. Considerăm că se fură din natură numai
atunci când intervenţia este prohibită (fie că este vorba de perioada
de reproducere şi reproducătorii sunt protejaţi, fie că este vorba de o
perioadă de refacere a unei populaţii). Pescuitul în perioada de
prohibiţie este o adevărată crimă împotriva unor populaţii de peşti.
Nu poţi să omori o căprioară cu puiul în ea. Nu ar trebui să poţi şi,
totuşi, unii pot. Furtul din natură este grav, deoarece provoacă
dezechilibre în ecosistem. Nimic nu se capătă pe degeaba! Dacă iei
ceva din natură trebuie să şi pui înapoi.
Poţi să furi dintr-un lan de porumb care nu este al tău, poţi să
seceri un întreg lan de grâu copt, sau înainte de a se coace, însă nu
este afectată cu nimic natura, ci este afectată doar economia
89
omului (a proprietarului). Dacă intri într-o rezervaţie naturală,
sau într-un ecosistem natural virgin (cum sunt pădurile din
Amazonia) şi extragi o anumită parte (plante sau animale) poţi
provoca pierderi ireparabile. Considerăm, însă, că tot furt reprezintă
secerarea unui lan înainte de a se coace, dacă era destinat coacerii
(producţiei).
Natura îşi are ritmul său, îşi are „scopul” său. Nu interveni şi
nu acţiona împotriva naturii!
În societatea umană furtul este judecat în funcţie de pagubele
produse proprietarului şi de valoarea obiectelor furate. În natură,
furtul poate fi apreciat în funcţie de dezechilibrul provocat în
ecosisteme.
Speciile de animale nu fură din natură atunci când se
hrănesc. În ecosistemele în care omul nu a intervenit se produc
reglaje naturale prin care se asigură un număr optim de indivizi, în
funcţie de prezenţa hranei. Păsările răpitoare îşi depun ponta în mod
eşalonat şi încep clocirea o dată cu depunerea primului ou. Puii vor
ecloza în mod eşalonat şi, în funcţie de abundenţa hranei, vor
supravieţui toţi, sau numai unii. Reglajul se realizează pe baza unor
mecanisme cibernetice de tip feed-back. Intervenţia omului în
natură, sub formă de furt, se manifestă prin apariţia unor
dezechilibre, sau prin punerea în pericol a unor populaţi de
90
organisme. Chiar în cazul familiilor de albine, extragerea unei
cantităţi prea mari de miere duce la înfometarea albinelor şi la
dispariţia familiei. Acesta este un furt. Furtul ecologic provoacă
pagube considerabile naturii şi este grav. Legea „nimic nu se
capătă pe degeaba” se aplică foarte bine şi în aceste condiţii.
Poate mai grav decât pagubele provocate, prin furt, omului. Şi într-o
situaţie şi în alta, furtul cade sub pedeapsa divină. Adică să nu furi!

91
9. Nu deforma informaţiile de orice natură ar fi ele; nu
mărturisi strâmb!

Comunicarea este un atribut al vitalului. Orice fiinţă vie are


capacitatea de a comunica cu semenii săi, de a intra în dialog cu
înconjurimea imediată şi cu universul. Comunicarea se poate realiza
în diferite moduri, prin semene şi semnale. Biosemiotica ne
probează nesfârşite posibilităţi de a se realiza comunicarea în lumea
vie. În general, semnele şi semnalele pornesc de la realitate şi
reflectă realitatea. În puţine cazuri realitatea este deformată şi
prezentată în aşa fel încât să aducă beneficii unui individ în
defavoarea altuia. Doar omul şi un număr restrâns de specii folosesc
minciuna în vederea rezolvării unor situaţii critice sau pentru a
câştiga unele avantaje.
În situaţia în care omul deformează realitatea, în privinţa
stării unei populaţii, sau a unui ecosistem, în vederea obţinerii unor
câştiguri meschine, aceasta poate produce pagube considerabile
naturii. Deformarea realităţii poate provoca mari neajunsuri şi
semenilor noştri atunci când mărturisim strâmb.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
Minciuna reprezintă o încălcare grosolană a eticii umane.
Depinde însă de natura minciunii, de scopul pentru care a fost

92
folosită şi de împrejurările în care a fost lansată. O minciună poate
duce la salvarea unei persoane sau, dimpotrivă, la moartea sa.
Câţi oameni n-au murit, închişi în puşcării sau în lagăre, pornind de
la minciunile oficializate de unele persoane în drept să o facă.
Minciuna constituie un test de inteligenţă pentru animale. Se
credea că doar omul este capabil să spună minciuni, că doar el se
poate detaşa de realul concret şi poate înscena o anumită ficţiune, pe
care să o prezinte în locul adevărului. S-ar părea că şi unele animale
spun minciuni. Dintre animale doar cimpanzeul a trecut, până acum,
testul minciunii. El poate găsi diferite soluţii pentru a duce în eroare
pe om, sau pe semenii săi. Cimpanzeul a trecut şi testul de
inteligenţă reprezentat de oglindă. Îşi recunoaşte propria persoană în
oglindă. Dacă pentru conceperea unei minciuni este necesară o
anumită inteligenţă, în evoluţia societăţi umane minciuna a devenit
un pericol atât de mare, încât a fost necesară incriminarea sa în
poruncile divine. Falsul adevăr poate provoca neajunsuri semenilor
şi chiar unei colectivităţi umane. Vinovat este cel care lansează
minciuna însă, adesea vinovaţi sunt şi cei care o iau de bună (chiar
dacă ştiu, sau bănuiesc că este un fals). Este adevărat că unele
minciuni sunt atât de bine concepute, încât pot fi considerate
adevărul adevărat. Tocmai de aceea mărturisirea strâmbă este
interzisă prin porunca divină.
93
Nu este cazul să probăm aici părţile negative provocate de
mărturisirea strâmbă. Unele minciuni au intrat în istorie şi, aşa cum
se spune, „minciuna stă cu regele la masă”.
Care sunt dimensiunile ecologice ale minciuni? Relaţiile
sociale, pornind de la individ la individ, până la cele dintre diferite
state sau comunităţi umane, se bazează pe comunicarea directă, pe
sinceritate şi pe încredere.
Relaţiile interumane stau la baza comportamentului uman.
Este vorba de comportamentul indivizilor, al comunităţilor umane şi
chiar al unor state. În funcţie de comportament, pot să apară
intervenţii majore în modul de viaţă al oamenilor, în configuraţia
ecosistemelor şi chiar în liniştea planetei.
Nu mai reprezintă nici un secret pentru nimeni că războiul
mediatic, dus împotriva Irakului, s-a bazat pe dezinformare (pe
minciună). Au fost lansate tot felul de mărturii strâmbe, după care s-
a acţionat în forţă. Faptul că la baza unor acţiuni militare, care au
costat mii de vieţi şi care au schimbat structura ecosistemelor pe
teritorii vaste, au stat mărturii false şi acum nu mai interesează pe
nimeni este grav. Parcă nu s-a întâmplat nimic. Deci minciuna s-a
înrădăcinat puternic.
Să nu mărturiseşti strâmb! Este o poruncă majoră deoarece o
mărturie strâmbă poate costa vieţi omeneşti, poate determina
94
dispariţia unor specii de pe planetă, poate provoca modificarea
ireversibilă a unor ecosisteme. Să nu mărturiseşti strâmb devine o
poruncă ecologică de prim rang, în toate activităţile umane.

95
10. Fiecare specie îşi are nevoile sale, nişa sa ecologică prin care
este delimitată de altă specie pentru a supravieţui şi pentru a
trăi în pace; lasă lucrurile aşa, să nu pofteşti nimic din cele ce nu
sunt ale tale!

Dacă privim cu atenţie în jurul nostru, putem constata că la


cele mai multe specii copiii sunt înzestraţi, de la naştere, cu toate
organele şi potenţele necesare supravieţuirii biologice. Doar la om
copilul vine pe lume cu totul nepregătit, golaş, fără arme de apărare
şi de atac, incapabil să se deplaseze şi să-şi urmeze mama.
După cum au surprins vechii greci, omul este deopotrivă cu
celelalte animale, dar este un animal mai slab, mai puţin apt de a
susţine lupta cu celelalte spiţe, folosindu-se de singurele mijloace
ale înzestrării sale fizice. Aşa reiese omul din mitul lui Protagoras.
Aceasta deoarece Epimeteu, atunci când a înzestrat animalele cu
anumite calităţi şi arme naturale, a uitat de om şi l-a lăsat gol, fără
dinţi puternici, fără blană, fără gheare. Noroc că Prometeu a furat
îndemânarea artistică a lui Hefaistos şi a Atenei şi, în acelaşi timp, a
furat şi focul şi l-a înzestrat pe om astfel încât acesta să poată
supravieţui.
Se pare că, neavând nimic al lui, omul a învăţat să ia de la
alţii. Deşi primeşte toate cele cuvenite de la familia sa, el pofteşte şi
de la semenii săi. Şi nu este vorba doar de hrană sau de

96
îmbrăcăminte, că unii sunt mai strâmtoraţi în această privinţă, ci de
bunuri mult mai valoroase. Unii tind chiar să poftească şi la nevasta
unui semen.
De aceea este bine să nu pofteşti nimic din cele ale
aproapelui tău.
Ce înseamnă să nu pofteşti nimic din cele ce sunt ale
aproapelui tău în natură?
Fiecare comunitate (asociaţie naturală) este edificată prin
coevoluţia speciilor. De aceea fiecare specie îşi are locul său în
natură. Asta nu înseamnă că o specie nu poate trăi decât în locul său
de origine. Dimpotrivă, unele specii se naturalizează foarte repede
în locuri îndepărtate de centrul lor genetic. Noţiunea de „centru
genetic” a fost introdusă de geneticianul Nicolae Vavilov, pentru a
explica faptul că o specie se formează în interacţiune cu speciile cu
care habitează. Trebuie să înţelegem că fiecare comunitate trebuie să
fie păstrată, pe cât posibil, în structura sa naturală. Introducerea unor
specii noi poate determina un dezechilibru cu consecinţe grave.
Ecologic gândind, trebuie să înţelegem că natura a avut o
evoluţie de-a lungul milioanelor de ani, ajungând la structura şi
configuraţia naturală actuală. Întreaga evoluţie a fost în
concordanţă cu evoluţia peisajelor geografice. Evoluţia a determinat
structura actuală a unor ecosisteme şi a raporturilor dintre specii.
97
Australia şi-a „gestionat” fauna proprie în funcţie de
particularităţile fizico-geografice şi climatice şi mai ales de cele
biologice. Introducerea iepurelui european, a câinilor şi a altor
specii a provocat tulburări grave, cu eliminarea unor specii
autohtone dintre marsupiale.
Introducerea albinei africane în America de Sud a dus la
eliminarea albinei autohtone, iar albina africană este extrem de
agresivă.
Cartoful a devenit o plantă cosmopolită, ca plantă de cultură,
deşi în multe zone nu s-a naturalizat. Reprezintă doar o plantă de
cultură. Iată însă că în Europa a fost introdus gândacul din Colorado
(Leptinotarsa decemliniata) care s-a naturalizat foarte rapid şi care
provoacă pagube economice fabuloase. Preţul cartofilor continuă să
fie ridicat ca urmare a tratamentelor chimice de combatere a acestui
dăunător.
Să nu pofteşti nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău! Cum
se traduce această poruncă în natură?
Fiecare specie îşi are centrul său genetic, adică locul de
apariţie şi de formare. Încet, încet specia îşi extinde arealul. În
afară de speciile cosmopolite, fiecare specie îşi are arealul său.
Oricât de mare ar fi un areal, depăşirea lui ridică probleme pentru
specie. În centrul său genetic de naştere, specia s-a format în
98
interrelaţie cu celelalte specii. Numărul de indivizi dintr-o populaţie
(specie) este legat direct de rezultatul competiţiei angajate cu
celelalte specii. Numărul de indivizi dintr-o specie reflectă starea de
progres sau de declin a speciei respective. Fiecare specie s-a format
în funcţie de condiţiile climatice succesive şi de peisajele geografice
care s-au perindat de-a lungul erelor geologice. În funcţie de
acestea, fiecare specie are anumite pretenţii de viaţă şi şi-a fixat o
anumită poziţie între celelalte specii. Pe de o parte, controlează alte
specii de care depinde în asigurarea hranei, iar, pe de altă parte, este
controlată de o serie de duşmani naturali. Asta înseamnă că şi omul
ar trebui să se simtă bine acolo unde el, moşii şi strămoşii lui s-au
născut şi au trăit. Una este să te naşti şi să trăieşti la tropice şi alta la
cercul polar. Asta nu înseamnă că nu se pot face schimbări de
populaţii umane între aceste zone şi că acestea nu s-ar simţi bine. Şi,
totuşi, locul de baştină este cel mai prielnic. Legumele şi fructele
din zona de naştere sunt cele uşor asimilate, de asemenea şi celelalte
produse. Să nu credem că bananele sau portocalele ne-ar face rău,
ci să înţelegem că fructele noastre sunt mai în concordanţă cu
organismele noastre şi cu modul nostru de viaţă. Trebuie să
înţelegem că, într-adevăr, ceea ce este al tău este, cu adevărat, al tău,
ca şi cum ar face parte din tine. Şi hrana, şi apa, şi aerul, şi ambianţa

99
geografică fac parte din tine. Asta ar însemna că nu trebuie să
pofteşti nimic din ceea ce nu este al tău.
Dacă fiecare biocenoză a avut o evoluţie istorică, dacă
speciile unei biocenoze şi-au cimentat interrelaţiile în milioane de
ani, asta înseamnă că acestea depind în existenţa lor unele de
altele. Tocmai aceste interrelaţii fac ca în natura neafectată de om să
se menţină un echilibru natural. Sunt multipli factori care
controlează echilibrul natural şi îl menţin. Dacă introducem una sau
mai multe specii într-o biocenoză, putem provoca dezechilibre
grave. Este ceea ce s-a întâmplat prin introducerea lui Leptinotarsa
decemlineata în Europa şi a iepurelui placentar în Australia. Asta
înseamnă că trebuie să nu pofteşti nimic din cele ce sunt ale
aproapelui tău. Ecologii au învăţat că, în natură, nu trebuie să
intervii şi să introduci, sau să scoţi specii fără să prefigurezi ceea ce
se va întâmpla. Vorbim de ecosistemele naturale, deoarece în cele
amenajate au apărut varii structuri şi nu se mai găsesc sub controlul
echilibrului natural. Să nu ne mirăm de dezvoltarea explozivă a unor
specii sau de un declin al altora, acesta este rezultatul intervenţiei
necugetate a omului.
Dacă, într-o anumită zonă, o specie este prosperă, asta nu
înseamnă că, în mod obligatoriu, aceasta va prospera şi într-o zonă
diferită. Să nu pofteşti nimic din ceea ce este al aproapelui tău!
100
Această poruncă vizează mult şi raportul dinte state. Vorbim
de Ecologie politică şi de Politică ecologică. Ecologia politică ar
trebui să militeze pentru raporturi cu adevărat omeneşti între
popoare şi, în genere, între colectivităţile umane. În lăcomia lor
nemiloasă, unele state îşi permit, în numele unor principii inventate,
sau a unor gesturi „democratice”, al căror suport numai ele îl văd, să
ocupe alte state, să le schimbe guvernul sau, cel mai grav, să
atenteze la bogăţiile lor naturale. Războiul mediatic, pornit de astfel
de state, încearcă să-i pună în lumină favorabilă pe astfel de
profitori, aşa încât şi genocidul să pară a fi o faptă nobilă.
Lăcomia şi pofta de a acapara bogăţiile altor naţii, au stat la
baza multor războaie ale omenirii, constituind încălcarea gravă a
acestei porunci.
Fiecare popor îşi are teritoriul său, îşi are spaţiul său
geografic, bine conturat de-a lungul istoriei. Asta nu înseamnă că o
parte a populaţiei umane nu poate să emigreze în alte state. Sau,
poate, de-a lungul istoriei, au fost făcute colonizări forţate de
populaţii umane. Pretenţia unei minorităţi de a-şi declara autonomia
teritorială, în spaţiul geografic locuit de poporul care o găzduieşte,
nu reprezintă altceva decât o încălcare a acestei porunci. Minoritatea
respectivă devine un tentacul al naţiunii căreia îi aparţine, prin care

101
se pofteşte ocuparea de noi teritorii, sau extinderea teritoriului
naţiunii mamă.
O altă faţetă a acestei porunci ar fi că nu trebuie să pofteşti
nici bunurile materiale, nici pe cele spirituale ale aproapelui tău. Nu
este vorba de semenii tăi, ci de apropiaţii tăi. Cine este aproapele
tău? Între apropiaţii tăi nu pot intra decât semenii cu care vii mai
mult în contact, fie că este vorba de rude apropiate, de colegi, sau de
prieteni. Rudele apropiate ar putea beneficia de anumite avantaje
materiale parentale, sau de altă natură, care sunt repartizate în
funcţie de anumite principii sau doleanţe. A râvni la bunul
aproapelui tău înseamnă, în această situaţie, a încălca anumite
principii, ceea ce poate provoca reacţii neaşteptate. Câte crime nu s-
au produs pornind de la împărţirea unor bunuri familiale? Dacă este
vorba de colegi, de semeni cu care îţi desfăşori activităţile zilnice,
este cunoscut faptul că există o anumită ierarhie socială, că funcţiile
se împart conform anumitor reguli (chiar dacă nu sunt întotdeauna
respectate) şi că meritele se dau (în mod firesc), în funcţie de
anumite rezultate şi de o anumită cantitate de muncă. A pretinde
drepturile altuia este o gravă greşeală.
Prietenia se stabileşte numai pe seama unor relaţii reciproce,
bilateral acceptate. Adevărata prietenie exclude interesul material
sau social. Prietenii se ajută reciproc şi îşi deschid inimile. A atenta
102
la bunurile materiale ale prietenului tău, la soţia lui, sau la obţinerea
unor avantaje sociale de care el ar beneficia, înseamnă a renunţa la
statutul de om.

103
104
POSTFAŢĂ
(PLĂGILE ECOLOGICE)

Mă simt cuprins de emoţie şi de neputinţă de fiecare dată,


când văd, la televizor, imagini referitoare la dezastrul natural
provocat de cutremurul din Asia de Sud-Est. Emoţiile sunt şi mai
puternice atunci când aud estimările făcute privind pierderile de
vieţi omeneşti. Ceea ce mi se pare de-a dreptul paradoxal este faptul
că nu s-au înregistrat animale moarte. Deci, ele au aflat de
apropierea pericolului, s-au anunţat unele pe altele şi au scăpat.
Oamenii n-au putut proceda la fel. Înţeleg că este imposibil
încă să poţi avertiza populaţia umană asupra declanşării unui
cutremur de gradul 9 pe scara Richter, măcar cu 2-3 minute înainte
de a se produce. Un astfel de avertisment ar salva multe vieţi
omeneşti. Ceea ce mi se pare incredibil, şi îmi este greu să accept,
este faptul că oamenii încă nu au învăţat că, după un seism puternic,
manifestat în apele oceanului, sunt provocate valuri ucigătoare, de
tip tsunami.
Apariţia acestor valuri nu doar că poate fi înregistrată cu
tehnicile moderne, dar poate fi urmărită şi deplasarea lor. Mi
se pare ruşinoasă lipsa de reacţie a autorităţilor din toate ţările
afectate de tsunami. Astăzi, când mijloacele mass media sunt
105
ultrasofisticate şi rapide, să nu avertizezi populaţia cu două ore
înainte de începerea dezastrului mi se pare o crimă. Cum este posibil
acest lucru? Am învăţat să facem adăposturi antiatomice şi nu am
gândit încă să facem adăposturi antitsunami? Omenirea trebuie să
fie învăţată să se comporte. Autorităţile din ţările afectate ar trebui
să-şi explice incompetenţa şi să ia măsurile necesare.
Astfel de fenomene au mai avut loc, însă oamenii încă nu au
învăţat cum să se comporte. Erupţiile vulcanice şi marile seisme
care s-au succedat în zonele oceanice s-au transformat în mituri, dar
n-au deşteptat un comportament corespunzător. Animalele au
învăţat. Scufundarea Atlantidei şi dezastrul provocat de aceasta ne
apar ca un mit pierdut în negura istoriei. Se pare că învăţarea se
realizează greu în comunităţile umane. De aceea, Dumnezeu s-a
simţit nevoit să înmâneze lui Moise Tablele Legii, pentru ca
oamenii să le cunoască şi să le respecte. Dacă în Biblie ar fi fost
cuprinse şi învăţăminte referitoare la comportamentul oamenilor
faţă de cutremure şi de tsunami, poate nu s-ar fi înregistrat o
pierdere atât de mare de vieţi omeneşti.
Oamenii învaţă destul de greu şi au reacţii întârziate. În
cazul de faţă este vorba de un dezastru natural. Dar câte
dezastre ecologice nu a provocat omul? Au trecut peste noi, de parcă
nici nu ar fi existat. După dezastrul atomic de la Hirosima şi
106
Nagasaki care au fost reacţiile omenirii? Nici una. Înarmarea
atomică a proliferat, în loc să fie interzisă, iar unele state, mai
puternice, îşi arogă dreptul de a deţine şi de a folosi astfel de
arme. Aceste arme sunt folosite, pe scară tot mai mare, în
războaiele actuale, iar războaiele au devenit totale, fără fronturi de
luptă. Şi care este reacţia omenirii? …? Astăzi, când poate fi lovită,
din cosmos, o ţintă punctiformă, poţi accepta ca într-un război să fie
atacate spitale, temple, şcoli, sau mase de oameni care petrec la o
nuntă? Ar trebui să spunem nu, însă realitatea este alta.
Dar câte alte dezastre ecologice nu a provocat omul? A
învăţat ceva omenirea din ele? Se pare că nu.
Prin lupta chimică împotriva insectelor dăunătoare a apărut
flagelul lumii contemporane POLUAREA.
Superindustrializarea ameninţă lumea din altă direcţie. Ca
efect al supraindustrializării, s-a ajuns la creşterea alarmantă a
cantităţii de CO2 şi la perforarea stratului de ozon, protector
împotriva razelor ultraviolete şi cosmice.
Dezvoltarea exponenţială a monoculturilor în agricultură,
folosirea unor irigaţii necorespunzătoare şi a unor cantităţi
supradozate de îngrăşăminte chimice provoacă degradarea solului
pe suprafeţe nesfârşite.

107
Creşterea exponenţială a poluării pune în pericol păstrarea în
stare pură a apei potabile şi determină chiar degradarea apelor din
mări şi din oceane. Fenomenele de „înflorire” a apelor probează
nivelul ridicat de poluare a apelor dulci şi marine.
Prin comportamentul său necontrolat, omul a provocat
extincţia a sute de specii de plante şi de animale.
Acest comportament a provocat o reacţie la nivel mondial,
menită să protejeze biodiversitatea. Sperăm ca această acţiune să
aibă succes.
Provoacă îngrijorare ritmul în care se defrişează pădurile din
„Oceanul Verde” al Amazonului. Dacă acest dezastru nu va fi stopat
la timp, atunci echilibrul biologic al planetei va fi grav afectat.
Exploatarea resurselor naturale a cunoscut, în ultimele
decenii, o creştere exponenţială. Dacă se va menţine acest ritm de
exploatare, în scurt timp vor fi epuizate toate bogăţiile solului şi ale
subsolului, urmând apoi să se acţioneze asupra abisurilor oceanice.
S-a declanşat o acţiune la nivel mondial privind dezvoltarea durabilă
a omenirii. Numai reuşita acestei acţiuni ne-ar putea salva de la
dezastrul provocat de acest mod de exploatare a resurselor naturale.
Cel mai mare pericol care planează asupra omenirii este,
însă, cel care vine din domeniul social. Propagarea violenţei, a
prostituţiei, a pornografiei şi a dispreţului faţă de familie ameninţă
108
grav organizarea socială a omenirii. Dacă nu vor fi stopate la timp
astfel de manifestări, efectul lor va fi dezastruos.
Am surprins aici doar câteva dintre comportamentele omului
modern, scăpate de sub control. Ceea ce este paradoxal este faptul
că acestea se manifestă în paralel cu acumulările geniului uman în
ştiinţă şi tehnică. Aceste acumulări au ajuns la cele mai înalte
culmi şi par să nu se oprească şi să eclipseze toate manifestările
necontrolate sau chiar demenţiale ale unor oameni.
Depinde cum privim aceste faţete ale aceleaşi medalii; cu
ochiul optimistului sau cu al pesimistului. Mergem tot aşa şi ne
facem că nu vedem creşterea pericolului care mocneşte în
străfunduri, sau ne oprim şi încercăm să facem ordine?
Cert este faptul că oamenii ştiu şi simt toate aceste aspecte,
însă le tratează cu indiferenţă, sau cu inconştienţa cu care unii dintre
semenii noştri au privit ameninţarea valurilor de tip tsunami.
Dumnezeu i-a înmânat lui Moise Tablele Legii, pentru
a le face cunoscute oamenilor, în vederea disciplinări
comportamentelor lor. Poruncile divine ar trebui să stea la baza
comportamentului fiecărui om, faţă de semenii săi şi faţă de
Dumnezeu. Se pare însă că poruncile divine sunt tot mai puţin
cunoscute şi urmate de unii dintre semenii noştri.

109
Noi am încercat să scoatem, din poruncile divine, unele
aspecte privind comportamentul omului faţă de natură şi faţă de
semenii săi, sub forma unor porunci ale ecologiei creştine.
Dacă acestea nu vor fi învăţate şi respectate şi nu vom stăvili
pornirile satanice împotriva naturii şi a lui Dumnezeu a semenilor
noştri, vom provoca mânia divină, care poate avea efectul unei
apocalipse ecologice.
1. Ameninţările care vin din cer:
Continua destrămare a ecranului de ozon pune în pericol
viaţa, în dreptul zonelor afectate, ca urmare a acţiunii razelor
ultraviolete şi a celor cosmice, care nu mai sunt filtrate.
2. Un alt pericol îl reprezintă acumularea deşeurilor în
spaţiul cosmic. Aceste deşeuri (provenite din miile de sateliţi lansaţi
pe diferite orbite şi prin distrugerea unor nave cosmice) vor constitui
un pericol real pentru oameni, în viitor şi vor forma un baraj greu de
trecut pentru vehiculele cosmice spre căile galactice.
3. Ameninţările care vin din abisul mărilor şi al
oceanelor:
Abisurile mărilor şi ale oceanelor au devenit depozite pentru
reziduuri nucleare şi pentru unele substanţe chimice extrem de
toxice şi greu destructibile. Sunt acumulate atât de multe substanţe

110
toxice şi radioactive încât sunt suficiente pentru a otrăvi şi degrada
cel puţin cinci ori apele Oceanului Planetar.
4. Ameninţările care vin de la poli:
Creşterea necontrolată a acumulărilor de CO2 va conduce la
instalarea definitivă a fenomenului de seră. Efectul de seră al
concentraţiei CO2 va determina creşterea temperaturii la nivel
global, având drept consecinţă topirea calotelor glaciare polare şi
provocarea unor mari diluvii. Mai mult decât atât, chiar unii
curenţi oceanici ar putea fi afectaţi, cu consecinţe încă nebănuite.
5. Ameninţările care vin de la sol:
Exploatarea intensivă şi neraţională a solului, în agricultură,
va conduce la secătuirea acestuia sau la sărăturarea lui (ca urmare a
practicării unor irigaţii necorespunzătoare) pe mari suprafeţe. Ca
urmare vor apare, mai întâi, „deşerturile” verzi, apoi cele nude.
6. Deşi omenirea ar avea posibilitatea să ţină sub control
deşerturile şi să le micşoreze progresiv, goana pentru înarmare,
lupta pentru hegemonie şi pentru îmbogăţirea facilă, nu fac posibile
astfel de intervenţii miraculoase.
Sub cel mai mare deşert – Sahara, se află cea mai mare mare
de apă dulce de pe Terra. Şi, totuşi, deşertul înaintează într-un ritm
alarmant, acoperind noi suprafeţe şi determinând moartea a milioane
şi milioane de animale şi de oameni.
111
7. Ameninţările care vizează apa:
Pericolul dispariţiei apei potabile începe să prindă rădăcini şi
să pună sub semnul întrebării desfăşurarea normală a vieţii pe Terra.
Se micşorează, în mod alarmant, resursele de ape dulci nepoluate.
Fenomenul de eutrofizare a început să se manifeste nu doar în apele
dulci, continentale, ci şi în apele marine şi oceanice. În urma
puternicilor „înfloriri” ale fitoplanctonului, poţi percepe, pentru
o anumită perioadă de timp, existenţa unui adevărat „deşert” în ape,
ca urmare a lipsei zooplanctonului. Şi, aplicând legea „totul
trebuie să (se) ducă undeva”, efectul se transmite pe lanţul
verigilor trofice.
8. Ameninţările sociale:
Dezastrul social, care ar putea fi determinat de
dezmembrarea şi subminarea familiilor biologice umane (celulele de
bază ale structurilor sociale), ar putea avea un efect apocaliptic
asupra viitorului omeniri.
9. Dacă globalismul va reuşi, dar va degenera în hegemonia
unor state, sau a unui singur stat, atunci proporţiile catastrofei
sociale vor depăşi cu mult efectele fascismului şi ale comunismului
la un loc.

112
10. Ceva asemănător s-ar putea întâmpla, dacă, în loc de
ecumenism, s-ar impune, de fapt, o singură religie, dintre cele
existente sau una nou creată.

113
114
OPINII

DECALOG ECOLOGIC, SAU INVITAŢIE


LA CINSTIREA NATURII

Lucrarea „Decalog ecologic - Poruncile ecologiei creştine


sau poruncile divine interpretate ecologic” îl reprezintă pe
profesorul univ.dr. Gh. Mustaţă, în puterea sa sintetică de redare,
de ancorare şi interpretare ecologică a cunoscutelor porunci
creştine, porunci enunţate lapidar pentru a fi reţinute mai uşor în
religia creştină, dar fuzionate şi integrate ecologic în expunerea
autorului într-un decalog ecologic.
La maturitatea sa intelectuală şi creativă, cu o largă pregătire
biologică, ecologică, cu profunde întrebări asupra existenţei
noastre spirituale, căutând explicaţii şi semnificaţii în scrierile
creştine, în dialoguri şi discuţii cu dotate spirite contemporane şi
slujitori ai religiei creştine, profesorul Mustaţă îşi exprimă, în
manieră proprie, particulară, ideile, reflecţiile, întrebările,
dezbaterile, convingerile, argumentările ecologice cu exemple
pentru a da o baza ştiinţifică comportamentului uman în societate
şi natură, îşi exprimă îngrijorările asupra modernismului

115
existenţii noastre pe planeta Pământ, ce aduce ameninţări asupra
societăţii umane, a relaţiilor interumane.
Lectura textului este incitantă, mobilizatoare, bazată pe
un stil socratic, dar înţelegerea conţinutului solicită gândirea
cititorului, care trebuie să aibă o pregătire de religie creştină şi, de
asemenea, să cunoască principalele noţiuni, principii şi legi ale
ecologiei moderne. Autorul argumentează ecologic semnificaţiile
relaţiilor necesare din natură în cadrul magnificului fenomen
cosmic, viaţa pe pământ, care a ajuns la cea mai înaltă formă de
evoluţie, generând gândirea prin oameni, prin care toate se fac şi
se explică, pe baza efortului personal, a „inspiraţiei şi revelaţiei” (
Petre Ţuţea).
Ancorate şi grefate pe un conţinut ecologic, poruncile
creştine sunt detailate, explicate ecologic, în baza relaţiilor şi
funcţiilor pentru că toate lucrurile şi fenomenele sunt în interacţiune,
au sens şi semnificaţie menţinute de selecţia naturală.
Cele 98 de pagini foarte dense în conţinut, sunt o invitaţie la
preţuirea şi cunoaşterea naturii, la pătrunderea a ceea ce ne
înconjoară, la respectarea legilor existenţei obiective, este un apel la
sentimentele noastre, mai ales ale tinerilor, la cunoaşterea şi
respectarea locului unde am venit pe lume, la cultura şi meritele
poporului din care facem parte, a naturii care ne asigură
116
resursele pentru a fi folosite creativ, un apel cald la umanism, la
respectarea ascendenţilor şi descendenţilor, la preţuirea muncii, a
familiei, la atitudinea ecologică pe care trebuie să o avem faţă de
natura în care trăim.
Gândirea şi munca umanităţii în evoluţie, materializată în
toate progresele de până acum este „ceva din divinitate”, dar
morfologia şi fiziologia omului poartă pecetea forţelor ecologice
pământene, „judecate” de selecţia naturală.
Oricine poate citi aceste pagini, dar a le scrie, combinând
spiritul religios cu cel ştiinţific, ecologic, pământean, poate numai
autorul.

Prof.univ.dr. Varvara Mircea


Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi

117
118
O CARTE CARE TREBUIA SĂ FIE SCRISĂ

Dezvoltarea istorică a omenirii, gradul de cunoaştere atins de


societatea umană a generat diferite atitudini etice faţă de natură.
Atitudinea omului asupra ambianţei, forţa numeroaselor sale acţiuni
asupra naturii aşa cum se relevă printr-o incursiune făcută în
diferitele culturi spirituale ne demonstrează existenţa unei atitudini
contrare determinată de motivaţii subiective sau obiective cu
repercusiuni ce au generat „criza ecologică” începând cu cea de a
doua jumătate a sec. XX.
Cartea domnului prof.univ.dr. Gh. Mustaţă reprezintă un
rechizitoriu sever adresat societăţii actuale în care omenirea se
confruntă cu retroacţiuni ecologice negative ca rezultat al unei
atitudini incorecte faţă de gospodărirea resurselor naturale.
Unele tehnologii actuale îşi au originea în bătălia dusă
pentru obţinerea de profituri pe bază de acţiuni nefondate ştiinţific şi
care încalcă legile ecologice, legi ale naturii, de sub influenţa cărora
nici un sistem biologic supraindividual, inclusiv cel uman, nu se
poate sustrage.
Ce reprezintă natura din punct de vedere creştin, se întreabă
autorul şi tot domnia sa dă răspunsul:

119
„Natura reprezintă creaţia, iar creaţia reprezintă
întruparea Trupului Fiului lui Dumnezeu şi asumarea ei de
către acesta. Omul fiind purtătorul Chipului Fiului lui Dumnezeu,
reprezintă regele creaţiei, iar întreaga natură tinde spre
umanizare. Pentru a cinsti întreaga creaţie ....... omul trebuie să
respecte poruncile divine. Cele zece porunci divine reprezintă
principiile, legile după care omul trebuie să se călăuzească în
viaţă. Amănunţind legile şi pătrunzându-le tâlcul putem constata
că multiplele aspecte ţin de ecologie”.
Ne amintim sigur de unele dintre ele, prin care ni se spune,
să nu ucizi, să nu furi, să nu fii desfrânat, să nu pofteşti la bunul
altuia, etc. Domnul prof.univ.dr. Mustaţă reuşeşte, în mod deosebit,
să îmbine poruncile date de creator, care ne-au stat alături rostite de
preotul zonei în care am copilărit cu legile ecologice.
Omul nu este şi nu va putea fi niciodată un stăpân al naturii,
ci un partener înţelept al ei spune H.T. Odum, 1971; V. Soran
1977. „Omul este parte a naturii, este partea cea mai înaltă, deoarece
este purtătorul Chipului Fiului lui Dumnezeu!
De-a lungul veacurilor se detaşează un adevăr simplu,
demonstrat de acţiunile omenirii: omul nu poate niciodată realiza
ceva durabil când nu ţine seamă de legile naturii”. Omul
contemporan este chemat astăzi prin cuceririle sale ştiinţifice la
120
multă chibzuinţă căci „Marele privilegiu al cunoaşterii binelui şi
răului atrage după sine şi severe îndatoriri” (V. Soran, 1985). În
acest sens nu există specii folositoare şi specii dăunătoare.
Aşa cum relevă autorul, prof.univ.dr. Gh. Mustaţă în a
doua lege, „fiecare fiinţă îşi are structura şi chipul său în funcţie de
specie, de menirea sa şi de locul acesteia în natură”
Atitudinea etică a omului faţă de „maica natură”, aspectele
etice ale relaţiilor omului cu biosfera au fost rezultatul unei
„interpretări greşite a tuturor sistemelor etice până astăzi şi
credinţa că ele au de a face numai cu relaţiile omului cu oamenii.
În realitate problema care se pune este atitudinea omului faţă de
lume şi întreaga viaţă cu care ajunge în contact. Un om este moral
numai atunci când viaţa este sfântă pentru el fie că este a
plantelor şi animalelor, fie că este a tovarăşilor lui şi când el
însuşi dăruieşte ajutor oricărei vieţi care necesită sprijin. Raţiunea
se poate întemeia numai pe etica universală ce cultivă simţul
responsabilităţii faţă de o sferă mai largă, pentru tot ceea ce
trăieşte” (A. Schweitzer, 1958).
Geneza conştiinţei ecologice şi a responsabilităţii crescânde
a omenirii faţă de natură şi starea mediului o constituie
supravieţuirea speciei umane. Numai pe baza unei aprofundate
cunoaşteri ştiinţifice şi ţinând cont de efectele progresului tehnico-
121
ştiinţific în lumea contemporană se poate întemeia o etică a
responsabilităţii ecologice a viitorului.
Prin lucrarea sa prof.univ.dr. Gh. Mustaţă realizează o
pledoarie pentru legile ecologice atât de asemănătoare cu poruncile
lăsate de Marele Creator. Viaţa sub toate formele cunoscute nu
poate să-şi permită eludarea legilor naturii.
„Natura, întregul Cosmos cu structură armonioasă,
inteligentă, funcţionează ca un tot unitar. Nu lua în deşert legile
naturii pentru că nu-ţi va fi bine. Natura se pricepe cel mai bine”.
Viaţa este un fenomen cosmic care îşi are ritmul său,
bioritmul, care se acordează la ritmul Cosmic şi care reglează
activitatea şi odihna fiinţelor. Ritmul naturii trebuie respectat căci
minimalizarea sau nerecunoaşterea lui în succesiunea aspectelor
ecologice ale ecosistemelor duce la pierderi incomensurabile.
O foarte frumoasă şi extraordinară comparaţie o datorăm
autorului cărţii atunci când ne dă ca exemplu odihna iernii care se
pregăteşte de linişte şi pacea sfântă pentru natură ce revine în
primăvară cu forţe noi şi plină de prospeţime la viaţă. Exemplu
relevă simţul fin de observaţie care caracterizează faţeta biologului
cu înţelegerea profundă a fenomenelor.
Autorul se manifestă plenar atunci când este vorba de
îndemnul religios: Să nu furi! „A scoate din natură mai mult decât
122
ai nevoie, a culege ceva înainte de vreme şi a distruge ceva fără să
foloseşti înseamnă a jecmăni natura. Să nu furi! Nimic nu se
capătă pe degeaba”.
O lege deosebit de importantă explicată sugestiv de autor se
referă la şirul continuu al generaţiilor. „Cinsteşte-ţi ascendenţii
dacă vrei să fii cinstit de către descendenţii tăi” „trebuie să
cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru că ai intrat în fluviul
cosmic al vieţii”. Autorul îşi exprimă gândul cel mai puternic:
„Aparţii unui popor, nu te ruşina că faci parte din
poporul respectiv! Vrei să contribui la ridicarea prestigiului
poporului tău? Poţi s-o faci, cu toată inima, vei fi respectat pentru
aceasta. Ai învăţat cântecele, dansurile neamului tău, dă-ţi
interesul şi le prezintă şi altor neamuri. Cu certitudine vei fi
apreciat”.
Citind cartea şi recitind-o, ne punem numeroase întrebări
legate de profeţiile lumii antice referitoare le soluţiile oferite
problemelor grave cu care se confruntă în momentul de faţă
umanitatea. Acei profeţi „cunoşteau tainele organizării
evolutive a materiei, prin care legile sau poruncile divine sunt atât
de reale”. Cercetarea spirituală nu poate porni decât din cercetarea
universului biologic, din cercetarea universului logic al vieţii, care

123
este imaginea virtuală a celuilalt univers, universul material cosmic,
planetar, biologic.
Cartea serveşte într-o manieră excepţională la înţelegerea
relaţiei dintre legile ecologice şi legile religiei creştine. Pledoaria
privind educaţia creştină şi cea ecologică, foarte necesară în
condiţiile ambianţei agresate de factorii antropogeni, poate contribui
mult mai uşor la educaţia ecologică a populaţiei umane. Protecţia
ecosferei ca şi păstrarea vieţii în ambianţă constituie o necesitate
istorică.
Cartea se încheie cu un capitol deosebit de interesant
intitulat „Plăgile ecologiei” în care sunt trecute cele mai importante
pericole ce ameninţă omenirea. „Cel mai mare pericol care
planează asupra omenirii este, însă, cel care vine din domeniul
social. Dumnezeu i-a înmânat lui Moise Tablele Legii, pentru a le
face cunoscute oamenilor, în vederea disciplinări
comportamentelor lor. Poruncile divine ar trebui să stea la baza
comportamentului fiecărui om, faţă de semenii săi şi faţă de
Dumnezeu. Se pare însă că poruncile divine sunt tot mai puţin
cunoscute şi urmate de unii dintre semenii noştri”.
„Noi am încercat să scoatem, din poruncile divine,
unele aspecte privind comportamentul omului faţă de natură şi

124
faţă de semenii săi, sub forma unor porunci ale ecologiei
creştine”.
Acesta reprezintă mesajul transmis de Domnul
prof.univ.dr. Gheorghe Mustaţă, dascăl, om de ştiinţă şi mare
iubitor de oameni. Aceasta este o carte care trebuia să fie scrisă.

Prof. univ. dr. Mărioara Godeanu


Universitatea „Ovidius” Constanţa

125
SUMAR

Prefaţă ………………………………………………………... 3

Introducere ………………………………………………….... 9

1. Natura este unitară, perfectă şi inextricabilă: să


nu o modifici după placul sau interesul tău imediat!
În natură toate sunt legate de toate …………………………. 32

2. Fiecare fiinţă îşi are structura şi chipul său în funcţie de


specie, de menirea şi de locul acesteia în natură: nu
încerca să-ţi modifici chipul în funcţie de modă şi nici
nu-ţi crea idoli cărora să li te închini! ………………………. 39

3. Natura este unitară şi funcţionează după legi


rigide şi perfecte: nu lua în deşert legile naturii pentru
că nu-ţi va fi bine! Natura se pricepe cel mai bine! ……...… 45

4. Cosmosul are un ritm al său, iar viaţa are un bioritm,


care se acordează la ritmul cosmic: păstrează bioritmul
şi adu-ţi aminte şi de odihnă! …..…………………………... 56

5. Şirul generaţiilor este continuu: cinsteşte-ţi


ascendenţii dacă vrei să fii cinstit de către descendenţii
tăi! ………………………………..…………………………. 62

6. Carnivorele se hrănesc cu alte animale, nu ucid,


ucid însă atunci când omoară fiinţe cu care nu se
hrănesc: şi omul se poate comporta astfel! …………….…… 70

126
7. Sexualitatea este o strategie a reproducerii.
Practicarea excesivă a acesteia în afara
reproducerii, denaturarea funcţiei sexuale
şi homosexualitatea sunt împotriva naturii! ……..………………. 83

8. A scoate din natură mai mult decât ai nevoie, a


culege ceva înainte de vreme şi a distruge ceva
fără să foloseşti înseamnă a jecmăni natura (a
fura). Să nu furi! Nimic nu se capătă pe degeaba! ………………. 88

9. Nu deforma informaţiile de orice natură ar fi


ele; nu mărturisi strâmb! ……………………………………….... 92

10. Fiecare specie îşi are nevoile sale, nişa sa ecologică,


prin care este delimitată de altă specie pentru a
supravieţui şi pentru a trăi în pace; lasă lucrurile aşa,
să nu pofteşti nimic din cele ce nu sunt ale tale! ……………….... 96

Postfaţă (Plăgile ecologice) ……………………………………...105


Opinii
Decalog ecologic, sau o invitaţie la cinstirea naturii.
Prof.univ.dr. Mircea Varvara ……………………………………115

O carte care trebuia să fie scrisă.


Prof.univ.dr. Mărioara Godeanu ……………………………….. 119

127
128
GHEORGHE MUSTAŢĂ

THE ECOLOGICAL
DECALOG

THE COMMANDMENTS OF CHRISTIAN


ECOLOGY OR
THE DIVINE COMMANDMENTS
AN ECOLOGICAL INTERPRETATION

Translated into English by


Cristina IRIMIA

129
130
INTRODUCTION

As a new science, Ecology has been created by the great


German evolutionist Ernst Haeckel, from the University of Jena. In
his opinion, ecology was understood as the science investigating the
way in which nature administers itself, or the science studying the
relations established among species, on one side, and among them
and the environment within which they live, on the other.
This branch of the biological sciences witnessed such a
remarkable development, especially in the second half of the XXth
century, that it came to be regarded as an independent, synthesis
science, with unexpectedly large diversification.
Nowadays, concepts such as General Ecology, Systemic
Ecology, Ecology of the Supra-individual Levels, Plant Ecology,
Animal Ecology, Social Ecology, Somatic Ecology, etc., are in
current use.
Quite recently, even the idea of Religious Ecology has been
put forward, although one should recognize that the way in which it
had been launched involves certain political hints. Does religious
ecology really exist? Why not, as long as all religions preach love
and protection of nature, teach people to take care of plants and

131
animals, ask people not to kill, not to steal, and to love one’s fellow
man.
The here discussed concept is actually that of Christian
ecology, the divine commandments of the Biblical Report including
multiple moral advice of ecological nature. One has only to decipher
them between the lines and behind the words.
Ecology is the science dealing with the manner in which nature is
self-managing. What is, nevertheless, nature? Nature is everything
that exists, from the immediate neighborhood up to the cosmic
infinite spaces. Plants do not depend exclusively on water and soil
but, firstly, on the Sun – that is, on its light energy and heat.
All animals living on Terra depend on plants, which – from
an ecological point of view – are producers.
They are the most important auto-trophic, photo-
synthesizing organisms. By means of solar light, they transform the
CO2, the H2O and the mineral salts into organic substance of vegetal
nature. These substances are consumed by phytophagous animals,
which transform the organic substance of vegetal nature into organic
substance of animal nature which – in turn – will be consumed by
carnivorous animals. Further on, carnivora belong to different
categories, up to the top carnivora. In this way, endless
trophic relations – that may be illustrated as trophic chains, trophic
132
networks or trophic pyramids – are being established. One should
also mention that involved here are the decomposing organisms,
which degrade the dead organic substance up to mineral substance,
thus assuring a continuous circuit of substances in nature – the so-
called geo-bio-chemical circuit. In this way, all Terra’s living matter
forms the so-called biosphere which, together with the substrate,
forms the ecosphere.
Nature forms a unitary whole, in which everything depends
on everything; more than that – as it will be demonstrated in the
following – in nature nothing is surplus and nothing misses.
What does nature represent from a Christian point of view?
Nature is the creation of God. Creation represents the embodiment
of Logos: in His love for His Father, Jesus Christ devoted to Him a
world created out of His Body, in which a being – made in His
likeness, i.e. man – should live. Man crowns creation, once created
in the likeness of Christ.
Created by God, nature returns to God through man.
However, Adam and Eve – our proto-parents – disobeyed the divine
interdiction of touching the forbidden fruit, and thus, by the
former’s committing sin, breaking off between man and God
occurred.

133
Salvation from sin, that is, man’s restoration, was to be
accomplished, again, by Jesus Christ, through His embodiment from
Virgin Mary (Theotokos) and through His sacrifice on the Golgota,
followed by His heavenly Resurrection.
Nature is creation, and creation is the embodiment of the
Son of God, and nature’s commitment to Him.
As the carrier of the Image of the Son of God, man is the
king of creation, while the entire nature strives for humanization.
For rendering homage to Creation in its universality, and for
becoming entitled to come before God, man should obey the divine
commandments, rise above the proto-parents’ sin and avoid to
commit sin along his life. The Ten Divine Commandments represent
the principles, the rules man should follow in life. Particularization
of such laws and grasping of their deep moral permits the
observation that many of the aspects involved here have an
ecological significance. That is why, in the following, the author
invites his readers to find out the extent to which the Divine
Commandments may be interpreted in an ecological perspective.
As a science, ecology has been created for explaining the
way in which nature is self-managing. Nature does not depend
on humans, while we, human beings, do. Even today, some of our
fellows have difficulties in accepting and understanding the fact that
134
man is the product of nature, being one of its components. Man can
never rise above nature, in the absence of an adequate and complete
knowledge of its mechanisms and, the more so, it cannot transform
it, in the absence of a profound control on the secrets of its structure
and functionality.
It is true that, in the Biblical Report, “Genesis”, 1.27, in the
paragraph describing the manner in which God made the creatures
of the earth, it is stated that: ”So God created man in his own image,
in the image of God created he him; male and female created he
them.”
Consequently, man is viewed as a king of creation, a
position in which he may rule the Earth and all its creatures.
However, it seems that, by its falling, man modified the notion of
master. A true master takes care of his subjects, and helps them
when in trouble. To rule nature, man should begin with knowing it
thoroughly. To know its structure and functionality, the laws
governing over it, to comprehend it on the whole. In nature, nothing
is missing and nothing is added. No useful and no detrimental
species do exist, no “good” plants and no weeds. Such
classification is made by people, according to their narrow
interests. In nature, each species has its well-stated role to play,
while all species depend on one another along their whole existence.
135
Nature’s self-management is based on the inter-species
relations, on one side while, on the other, on the inter-relations
among them and their environment.
Therefore, Ecology may be defined as the science of the
inter-species relations and their interaction with the surrounding
environment. This was at least the idea of Ernst Haeckel, when he
tried to substantiate it as a new scientific domain, in 1869.
Ecology invites one to know nature. The titans of the
Renaissance believed that it was God that made the world, their
mission being that of discovering the plans according to which he
worked out the universe.
In this respect, Ecology should unveil to us the laws
governing nature and the secrets of its self-management. One should
also understand that nature’s self-management had been much more
successful until man’s appearance on earth. In the divine creation,
man was the last to be made, following plants and animals. Also,
evolutionists consider that man had been created in the last stage of
the living world’s evolution.
If considering the past geological time as equal to a
terrestrial year, one then might consider that life on earth, its
first manifestations – i.e., the prokaryotes - began around May 1.
According to such a convention, eukaryotes occurred around
136
August, 1, while the first metazooa occupied the Planetary Ocean by
the end of November. Batrachians came to populate the aquatic
medium, and even the land, in the first day of December. Reptiles
conquered the whole continent around December 8, the first
mammals would have appeared by December 12, while the first
birds began to fly about December 19. Finally, Ramapithecus, the
intermediate form between the big anthropomorphic monkeys and
the evolutive line that outlined the evolution direction of the human
species, might have occurred by December 30.
The human being (Homo sapiens) appeared 5 minutes before
the New Year, when nature was ready, dressed up and prepared for
the Great Holiday.
Actually, what Great Holiday?
It seems that involved here is the Great Day of entering a
New Cosmic Year. However, caution! Shifting has not yet taken
place. We are still in the last seconds of the first Cosmic Year. One
might think that entering the new Cosmic Year coincides with the
second Coming of Jesus Christ.
Thus, man was created 5 minutes before the New Year. Until
then, nature has demonstrated an admirable evolution, waiting for
the Great Feast in a most adorned form, in its full splendor and
glory, wholly prepared to welcome the important moment. Although
137
the first cosmic year is not finished yet, the activity of the newly
born man has already begun to cause certain troubles to nature.
Seeing all these, God attempted at calming down man’s impulses
and at reintegrating him into nature, giving to him, by the hands of
Moses, the Ten Divine Commandments. There followed Jesus the
Savior, who sacrificed himself for the resurrection of the sinful
human creature, to present to him some new commandments, those
referring to the love for God and for his fellow men. In their very
essence, the divine commandments include endless ecological
learning which, once observed, would help humans to be
reintegrated into nature, for ruling it in the divine meaning of the
term.
The ecological commandments are infinitely more subtle
than one may imagine, this is why their full understanding assumes
mastering of a certain ecological knowledge. From such a
perspective, a brief presentation of some essential ecological notions
would not be inappropriate here. Nature should be understood as a
unitary whole, within which all elements depend, in their existence,
on one another.
Created by Ernst Haeckel, Ecology has been gradually
taken shape, up to becoming a well-organized science of its own. Its
force and importance have considerably increased by the application
138
of the systemic theory of Ludwig von Bertalanffy to the study of
the natural systems. According to this theory, the whole material
world is being organized into systems. A system represents an
assembly of elements, either similar or different, occurring
in permanent interaction among them. According to Ilya Prigogine,
Nobel Prize Winner, the systems may be: isolated, closed or open.
Biological systems are exclusively open, possessing characteristics
of their own, which define them, such as: the informational
character, the historical character, integrality, dynamic equilibrium,
the existence of programs (for their own use, inferior and superior),
self-regulation, heterogeneity, etc.
The living world is organized into systems, characterized by
different degrees of complexity, which may be integrated one in
another. An individual may be therefore formed of a hierarchy of
biological and even non-biological systems, as follows:

139
Biosphere

Increases: biocenosis

species (populations)

organisms

complexity and systems of organs


size of the energetic
units, their order and organs
stability
tissues
cells
The number of units
is increasing organites

macromolecules

molecules

atoms

subatomic particles

Hierarchy of the biological systems

The notion of biological system is closely related to that of


level. In the biological systems’ hierarchy, two categories of levels
may be differentiated, namely:

140
- integration levels: the hierarchical row of the systems
integrated within an organism, representing an either morphological
or structural hierarchy, possessing no character of universality. Not
all organisms include in their structure tissues, organs and
systems of organs. Some organisms are unicellular;
- organizational levels: represent the assembly of equivalent
biological systems, possessing the attribute of universality. Included
here are the individuals, the species (populations), the biocenoses
and the biosphere. An individual level, as well as supraindividual
levels, should be mentioned here. No living matter may exist outside
the biological individuals. No biological individuals may exist
outside a certain species, as no species may exist outside a
biocenosis. The total number of biocenoses gives birth to what we
are used to define as the biosphere.
The systemic theory unveils the fact that the biological
systems are being organized according to a certain hierarchy. A
system is formed of several subsystems and, in its turn, is part of a
larger system.
MacMahon suggests a more complex pattern of biological
hierarchy (Fig. 1)1.
____________________________
1
Mariana Mustaţă, Gheorghe Mustaţă, 2003 – „ Probleme de ecologie generală şi
umană”, Editura “Al. I. Cuza” University of Jassy, 2003, p. 24
141
Fig. 1 – MacMahon’s pattern of biological hierarchy

142
The diagram proposed by MacMahon evidences beyond
any doubt that no one can live by himself. One may be part of a
dem, which is included in a population, in its turn integrated into a
biocoenosis belonging to the living world of our planet – the
biosphere. Such a hierarchy may be interpreted in a different
manner, as well: an individual is part of a species, which is part of a
genus, which is included into a certain family … and the hierarchy
may be continued up to the level of phylum or even to that of
kingdom.
An ecological analysis of the living matter evidences the
specific biological laws according to which it functions and to
which it obeys, namely:
1. The organism – environment unity. On all integration
levels of the living world, life is dependent on its environment. In
other words, the organism and the biocenoses adapt themselves to
the characteristics of the surrounding environment. The
environmental influences may be grasped in the structural
peculiarities of the organism under consideration. In this respect,
mention should be made of the so-called biotic forms, representing
groups of organisms evidencing striking adaptations to the
environmental characteristics and, equally, to nature’s economy.
2. The feed-back principle characterizes all biological
143
systems, because they are automated systems. Automatism assumes
the existence of feed-back connexions, at either individual (its
subsystems included) or supra-individual (species, biocenosis,
biosphere) levels.
3. The law of the limiting factors. Each environmental
factor may become limitative when exceeding the minimum or
maximum values within which it oscillates. Within one and the
same environment, the existence of a species depends on the
thermal oscillations. If the too low or the too high temperature
values may exceed species’ resistance to this factor, then it may be
eliminated from that environment.
4. The law of tolerance (Shelford’s law)
The biomass formed by a population or by a complex of
populations depends on only one factor, i.e. on the one occurring in
too low or too high concentrations. The limiting values are called
pessimum values. The amplitude of the variations may be a
characteristic of the species, yet its exceeding may cause breaking
of the system. In the human organism, glycemy may oscillate
between 70 – 120 %, however, a variation above these limits
produces severe effects, which require immediate, rapid medical
interventions.

144
Life should be understood as an unitary cosmic
phenomenon. The living matter forms an unity in its whole, and, at
the same time, an unity with its environment. Understanding the
biosphere as an unitary whole is essential versus human intervention
in nature. One cannot intervene, on large scale, in a certain area of
the Terra, without affecting the entity formed by the biosphere. The
massive deforestations in the green “ocean” of the Amazons will
have large-scale effects upon the life of the whole planet.
If the living matter on the Terra forms what we use to call
the biosphere, then this unit, together with its environment, forms
the so-called ecosphere. In the same way in which the
biocoenosisforms, together with the biotope on which it occurs, an
unit called ecosystem, the biosphere – in its turn – forms, together
with the environment in which it lives, an unitary whole called
ecosphere.
If the biosphere represents the living component of the
Terra, the abiotic substrate forms the troposphere, a notion
including the atmosphere, the hydrosphere and the lithosphere.
Relating life to its environment permits one to understand
that the entity they form, that is, the ecosphere, is subjected to
certain perfect, rigid laws. Knowledge of such regulations may

145
constitute a reliable support of the human activities developed in
nature.
The laws of the ecosphere, as formulated by B. Commoner
(1972), should be viewed as some genuine ecological
commandments, to be fully understood and strictly applied in any of
our approachings to nature.2
The law stating that “everything is connected to
everything”, also known as the law of connexion or of the unity
among the elements of a biological system, teaches us that, in
nature, nothing misses and nothing is added, and also that nobody
lives by oneself, alone. Among the living systems, a permanent
exchange of information, matter and energy occurs. Nature
represents an unitary, structural and functional whole, which means
that we all depend, along our existence, on the fellow men
surrounding us, on the environment and, equally, on the influences
manifested by the cosmic ocean. Along our whole life, we are in
permanent relation with our fellows, with the community to which
we belong, with the nature within which our existence is being
developed.
________________________
2
Commoner B., 1980, The Closing Sky, Ed. Politică, Bucureşti

146
The law according to which “everything should go
somewhere” demonstrates that nothing disappears from nature,
instead a bio-geo-chemical circuit, by means of which the
substances are involved in multiple circuits, is permanently present.
The circulation of substances may be followed at planetary
level. For understanding this, it is sufficient to mention the fact that
men have utilized the DDT in the combat against injurious insects,
succeeding, to quite a great extent, to eliminate such pests and to
record substantial increases of the agricultural productions.
However, the DDT is highly persistent in nature (its half time being
of 30 years), and has an equally extended circulation. This explains
why traces of DDT have been found in the adipose tissues of
penguins from Antarctica – which is a perfect illustration of the
idea that “everything should go somewhere”. Therefore, an
alternative interpretation of this law is that one should not approach
nature as one wishes.
This law is actually an ecological application of the first law
of thermodynamics, which postulates that nature is indestructible.
Atoms from the soil may migrate to the body of a plant, forming
organic matter of vegetal nature. Then, the plant is being consumed
by a phytophagous animal, the atoms under discussion being shifted
to an organic substance of animal origin; from here on, they may
147
circulate, too, in other carnivora, or they may once again reach the
soil, under the action of the decaying microorganisms, the bio-
geo-chemical circuit being thus resumed.
The law postulating that “Nature is the most skilful
master” teaches us that no intervention should be made in nature in
the absence of its full knowledge. Any major human intervention in
a natural system may become noxious for the system involved. We
have already anticipated the fact that nature is structured in a most
intelligent manner. All is perfect, operating according to rigid and
precise regulations. We shall demonstrate in the following that, if an
exact knowledge on nature’s structure and functionality is lacking,
then any human intervention upon it is blind and detrimental.
Nowadays, emphatic discourses are uttered on the reduction or
restructuring of the ecosystems deteriorated by man, which is a
false approaching. A system’s reconstruction cannot be attained, as
some of the missing – now destroyed - chains cannot be recovered,
any more. An efficient re-utilization of the deteriorated ecosystems
may be possible, but not their full rebuilding up. The pretensions of
some “great men-of-science” of correcting nature, of transforming it
into increasingly functional forms is but the vain ambition of the
ones that had not yet understood that ”nature if the most skilful
master”.
148
The law stating that ”nothing comes free-of-charge”
outlines the fact that exploitation of the ecosphere or of some
ecosystems, without returning of the extracted components,
induces system’s disorganization.
The so-called exploitation of nature cannot be based but on
its thorough knowledge. This is the most frequently disobeyed law,
from the part of men – i.e., by common people, communities, or
even states. Disregard of this law or its underestimation brought
about the crises that mankind is now facing.
A most frequently utilized concept is, nowadays, that of
“sustainable development”, which means granting of normal living
conditions not only for the present generations but especially for
the coming ones.
*
* *
The unity between the organisms and their living
environment represents a natural law. Let us think of the organisms
living in the desert. No matter the geographical area, all of them
show similar adaptations. No one could ever confuse animals from
the polar zone with those living at tropics, or the animals from the
taiga with those of the virgin Amazonian woods.

149
A biocoenosismay be defined as the total number of species
occurring in a certain biotope. The concept of “totality of species”
does not mean a sum of species, but a complex of species which
depend, along their existence, on one another, all of them
subsequently depending on the environment they occupy – the
biotope. The unity formed by the biocoenosiswith its biotope is
called ecosystem. The unity between a complex of similar
biocenoses and their environment forms a biome, such as the biome
of the European and Asian softwoods, the biome of tundra, a.s.o.
Under current discussion are also the numerous spheres of
the Terra: the lithosphere, the hydrosphere, the atmosphere, and also
the biosphere, ecosphere, noosphere, semisphere, etc. The biosphere
is the life sphere covering the Earth. On the Earth, life occurs
everywhere, from the most arid deserts up to the icy regions. It is as
if the earth had been covered by a mantle of life, more or less thick
in its different parts. Life is present everywhere, even in the hottest
geysers and in the supersaline lakes.
The ecosphere is the unity between the biosphere and its
substrate.
The noosphere is the sphere of intelligence that covers the
world. Discussion above involved Terra prior to the creation of man.
A possible, quite general comparison of the way in which Terra
150
appeared to our eyes prior to and after man’s occurrence on it,
would lead to what kind of observations? To begin with, man’s
intervention in nature, evidencing of the artifacts, of the non-natural
elements resulted from the human activities developed, should be
first emphasized. More precisely, the manifestation, on the Earth, of
the human genius, in all its accomplishments – the buildings he
erected, the deserts transformed into large agricultural areas – but,
equally, some of its ugliest “scars”, the result of man’s warlike
impulses, lack of skill or, simply, selfishness, all have to be
mentioned here.
To understand better what the noosphere is, let us cite here
the words of the great scientist and Christian priest, Pierre Teilhard
de Chardin: “Appearance of the Homo sapiens sapiens species on
the Earth represented a leap still not witnessed by the biological
evolution. A magnificent sublimation process occurred, which is the
saltus from instinct to thinking. Involved here is, therefore, the
concept of Humanization. In a more extended meaning,
Humanization is the progressive philogenetic spiritualization, as part
of the human Civilization, of all forces of Animality.”3
______________________________
3
Pierre Teilhard de Chardin, 1997, „Fenomenul uman”, Ed. Axion, p. 160

151
Any analysis of the evolutive phenomena developed on
Terra should consider the whole, that is, the Cosmos, as our planet
is not an isolated system, yet it interacts with all the other cosmic
systems. One should not restrict the investigations only to Earth’s
biological evolution, to the somatic transformations suffered by
organisms, but also to the evolution of the psychical side, to the
evolution of thinking which, starting from the rudiments of animal
thought, attains its climax in humans.
Another saying of Teilhard de Chardin states that:
”Psychogenesis opened our way to the condition of humans. Now, it
has to vanish, being taken over and absorbed by a superior function:
first birth and then, in subsequent stages, all sides of Spirit’s
progress – the Noogenesis. When, for the first time, instinct has seen
itself manifesting in a living being, as in a mirror, the whole World
made a pace towards progress.”4
The noosphere represents a new sphere of the Earth,
permitting one to see how the thinking sense, manifesting as early
as the end of the Tertiary Age, has continuously evolved since then
over the whole world of plants and animals, outside and above the

_____________________________
4
Pierre Teilhard de Chardin, 1997, „Fenomenul uman”, Ed. Axion, p. 160

152
biosphere. Consequently, the noosphere is the sphere of intelligence,
the spirituality by means of which Life communicates with the
Universal Spirit. The crown of the noosphere is made of the most
precious jewels of human thinking.
The noosphere is not only an illusion, but a cosmic reality
as, by the irradiation of his own consciousness, man rises out from
the anonymous nature, developing, through education, in a spiritual
way, by means of his work.
However, such an evolution is possible only among his
fellows, within the human society. The accumulations of thought
acquire a historical character, influencing not only the human beings
but also the whole nature. Creation of the noosphere is a climax of
the biological evolution which, by means of the human mind, has
come to know its own interiority.
The germs of the noosphere have rapidly became visible, by
decisively rooting the Tree of Life in Terra’s spheres, rising, by
means of its stems and branches, towards the loftiest spheres, where
the human spirit blossomed and yielded fruit. Important, indeed, is
that the fruits of the noosphere should be good, not only
superficially exquisite and rotten inside – which might mean that the
human products should not be affected by haughtiness and
recklessness, but enlighten the planet with its nimbus of reason
153
instead of threatening its very existence by destructive and foolish
actions.
The noosphere is the human comprehension power reflected
by the Earth. From the Cosmos, the contour of the Chinese Wall
may be seen, along with the shapes of our metropolis cities, the
large pallet of colours of the farming cultures but, unfortunately, a
cosmic eye may also observe the light spots and mushroom shapes
of the nuclear weapons, waters’ eutrophization – as caused by
pollution – and manifested in waters’ bloom, the large oil stains
covering oceans’ waters …
Man appeared on Earth only 5 minutes before the Great
Cosmic Feast. To us, the time passed from the moment in which,
opening for the first time the eyes of his mind, man saw the light
and the elements of nature coming against him, from the moment in
which the world was not larger than the margins of his hut and of
his family, up to the moment in which, going beyond his immediate
surrounding, man started to enlarge the horizon of his knowledge
and to raise his eyes towards the Cosmos, up to looking Earth from
astounding heights, seems now incredibly short! Yet, one should
never forget that, in his advance towards the heights of civilization,
– in too many cases –man left behind him immense disasters. Man
learned to rise, but did not learn to pay respect to nature. He has
154
risen from the bosom of nature, pointing to physical and spiritual
heights, yet he did not learn to know nature thoroughly and to value
it.
Man did not understand nature’s commandments in the same
way in which, quite frequently, some of our fellows disregard even
the Divine Commandments written down in the Tables of Stone.
The Divine Commandments require much more than to
accustom to good discipline man’s behaviour towards his fellows
and towards God, they refer, too, to man’s control over the actions
it takes in nature.
An attempt will be made in the following to detach some
ecological commandments from the Divine Ones, written down in
the Tables of Stone, once the author is convinced that such
commandments should guide man’s paces in nature.

155
1. Nature is unitary, perfect and inextricable: modify it not
according to your immediate liking or interest. In nature,
everything is connected to everything

Nature behaves like a unitary whole, in which everything


depends on everything. As a biologist, I have learned that, in nature,
nothing is too much and, equally, nothing is missing. As a product
and a component of nature, man should live in harmony with nature,
that is, he should adapt his interests to the interests of nature. One
cannot piously observe this command without understanding exactly
which nature’s real interests are. The science that can reveal exactly
which nature’s concerns are is Ecology. It teaches us to understand
nature’s amazing capacity of self-administration, to differentiate
between man’s and nature’s interests. In nature, there do not exist
useful and injurious animals, useful plants and weeds. Each species
has its ”reason” for existing, its well-defined role. Man has
extremely few knowledge on the existing species, and only from the
view point of his interests. The same holds true for the superior
levels of organization, namely: biocenoses and biosphere.
Within a biocenosis, all species depend on one another, as to
their existence; in their turn, biocenoses are influenced by the
surrounding ones. In the absence of a profound and
156
correct knowledge on biocenoses’ structure and functionality,
man should not have the right to act only to his interest, to the
prejudice of nature. Could one imagine Terra in the absence of the
green ”Ocean” of the Amazon? How will life possibly continue on
our planet if, instead of its endless forests, a desert should occur?
What is to happen on Terra whether the level of world’s ocean will
increase with 25-30 m, as a result of ice caps’ melting? What is to
happen to the people if, in their recklessness, they will continue to
destroy the ozone screen protecting us against the powerful UV and
cosmic radiations? Will be only the living humans to suffer?
Do we really have the right to transform nature? Are we
capable of creating another, better, and more hospitable nature for
us? The attempt to create an alternative nature is equal to create
other Gods.
Attempt not at creating a different nature, therefore attempt
not at creating other Gods. Thou shalt have no other gods before
me.
Nature is the creation of God, it is the embodiment of
Word’s personification.
I am the nature from which you came: search no other
nature and alter not nature according to your own interests,
even if, in your mind, you think to have understood all subtleties of
157
the naturally occurring processes. For the time being, the absolute
truth cannot be grasped by mortals.
Nature, actually including the whole Cosmos, is
characterized by a harmonious and intelligent structure, acting as
a unitary whole. Nature and man are parts of God’s plan, and this
plan is christified. It is only by following this plan that one may
fully join the liberating movement of God’s will.
For the Fathers of the Orthodox Church, nature is the man-
image of God. In its making, the whole nature strives towards the
human, and through the human, it rises towards the encounter with
God.
What is nature? Nature is Creation, and Creation is of
Divine origin and not of Divine Nature.
According to the teachings of Father Ghelasie, Creation is
related to divinity, as the Son of God, Who is of Divine nature,
creates the image of the Son of Creation, to whom he bestows His
Image. The Son of God is incarnated in Creation (Christic
Incarnation). This is a Pre-Cosmic Embodiment, once it is initiated
by the Divine Will of making a World of Creation, as well.
Father Ghelasie tries to convince us of the fact that the
whole creation is accomplished by God the Word. The Son of
God wanted a creation act by means of which to Build up a world
158
including an Image of creation, to be assumed by himself. In other
words, the Son of God conceived a creation that should be offered
to His Father, including, besides a complex world of living beings, a
structure taking His image, assumed by Him.
Coming before the Father-God and offering to Him Love as
a gift, Christ shows him the Book of Life, which represents the
Secret of the pre-cosmic Incarnation/Embodiment, the Mistery of
Pre-creation.
Memoirs of the pre-cosmic Body are to be found in the Book
of Life. There follows the creation. Everything being prepared, God
Creates the World in readiness, as the Body-Seed, which He sows in
the Cosmic field, which is the Body of the World, which is the Body
of Christ.5
According to the teachings of fathers Gheorghe Ghelasie
and Andre Scrima, one understands that nature (the whole creation)
aims at nothing but humanization of the whole universe, a process
accomplished through Christ, involving universe’s salvation by
Christ.
As Andre Scrima used to say: ”For the Eastern fathers,
_________________________
5
Gh. Ghelasie, 2000 – Hristos, trupul Lumii şi al Veşniciei (Despre reîntrupare şi
reincarnare). Col. Isihasm

159
nature is the man-image of God, that is the abstract nature of the
Occidental theologists together with the peternatural gifts.6
Man brings nature to the encounter with God. I feel
especially happy to see that the thinking of Father Ghelasie, deeply
oriented in this direction, offered to us nature as a result of creation.
Man received as a gift The Image of God, and, through man,
the whole nature bears this image. From the very beginning, man is
oriented towards God, and even if the initial sin blocked the way
towards God, Christ brought salvation, granting man’s restoration.
This means that, if the first being was Adamic, i.e., human,
after Christ’s coming and especially after His Resurrection, man
entered a christic world. However, pay attention! Together with
Christ, the whole creation, the whole nature was resurrected. By His
resurrection, nature got other dimensions, being liberated, “while,
inside this nature, each human being is a man in Spirit”.7
Andre Scrima catches a gem of the Oriental Fathers’
thinking, namely: ”following nature means following the road of
grace, that is re-making of God’s image.” 8
____________________
6
André Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu. Edit.
Anastasia, p. 56
7
Andre Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu. Edit.
Anastasia, p. 49
8
Idem, p. 57

160
What is man, so that one should understand his cosmic
mission? Man is the carrier of the Image of the Son of God.
However, one should not forget that God reveals His Image in His
Son:” He who saw me saw the Father”(In. 14, 9). As father Andre
Scrima used to say, it is only the Holy Spirit that can reveal the
Son, the way in which the Son reveals his Father.9 As involved
here is the Holy Trinity, the quite naturally occurring question is:
who, instead, will reveal to us the Holy Spirit? The Holy Spirit can
be revealed exclusively by the ”pleroma”, i.e. by the plenitude of
the Church. Or, according to the explanations provided by Father
Andre Scrima: ”The Image of the Spirit is not another
personification of God, it is instead the deified human person/ to
whom the divine gift has been conceded.”10
This should help one understand that each human being is a
person in spirit, that “each human being, viewed as forming an
entity with the Spirit, is therefore endowed with one’s personal
charisma, with one’s own, unsubstitutable destiny, both of
them still opened towards the others, communicating between
them and not closed within oneself.”11
____________________________
9
Idem, p. 48
10
Idem, p. 48
11
Andre Scrima, 2004 – Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu.
Edit. Anastasia, p. 49
161
There results from here that each human being is a well-
defined person, liable to fulfillment only in relation to and in
communion with the others, remaining still free and open towards
the others, towards the entity represented by nature, so that a being
does not represent only some number, lacking any value, any time
liable to replacement. Nature should not be considered exclusively
as restauration of the healing energy offered by Christ the
Resurrected to the whole humanity, but equally as a commitment to
Christ from the part of each human being, according to one’s own
personality and gifts, as well as to one’s own charisma.
Man is part of nature, its loftiest part, once he is the carrier
of the Image of the Son of God. In this way, the whole nature gets
humanized and brought in front of God. It is only in this way that
this commandment can be understood – thou shall have no other
gods before me as, otherwise, one should loose his chance to
deification.

162
2. Each being has its own structure and image, as depending on
the species to which one belongs, to the role it plays and position
it occupies in nature: try not to change one’s image according to
fashion - thou shall not make unto thee any graven image!

As a biologist, the author considers first the unity and


diversity of the living world or, more precisely, its unity in diversity.
The systemic theory has discovered that one of the main
characteristics of the material systems is their heterogeneity. The
more heterogeneous systems are the stronger is their integrality.
We can not imagine a species formed of absolutely similar
individuals. Individuals do differ among them, having, however, the
same image.
Thus, the image of the bee is represented equally by the
worker and by the queen. If a working bee is to be disguised into a
queen, the similarity obtained would be a false one. Both the worker
and the queen perform important functions in the colony. The
family of bees cannot manifest itself as a functional unit in the
absence of the queen and – even more – without its bees. In white
ants, the castes are even more highly differentiated, however, the
white ant hill operates as a definite entity only and exclusively in the
presence of all castes.
163
According to the Biblical Report, Homo sapiens has been
created in the likeness of God, which does not mean that all
individuals are alike, or identical to one another. There exists a
multitude of human races, differentiating people among them, not
only by the colour of their skin but also by certain obvious somatic
conformations. The beauty of each race is something peculiar,
specific only to it, a feature that becomes part of the human image.
Therefore, one’s attempts to modify one’s aspect, for
resembling another, are absolutely absurd. One may get sun-burnt as
much as one likes, until skin becomes ebony. However, one should
consider, too, the health condition, that might be thus affected. Does
one believe that thicker lips are much more sensual, much more
attractive? If so, one may resort to a silicon implant. However, thou
shalt not make unto thee any graven image, without considering the
consequences of such an action, as this is equal to create idols one
should worship and to which one should pray.
Thou shall not make unto thee any graven image!
The theological meaning of this commandment recommends
attention and precaution in the search of another God.
Also, this commandment may be analyzed from several
perspectives, various aspects being involved here. Along its psycho-
cultural evolution, man came to believe that he got deified by the
164
so-called discovery of some qualities – characteristic to the human
race - to which he conferred a divine nature.
Man transferred to this illusion all the attributes of power,
loyalty and correctness, of his judging capacity, of the equilibrium
and moral, of goodness and charity, of the impartial judge and of the
peace-maker, of the protecting father and of the caressing mother, of
the love for nature and for his fellow creature, thus creating a god in
his likeness, which is exactly the opposite of what the Biblical
Report teaches us.
In a certain stage of his evolution, man would have become
deified. Some of us, naive persons and melomaniacs, stricken by
vanity, narcissism and thirst for power, come to proclaim ourselves
gods. More than that, there appear believers around them, who
nourish the former ones’ haughtiness, praising and worshipping
them.
World is full of graven images, of false gods, of preachers of
new religions, of prophets of vain ambitions, of ambassadors of
Satan ready to “offer” welfare, salvation and peace to the world.
The danger is not only from the outside, but even from the very
essence of the religious structures. Otherwise, how could one
explain to himself the occurrence of so many, so numerous religious
sects, one more seducing and “rescuing” than another?
165
And this is only one aspect of the commandment now under
discussion. There are, nevertheless, many, equally important, others.
Thou shalt not make unto thee any graven image! The
ecological significance of this commandment catches a large range
of aspects. As known, we are ecological beings, that is, we
assimilate elements from the environment, process them, modify
them in quite various ways, or consume them, eliminating some de-
assimilation products. It is not quite impossible that some organs,
more rapidly worn, give up. For the moment, one should leave aside
the fact that the living beings are self-repairing structures. What
should be therefore done? How could one save our entire being,
jeopardized by the unhappy and premature wear of an organ, or
even by its failed realization, during the organogenesis stage? Could
it be replaced? The answer is definitely affirmative.
In the evolution of the medical sciences, other performances
have been recorded, as well. Nowadays, the transplant of an organ
is quite possible, or the utilization of artificial organs is also at hand.
Within the human organism, self-regenerating is only the liver; it
may be cut, and part of it may be grafted to a compatible individual.
In each of the two bodies, the liver will be self-regenerating. Also,
heart transplants have become common, as the transplant of kidneys
is. Other types of transplants will follow. Can the notion of graven
166
image be here involved? Definitely not. Firstly, involved here is not
a vicious transformation of the organism, or a correction sprung
from narcissistic ambitions, but a functional, well-performed repair
of the body.
One may accept artificial organs for the prolongation of
one’s life, one may be subjected to several types of transplants, if
they assure one’s longevity, however, how far may one go? Up to
cyborgs? Here, again, is the graven image occurring? We think not.
In our opinion, such a case represents only a more or less successful
application of the progress recorded in medicine. The SF literature
has already delivered us the image of the so-called cyborgs.
Then, what is out of order here? What may urge one to
appeal to a graven image?
One may think here of the so-called aesthetic operations.
The author does not want, in any way, to be misunderstood, as
such interventions may have their positive part, indeed. An
aesthetic operation may, for example, correct a natural, somatic
monstrosity. One may retouch a hare lip, or correct a nose deformed
in an accident, or even naturally ugly. These are only artificial
corrections of some congenital malformations and are, therefore,
benefic. Yet, how could be interpreted the anti-natural
interventions? A graven image may be the result of silicon injection
167
in the bosom, in buttocks or in lips, for the sake of … sex-appeal.
Such interventions may be considered among those creating graven
images. It goes without saying that small retouches, meant at
removing the traces left by age may be welcome, as long as they do
not affect one’s condition of health. However, the action of
changing one’s physiognomy at all costs, of modelling one’s body
according to the imperative of fashion means to vitiate nature and,
ultimately, to make idols.
Blindly interested only in physical beauty, some of our
fellows do not search interior beauty, any more. As known, the
beauty of one’s soul never rushes, it has only to be discovered.
Sometimes, it is difficult, indeed, to grasp it, yet the exultation one
feels when finally finds it is considerably higher than the exterior
gloss aimed at embellishing one.
I simply take compassion on those who struggle to cover, at
all costs, the traces time put on their face, by applying coarse,
strident make-ups, or on those who try to hide some minor physical
defects by unfortunate artificial means. When someone loves truly
another person, he/she loves her/him with all one’s defects. More
than that, in several cases, defects add special charm to its “carrier’.
So that it is an ever bigger sin to make idols.

168
A hermaphrodite is permitted, and even requested, to correct
- by a functional, not aesthetical - surgical intervention, the
problems he faces. As depending on the nature of his anomaly,
he/she may even choose the sex – which seems quite natural, thanks
to the progress recorded by medicine. At the same time, the
advances of medicine permit to change the sex of a normal person,
as well, although we do not believe that this might assure
prolongued functionality. Thus, we might become the witnesses of a
so much expected event - that of a child birth coming from the part
of a man. However, how could be interpreted the change of sex
in a normal person but as an intervention against nature, unable to
operate in a normal manner – in spite of the current opinion, and,
ultimately, but as a graven image!
Thou shalt not make unto thee any graven image!

169
3. Nature is unitary, operating according to some rigid, perfect
laws; thou shalt not take the name of the LORD thy God in
vain!

As a biologist, I have been used to follow the evolution of


organisms from inferior to superior forms, from simply-structured to
increasingly complex structures and specialized forms. Also, I have
been trained to consider evolution as an universal phenomenon.
Such a cosmic reality is not characteristic exclusively to vital forms
but, equally, to the whole universe, to all material systems (atoms,
molecules, crystals, etc.)
This type of separation: inferior-superior, simple-complex,
unspecialized-specialized, etc., is deeply and actively working in my
mind. More than that, for quite a long time, I have come to think
that, as the inferior forms of the living beings are much exceeded by
some more evolved ones, they are but rejects. However, what kind
of rejects? Rejects of nature? Rejects of the divine creation?
Gradually, I came to understand that this mode of thinking is not
only highly erroneous, but it is directly dangerous, as neither nature
nor God have ever created rejects. On studying more closely the
structure and functionality of inferior beings, I have realized that
nothing is accidental and that everything around us is more or less
170
perfect, in spite of the fact that the structures are perfectly
functional, depending, nevertheless, on certain requirements
versus life. Archae bacteria have remained in the archae stage for
more than 3.8 billion years, uncapable of exceeding the prokaryote
organizational level. Under these circumstances of the existence of
such primitively structured organisms, how can be one entitled to
bring into discussion a concept like that of “evolution”? The
question is not correctly formulated, if considering that archae-
bacteria’s functional structure permitted their survival from the
beginning of the biological time, in the absence of any modification.
They remained in this evolutive stage, as it corresponded perfectly
to their living requirements. The organisms with higher needs went
beyond this progressive level, towards improved and more
elaborated structures, thus meeting the requirements of much more
complex living conditions. Nevertheless, this does not mean that the
organisms having remained to a certain evolutive level should be
viewed as rejects. No, absolutely not. Their structure and
functionality are amazing, indeed, and perfectly adapted to their
claims.
If one does not learn to discover and understand the laws of
nature, one should not take them in vain, otherwise one shall
suffer consequences.
171
As a child, I used to go to school with my slate and my
counting. I had been taught to make all calculations on the abacus,
and I was absolutely amazed of the simplicity and efficiency of such
an object. I did not know that the abacus had been utilized as a
commercial instrument as late as 1990 until I visited Bessarabia for
the first time: everywhere, with a really impressive ability, shop-
girls were still utilizing the abacus. Quite curiously, some of them
had also small computers, but they hardly made use of them. I saw a
young girl making calculations on the computer, then abandoning it
and resuming the operation on the abacus; of course, the correct
computation was that made on the latter, as the computer displayed
a wrong result. Possible explanations? The computer’s pile, that
may have been exhausted, or a human error from the girl’s part.
Impressive, indeed, was that, in the year 1990, two absolutely
different computation means, i.e. the archaic abacus and the most
modern computer, were still contemporarily in use.
Although the progress recorded in the field of artificial
intelligence is well-known, man is still busily searching and
investigating the domain. Worth mentioning in this context is the
evolution registered in the creation of modern computers and
computing machines. In the beginning, the first electronic
computing machines had incredibly large sizes. Gradually, their
172
dimensions decreased, in parallels with an exponential increase of
their computing capacity and reaction rate. Nowadays, electronic
computing machines capable of solving extremely complex aspects
are being built, but this is not all. The problem of the moral wear
(and tear) of such devices – each year over-topped by others, more
performant ones – remains to be solved. What is to be done in such
a situation? To destroy the old computers and use only the
performant ones? This is no solution.
Computers should be used according to the requirements
imposed for solving certain problems. We shall not use
sophisticated computers for solving simple, current problems. It is
true, evolution in the field of computers is quite rapid, however, the
old one are not rejects; in their days, they had been, too, highly
performant, and they remain to be utilized according to our
computation requirements, being still functional and performant in
the domains for which they had been designed.
A parallel may be drawn between the evolution of computers
and that of the nervous system. Such analogy may be developed in
the vertebrate series. The central nervous system has evolved by
the formation of successive layers or, one may say, by overlapping
brains over brains.

173
In the primitive vertebrates, the brain has certain functional
zones (areas), responsible for the realization of certain activities,
thus permitting biological existence and adaptation. In other
animals, an obvious functional progress may be noticed as, in such
cases, besides the area present in its primitive forms, a new
functional area (i.e., a new brain) had been formed. Of course, the
new functional area is more performant than the old one; it performs
more numerous operations, in a more rapid manner. This is actually
a new brain, superposed over the old one. In such a situation, what
is to be done? Is the new brain expected to replace the old one,
taking over its functions in a more efficient manner? This
would have been very difficult, indeed, as assuming resorbtion of
the old brain, of all its nervous connections, and installation of the
new brain. This would have been extremely difficult, as involving
certain major structural and functional transformations. Life’s
requirements may increase, by the superposition of new,
increasingly performant brains, which will be inserted into the old
structures, so that a fan-type opening of the encephalon will occur,
in parallels with the accumulation of new, increasingly complex
nervous formations. Such an opening of the cortical fan is a reality
that may be traced back along the whole evolution line of
vertebrates. Especially interesting is the fact that all stages through
174
which vertebrates’ brain has crossed along their evolution, had been
preserved as functional. Neither of these stages can be thus
considered as a reject. In its time, each of these stages had been
performant, being later on surpassed by new accumulations which
led to either new functions or to the improvement of the already
existing ones. Actually, starting from several observations of this
type, grasped in the living world, the author has formulated a new
general-biological rule, namely: evolution never erases its traces,
it always maintains them functional.
In the living world, an obvious biological progress is to be
observed. On one hand, this is a morpho-physiological progress, on
the other – a biological one. It is especially impressive to follow,
in the animal series, the metamorphosis and specialization of a
certain organ, becoming more and more performant. A good
example in this respect would be heart’s evolution in vertebrates. It
starts with the bi-cameral heart of fishes, goes on with the tri-
cameral one, in batrachians; further on, the heart becomes tetra-
cameral, in reptiles, although a really functional tetra-cameral one
may be considered only that of birds and mammals, which is
correlated with the disappearance of the aortic crutch, starting
from the right ventricle. A quite natural question to be asked here is
the following: whether, in birds, or in mammals, heart is indeed
175
highly performant, why the hearts of inferior vertebrates have been
still preserved as functional? Or, the question may be reformulated
as: whether birds’ and mammals’ hearts are perfect, are the other
ones rejects? If so, why haven’t they been eliminated? How could
one accept that God produced rejects in his divine creation? Or, in
other words, how could one accept the idea that the process of
evolution started from rejects, as long as each evolutive level
represented a morpho-functional and biological progress? In the
living world, there are no rejects. All the existing structures are
more or less perfect, being nevertheless differentiated as a function
of the organisms’ requirements. Biological progress is obvious, as
an undisputable reality. It may be explained by the increasing living
requirements from the part of the organisms, along the evolution
process.
For the author, as well as for all biologists, evolution is a
cosmic reality. They cannot infringe the oath of allegiance vowed to
the truth of the biological sciences, they cannot deny evolution.
They can rather accept the idea that God created the world,
permitting, nevertheless, its evolution, that is – its permanent
improvement. The ones convinced that the living matter is capable
of self-perfection, of self-evolution, will explain to themselves the
biological progress as a cosmic reality.
176
Starting from here, the idea that God has accepted, in his
creation, innumerable rejects, cannot be accepted. This would be
equal to taking in vain the name of our Father God and to viewing
its creation as a failure.
In an ecological interpretation of Creation (i.e., of the
world), it is imperative not to act upon nature, in the absence of
thorough knowledge on all its aspects.
One should always remember the divine commandment:
”Thou shalt not take the name of the LORD thy God in vain, as God
will not let you unpunished!”
The belief that the world has not been well made, that God
has had rejects in his creation means to take in vain His name.
Several philosophers, and even some biologists, consider
that the material world - the living world, generally – includes many
failures, and that it is the man who is expected to correct them. Such
an idea is indicative of a strange misunderstanding of the world, and
of an inexplicable overbearing manner. If one examines the most
primitive of the living beings, following intimately its functional
structure, one will remain astonished by the perfection of
its achievement. Instead, any comparison of this structure with a
superior being will bring about disillusionment. One will be
disappointed if one does not consider the life requirements of any
177
living being, and does not understand the simple truth that any
structure has its own place in nature, and its own function to
perform. One should understand that, in nature, nothing is missing
and nothing is surplus. If this idea is not correspondingly
understood, and if someone tries to set nature in order, then, it is
absolutely sure that one takes the name of our God the Father in
vain.
Unfortunately, several examples of man’s reckless
intervention upon nature, explainable by its incomplete knowledge,
may be provided. Until the 60’ies, numerous colonies of eastern
flossy ibis (Plegadis falcinelus) could have been admired in the
Danube Delta. Their colonies (amounting to 2,000-3,000
individuals) populated the Danube Delta’s ponds and lakes. Such an
ibis used to consume up to 1 kilo fish a day. That is why the people
managing the Delta got preoccupied and began to make
calculations. If one ibis consumes up to 1 kg fish a day, one could
imagine the considerable damages provoked by such colonies to the
Danube Delta, taken as a whole. Based on such reasoning, the
representatives of the Danube Delta Administration decided to
destroy the Plegadis falcinelus colonies. In the opinion of the
decision-makers, the Danube Delta would have been thus saved,
tons of fish having been protected by the attack of the insatiable
178
birds. … Instead, after about 3 years, on the surface of the Delta’s
ponds and lakes, impressive amounts of floating dead fish could be
observed, while the grazing cattle, which was usually drinking the
water of these lakes, became de-sanguinized. The damages were
considerable. Which could have been the causes? The only
explanation was the absence of the ibis colonies. The managers that
had decided to destroy the birds, and thus save the fish production,
should have known that the ibis consumes not only fish, but also
leeches. Their absence resulted in an uncontrolled, exponential
multiplication of leeches, which came to attack and kill the fish. The
cattle that came to drink came to be parasitated by hundreds of
leeches, which practically sucked their blood. The conclusion was
that the damages induced by leeches had been considerably higher
than the ones potentially provoked by the ibis colonies. Each species
has its precise position in nature, its own ecological niche. Without
an exact, scientific knowledge on the relations developed among
species, and on the role each species is expected to play, any
intervention in nature provokes dangerous lack of balances. In
nature, the most ferocious prey animal does not act exclusively as a
catcher. The relation established with its prey grants strengthening
of the species, by the elimination of the sick or of the genetically-
affected animals.
179
Impressively thick volumes could be written on man’s blind
intervention upon nature. Only one example: somewhere, in a
country with a numerous population and massive cultures of rice,
some ”specialists” observed that sparrows consume too much rice,
thus producing important losses. In order to save the rice cultures,
they decided that only one solution could have been applied,
namely, to kill all sparrows. Yet, how to do this? It seemed almost
impossible or, at least, highly expensive. However, as that country
had a very numerous population, people was asked to kill the birds,
first not to let them rest and, once exhausted, to kill them. The
action was accomplished within 3 weeks – quite a miracle, one
might say. Thus, the rice plantations were now protected against the
attacks of sparrows. Only that, after about three years, the rice
cultures became infested by pest insects, which provoked much
more considerable losses. At the same time, their combat was quite
difficult, once known that the chemical substances are remanent,
being accumulated in plants and soil.
In such a desperate situation, only one solution could have
been applicable: to let free in nature sparrows bought from the
neighbouring countries …
Nature is extremely complex, and man is not capable to
transform it according to one’s wish, especially when one does not
180
know it thoroughly. That is why, all those who theorize upon its
submission and transformation to the advantage of man, or upon the
reconstruction of the natural ecosystems in the absence of a
scientific, profound knowledge of nature, are actually taking the
name of God in vain.

181
4. The Cosmos has a rhythm of its own, while life has a
biorhythm adapted to the cosmic rhythm; keep the biorhythm
and remember the Sabbath day, to keep it holy!

In nature, nothing occurs randomly, and everything depends


on everything. The Synthetic Theory of Evolution tries to
demonstrate that the living beings are not directly influenced by the
environment; consequently, we live in the cosmic ocean, without
being influenced by it. Yet, this is quite an unacceptable idea. The
Cosmos has its own rhythm, its own cyclic phases. People in
Antiquity were able to follow the movement of stars and even to
calculate the periodicity of some eclipses. All astral formations, all
stars should observe the cosmic rhythm. Even life, as a cosmic
phenomenon, has its own rhythm, i.e., the so-called biorhythm,
which sets the active and rest periods of the living beings.
Consequently, there are diurnal and nocturnal organisms. Change of
the biorhythm may provoke great troubles, or it may be achieved
only extremely difficultly, within long periods of time. The
biorhythm means action and, equally, rest.
To force the organism in view of attaining a continuously
increasing yield means to disturb one’s biorhythm, which will have

182
most severe consequences. That is why, remember the Sabbath
day, to keep it holy!
This means that nature has a rhythm of its own, which
should be necessarily observed. In ontogenesis, we enter life in a
fulminating rhythm while, in our old days, we move in a definitely
slower way. Organisms do not have a continuous activity. Some of
them are diurnal, others – nocturnal. Some flowers welcome the sun
rise, others open their petals at sunset. The nicatiana nods in the day
time, awakening only at sunset, when it opens its corolla and
releases its ravishing fragrance. This is the moment in which the
butterflies from the Sphingidae family, with their long probes, begin
to fly, in search of nectar and, why not, of their mates. The
biorhythm is a characteristic of all living beings. It is only man that
minimizes its role; more than that, some people have never heard of
such a thing, although they feel it, others – instead – are completely
reluctant, considering themselves above such conditionings.
Follow the biorhythm of nature, in the succession of the
ecological aspects of the ecosystems! Thus, one may feel the
prevernal time when nature, sleeping in the hard frost of winter,
under the immaculate mantle of snow, slowly sets in motion,
awakes and takes heart, becomes animated, and, later on, in the
vernal period, it consolidates the occurrence of the new generations
183
and fortifies its organism! One may now feel the accelerated
rhythm, at full gallop, of life in the summertime, followed by the
expectation – as early as the autumn - of the silence to follow, in the
hiemal time! All these occur according to a very precise algorithm,
no escape from this line being ever possible. The rest of the
wintertime, prepared in peace and silence, is perceived as a holy,
immutable succession. Repose is a side of nature, established by
God. If the bear prepares itself for winter’s rest (hibernation) in a
physiological way, in a similar manner with some animals, others
cannot stand the heat of summer and shift to the estival diapause,
which grants their survival.
What is to be expected whether these animals would not
observe the period of estival or hiemal diapause?
One should not forget, however, that not all animals estivate
or hibernate. Most of the birds cannot endure the harshness of
winter and migrate, in spite of the considerable efforts this action
involves. There migrates, as well, some species of mammals
(lemmings, reindeers) and insects. Lobsters migrate, too, to the
bottom of the oceans, although seasons’ succession is almost
imperceptible at such levels. Migrations represent biological
phenomena assuming a considerable consumption of energy, over a
brief period of time. For being able to face migration, animals need
184
a physiological preparation, equivalent, in a way or another, to the
repose period of other hibernating animals or to the rest period
imposed to humans – the seventh day.
The Biblical Report is not only a handbook of history or
religion, it is also a teaching book. How could one explain, to
somehow less civilized people, certain more subtle aspects of life?
How could one force them to obey certain principles, meant at
guiding their existence? By means of laws, possibly, although the
first social laws ever formulated referred to quite different interests.
That is why, in certain cases, the role of laws had been taken by the
holy books. Under different forms, these books teach the
behavioural and moral principles to be observed for attaining the
objectives had in view.
Remember the Sabbath day, to keep it holy. This is a
divine commandment. Interesting, indeed! It does not simply say:
”work and rest” or ”work at day and rest at night”. Instead, it is
simply a remainder that one should also rest. The fact that one
should first work is implicit. One should acquire no property
without working – no food, no peace, no social position. One does
not work exclusively for getting food, but for infinitely much more.
Man should be able to assure himself his food and his dwelling, his
clothes and his tools – as the social milieu requires from his part.
185
Work is imposed by the social background. Nevertheless, the same
social environment is expected to check the extent to which one
rests - a requisite for a highly qualitative work. In the case of
humans – once considering the exclusive condition of being a
bipolar, i.e., concomitantly a biological and a social being - the
social laws become biological laws. In nature, there exist, too, other
social beings (ants, termites, etc.), yet, in their case, the division of
labour develops according to quite different principles.
In the XXth century, a new science – Biorythmology –
resulting from ethology, has been developed. This science draws our
attention on the concept of biorhythm. Each living being has
a certain pulse of one’s life, formed and synchronized as a function
of the pulse of the nature within which one lives.
The biorhythm means synchronization of a living being’s
vital pulse to the vital pulse of the environment within which it
lives. As a living being, man adjusts each of his cells to the
planetary rhythm, to the day-night succession, to the sequence of
seasons, to Earth rotation movement around the Sun and around its
own axis, to the enigmatic influence of the Moon and of the solar
winds, to a multitude of other cosmic phenomena, possibly not even
imagined now, at the present scientific level of our knowledge.

186
Some new elements, enriching our knowledge on life and
universe – unthinkable for the previous generations - are
continuously appearing. Possibly, some of these aspects have been
already elucidated by other (terrestrial or extra-terrestrial)
civilizations. Some of their accumulations are written down in the
holy books, although we do not understand on the whole their deep
significance.
Human understanding on the structure and functionality of
man as a living being is continuously increasing. We come to
understand that man is the creation of his own efforts - a self-
sculptured statue. Equally, we have to understand that man has not
been created only for work. Man has also to rest. One may therefore
say that, for working well and for making progress, man should also
know how to rest. He works at day and rest at night, or vice-versa.
However, this is not enough. One should work for six days and
should compulsorily rest in the seventh. This commandment should
not be viewed fanatically. Not working does not necessarily mean
doing nothing, not even feeding and watering the animals – as some
of us do believe. Jesus Christ explained to us how should be this
commandment understood, without any exaggeration. Once these
aspects have been correctly understood in our mind, we have to
remember the Sabbath day, to keep it holy.
187
5. The row line of generations is continuous: honour thy father
and thy mother if you want to be respected to win honour from
your descendants!

Each descendent is genetically linked to his ancestors and, in


his turn, he may become the ascendant of a long row of generations.
In his tremendous book, entitled River out of Eden, Richard
Dawkins catches, in a literary – extremely plastic – manner, genes’
succession along generations. We are but a small ring along the road
of life. Essential is to join the life of this river. We enter life through
our parents and, later on, as parents, we give life to others.
Nothing is more important, during our existence, than this
very entering the river of life. That is why, one should pay respect
to one’s father and mother, as they introduced one in the cosmic
flow of life.
This is one of the subtlest, most interesting commandments.
Honour thy father and thy mother! – a commandment
applicable to all living beings, yet even more imperative to humans!
Individuals are the carriers of life. No living matter does
exist outside them. The living beings are the descendants of other
beings, they have had a father and a mother, or at least an
ancestor. The beings that multiply by sexual
188
reproduction have, all, a father and a mother, while those resulted
from asexual or vegetative reproduction have an unique parental
organism, an ancestor. The living beings are the carriers of their
parents’ genes who, in their turn, had received them from the
parents of their parents. Starting from the actual individuals of a
species, one could draw continuous evolutive directions, which
would form the so-called genealogical trees.
Starting from Adam and Eve, passing by Noah, the
genealogical tree could have been drawn until King David and, from
him on, up to Jesus Christ, the one born by Vergin Mary. This
means that we are not alone, we are neither the beginning nor the
end of some branches of the genealogical tree. We are the followers
of our parents and the ancestors of our children, the ones brought to
life by us, so that, for being respected by them, we have first to pay
respect to ours.
From an ecological perspective, things are a bit more
complicated. According to the theory formulated by Ludwig von
Bertalanffy, the material world is formed of systems. A material
system consists of either similar or differing elements, which
interrelate among them and form a whole. There may exist isolated,
closed or open systems. The biological systems are pre-
eminently open systems. The biological systems possess certain
189
characteristics, with lawful character, and which define them, such
as: integrality, dynamic equilibrium, self-regulation, the existence of
programmes, historical evolution, heterogeneity, etc. A heap of
sand is not a system, as the granules forming it do not depend, in
their existence, on each other. A stone, instead, represents a material
system, as it is formed of several elements connected among them.
In its turn, a system is being formed of sub-systems,
concomitantly with being part of a superior system. Therefore, a
hierarchy of systems does exist. If considering a living being, that is
– an individual, and analyze it from a systemic point of view, the
following hierarchical structure will be revealed to us: atoms –
molecules – macromolecules – organites – cells – tissues – organs –
systems of organs – individual entity.
The observation to be made is that all such systems are being
integrated in one another, up to the biggest one, which is the
individual entity. The systems integrated into one another form the
so-called levels of integration. In its turn, the individual is
integrated in bigger, supra-individual systems: populations,
biocoenosis, atmosphere.
On following the integration levels of a certain individual, it
may be observed that not all individuals may be characterized by
this hierarchy. There exist unicellular beings which are actually
190
genuine individuals, although they do not represent tissues and
organs. In such cases, the constitutive levels of an individual have
come to be called integration levels. Their main characteristic is the
possible absence of certain structural levels (tissues, organs, etc.).
The integration levels do not possess the attribute of
universality. Instead, all individuals belong to a species, all species
belong to a biocenosis, and all biocenoses are integrated into the
biosphere. Consequently, the supraindividual levels possess the
attribute of universality; that is why, they had been called
organization levels. Once known that no living matter may exist
outside the individuals, then it is obvious that the individual system,
too, represents an organization level.
The individuals do not live separately. They are organized in
populations or peoples demes. A deme is formed of some number of
individuals, among which interbreeding is possible. No matter how
large a population would be, no matter how inter-fertile its
individuals are, it might be also possible that no meeting among
them happens.
If the individuals should belong to a certain species, then a
species should be formed of at least one population.
When a species is formed of only one population, then the
two notions become synonymous. As a conclusion, one may
191
consider that the level superior to the individual one is the species,
or the population.
As to the human species – Homo sapiens sapiens - it is
known that all people living on Terra belong to it. This is a unitary
species, having no subspecies. However, the human species is
formed of several races (white, black, yellow, red, etc.).
Man is a social being. This condition assumes a certain
organization of the human society. People are organized in families.
Several families may form a clan, a Gipsy camp, a tribe, or they
may constitute communities (hamlets, villages, or towns).
Several communities or human dwellings may form a department, a
district, a county, or a region. Several regions may form the
province of a state, or even an independent state. Several states may
form a federation. Of course, this type of organization is of
administrative nature.
Human communities have developed and evolved as
depending on certain social elements, such as: communion of
language, religion, habits, etc. In certain human communities, such
elements may become dominant. Thus, there exist smaller or larger
human communities organized first according to their religious
faith, others as a function of their language or type of habits.
However, most of the human communities are heterogeneous;
192
within them, there may live together people with different religions,
people speaking different languages and/or people belonging to
different races.
Consequently, we, people, belong to a certain family, are
part of a certain human community, speak our native language (in
the ideal case, we are polyglots!), belong to a certain race and live in
a certain state. As any human being, we can neither choose our
parents nor the race, geographical area, historical period in which
we should have liked to live. Hazard (or God) places us in some -
better or worse organized, or even disorganized – family. It selects
some good or wretched parents for us, throws us in an oasis or in
a desert, a.s.o. In any case, we are born within a human society, so
that we become human beings in the middle of the humans
surrounding us, the ones who humanize us. Our genetic paste is
modelled by the people around us, firstly by our parents. Further on,
we come to depend on our material means, our instruction and
education, on our work. All races on Terra possess the attributes of
humans. No superior or inferior races do exist. The only differences
are the economic ones and those created - by different civilization
levels - among states, races and human communities. Native
children from Australia who - as to the civilization level – are living

193
in the Stone Age, behave in a perfectly normal manner once adopted
by American families.
Human genes support the accomplishment of normal people.
One should understand that, on its birth, the newly-born child is not
a human. It is a living being possessing all potential endowments for
becoming a human, instead it becomes human exclusively among
other humans, i.e., only within a social milieu. Accomplishment of
the norms of genetic reactions depends on the abilities of the
surrounding people and, equally, on the activity developed by each
individual in part. One is the result of one’s own work. Man is
actually a self-sculptured statute. Everybody belongs to a certain
race, which is not a reason of shame, but of pride. Everyone speaks
his native language, which, again, is not a reason of discredit, but a
glory, even if it is spoken by a reduced number of individuals. One
is absolutely free to learn as many foreign languages as one would
like. Everyone belongs to a certain religious confession, which
is the parents’, a fact that should also make us proud and not
ashamed. Giving up our parents’ religion and conversion to a
different one is, somehow, an act of betrayal. However, if a person
has come to understand that, according to his/her principles, another
religion seems more adequate to his way of living and of grasping
the world, that person is absolutely free to change the religion in
194
which he had been born. Be careful, nevertheless that, in such cases,
one should not manipulate you, impose certain religious concepts or
even buy you.
Our parents have not only given life to us, they also showed
us the human way. This is one of the main reasons for which we
have to honour them. Your family, your relatives and friends,
alongwith the school, the church and other social institutions, made
you a human entity.
You belong to a certain people, do not feel ashamed for that!
Do you want to contribute to increasing the prestige of your people?
You may do it freely, with all your heart, you will be respected for
that. Have you learned the songs, dances and customs of your
people? Then, do your best and make them known to other people
around the world, as well! You will be gladly accepted. Worth
mentioning here, again, is that a biological system possesses, among
other fundamental characteristics, that of heterogeneity. It would be
absolutely no advantage if all individuals within a species should be
identical. Actually, such a situation never occurs in nature, this is
the law. That is why, nations will never disappear (maybe, only
from an administrative viewpoint), no matter how hard try to
demonstrate this the supporters of globalization. Even if we’d come
to become an unique flock, with only one shepherd, speaking the
195
only one, official language spoken on Terra – which would be
extremely critical -, it is beyond any doubt that several languages
will survive. Even if ecumenism reaches the maximum of its utopia,
some religious beliefs will still remain. One cannot imagine an
united Europe, an European Union lacking differentiations among
the nations forming it, without preserving their religious convictions
or without maintaining religious differentiations. In such a case, this
would not be a united Europe, but an Europe subdued to another
nation.
Learn, instruct yourself and pay respect to your parents, your
people, race and maintain all the characteristics specific to the
community to which you belong! Learn to respect all these values, if
you really want to feel free, if you want to live a long life on the
earth, the one given to you by your Lord! The earth Lord has given
to you is the place where you had been born and modelled as a
human. It is true, one may be born in some place and become a
human elsewhere. Consequently, the place where one has become
a human is extremely important.
One may be born on a spaceship and be modelled as a
human on that very ship, and then brought to live on Terra. This
does not mean that one should not pay respect to one’s parents and,
to the same extent, to all the people around, who had contributed
196
to one’s formation as a human. It might have happened that your
mother died when bringing you to life, or that your father died
before you were born. This does not mean that you have had no
parents or, worse, that they should not have the respect due for
having conceived you.
In nature, each person is a defined individuality, belonging
to a certain nation, to a well-defined race (or even to a hybrid one),
being born in a certain geographical area and at a certain time. One
may choose any region of the Terra to live in, one may speak all the
languages of the world and prefer any religion one wishes, yet, one
will always remain the same individuality.
I do not think that there exists on Terra a single man that had
not asked himself why does existence exist? Why things are the way
they are and not different from how they are? Is there only one
world, or a multitude of worlds? I certainly do not know the answer
one reached but, it is for sure that each of us has asked himself, at
least once in one’s life: why have we been born to live in this
world? Does the world need us so badly?
We came into this world due to the existence of our parents
and we belong to it due to the will of the Heavenly Father. This, at
least, is a reason to pay respect to your parents.

197
6. Carnivora eat other animals, yet they kill not, they kill only
when they murder living beings which they do not eat; man can
have a similar behaviour, too! Thou shalt not kill!

We were talking previously of the fact that one’s coming to


life represents the most important moment of one’s existence. Once
initiated the way of life, one should reach maturity, conceive
children, that is, transmit further on the genetic dowry received from
the ancestors. Breaking of such a holy mission is a crime. As a
human being, breaking one’s life, prior to one’s being able to
procreate, is a great sin. One may fish along the whole year, but
fishing during the reproduction period, catching female fish when
they are filled with the “seeds” of life, means to kill.
Such a notion – to kill, killing – may be interpreted in quite
various ways. A carnivorous animal feeds itself with other living
beings. This means that the predator kills its prey and consumes it.
Without food, it could not live – it would die. Prey is predator’s
food. As a matter of fact, when eating its prey, the predator does not
kill, it only quiets its hunger. It is only if it attacks more animals
than it could eat, that it becomes a killer.
Man is an omnivorous being, who consumes anything. For
having meat, he has to sacrifice an animal, which might not be–
198
according to some – a murder; however, in different circumstances
– as depending on the moment of the animal’s sacrifice and of the
way it is accomplished - it might be a crime. If one takes the life of
a fellow man, being not urged by hunger, but by haughtiness,
wickedness, base interests, then he commits a crime. In certain
moments, man may become a killer, even if he is only sacrificing an
animal for having food.
Thou shalt not kill! This is bad!
Ecologically speaking, the relations among species are
structured on the trophic principle. Producers are the species that
make possible the existence of the consuming and parasite ones.
The producers transform the mineral substances, the water and the
CO2 into organic substances. These are created for being consumed.
Indeed they are, but not anytime and not anyhow. Among
producers, most important are the plants. What do they offer for
being consumed? The flowering plants offer – first – the fruit they
produce. Which is the role of fruit in plants’ economy? How do they
contribute to the appearance and growth of some new plants? A
most probably exact answer would be: in no way.
Although fruit may be extremely tasty, aromatic, and
equally nourishing, they have no contribution to the future seeds and
plants. And, yet, this is wrong reasoning. Fruit’s main function is
199
that of disseminating seeds. Animals may consume the fruit
completely, seeds included, or release the seeds and disperse them
into the environment. Generally, seeds are not digested (olive stone
and some other, very few seeds excepted), so that they may be
consumed as, anyhow, they will be released and spread. Yet, plants
do not offer only seeds for consumption.
Flowers provide nectar and pollen to the animals which
perform their pollination. Some of plants’organs may enter the
consumption cycle without affecting too much plant’s existence.
Equally, plants may be consumed on the whole. The ones which are
not consumed and die will be decomposed by microorganisms up to
final products, restoring to the environment the chemical elements
accumulated, or they will be consumed as such, in dry state.
Is therefore one entitled to talk of plants’ killing? Naturally,
the answer should be: no. And yet, if one picks up a flower before
the accomplishment of its reproductive function, one eliminates it,
which is equivalent to a murder. Well, one may say, however, that
the flower one had picked up may bring unexpected joy to a
suffering human being, or it may give rise to a secret love story, or it
may embellish a place, provoking the admiration of hundreds or
thousands of people. Its decorative function exceeds by far the
reproductive one. In such situations, one should talk not of a
200
murder, but by an action of bringing to good account. Such
reasoning may be undoubtedly accepted. And yet, how many people
walk in the open to admire the ecstasy of colours and fragrances so
generously provided by the clearings speckled with flowers,
charging themselves with beneficial energies for long periods of
time? However, many of them pick up large bunches of lowers,
only to assist to their withering, so that many of them are thrown
away even before reaching home. In such cases, their action is fatal
and nothing less.
Nevertheless, different situations may occur and,
consequently, different interpretations may be provided. Destruction
of a culture by fire, or by cattle’s or sheep’s grazing, especially
when this land is not in one’s possession, and has a different
destination, is actually an ecological crime. Thou shalt not kill! In
such cases, the word “murder” may be entitledly utilized.
Producers are consumed by phytophagous organisms, the so-
called first-order consumers. They transform the organic substance,
of vegetal origin, in organic substance of animal origin, thus
opening the way to several types of trophic chains, within the bio-
geo-chemical circuit. The intervention of the first-order consumers
is a must of our plannet. Yet, it is the phytophagous consumers that

201
may act as our worst enemies, as they enter the category of
prejudicial animals against which the war is total.
A rabbit may become dangerous for cultures of cabbage or
carrots, a deer may affect cereals or other cultures. If such situations
do appear, has the owner of the cultures the right to kill these
animals? Is this a murder or an action of protecting cultures? Do we
kill the Leptinotarsa decemlineata larvae and adults that attack
potatoe cultures, or do we protect the cultures? Which is the
difference between killing a rabbit, a deer or a Leptinotarsa
population? On second thought, the difference is immense. We do
kill the crows that attack our cultures, the starlings that consume our
fruit, the ibis birds and pelicans that devoure the fish of our ponds
and lakes. Does hunting mean killing or is it a beneficial
intervention upon nature, for regulating the density of certain
populations? Fishing is forbidden or is it considered as a necessary
and advantageous occupation? It depends on what do we fish and
when do we fish. If fishing means poaching, performed during the
interdiction period (i.e. prohibition, meant at assuring
reproduction), then an ecological crime is being committed, as no
irrational action conducted against nature is ever permitted.

202
Any intervention upon nature should be controlled, should
observe the laws of nature, being based on the concrete, scientific
knowledge of nature’s realities.
Discussion on the trajectory of the trophic chains may be
still extended. Thus, the phytophagous organisms are consumed by
zoophagous ones. A carnivorous animal lives by consuming
phytophagous animals. Top carnivora may consume other carnivora.
Is this a killing action? No, this is a way of assuring one’s food, and
not a murder.
Zoophagous animals can assure their food only by killing
others, and yet this is not a crime – if such reasoning may be
accepted. They kill, indeed, yet they commit no sin. Their nutrition
mode obeys the laws of nature. Specialization of their dentition and
of their digestive tube depends on the nature of their food.
Consequently, a rodent will never become a carnivorous organism,
or vice-versa. Necrophagous animals play an important role in
nature as they introduce into circulation – in a rapid manner –
corpses’ organic substances.
Even the most ferocious carnivorous animals of prey play
their essential part in nature. Predatory animals catch and
consume first the suffering and old animals, thus purifying the

203
species. However, they also catch and consume the young,
unprotected animals, which is not to the advantage of the species.
An interesting experiment has been accomplished by
American specialists, in an island of the Erie lake, where they had
brought deers and stags, eliminating all their predatories. Very soon,
the stags and deers multiplied and were on increase, occupying the
island on the whole. At a certain moment of time, an epizootis
occurred, and all stags and deers died. If, on the island, predatory
species had also lived, such things would have never occurred, as
they act – which is quite well-known – as sanitary species, as well,
thus contributing to enforcing the species they catch.
Animals have to assure their food. They kill only for eating,
that is, for living. It is only man that kills from different reasons,
most of them mean motivations.
It is not here the right place to develop the
argumentation on what killing means in the case of humans.
It is now the moment to analyze top consumers. They are
capable of consuming animals at any trophic level. High-levelled
consumers act as a real buffer system within biocenoses. They will
select their prey mainly from highly-dense populations, so that no
exponential growing of any species should be possible.

204
Consequently, the top predator plays a well-defined role within a
biocenosis.
Man behaves like a top consumer, as long as he may
consume animals from any trophic level. Therefore, we shall not
consider man a killer. An animal hunting for obtaining its food is no
killer. In the case of man, discussion should not be oriented towards
the consumption of human flesh – i.e., to cases of anthropophagy -
or to other types of crime. Discussed here will be not only the
consumption of meat. None of us will consider ourselves a murderer
only because one buys meat from the market or even sacrifices an
animal for consuming it. It is also true that nobody asks anything
about the conditions in which the respective animal had been
sacrificed. And yet, there are situations in which the sacrifice of an
animal may be viewed as a crime. If one has a pet, living in one’s
house, to which people in the house get extremely affectionate, an
animal which is almost a friend and for which the others are friends,
as well, can by no means be sacrificed. Such a situation might be
absolutely the reverse of a normal case of affection, with pets
involved. It is known that a great number of lambs are sacrificed,
especially for the Eastern.
However, if a child comes to love such a lamb, playing with
it and living near it for a longer time, the child would be simply
205
horrified to learn that his lamb is to be killed and then eaten. By no
means, the child would like to eat his pet-lamb.
The poacher, however, becomes guilty and will be
considered a killer if he shoots a pregnant deer, a female hare with a
whelp by her, or any other animal during its reproduction period. A
fisherman is a killer when he catches female fish with roe inside
them – the more so that prohibition periods are established exactly
for assuring reproduction.
Thou shalt not kill! This is a holy commandment, settled for
protecting nature and all its holy things.
Christian ecology, following the concepts of the Biblical
Report, teaches us to kill no living being, once we are not capable of
creating even the simplest, inferior creature. Why should we kill, if
we do not even understand the role played by each species? Why
should one kill an ant? Which is the harm it may do to you? Did it
trespass your area? Did it find the sweets so carelessly let by you
everywhere, unprotected, uncovered? Along its whole life, an ant
works ceaselessly, striving to gather goods for its collective family,
for the ant-hill in which they all live. In cases of danger, ants
sacrifice themselves for saving the life of their mates and their
dwelling. I was once in the forest of Dobrovat, together with a
colleague of mine, a university professor himself, too, and also with
206
several secondary school teachers of biology, during a stage of
professional perfecting of the latter ones. We met a large Formica
rufa ant-hill. As known by the specialists, these big scarlet ants play
an important part in protecting the forest against some prejudicial
insects. That is why, they may be utilized in the so-called biological
combat of some pests. For example, the Germans bought from
Romania several ant-hills of Fromica rufa, and put them in their
forests. We, instead, sold our ant-hills! Sold again! I described the
respective ant-hill to my teachers in biology, explaining them a few
things on the role ants play in nature. Later on, I observed that my
colleague produced a candle end, lighted it and put it in the middle
of the ant-hill. In a state of extreme confusion, the ants caught near
the candle, invaded it, climbing towards the flame. Once in its
vicinity, they turned around and began to throw their excrements
and the formic acid they produce, until they succeeded to blow it
out. This was an impressive show, indeed, the more so that several
ants had been burnt by the flame. Yet, no one gave in. Oh, God, this
is a great sacrifice, indeed! Then, why should one kill ants?
In spite of all these, some insects are great enemies to us.
They produce severe damages, they attck our state of health and
even our life. In such cases, one should necessarily intervene and
destroy such insects. There even exist some holy texts dedicated to
207
saints that protect us against damaging insects. Thus, in the akatist
addressed to our Pious Saint Parascheva, icos 9, says:
“Rejoice, you poisoner of wild beasts,
Rejoice, you killer of insects.”
Of course, here involved are the insects that act as a plague
against the work of man and, therefore should be eliminated.
As a worker, as a producer, one cannot simply stay and look
at the insects invading cultures, without taking any steps against
them. In such cases, one cannot speak of ecological crimes.
However, mention should be made of the uncontrolled
behaviour of certain people towards some animal. Thus, while
Indians consider that snakes are sacred beings and they do not kill
them, not even when they enter their houses, Occidentals manifest a
killing instinct whenever they see a snake, and they cannot but
follow and kill it. It is as if an ancestral apprehension would have
been written down in their genes, which urges them to kill a snake
the very moment they see it. However, snakes have their well-
established role to play in nature, even if our proto-parents
committed sin as tempted by a snake, we have to accept that their
extermination is a reckless action. Snakes maintain the equilibrium
of rodents, thus limiting the damages the latter ones would cause.

208
By the year 1880, millions of migrating pigeons (Ectopistes
migratorius) could be still found in North America.
Thou shalt not kill! This is a commandment one should very
carefully meditate upon, as it should be applicable not only to
humans but, equally, to the whole nature.
Man has extinguished several species of globe’s fauna,
simply by killing them. What does exactly mean to extinct a
species? Is it the elimination of a single animal, of a flock of sheep,
of a herd of cattle? How could one eliminate a whole species? It is
much simple than it seems.
The above-mentioned pigeons used to migrate over distances
of thousands of kilometers, from the south of Northern America up
to Canada. The flights of migrating pigeons covered, during their
long journey, a space of about 10-15 km in length and 3-4 km in
width. In the forests of Canada, millions of such birds could be seen.
They used to rest on the branches of the trees, breaking them under
their weight. People simply came and shot them down, others
simply gathered them from the branches of the trees, or killed them
with sticks, the dogs collected them – an unthinkable massacre!
Special railroads have been built up only for the transport of
these poor pigeons. A lot of people got rich from such business. A
new type of trade had been rapidly developed, banks had been
209
created for depositing the huge sums accumulated – everything
seemed perfect. So perfect, indeed, that, by 1920, the pigeon species
was already extinguished.
Unfortunately, this was not an unique case; many other
species had been destroyed by man’s recklessness. For example, the
sea cow - Rhytina gigas (Steller’s Rhytima) – a species formed of
thousands of individuals - was discovered on the shores of the
Behring Sea. Only a few years later, it was already eliminated from
Terra’s fauna, the last one being captured in 1763. Therefore, it is
quite simple to kill an entire species.
How many human populations had not been destroyed in
apocalyptic slaughters? How many people died as victims of the
Holocaust and of its cursed consequences?
Thou shalt not kill!

210
7. Sexuality is a strategy of reproduction. Its excessive
practising, outside the reproduction function, perversion of the
sexual function and homosexuality are against nature!

Sexed reproduction has occurred as a strategy necessary for


life’s evolution. In the beginning, it was manifested only during the
species’ periods of crisis. A clear-cut differentiation of the sexes has
been gradually developed, along several evolutive stages. Sexuality
results in procreation, that is, in the birth of successors. Some
animals, humans included, are characterized by continuous
sexuality, however it is only in the case of humans that it may be
experienced outside the reproduction function. More than that, some
anti-nature utilizations of the genital organs may appear.
Exaggerated sex, outside reproduction, leads to debauchery.
Be not a libertine! (Thou shalt not commit adultery!)
Dissoluteness results in loosing of one’s moral equilibrium.
The living nature exists in equilibrium. Do not go beyond this
equilibrium by giving credit to the pleasures of flesh and senses!
Reproduction is an attribute of the animated world. All living
organisms reproduce themselves, in one way or another. Normally,
the reproduction period appears in a certain biological stage. In the
animals with sexed reproduction, one can mention the so-called
211
rut time. Over this period, the mating function is accomplished. In
the case of humans, such time does not exist, as sexuality is
permanent up to a certain age, being followed by either menopause
or andropause. In such cases, coupling does not always results in
procreation. Exaggerate coupling, in the absence of procreation,
encourages debauchery. The menstrual cycle includes a period in
which mating does not permit reproduction, as either ovulation or
copulation is not possible, or the conception product is eliminated,
so that reproduction is not accomplished. In such cases, what
remains is only the carnal pleasure of the act. In several cases,
women resort to abortion for preventing pregnancy. In many
countries, abortion is legislated, although it means infanticide – an
extremely grave act. Carnal pleasures lead to debauchery. Making
sex may also become an occupation, a source of obtaining money or
an exploitation means. It is said that prostitution is the oldest
“profession” of the world – unfortunately, even nowadays it is
largely met, officially professed, sometimes under the control of the
powerful Mafia.
Debauchery produces not only defalcation of the function to
be accomplished by the act of reproduction, but also its complete
perversion. For avoiding conception, the sexual act may become
unnatural. Homosexuality, oral sex and other variants of making
212
sex, all against nature, are the result of dissoluteness. Sometimes, its
manifestations – such as pedophily, necrophily, zoophily, rapes,
followed or not by murder - may be similar to those of insanity, a
result of an abnormal sexual behaviour, the roots of which are to be
found in the slough of debauchery.
Which are the ecological dimensions of
dissoluteness?
First of all, destruction of the natural equilibrium, which
may occur at quite various levels, in quite various ways. One of the
ecological principles in force postulates that the number of
individuals forming a population (species) is indicative of its
prosperity or of its decline. Maintenance of the optimum number of
individuals is assured by some cybernetic, highly precise
mechanisms – adapted to the specific character of each species.
Breaking of the equilibrium may be caused by dissoluteness,
manifested in two different ways; either as a sub-populating
(ageing) phenomenon of the human population, or by supra-
population of certain communities.
Manifestation of the sub-population phenomenon may be
explained by the large-scale utilization of anti-conceptive means and
of abortions and, equally, by the practice of different types of sexual
perversions.
213
Thus, homosexuality attained fabulous ratios, being
protected, by legal means, within certain international institutions.
Starting from here, marriages between persons of the same sex are
now permitted, which jeopardizes the very basic cell of any human
community – the family. Sperm and embryo banks, although
beneficial, with rescuing effects for the human race, contribute– by
the manner in which they are managed – to the decline of the human
society organized and based on the concept of family.
As a basic unit of the human society’s structure, family is
nowadays threatened by multiple deadly perils. A quite
curious aspect will be presented in the following.
Some highly-mannered lady told me that the destruction of
families may be provoked, among others, by the selfishness of those
parents that cannot bear the separation from their children, as a
result of the latter ones’ marriage. They feel as if their daughter- or
son-in-law had stolen their child and, consequently, take all the
necessary steps for having him or her back. Thus, instead of trying
to consolidate it, they only destroy the newly-formed home. Special
stress had been laid, in a previous section, on the respect children
have to pay to their parents – yet, this is a reciprocal attitude. In
their turn, parents should honour their children and support from all
their heart the efforts made by the young ones for building their own
214
roof. This not only a specifically-human, but a generally-biological
law, as well. It is the attention for one’s progeny, manifested in all
groups of animals. Its significance for the intra- and inter-specific
relations occurring in all types of biocenoses is immense. In other
words, care for one’s progeny acts, too, as an ecological
commandment.
Nowadays, improvement of cloning techniques and the
realization of the first cloned beings may bring about the
disappearance of the biological families based on monogamy and
religion. One may already talk of aged nations, or of alarming sub-
populating phenomena within certain human communities. The
causes of such phenomena are multiple, however their roots should
be looked for in what we use to call debauchery.

215
8. Drawing out from nature more than one needs, reaping
untimely or destroying things uselessly means robbing nature.
Thou shalt not steal!

Stealing something that belongs to one’s fellow does not


honour one, even if it improves one’s existence. Stealing from
nature is much more difficult to explain. Within this background,
robbing does not mean stealing some melons from a culture, or
hiding of a sack of cereals in the threshing time. This is stealing,
too, yet it is only some owners that suffer losses. Plundering nature
means damaging it, or destroying some goods that might be
beneficial for future generations. In Romania, at Copsa Mica, gold
has been extracted for thousands of years. Licensing the gold-
bearing land to some strangers, for exhausting, in a few years, the
existing natural resources, means robbery.
Creation and organization of large maritime fleets for
hunting cetaceans – resulting, obviously, in the extinction of some
species - is nothing else but stealing from nature, robbing nature.
Thou shalt not steal!
What does “do not steal from nature” mean? Not stealing
the work and property of your (known or unknown) fellow men is
part of human ethics, its non-observance being punished by the
216
Decalogue. What means, instead, to plunder nature, to attack
protected or non-protected ecosystems?
Fishing is permitted to everybody, even if an authorization
has to be paid. Drawing out something from nature, no matter
you paid or not for this, is the same, from the viewpoint of nature.
Do higher amounts of fish occur? Then, fishing is allowed. Has the
number of cynegetically-interesting animals increased? Hunters’
intervention is permitted, of course under the direct, scientific
surveillance of the specialists. Any illegal intervention means
poaching, that is stealing from nature. Of less interest here is the
robbery of the poachers that avoid to pay the necessary taxes. In our
opinion, one steals from nature when intervening in a period of
prohibition (either during the reproduction time, when reproducers
are under protection, or during the period of a population’s
recovery). Fishing in the prohibited time is a crime against fish
populations. A crime, too, is to kill a deer during its gestation
period. Man should not be capable of committing such crimes, and,
yet horrible things of this type do happen. Robbing nature is
extremely grave, as inducing severe disequilibria in the ecosystem.
One may steal from a corn field which does not belong to
him or may harvest a ripe field of cereals – this affects only the
economic condition of the owner, but not nature as a whole.
217
However, entering a natural reservation or a virgin natural
ecosystem (such as the Amazonian woods), and taking out from
there plants or animals may cause irreversible damages. The action
of harvesting a cereal field before its reaching full maturation, once
known that it had been destined to produce cereals for
consumption, means also robbery.
Nature has its own rhythm, its own ”scope”. That is why, do
not intervene or act against nature!
Within the human society, the action of stealing is judged
versus the damages suffered by the owner and, equally, versus the
value of the stolen objects. In nature, instead, robbery is appreciated
by the disequilibrium provoked in ecosystems.
Animal do not steal from nature when they take their food.
In the ecosystems in which no human intervention has ever
occurred, natural adjustments may be noticed, which assure the
optimum number of individuals, as a function of the available
amounts of food. Birds of prey deposit their ponta at intervals, hatch
beginning with the deposition of the first egg. Nestlings will hatch
also at intervals and, depending on the amount of food available,
will live or die. Such actions are adjusted by means of certain
cybernetic mechanisms of the feed-back type. Man’s intervention in
nature, in the form of robbery, results in disequilibria or in the
218
jeopardization of certain populations. Even in the case of bee
families, extraction of a too large amount of honey may cause bees’
starvation and destruction of the whole family.
This means robbery. Ecological robbery provokes
considerable damages to nature, being thus extremely dangerous.
Most probably, even more serious than the damages provoked to
people by robbery. In both situations, robbery is punished by the
divine Decalogue. Thou shalt not steal!

219
9. Do not distort information of any type; thou shalt not bear
false witness against thy neighbour!

Communication is an attribute of the living world. Any


living being has the ability to communicate with the fellows, to
initiate a dialogue with the immediate neighbourhood and with the
universe. Communication may be accomplished in several ways, by
signals and signs. Biosemiotics provides infinite possibilities of
communication in the living world. Generally, the signs and signals
start from the surrounding reality and they reflect reality. It is only
in few cases that reality is distorted and presented in a manner
capable of bringing benefits to some individual, to the detriment of
another. It is only man and a limited number of species that resort to
lies for solving critical situations or for obtaining advantages.
In the situation in which man distorts reality, as to the
condition of a population or of an ecosystem, for the obtainment of
some mean benefits, this may result in considerable damages
brought to nature. Equally, deformation of reality may cause great
troubles to our human fellows, as a result of some false evidence.
Thou shalt not bear false witness against thy neighbour!
Lie represents a severe infringement of human ethics.
It depends, nevertheless, on the nature of the lie, on the scope for
220
which it had been told, on the circumstances in which it had been
launched. A lie may save one or, on the contrary, it may provoke
that person’s death. The best example is provided by the immense
number of people that died in prisons or concentration camps, as a
result of the legalized lies pronounced by persons entitled to do this.
In the case of animals, lie constitutes a test of their
intelligence (an IQ test?) For centuries, the general belief has been
that it is only man capable of telling lies, that it is only man that is
able to detach himself from the concrete reality, feign a certain
fictional scenario, and exhibit it as reality. However, it seems that
some of the animals may produce lies, as well. Up to now, it is only
the chimpanzee that had passed the lie/liar test, once this monkey is
capable to find solutions for deceiving either man or its fellows. The
chimpanzee has passed, too, the intelligence test represented by the
mirror. If, for building up a lie, a certain level of intelligence is
necessary, along the evolution of the human society the lie had
become such a considerable peril, that it became necessary to have it
incriminated in the Decalogue. A false truth may cause troubles to
both individuals and to entire human communities. Guilty is,
of course, the one having launched it, although, in quite frequent
situations, blamable, too, are those who take it for granted (the more
so if they know, or, at least, suspect it of being false). It is also true
221
that some lies are built up so well, that may be mistaken for the
most reliable truth. It is exactly from such considerations that the
Decalogue interdicts false witness.
It is beyond the scope of the present study to analyze the
negative consequences of false witness/perjury. Some lies are now
part of our history – “the lie shares the king’s table” – as a
Romanian poet put it in one of his poems.
Which are the ecological dimensions/implications of the lie?
The social relations, starting with the ones established among
individuals, up to those developed among states and large human
communities, are all based on direct communication, on sincerity
and reciprocal trust/confidence.
Inter-human relations represent the basis of human
behaviour. Here involved is the behaviour of individuals, human
communities and even states. The manner of behaviour may bring
about major interventions in people’s way of living, in the
configuration of ecosystems or even in planet’s safety.
It is by now no secret to anyone that the mediatic war,
launched against Iraq, had been based on disinformation (i.e., on
lie). Numerous false evidence had been spread, then actions in force
were launched. The fact that the military actions that provoked
thousands of human losses, in parallels with affecting the structure
222
of ecosystems over large territories were based on false evidence –
which are now of no interest for anybody, as if nothing had
happened, is extremely grave. The conclusion to be drawn is that the
lie is by now strongly rooted.
Thou
shalt not bear false witness! This is a major commandment, as
perjury may cost human lives, provoke the extinction of species on
our planet, and/or irreversible modification of certain systems.
Consequently, the interdiction of perjury becomes a first-class
ecological commandment for all types of human activities.

223
10. Each species has its own needs, the ecological niche which
delimitates it from another species, so that it may survive and
live peacefully; just leave things as they are, thou shalt not covet
any thing that is thy neighbour’s!

If looking carefully around us, one may easily observe that,


in most of the species, children are endowed, as early as their birth,
with all the organs and necessary potentials for their biological
survival. It is only in the case of humans that the baby enters the
world wholly unprepared to live by itself, naked, with no defense or
attack weapons, incapable to walk by itself and to follow its mother.
As righteously observed by the ancient Greeks, man is alike
the other animals, yet he is weaker, less prepared to combat, for his
survival, with the other species, if considering the scarce weapons of
his physical endowments –or, at least, this is the image created by
the myth of Prothagoras. According to the legend, Epimetheu
endowed all animals with several abilities and natural defense
weapons, forgetting the human, whom he let in the world naked, no
strong teeth, no fur, no claws. Luckily, Prometheus stole the artistic
skill of Hephaistos and Athens, as well as the fire from heaven,
and thus “equipped” man, helping him to survive.

224
It seems that, having nothing of his own, man got
accustomed to take from the others. However, although he gets
everything he needs from his family, man still pines for the goods of
the others. Unfortunately, this refers not only to food or clothes – as,
indeed, there still are poor people – but to more precious/valuable
things. Some of them even desire another one’s wife.
Thus, thou shalt not covet any thing that is thy
neighbour’s.
What does really mean to wish nothing of what belongs to
your fellow man?
Each community (natural association) is being built up by
species’ co-evolution. That is why, each species has its exact/own
position in nature. This does not mean that a species is bound to live
only in and exclusively in the area of its origin. On the contrary,
some species get naturalized extremely easily in distant places from
their genetic center. The notion of “genetic center” has been
introduced by the genetician Nicolae Vavilov, for explaining the
fact that a species is being formed in interaction with the species
with which it lives together. However, the idea is that each
community should be maintained, as far as this is possible, in its
natural structure. The introduction of new species may cause
disequilibria and, hence, considerable negative consequences.
225
From an ecological perspective, one should understand that
the actual structure and configuration of nature is the result of its
continuous evolution along billions of years. As known, the whole
evolutive process advanced in agreement with the evolution of the
geographical landscape. Also known is that evolution has
determined the actual structure of certain ecosystems and of the
relations among species.
Thus, Australia “managed” its fauna as a function of the
physical, geographical, climatic and - especially – biological
characteristics. Introduction of the European rabbit, of the dog and
of other species caused grave disorders, up to the elimination of
some autochtonous marsupial species.
Introduction of the African bee in South America resulted in
the elimination of the autochtonous bee – known as extremely
aggressive.
As a culture plant, the potatoe became a cosmopolitan plant,
in spite of the fact that, in many regions, it had not been naturalized,
remaining only as a cultured plant. Instead, very soon after its
introduction in Europe, the Colorado beetle (Leptinotarsa
decemliniata), which produces enormous economic losses, was
easily naturalized. Potatoes’ price still remains high, as a result of

226
the costly chemical treatments that should be applied for combating
this pest.
Thou shalt not covet any thing that is thy neighbour’s!
How shall we translate this commandment if applied to nature?
Each species has its own genetic center, which is its place of
occurrence and formation. In time, gradually, the species extends its
area. Besides the cosmopolitan species, each species has its own
territory. No matter how large this would be, its overstepping
would create serious problems for the species. In the genetic center
of its birth, the species had been formed in interrelation with the
other species. The number of individuals forming a population
(species) is directly related to the result of the competition engaged
with the other species.
The number of individuals within a species is indicative of
the progress or regress condition of the respective species. Each
species’ formation is a function of the successive climatic
conditions and of the geographical landscapes having occurred
along the geological eras. Depending on them, each species has
certain living requirements and a certain position among the others.
On one side, it controls the species on which it depends for
procuring its food, on the other side, it is – in its turn – controlled by
a series of natural enemies. This means that man, too, should
227
feel accustomed to the place in which he, his fathers and
forefathers had been born and had lived. Being born and living at
tropics is different from being born and living at the polar circle…
which does not mean that changes between the human populations
of such areas are not possible or that they should not be accustomed
to live and feel comfortable in a quite different place of the globe.
And yet, one’s native place is the most favourable. The vegetables
and fruits from one’s native land are most easily assimilated, along
with other native products. There does not result from here that
bananas or oranges would do us harm, however our fruits are more
adapted to our organisms and to our way of living. One should
understand for ever that, indeed, what is yours is truly yours, as
if it would be part of you. Which also means that you should not
covet any thing that is not yours!
If each biocoenosishas had a historical evolution, if the
species of a biocoenosishave consolidated their interrelations along
billions of years, this means that, along their existence, they depend
on one another. And it is exactly these interrelations that maintain
the natural equilibrium in a natural environment untouched by man.
There exists a multitude of factors that control and maintain natural
equilibrium. Introduction of one or several new species within a
biocoenosismight provoke serious disequilibria. It is exactly what
228
happened when Leptinotarsa decemlineata had been introduced in
Europe or when the placental rabbit had been brought to Australia.
This means that one should never covet anything that does not
belong to one’s way of living. Ecologists know – they had learned
this lesson well – that, in nature, one should not intervene – that is,
introduce or eliminate anything, without predicting the possible
consequences of such actions. Involved here are the natural
ecosystems as, in the artificially-created ones, quite various species,
functioning outside the control of natural equilibrium – have
occurred.
If, in a certain area of the world, a species is prosperous, this
does not mean that the same will necessarily happen in a different
region. Thou shalt not covet anything that is thy neighbour’s!
To an even greater extent, this commandment hints at the
relations among the states of the globe. We are talking here of
political Ecology and ecological Politics. Political ecology should
promote some truly human relations among peoples and, generally,
among all the existing human communities. In their merciless
greediness, some nations feel entitled, in the name of some
fabricated principles, to develop “democratic” actions – the
motivations of which is their secret – such as to invade other states,

229
to change their government or, even more unacceptable, to
infringe upon their natural richness.
The mediatic war initiated by such states makes efforts to
present such profiteers in the most favourable light, so that the
genocide they actually commit to appear as a noble, disinterested
action.
Greed and the desire to take possession of the riches of other
nations have been the real motivation of many wars among peoples,
which represents an extremely grave non-observance of the above
commandment.
Each people has a territory of its own, and a geographical
space of its own, well-delimited along its history. This does not
mean that part of the human population cannot migrate towards
other states. On the other side, along the history, forced
colonizations of some human communities occurred. The false
pretensions of a minority population of declaring its territorial
autonomy, within the geographical space occupied by the people
that host it is nothing else but non-observance of the divine
commandment now under discussion. Such a minority becomes a
tentacle of the nation to which it belongs, expressing the desire of
the latter one to occupy new territories, or to enlarge the space of its
mother nation.
230
Another side of this commandment refers to the fact that one
should not want either the material, or – equally – the spiritual
riches of one’s fellow man. In fact, involved here are not one’s
fellows, but one’s close person. Who is one’s near person? The
people with whom one has the most frequently occurring relations,
be them close relatives, colleagues or friends. Close relatives might
benefit from some material advantages, if considering the kinship or
the parental relationship, once such advantages are distributed
according to certain principles or requirements. To covet to the
goods of thy neighbour means, in such situations, to infringe some
well-established principles, which might provoke unexpected
reactions. How many crimes have been committed because of the
family goods were coveted by too many? In the relations with the
colleagues beside whom one works day by day, a certain social
hierarchy –known and accepted – is in force, functions and jobs
being distributed according to certain rules ( even if they are quite
frequently ignored), merits are obtained – naturally - as a function of
the results obtained, of the amount of work performed, a.s.o. To
claim that another one’s rights should be granted to you is a very
grave mistake.
Friendship is possible only if based upon reciprocal,
bilaterally accepted relations. True friendship excludes any material
231
or social interest. Friends help each other unselfishly and open their
hearts to one another. To encroach upon the material possessions
of one’s friend, to his wife, to the social advantages he might offer,
is nothing else than to give up one’s human condition.

232
AFTERWORD
(THE ECOLOGICAL PLAGUES)

Each time I watch the TV images on the natural disaster


provoked by the earthquake in South-East Asia - December 2004 – I
feel equally touched and powerless. Emotions are still unbearable
when I hear the ever-increasing estimations on the number of human
losses. Paradoxically, no dead animals have been reported. This
means that, in a way or another, they felt the imminent danger,
announced one another and escaped.
Humans, instead, have had a different behaviour. I know that
it is still impossible to avert human population on the imminent
production of a 9o Richter earthquake, even at least 2-3 minutes
before its occurrence. Such a notice could save many lives.
However, the most incredible thing, which I cannot accept in any
way, is that people had not yet learned the simple fact that, after an
intense submarine earthquake, killing huge waves, of the tsunami-
type, are always producing.
Production of such waves cannot only be recorded by the
modern techniques now in current use but, even more than that,
their advancing may be followed, too. That is why, the blamable
233
absence of any reaction from the part of the authorities, in the
territories affected, is unaccountable to me.
Nowadays, when incredibly ultra-sophisticated and rapid
mass media means are at hand, giving no notice to the population, at
least two hours prior to waves’ advancing, is simply a crime. How
has this been possible? We learned to build anti-atomic dug-outs
and nobody has ever imagined that tsunami-refuges are also
necessary? Mankind has to be taught how to behave in critical
situations. The leaders of the countries affected by disaster should
explain their incompetence and the necessary steps should be
immediately taken.
Such phenomena are not new, they have occurred several
times along the history, yet people still did not learn how to cope
with them. The volcanic eruptions and catastrophic earthquakes that
have alternated along the history are nowadays perceived as
legends, myths, without bringing about a modified behaviour.
Instead, animals did learn. Sinking of Atlantis and the disaster
having accompanied it appear to us as a myth lost in the darkness of
history. It seems that learning is a hard-to-accomplish process
within human communities.
It is exactly for this reason that God felt obliged to deliver to
Moses the Tables of Stone, hoping that the men and women would
234
learn to obey the written down commandments. If the Holy Bible
had included teachings on how people should behave in case of
tsunami and earthquakes, maybe such an immense loss of human
lives would have never happened.
People learn with difficulty and their reactions are slow.
Under discussion now is a natural calamity. However, how
many ecological disasters have been provoked by human
intervention? They simply passed, as if they had never happened.
After the atomic disaster of Hiroshima and Nagasaki, how did
mankind react? In no way. Atomic arming has been proliferating,
instead of being forbidden, while some more powerful states
arrogate to themselves the right to possess and utilize such weapons.
On an increasingly larger scale, such weapons are being commonly
utilized in the present wars, which became total, the notion of battle
front being already obsolete. Once again, how does mankind react to
all these? … Nowadays, when a cosmic, punctiform target may be
hit with highest precision, how could one accept the attacks –
“motivated” by the war under development – launched against
hospitals, temples, schools or, simply, wedding parties? The only
answer should be: NO, and yet, reality is wholly different.

235
What did mankind learn from the too many ecological
calamities it has provoked along the history? Did ever mankind
learn anything from such misfortunes? Apparently not.
Chemical combat against the damaging insects produced one
of the most dangerous scourges of the contemporary world -
POLLUTION.
Super-industrialization is a threatening to mankind from
another direction. One of its most obvious effects is the alarming
increase of the CO2 amounts and perforation of the ozone layer,
which protects us against UV and cosmic radiations.
On the other side, the exponential development of
monocultures in agriculture, application of inadequate irrigation
systems and large-scale utilization of overdosed amounts of
fertilizers cause soil’s degradation along immense surfaces.
Pollution’s exponential increase jeopardizes the very purity
of the drinking water, concomitantly with affecting oceans’ and
seas’ waters. The phenomena of waters’ bloom are indicative of the
too high pollution level of both sweet and marine waters.
Man’s uncontrolled behaviour led to the extinction of
hundreds of plant and animal species, provoking, finally, reactions
at worldwide level, standing up for the protection of biodiversity.
We do hope that such actions will be successful!
236
Of increasing concern is also the rhythm in which the woods
of Amazon’s “green ocean” are now subjected to massive
deforestations. If such a disaster will not be stopped in time, the
whole biological equilibrium of the planet would be irremediably
affected.
Exploitation of the natural resources witnessed, in recent
decades, an exponential increase. Maintenance of such an
irresponsible rhythm will soon provoke exhaustion of all soil’s and
subsoil’s riches, and orientation towards the resources of the oceanic
abysses will soon follow. Consequently, a joint action has been
launched, at global scale, for mankind’s sustainable development, as
a last attempt of saving us all from the disaster brought about by
the irrational exploitation of the natural resources.
The greatest threat for mankind is, nevertheless, the dangers
of social nature. Propagation of violence, prostitution, pornography
and the disregard manifested towards the idea of family is a most
severe menace to mankind’s traditional social organization. Here
again, in the absence of determined reactions, the effect can be but
disastrous.
All these observations catch only glimpses of the actual,
uncontrolled human behaviour. Quite paradoxically, they are
manifesting concomitantly with numerous accumulations of the
237
human genius, manifested in scientific and technical domains.
Such achievements, attaining unexpected heights, continue to amaze
one, and it is our hope that they will throw into shade the
uncontrolled, insane actions of some of our fellows.
It depends on the way in which the reverse of one and the
same medal is viewed: in an optimistic or in a pessimistic manner.
Do we keep going on as before, pretending that we do not see the
danger smouldering in the inmost depths, or have the courage to
stop it and dare to put things in order?
It is beyond any doubt that people know and feel all such
aspects, however, they still disregard them, or adopt an irresponsible
attitude – quite similar to the way in which some of us have
approached the danger of the tsunami waves.
God gave to Moses the Tables of Stone, asking him to make
His learning known to and obeyed by the people.
The divine commandments should represent the basis of each
person’s behaviour towards both God and his human fellows.
However, it seems that they are less and less known, and even less
observed by our fellows.
Based on the Divine Commandments, the author attempted
to put into evidence certain aspects regarding man’s behaviour

238
versus nature, and to give them expression in the form of
commandments of the Christian ecology.
Disregard and non-observance of such recommendations,
and further irresponsible submission to satanic impulses against
nature and God, from the part of our fellow men will finally unlash
the divine wrath, which might be manifested as an ecological
apocalypse.

1. Threatening coming from the sky


The continuous disintegration of the ozone layer jeopardizes
life in the affected areas, as a result of the UV and cosmic
radiations, which are not filtered, any more.
Another danger is represented by the accumulation of wastes
in the cosmic space. Such wastes (resulted from the thousands of
satellites launched on various orbits, as well as from the destruction
of numerous cosmic ships) will soon come to represent a
real threatening for the human race, representing a very difficult
obstacle for cosmic ships in their way towards galactic trajectories.

239
2. Threatening coming from the abysses of seas and
oceans
Seas’ and oceans’ abysses have already become deposits
for nuclear residues as well as for some highly toxic and hardly
destructible chemical substances. By now, the toxic and radioactive
substances accumulated are sufficient for poisoning and degrading,
for at least five times, the waters of the Planetary Ocean.

3. Threatening coming from the Poles


The uncontrolled increase of the CO2 accumulations will
provoke ultimate installation of the greenhouse effect. Such an
effect of the CO2 concentration will cause an increase of
temperature at global level, resulting in polar glacial caps’ melting
and, consequently, destructive floods. More than that, some oceanic
currents might be possibly affected, a phenomenon with still
unimagined consequences.

4. Threatening coming from the soil


Soil’s intensive and irrational exploitation, in agriculture,
will induce either its exhaustion or its salting (as a result of
inadequate irrigation systems) over large surfaces. Consequently,
first green, and then total ”deserts” will appear.
240
Although mankind has in its hands all the possible means for
keeping deserts under control and, even more, for progressively
reducing them, the arming race, the struggle for world’s hegemony
and for easy, rapid enrichment hinder such miraculous interventions.
It is known that under the largest desert of the world –
Sahara – the largest sweet water sea on Terra is occurring. And yet,
the desert advances at an alarming rate, covering new surfaces and
thus causing the death of millions and millions of human and animal
organisms.

5. Threatening upon the water resources


The danger of drinking water’s exhaustion is already taking
roots, putting at stake the very normal occurrence of life on the
Terra. The resources of sweet, unpolluted water are drastically
reducing, while the eutrophization phenomenon is by now
manifesting not only in the continental sweet waters but also in
marine and oceanic waters. As a result of the intense bloom of the
phytoplankton, one may perceive, over some time period, the
existence of a real “desert” in waters - a consequence of
zooplankton’s absence. Considering the law according to which ”
everything should go somewhere”, the above-mentioned
effect is transmitted on the trophic chain.
241
6. Social threatening
The social disaster represented by breaking and undermining
of the human biological families (known as basic cells of all social
structures) might have an apocalyptic effect upon mankind’s very
future.
If the process of globalization will be successful, it will
possibly degenerate in the hegemony of one or few states over the
others and, consequently, the ratios of the social catastrophe will by
far exceed the ones of fascism and communism, taken together.
Equally dangerous might be the alternative in which
ecumenism will be replaced by a single religion – be it one of the
already existing, or a new one.

242
SUMAR

Introduction…………………………………………………131

Nature is unitary, perfect and inextricable: modify


it not according to your immediate liking or interest.
n nature, everything is connected to everything ....……...….156

2. Each being has its own structure and image, as


depending on the species to which one belongs, to
the role it plays and position it occupies in nature:
try not to change one’s image according to fashion
- thou shall not make unto thee any graven image! …...……163

3. Nature is unitary, operating according to some rigid,


perfect laws; thou shalt not take the name of the
LORD thy God in vain! ………………………….…………170

4. The Cosmos has a rhythm of its own, while life has


a biorhythm adapted to the cosmic rhythm; keep
the biorhythm and remember the Sabbath day, to keep
it holy!............................…..………………………………..182
243
5. The row line of generations is continuous: honour thy
father and thy mother if you want to be respected to
win honour from your descendants! ……………………...188

6. Carnivora eat other animals, yet they kill not, they kill
only when they murder living beings which they do not
eat; man can have a similar behaviour, too! Thou shalt
not kill! ……………………………………………………198

7. Sexuality is a strategy of reproduction. Its excessive


practising, outside the reproduction function, perversion
of the sexual function and homosexuality are against
nature!
……………………………...………...…………………….211

8. Drawing out from nature more than one needs, reaping


untimely or destroying things uselessly means robbing nature.
Thou shalt not steal! …………………………………..……216

9. Do not distort information of any type; thou shalt not


bear false witness against thy neighbour! ..……………...…220

244
10. Each species has its own needs, the ecological niche
which delimitates it from another species, so that it may
survive and live peacefully; just leave things as they are,
thou shalt not covet any thing that is thy neighbour’s! …….224

Afterword (the ecological plagues)………………………....233

245