PROBLEME DE ECOLOGIE

GENERALÃ SI UMANÃ

IASI - 2003
Referenţi ştiinţifici:
PROF.DR. GHEORGHE HASAN
PROF.DR. MIRCEA VARVARA

Tehnoredactare şi grafică computerizată:

ATODIRESEI ELENA ALEXANDRINA
 CUPRINS

Cuvânt înainte …………………………………………………………………………….. 5

Prefaţă ……………………………………………………………………………………... 7
Introducere ……………………………………………………………………………….... 11
Organizarea sistemică a lumii materiale ………………………..…………………………. 15
Clasificarea sistemelor …………………………………………………………….. 15
Însuşirile sistemelor biologice ..…………………………………………………… 15
Caracterul istoric ……………………………………………………………… 15
Caracterul informaţional ……………………………………………………… 16
Integralitatea ………………………………………………………………….. 16
Echilibrul dinamic ……………………………………………………………. 17
Programele ……………………………………………………………………. 17
Autoreglarea ………………………………………………………………….. 18
Heterogenitatea sistemelor biologice …………………………………………. 19
Caracterul fractal al sistemelor biologice …………………………………….. 19
Fenomenul de bifurcaţie ……………………………………………………… 20
Organizarea ierarhică a materiei vii ..……………………………………………………… 21
Ierarhia şi evoluţia sistemelor biologice ….……………………………………….. 22
Nivele de integrare ale materiei vii …………………………………………... 22
Niveluri de organizare ale materiei ………………………………………….. 23
Tipuri de ierarhii biologice …………………………………………………... 23
Principii ale sistemelor biologice …..……………………………………………... 29
Nivelele de organizare ale lumii vii ...….…………………………………………………. 31
Nivelul individual ……...…………………………………………………………. 31
Integralitatea organismului …………………………………………………… 32
Individul uman ca rezultat al zestrei ereditare şi al mediului
său de viaţă …………………………………………………………………… 34
Nivelul populaţional …………..………………………………………………….. 36
Populaţia (specia) ca nivel autoreglabil ………………………………………. 38
Specia prezintă o evoluţie istorică ………………………………………. 39
Interacţiunile populaţionale …………………………………………………... 40
Nişa ecologică ………………………………………………………………… 41
Elemente de structură şi de dinamică a populaţiilor ……………...…….………………… 44
Fenomenul de migraţie ……..…………………………………………………….. 54
Evoluţia demografică a populaţiei umane ……………………………………. 55
Mişcarea naturală a populaţiei României …………………………………….. 59
Nivelul biocenotic ……………………………….……………………………………….. 67
Trofoecologia ……………………………………………………………………… 67
Integralitatea biocenozei ……………………………………………………… 72
Relaţii legate de protecţie …………………………………………………….. 73
Evoluţia biocenozelor ………………………………………………………… 74
Analiza sinecologică a principalelor specii din biocenoză …..…………………… 75
Indici statistici ………………………………………………………………… 75
Indici analitici ………………………………………………………………… 77
Indici sintetici ………………………………………………………………… 79
Indici de diversitate …………………………………………………………... 80
Biosfera ……………………………………………………………………………………. 83

3
 Substanţa vie din biosferă …………………………………………………………. 84
Biosfera şi metabolismul planetei …………………………………………………. 84
Noosfera ……………………………………...……………………………………………. 86
Ecosistemul …………………………...…………………………………………………... 90
Structura orizontală a ecosistemului ………………………………………………. 93
Structura verticală a ecosistemului ………………………………………………... 94
Structura ritmică a ecosistemului …………………………………………………. 95
Succesiunea ecologică …………………………………………………………….. 97
Biomul ……………………………………………………………………………………. 100
Ecosfera ……………………………..……………………………………………………. 101
Legile ecosferei ………………….……………………………………………….. 104
Teoria Gaia …………………….…………………………………………………………. 106
Tendinţe ale biologiei şi ecologiei moderne ……………………………………………... 109
Ecosistemologia sau dimensiunile ecologice ale vitalului ………………………... 112
Omul este o fiinţă multidimensională …………………………………………………….. 114
Este Omul un animal? (un mamifer superior?) …….……………………………... 114
Poziţia omului în regnul Animalia ………………...…………….………………... 115
Asemănările şi deosebirile dintre om şi maimuţă ………………………………… 119
Analiza comparativă a omului cu maimuţele antropomorfe ..…………………….. 122
Sensul evoluţiei umane ……………………………………………………………. 125
Originea şi evoluţia cariotipului uman ...………………………………………….. 130
Direcţii evolutive în lumea Primatelor ...………………………………………….. 132
Semnificaţia evolutivă a lui Ramapithecus ………………………………………. 137
Australopitecii şi semnificaţia lor evolutivă ……….……………………………… 138
Arheantropii şi semnificaţia lor evolutivă ….…………………………………….. 142
Paleantropii şi problema poziţiei lor în filogeneza umană ...……………………... 147
Neantropii şi semnificaţia lor evolutivă …………………………………………... 153
Evoluţia umană şi ambianţa climatică …………………………………………………… 156
Omul este o fiinţă producătoare de cultură …..…………………………………………… 160
Dileme privind veriga de legătură .……………………………………………….. 175
Complexul energetic al corpului uman ……..…………………………………………….. 178
Definiţia şi măsura sănătăţii …………...……..…………………………………... 184
Influenţa elementelor atmosferice asupra fiziologiei umane ……………………………... 187
Ecologia şi dezvoltarea durabilă în aşezările omeneşti .………………………………….. 200
Între ecologia de profunzime şi cea socială …………………….………………………… 204
Societate civilă, cultură ecologică şi ecoconştiinţă ……………..………………………… 209
Bibliografie ……………………………………………………………………………….. 219

4
 CUVÂNT ÎNAINTE

Ne-am propus să punem în discuţie unele probleme de ecologie umană. S-a scris destul de
mult în acest domeniu, însă mai este loc pentru nuanţarea unor aspecte.
În fond, de ce este necesară o divizare a ecologiei în nesfârşite segmente? Ecologia aşa cum
a fost fundamentată de Ernst Haeckel, este ştiinţa care se ocupă cu studiul autogospodăririi
naturii, sau altfel spus, cu studiul relaţiilor dintre organisme pe de o parte, şi dintre acestea şi
mediul lor de viaţă, pe de altă parte.
Natura s-a autogospodărit de la începutul timpului biologic, dacă ţinem să introducem şi
fenomenele vitale în conceptul de natură. Şi, totuşi, de la apariţia lui Homo sapiens natura a
căpătat dimensiuni noi. În autogospodărirea naturii au apărut elemente noi, care nu mai ţin de
natural, ci de artificial. Omul aduce cu el un comportament nou, derivat parcă din unele elemente
abia schiţate la alte fiinţe vii apărute înaintea sa. Omul a început să schimbe faţa naturii, să
eludeze unele legi prin care natura îşi asigură autogospodărirea. Transformările impuse de om se
manifestă asemenea unei săbii cu două tăişuri. Pe de o parte transformările sunt benefice,
construcţiile şi realizările sale formând o sferă nouă a planetei Terra – noosfera, ajungând până la
logosferă şi semiosferă, iar pe de altă parte unele comportamente umane pun în pericol însăşi
existenţa planetei şi a întregii vieţi de pe ea (a biosferei).
Omul şi-a creat un statut aparte între fiinţele vii. Spunem că şi-a creat, nu că a fost
înzestrat cu un statut aparte. Dintr-o fiinţă nevolnică sub raport biologic, a putut deveni o fiinţă
puternică, prin aceea că a învăţat să-şi construiască un mediu propriu, care să-i satisfacă
necesităţile, reuşind astfel să trăiască şi în cele mai neprielnice condiţii. Prin inteligenţă, abilitate şi
prin unelte (prelungiri ale forţei musculare) a devenit un stăpân al naturii. De altfel, această
calitate de stăpân al naturii îi este atribuită şi în Biblie. Apare însă un paradox. Omul timpurilor
moderne a deturnat conţinutul noţiunii de stăpân. Stăpânul se îngrijeşte de supuşii săi, în timp ce
omul se ridică împotriva naturii înainte de a o cunoaşte cu adevărat, producându-i adesea răni
deschise, care nu se mai pot cicatriza.
Omul rămâne, totuşi, o fiinţă aparte între vietăţile Terrei. Aproape că nu înţelegem cum a
fost zămislit. Deşi s-a ridicat din unele fiinţe care populau Terra, pare a fi o creaţie aparte, care pe

5
lângă biologic depinde foarte mult de psiho-social. Omul este, de fapt, o fiinţă bipolară: biologică şi
psiho-culturală.
Nu putem să desprindem omul de natură în devenirea sa. Se pune însă întrebarea: în ce
măsură omul, ca fiinţă raţională, a fost influenţat, în devenirea sa, de împrejurimea imediată şi de
oceanul cosmic?
T.S.E. consideră că mediul nu influenţează în mod direct organismele. Primatul care a
devenit om a evoluat într-un anumit mediu, a fost sub influenţa lui, chiar dacă, la un moment dat a
început să-l modifice, să-l metamorfozeze conform necesităţilor sale. Nu putem să concepem că
organismele, deci şi omul, nu se află sub controlul mediului.
Ce reprezintă însă mediul? În acelaşi mediu (apa oceanului) găsim de la cele mai primitive
fiinţe (Bacterii) până la cele mai evoluate (Mamiferele cetacee). Ce înseamnă mediul pentru fiecare
grupă de organisme? Nu putem judeca semnificaţia mediului decât în funcţie de fiecare specie în
parte. Fiecare specie îşi alege elementele necesare în funcţie de cerinţele de viaţă, fiecare se
acordează la mediu numai şi numai în funcţie de pretenţiile faţă de viaţă.
Când vorbim de Homo sapiens noţiunea de mediu de viaţă este nesfârşit mai complexă. Nu-i
vorba doar de condiţiile fizico-geografice şi de ambianţa climatică şi nici de mediu transformat prin
locuinţă şi veşmânt, prin prelucrarea şi rafinarea hranei, ci de infinit mai mult, dacă ne gândim la
distanţa de la dialogul semiotic la cuvânt şi dacă ne raportăm la noosferă şi logosferă ca fiind drept
caracteristici ale fiinţei umane. Şi nu este vorba doar de edificarea omului în filogeneză, ci chiar de
transformarea copilului uman în om în timpul ontogenezei. Copilul uman devine om numai şi numai
în mediul social, în mijlocul familiei şi, în genere vorbind, numai între semenii săi. Poate că tocmai
aici găsim explicaţia prelungirii copilăriei omului. Poate că o genă asemănătoare genei nagog este
responsabilă de prelungirea copilăriei omului pentru a-i putea permite acumularea experienţei
umane şi edificarea unui umwelt atotcuprinzător.
Omul se edifică la îngemănarea genotipului său cu mediul. Prin aceasta putem considera că
omul este cea mai ecologică fiinţă. Omul este fiinţa care se sculptează singură, însă numai şi numai
în mediul socio-uman şi numai prin munca sa proprie.

Autorii

6
 PREFAŢĂ

Cu această nouă carte elaborată de către distinşii universitari, Doamna Mariana Mustaţă
de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, abilitată în problemele conservării patrimoniului cultural-
spiritual, şi Domnul Gheorghe Mustaţă, Decanul Facultăţii de Biologie de la Universitatea „Al.I.
Cuza" din Iaşi - carte ce se alătură altor cărţi valoroase publicate în anii din urmă de către
eminenţi colegi de la celelalte catedre - Şcoala românească de biologie fondată de veneraţii noştri
magiştri, Profesorul Paul Bujor şi discipolul său, marele Profesor şi savant Ioan Borcea, se afirmă
încă odată între şcolile similare din ţară, cu strălucire, prin tendinţa ei tot mai evidentă de unificare
a ştiinţelor naturii cu ştiinţele social-umane, şi, mai cu seamă prin puternicul şi tenacele său
militantism civic!
Intitulată cu modestie „Probleme de Ecologie generală şi umană”, noua apariţie tratează,
de fapt, foarte pe larg şi exhaustiv, nu numai problematica atât de complexă a Ecologiei umane,
dar şi problemele fundamentale ale Ecologiei generale privind definirea şi dezvoltarea istorică a
acestei ştiinţe pluridisciplinare şi demonstrând, astfel, geneza Ecologiei umane din Ecologia
generală şi, implicit, din Biologie.
Astfel concepută, cred că această carte atât de captivantă prin densitatea şi profunzimea
conceptelor şi teoriilor discutate şi analizate din variate unghiuri de vedere, ca şi prin structura ei
în ansamblu, ar putea fi intitulată, mai cuprinzător, „Tratat de Ecologie generală şi umană”. Este
o sugestie. . .
Pentru a putea aprecia la justa ei valoare această remarcabilă realizare, sunt de părere că ea
trebuie privită în contextul operei integrale a autorilor. Este vorba de un îndelungat şi laborios
travaliu ce se întinde pe parcursul a cel puţin patru decenii de observaţii pe teren şi cercetări în
laborator, în paralel cu studiul asiduu al literaturii de specialitate, întotdeauna la zi, în funcţie de
stadiul evoluţiei ştiinţei în momentul respectiv.
Ca studenţi ai unora dintre elevii marcanţi ai lui Paul Bujor şi Ioan Borcea - între care
entomologii M. Constantineanu şi Petre Şuster, fiziologul acad. Petru Jitariu şi antropologul acad.
Olga Necrasov - autorii, într-o relaţie intelectuală de complementaritate deplină, şi-au format şi
consolidat, în timp, convingeri pe care au început să le comunice la diferite manifestări ştiinţifice şi

7
apoi să le publice în reviste de specialitate şi în volume sintetice. Toate acestea, în condiţiile istorice
concrete ale unei perioade atât de frământată în care cercetarea ştiinţifică şi chiar învăţământul se
confruntau la tot pasul cu fel de fel de adversităţi.
Odată cu libertatea de gândire şi de comunicare interumană dobândită după decembrie
1989, ca o refulare, gândirea ştiinţifică evoluţionistă a început să se estompeze, să fie combătută
şi negată prin mijloace de tot felul de antievluţionişti. Pentru a contracara această stare de lucruri,
care provocă o adevărată derută în rândurile tineretului universitar, biologul militant prof.dr. Gh.
Mustaţă a iniţiat şi condus o bună perioadă de timp Seminarul „Evoluţionismul încotro?” în care
se dezbăteau, săptămânal, de către unele cadre didactice împreună cu studenţii diferite subiecte pe
această temă.
Dar într-o măsură mult mai mare decât această activitate din cadrul facultăţii l-a avut şi
continuă să-l aibă bogata activitate publicistică a profesorului Gh. Mustaţă şi a colaboratorilor
săi statornici. Această activitate este concretizată la ora actuală în apariţia a cel puţin zece
volume la edituri diferite (majoritatea la editura Universităţii) într-un interval de timp relativ
scurt (1998-2003). Faptul că în unele din aceste volume, foarte puţine, publicate la edituri diferite
sunt reluate unele capitole pentru a aduce la zi cu anumite informaţii este pe deplin justificat. Pe
de o parte tirajul redus al exemplarelor, pe de alta cerinţa crescândă a publicului cititor (studenţi şi
cadre didactice din învăţământul preuniversitar) raportat la avalanşa publicaţiilor
pseudoştiinţifice şi al altora de-a dreptul neştiinţifice.
Din acest punct de vedere consider opera distinşilor autori ca un act de importanţă
covârşitoare pentru cultivarea gândirii ştiinţifice a maselor de intelectuali de care are nevoie acum
şi în viitor poporul nostru inteligent, dar lipsit de o clasă guvernamentală pe măsură.
„Probleme de Ecologie generală şi umană” apare ca un răspuns la toate problemele majore pe
care şi le pune orice om cât de cât lucid din această perioadă de criză ce se globalizează, devenind
tot mai acută. Un răspuns clar formulat la problemele actuale apar în capitolul final „Societate
civilă, cultură ecologică şi ecoconştiinţă”.
Pentru a da acest răspuns, autorii recurg la argumentele cele mai convingătoare pe care le
furnizează însăşi istoria ştiinţei interconexiunii sistemelor din lumea vie.
Nuanţând cu fineţe perspectivele din care pot fi observate aceste interconexiuni - asupra
indivizilor şi asupra populaţiilor - autorii disting două categorii de discipline biologice:
idiobiologice şi sinbiologice. În această ultimă categorie intră, desigur, ecologia, ştiinţă
8
pluridisciplinară a cărei evoluţie istorică este urmărită de autori până la apariţia ecologiei umane,
aceasta diversificându-se la rândul ei.
Fiinţa umană este considerată ca o entitate complexă multidimensională, rezultat al
evoluţiei universului fizic (inanimat) şi al lumii vii (animate), aşa cum era deja enunţat în „credo”-
ul din 2000.
Beneficiind de o literatură de specialitate de ultimă oră, în care figurează autorităţi notorii
în materie - ca Ludwig von Bertalanffy, Pierre Teilhard de Chardin, André Leroi-Gourhan, Claude
Lévi-Strauss ş.a. - autorii utilizând un impresionant volum de argumente furnizate de ultimele
descoperiri ale antropologiei, paleoantropologiei, antropologiei structurale şi culturale, inclusiv ale
etnologiei, reuşesc să explice cu deplină claritate caracterul multidimensional al omului şi locul său
în univers.
Desprins din regnul zoologic, pe parcursul existenţei sale de aproximativ 3-4 milioane de
ani, datorită dezvoltării capacităţii sale cerebrale – prin adaptări continui la mediul biotic şi
abiotic - omul a ajuns la gradul actual al dezvoltării sale bio-neuro-psihice, adică a culturii
materiale şi spirituale din zilele noastre.
Se pare însă că, aşa cum este sugerat în „credo”-ul din 2000, această spiritualizare a fiinţei
umane nu s-a realizat decât la nivel idiobiologic, deoarece dacă o raportăm la sfera sinbiologică,
ultimul capitol, „Societate civilă, cultură ecologică şi ecoconştiinţă” vorbeşte de la sine.
Într-adevăr, tot ceea ce s-a întâmplat în istoria scrisă a lumii şi, mai cu seamă, în atât de
contradictoriul secol XX şi continuă, amplificându-se şi intensificându-se în al XXI-lea, impun, în
mod categoric şi imperios acest manifest, acest strigăt de alarmă al autorilor, care exprimă şi glasul
celor mulţi dintre noi, rămaşi încă lucizi.
Cum ai putea sa rămâi insensibil la un astfel de strigăt de alarmă când chiar şi oameni
cultivaţi, deloc puţini la număr, euforizaţi de unele realizări cu adevărat uimitoare ale ştiinţei şi
tehnicii moderne emit tot felul de ipoteze care de care mai aberante!?... Clonare umană pentru a
produce, în serie, genii? Umanoizi electronici pentru creşterea forţei de muncă? Etc., etc., etc....
Îmi vine în minte şi ultima „teorie” rizibilă „Gaia” pe care, pe drept cuvânt, autorii o consideră,
elegant vorbind, derutantă şi nu se asociază cu ea. Este de-a dreptul o aberaţie, pur şi simplu, şi
probează insuficienţa celor ce o susţin în înţelegerea subtilului concept psihic (mai exact,
neuropsihic) în toate gradele (treptele) evoluţiei sale, respectiv, psihic rudimentar, psihic dezvoltat,
conştiinţă de sine, spirit ş.a.m.d.
9
 Ce se mai pot spune despre mulţimea semidocţilor care nu au înţeles încă sensurile ştiinţei
ecologiei, o modă oarecare pentru ei şi folosesc prefixul „eco” în programele lor politice de
conjunctură? Această carte-manifest ar trebui să stea pe mesele de lucru ale tuturor guvernanţilor
lumii de la orice nivel, deşi sunt sceptic dacă, bunăoară, clubul miliardarilor din senatul nord
american ar interzice, prin lege, sistarea industriei care provoacă destrămarea stratului de ozon din
atmosfera terestră încă opacă pentru radiaţia ultravioletă nocivă vieţii ! . . .
Sunt îngrijorat şi pentru ce va hotărâ ai noştri în problema exploatării aurului şi argintului
din Transilvania. . .
Au dreptate autorii când amintesc de cele zece porunci, deoarece peste tot în lume este
vorba de „viţelul de aur” căruia i se închină imensa majoritate a guvernanţilor, fie că e vorba de
petrol sau de grâu... Pentru asemenea specimene ale lui homo „sapiens”, noi cei ce suntem convinşi
că nu suntem pe drumul bun al vieţii, putem fi etichetaţi ca nişte naivi nostalgici...
De aceea, împărtăşesc convingerea autorilor că singurul remediu împotriva acestor stări de
lucruri, în care entropia socială tinde să eşueze în haos, rămâne cultivarea prin educaţie: în familie,
în şcoală, în biserică - Biserica creştină -, o educaţie permanentă, de la cei mai vârstnici la cei mai
tineri, de la cei cu experienţă la cei lipsiţi de experienţă...
Câtă dreptate avea marele nostru Emil Racoviţă care parafrazând dilema hamletiană „a fi
sau a nu fi”, spunea „a şti sau a nu şti”!
Felicitându-i pe distinşii autori pentru această nouă realizare, atât de bogată în conţinut şi
atât de necesară în actualitate, le mulţumesc pentru cinstea de a-mi solicita opinia. Mi-am lărgit
citind-o orizontul informaţiilor şi m-am convins, în solitudinea de nonagenar că noi, românii, avem
încă multe rezerve de nobilă speranţă spirituală, o adevărată bogăţie!

Prof.dr. Gheorghe Hasan

10
 INTRODUCERE

Ecologia a fost fundamentată ca o ramură a ştiinţelor biologice de către eminentul

biolog Ernst Haeckel, în 1869, din nevoia de a elucida modul în care se autogospodăreşte
natura, din necesitatea de a cunoaşte relaţiile dintre organisme, pe de o parte şi dintre acestea
şi mediul lor de viaţă, pe de altă parte. Denumirea vine de la oikos (casă, adăpost, economie,
loc de viaţă) şi logos (ştiinţă).
Deci, etimologic prin ecologie trebuie să înţelegem studiul vieţuitoarelor la ele acasă,
în mediul lor de viaţă. Natura s-a autogospodărit bine, poate chiar mai bine până la apariţia
omului, care s-a dovedit a fi prima specie care pune probleme naturii în ceea ce priveşte
desfăşurarea proceselor vitale normale.
Fiind zoolog, Ernst Haeckel s-a orientat în primul rând către lumea animală. Grigore
Antipa, unul din cei mai străluciţi elevi ai lui Ernst Haeckel, a aplicat, în mod magistral,
principiile ecologiei în studierea lumii animale în mediile acvatice, în primul rând în Dunăre
şi în Delta Dunării.
Studiind relaţiile dintre organisme, ecologia vizează, în primul rând, studiul sistemelor
biologice supraindividuale.
Sistemul disciplinar biologic este organizat pe mai multe niveluri, care corespund unei
structuri organizatorice a lumii vii. Unele discipline biologice (morfologia, anatomia,
fiziologia, histologia etc.) se ocupă de cercetarea organismului individual şi de nivelurile
infraorganismice, intrând într-o sferă largă a cercetărilor numită idiobiologie. Alte discipline
abordează nivelurile supraorganismice (populaţia, biocenoza, biosfera) intrând în sfera
sinbiologiei.
Dacă idiobiologia a determinat dezvoltarea gândirii analitice privind structura şi
funcţionalitatea organismelor, sinbiologia a condus la apariţia gândirii sintetice, am putea
spune holiste asupra vieţii.
În istoria ecologiei ca ştiinţă, care se detaşează, evident, ca o ştiinţă de sinteză, putem
desprinde trei etape care conturează trei maniere de prelucrare şi interpretare a datelor privind
interrelaţiile dintre organisme şi mediu şi anume etapele: autecologică, sinecologică şi
sistemică.
Etapa autecologică (1866-1940) pune accentul pe cunoaşterea reacţiilor indivizilor la
modificarea factorilor de mediu. Se simte influenţa gândirii darwiniene, care pune accentul pe
individ în evoluţie.
În această etapă ecologia s-a orientat cu precădere asupra plantelor, deoarece acestea
reflectau mai bine influenţele mediului şi reacţiile adaptative la provocările mediului. Nu
întâmplător au fost descoperite unele legi general-ecologice: legea minimului, legea
toleranţei şi legea efectului combinat al factorilor de mediu.
Autecologia studiază nivelul individual în relaţiile sale cu factorii de mediu, distribuţia
spaţială, preferinţele şi amplitudinea toleranţei faţă de factorii abiotici şi biotici.
Etapa sinecologică (1940-1970) este impusă de descoperirea populaţiei ca unitate
evolutivă şi adaptativă. Se simte influenţa Teoriei Sintetice a Evoluţiei, populaţia
reprezentând unitatea de bază asupra căreia acţionează selecţia naturală. Nu ne miră faptul că
ecologia populaţiei capătă dimensiuni nebănuite. Demecologia sau ecologia populaţiilor se
dezvoltă mai ales sub influenţa gândirii lui Ernst Mayer.

11
 Etapa sistemică (1970-prezent) a apărut ca urmare a lansării teoriei sistemice a lui
Bertalanffy, dezvoltată de Illia Prigogine. Etapa sistemică ne facilitează înţelegerea nivelelor
ecologice de organizare ca unităţi cu o ridicată integralitate.
În funcţie de habitatul cercetat, deci de natura mediului abiotic şi biotic, au fost
nominalizate mai multe tipuri de ecologie: ecologia plantelor, ecologia animalelor, ecologia
microorganismelor, ecologia apelor dulci, ecologia apelor marine (ecologie marină),
ecologie terestră etc.
Se merge adesea la o fărămiţare a ecologiei în funcţie de o anumită grupă de
organisme: ecologia bacteriilor, ecologia algelor, ecologia insectelor, ecologia păsărilor
etc. Este firească o astfel de divizare a ecologiei? S-ar părea că nu, totuşi, trebuie să
recunoaştem că fiecare încrengătură are anumite particularităţi structurale şi funcţionale,
anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că este greu să găseşti multiple punţi de legătură atunci
când abordezi ecologia peştilor şi ecologia păsărilor etc. Pornind de la aceste considerente ni
se pare absolut firească individualizarea unei ecologii umane. Ecologia umană este însă atât
de complexă, pe cât de complexă este şi fiinţa umană.
Fiind o fiinţă complexă, care a cucerit Terra de la un pol la altul, în toate mediile,
putem vorbi de o diversitate extremă a factorilor de mediu abiotici şi biotici. Nu poţi înţelege
caracteristicile şi limitele speciei umane, cunoscând doar viaţa eschimoşilor sau a populaţiilor
umane care trăiesc în deşerturi şi care îşi ostoiesc setea doar prin culegerea picăturilor de
rouă. În aceeaşi măsură, nu poţi realiza comparaţii pertinente între cerinţele ecologice ale
oamenilor, caracteristice pentru platourile Tibetului, sau pentru Anzii Cordilieri şi cei care îşi
desfăşoară întreaga viaţă în „oceanul verde al Amazonului” sau pe luciul fluviului Menan.
Relaţiile dintre oameni sunt complexe, în funcţie de modul în care se grupează şi se
organizează, putând fi de grup, familial, comunal, regional, naţional, continental şi planetar.
Aspectele sociale ale comunităţilor umane sunt, desigur, studiate de sociologie, care
este o ştiinţă a societăţii umane. Sunt, totuşi, unele aspecte ale vieţii sociale umane, care se
găsesc în strânsă corelaţie cu factorii de mediu abiotici şi biotici, care ne îndreptăţesc să
vorbim de o ecologie socială.
Omul ca fiinţă conştientă, raţională, voluntară, creatoare şi constructivă prezintă o
serie de caracteristici abiologice, care ţin de psihologie, sociologie, cultură, noologie etc.
Se desprind astfel şi alte tipuri de ecologie, precum ecologia culturală, ecologia
politică, ecologia mentală etc.
Ecologia socială are multiple faţete, toate încadrându-se în sfera ecologiei umane.
Urmărind însă relaţiile dintre om şi natură punem accentul pe esenţa socială a fiinţei umane.
Omul nu poate exista izolat. În procesul de antropogeneză omul a fost conturat, în primul rând
ca urmare a activităţii sociale şi în mod secundar ca urmare a relaţiilor directe cu mediul.
Desfăşurând o viaţă socială, omul şi-a creat un mediu aparte, un habitat propriu, care nu se
găseşte în mediile naturale (spontane) sălbatice. În ontogeneza sa omul devine om numai în
mediul social. Copilul nu este om la naşterea sa, el devine om numai şi numai în mediul
social.
Ecologia socială urmăreşte structura, funcţionarea şi dezvoltarea diferitelor forme de
viaţă socială. Viaţa socială poate fi urmărită atât în perspectiva sa istorică, cât şi în cea
geografică. Deosebim deci atât o componentă temporală sau istorică, cât şi una spaţială sau
teritorială (geografică). Ecologia socială ne permite cercetarea interdependenţelor şi
interacţiunilor dintre societatea umană şi mediu atât în sens sincronic cât şi diacronic, adică în
evoluţie istorică. Deci ecologia umană trebuie să urmărească societatea umană în
dimensiunile sale spaţio-temporale.
Odată cu omul a apărut pe Terra o nouă sferă, aceea a inteligenţei umane – noosfera,
care a prelucrat şi prelucrează faţa planetei.

12
 Ecologia socială dezvoltă unele direcţii speciale, care ţin de activitatea umană, astfel
că putem vorbi astăzi de o ecologie urbană şi de una rurală, de ecologie industrială şi de
ecologie politică.
Omul fiind o fiinţă bipolară – biologică şi psihoculturală, trebuie să nuanţăm aceste
aspecte. Dacă B. Tylor înţelege prin cultură „acea totalitate complexă formată din cunoştinţe,
credinţe, artă, morală, drept, obiceiuri şi alte capacităţi sau deprinderi dobândite de om în
calitate de membru al societăţii”, trebuie să menţionăm că diferenţa esenţială dintre om şi
animal este dată tocmai de competenţa culturală, de capacitatea de a construi unelte. Într-o
definiţie mai apropiată sferei noastre de abordare a ecologiei umane, prin cultură trebuie să
înţelegem toate activităţile social-umane menite să uşureze oamenilor raportul lor cu
mediul (fizic, social sau mental) pentru a asigura un echilibru mai mult sau mai puţin
stabil, atât de natură adaptativă cât şi de natură adaptatoare. Modificările de natură
adaptativă cât şi de natură adaptatoare privesc adaptarea mediului la cerinţele umane,
deci formarea unui mediu special în care omul să-şi ducă existenţa.
Putem deosebi o cultură materială, care cuprinde toate uneltele create de om, devenite
astăzi instrumente, aparate, maşini etc. procedeele de folosire a lor şi rezultatele materiale
obţinute pe această cale (hrană, locuinţă şi veşmânt, mobilier şi mijloace de încălzire, de
iluminat, de aerisit, de transport) inclusiv energiile naturale sau artificiale folosite în aceste
scopuri. Prin unealtă omul şi-a prelungit forţa musculară şi a direcţionat un nou tip de
evoluţie, nebiologică.
Alături de cultura materială se detaşează însă cultura spirituală, care cuprinde toate
activităţile desfăşurate pentru satisfacerea unor nevoi spirituale, nebiologice, caracteristice
numai speciei Homo sapiens sapiens.
Delimitarea între cultura materială şi cea spirituală este făcută artificial, deoarece
acestea se interpătrund. Dacă prin unelte omul şi-a prelungit forţa musculară, prin maşina de
calcul, care este în esenţă tot o unealtă, el şi-a prelungit rapiditatea de acţiune a creierului.
În evoluţia sa omul a mai creat o unealtă cu totul particulară – cuvântul (limbajul).
Cuvântul, deci limbajul articulat, a dezvoltat enorm capacitatea de comunicare şi grooming-
ul.
În acest context putem accepta propunerea lui M. Barnea şi Al. Calciu de a împărţi
ecologia culturală în două diviziuni:
- ecologia culturală materială, care studiază interdependenţele şi interacţiunile dintre
colectivităţile umane şi mediul înconjurător;
- ecologia culturală spirituală, care studiază interdependenţele şi acţiunile la nivelul
spiritualităţii sau conştiinţei sociale. Trebuie să înţelegem prin aceasta că ştiinţa, filozofia,
arta, morala, religia şi conceptele de tot soiul formează un mediu specific pentru oameni,
echivalent cu cel natural.
H.S. Sulivan propune desprinderea unei ecologii mentale, ţinând cont de faptul că, în
modelarea fiinţei umane nu prezintă importanţă numai oamenii cu care copilul intră direct în
relaţie, ci şi cei care, prin operele lor, îi formează un mod de gândire şi de acţiune cu totul
aparte. Sullivan concepe existenţa unui mediu strict mental, care determină modul de a fi, de
a gândi sau de a simţi al oamenilor.
Kurt Lewin foloseşte termenul de ecologie psihologică pentru a putea cuprinde
interdependenţele şi interacţiunile dintre lumea psihologică (privită ca „organism”) şi cea
nepsihologică (privită ca „mediu”). Kurt Lewin simte nevoia să individualizeze un mediu
psihologic sau mental datorită faptului că individul uman trăieşte într-un astfel de mediu, are
nevoie de afectivitatea oamenilor şi îşi formează un comportament în funcţie de mediul social
în care trăieşte.

13
 Ecologia socială este împărţită de unii autori în mai multe ramuri:
- ecologia socială propriu-zisă;
- ecologia demografică sau populaţională, numită şi ecologia subsocială;
- ecologia habitaţională sau ecologia aşezărilor umane, care poate fi subdivizată în:
ecologie rurală, ecologie urbană şi ecologie regională;
- ecologia ocupaţională, care abordează diferite tipuri de ocupaţii umane, care
prezintă unele caracteristici proprii (cules, vânătoare, păstorit, agricultură, industrie etc.);
- ecologie politică, cu diferite subdiviziuni. Ecologia politică vizează organizarea
statală, administrativă şi militară a unei ţări, în funcţie de caracteristicile fizico-geografice ale
ţării respective, dar şi de unele particularităţi determinate de rasă, de religie, de tipul de
cultură etc. Putem vorbi de o ecologie politică, dar şi de o politică ecologică, ceea ce
înseamnă cu totul altceva.
Dacă Leo Buss simte nevoia să introducă termenul de ecologie somatică, Gheorghe
Mustaţă şi Tiberiu Mustaţă dezvoltă acest concept demonstrând faptul că, nici o fiinţă
pluricelulară nu trăieşte singură, ci împreună cu o anumită microbiotă, cu care edifică
împreună organismul şi depind în existenţa lor unele de altele. Un organism pluricelular oferă
diferite tipuri de medii în care îşi desfăşoară existenţa biocenoze cu structuri mai mult sau mai
puţin complexe.
Ecologia reprezintă o ştiinţă de sinteză, care nu poate fi acceptată decât în chip
multidisciplinar. Viul formează o unitate cu neviul. Biocenoza depinde de biotop şi acesta de
biocenoză, formând o unitate indestructibilă – ecosistemul.
Omul este o componentă a naturii, nu se poate desprinde de ea şi nu poate trăi în afara
ei decât cu eforturi supraomeneşti.
Reintegrarea sa armonioasă în natură a devenit o necesitate.
Relaţia omului cu natura este deosebit de complexă. Desigur, în natură omul îşi
creează un mediu propriu, nu însă în afara naturii, şi asta deoarece nu-şi poate scoate definitiv
„rădăcinile” din „sângele” Pământului. Relaţia omului cu natura reprezintă o adevărată
filosofie. Nu întâmplător a apărut ecosofia ca o ramură a ecologiei.
Termenul de Ecosofie folosit de A. Naess (1989) tinde să realizeze joncţiunea dintre
ecologia enviromentalistă, cea socială şi cea mentală.
După cum nuanţează Ion Dediu (2003), ecososfia analizează cinci relaţii
fundamentale pe care le realizează în construirea umwelt-ului său:
1. Relaţia om-om;
2. Relaţia om-societate (individ-grup social);
3. Relaţia om-natură;
4. Relaţia om-Univers;
5. Relaţia omului cu sinele său.
După câte ne dăm seama, lucrurile sunt foarte complexe, iar ecosofia se poate detaşa
ca o disciplină de frontieră pregătind terenul pentru o viziune globală.

14
 ORGANIZAREA SISTEMICĂ A LUMII MATERIALE

Teoria generală a sistemelor a fost elaborată de Ludwig von Bertalanffy. Ludwig

von Bertalanffy consideră că unitatea organizatorică a materiei este sistemul.
Sistemul reprezintă “un ansamblu de elemente în interacţiune” (1960).
M.M. Amasov (1965) – considera că “Un sistem reprezintă o oarecare cantitate de
elemente identice sau diferite, unite prin conexiuni într-un întreg”.
N. Botnariuc (1967) – admite că sistemul este definit ca un ansamblu de obiecte,
fenomene sau simboluri ce funcţionează ca un întreg, cu o calitate proprie. Deci, o
caracteristică a sistemului este integralitatea, adică proprietatea sistemului (întregului) de a nu
se reduce la suma părţilor sau însuşirilor sale.
Integralitatea sistemului rezultă din interacţiunea componentelor sale. Interacţiunea
este principiul de bază după care funcţionează sistemele materiale. Interacţiunea înseamnă
influenţa reciprocă, permanentă şi uniformă, pe plan funcţional, între două sau mai multe
componente ale sistemului. Principiul interacţiunii este fundamental tuturor fenomenelor
fizico-chimice şi biologice şi reprezintă un “primum movens” al funcţionării sistemelor.

Clasificarea sistemelor
După Prigogine (1957) sistemele se pot clasifica în:
1. Sisteme izolate, care nu realizează nici un fel de schimburi cu mediul înconjurător,
nici de materie, nici de energie şi reprezintă o stare “ideală”, în natură neputând exista astfel
de sisteme;
2. Sisteme închise:
- realizează numai schimb de energie;
- un vas închis ermetic (un termos) ar putea reprezenta un sistem închis;
3. Sisteme deschise
- realizează schimb de energie şi de substanţă;
- sistemele biologice sunt, fără excepţie, deschise.
Sistemele vii se caracterizează prin autoorganizare şi autoreproducere.
Autoorganizarea este capacitatea sistemului de a realiza o anumită structură prin
acumulare de informaţie.

Însuşirile sistemelor biologice

Caracterul istoric
Spre deosebire de sistemele neanimate, cele biologice sunt în continuă devenire şi
perfecţionare. Starea lor este rezultatul stărilor precedente, al tuturor transformărilor suferite
în timp şi spaţiu, în funcţie de configuraţia geografică şi climatică a arealurilor succesive care
s-au perindat în erele geologice. Specia actuală este o etapă din succesiunea speciilor care îi
conturează spiţa şi, la rândul ei, proiectează în viitor o nouă configuraţie.

15
 Caracterul informaţional
Funcţionarea sistemelor biologice are ca premisă recepţionarea de informaţii.
Comportamentul lor este determinat de mai mulţi factori:
- de natura informaţiilor, care se referă la:
- starea sistemului şi a părţilor componente;
- starea mediului;
- tendinţa acestor stări;
- de ţelul sau finalitatea autoconservării;
- de recepţionarea informaţiei provenite din mediul extern sau intern, precum şi de
reactualizarea informaţiei înregistrate în structurile memoriei, ceea ce constituie veriga iniţială
a comportamentului sistemelor cibernetice, în general şi a celor biologice în special.
N. Wiener definea informaţia ca o succesiune continuă sau discontinuă de evenimente
măsurabile, distribuite în timp. Informaţia reprezintă un mesaj, sau o suită de mesaje, prin
care sistemul “află ceva” despre mediul intern sau extern. Orice variaţie a valorilor diferitelor
laturi ale mediului poate constitui o informaţie pentru sistem.
Faptul că aceeaşi informaţie nu are o semnificaţie universală, pentru toate sistemele,
face ca utilizarea informaţiei de către sisteme diferite să necesite “traducerea”, codificarea ei
dintr-un limbaj specific unui sistem, în alt limbaj, specific altui sistem.
La organismele vii mecanismele de transmitere ale eredităţii nu pot utiliza informaţia
genetică în forma însuşirilor fenotipice, aşa cum apar ele la indivizi. De aceea, în prealabil,
această informaţie este tradusă în alt limbaj, în limbajul genetic, care constă într-o anumită
succesiune a celor 4 baze azotate din ADN.
Nu există informaţie “pură”, care să nu fie “legată” de un suport material. Însă
cantitatea de informaţii nu depinde de cantitatea de energie transmisă. O cantitate mare de
energie poate transmite o cantitate mică de informaţie şi invers. Informaţia este legată de
starea de organizare a sistemului. Cu cât un sistem este mai organizat cantitatea de informaţie
transmisă este mai mare. Cu cât un sistem biologic va fi mai diferenţiat, cu o mai înaltă
organizare, va conţine şi va transmite o cantitate mai mare de informaţie.
Structura sistemelor biologice cuprinde, înregistrată în sine, informaţia acumulată în
decursul evoluţiei filogenetice şi a dezvoltării ontogenetice, dar nu întreaga informaţie, ci
numai aceea care s-a dovedit utilă pentru indivizi şi specie.
La sistemele biologice trebuie să facem deosebire între informaţia actuală –
ontogenetică şi informaţia trecută, conservată filogenetic.
În toate sistemele transmiterea corectă, nealterată a informaţiei constituie un principiu.
Protecţia împotriva perturbărilor, a “zgomotelor” se realizează în diferite moduri. Pentru a se
asigura o transmitere corectă, fidelă, se foloseşte surplusul de informaţie sau redundanţa
(poliploidia, aparatul genital la tenie, explozia de seminţe, fructe sau gameţi).

Integralitatea
Noţiunea de sistem caracterizează un ansamblu de elemente, legate între ele în mod
organic, în aşa fel încât se comportă ca un tot unitar, ca un întreg. Într-un asemenea sistem
elementele care-l compun îşi pierd determinarea calitativă proprie şi se integrează ca părţi ale
întregului pe care-l constituie.
O moleculă de apă are o determinare calitativă caracteristică. Deşi este alcătuită din
atomi de H2 şi O, care ca sisteme integrale au determinări calitative proprii, ea se deosebeşte,
din punctul de vedere al însuşirilor, de părţile sale componente. Apa liberă are anumite
însuşiri, iar apa de constituţie altele, putând ajunge la starea de “cristal lichid”.
De aici deducem că studiul unui sistem nu poate fi făcut pe părţi, ci trebuie să ţinem
cont de integralitatea lui.

16
 Sistemelor biologice le este proprie dezvoltarea ontogenetică, evoluţia filogenetică,
dezvoltarea populaţiilor, a biocenozelor etc. Aceasta presupune că dezvoltarea este o
caracteristică a fiecărui sistem, ceea ce înseamnă că şi integralitatea sistemului suferă o
dezvoltare, sau mai bine zis o evoluţie, manifestată prin dezvoltarea relaţiilor dintre părţi,
creşterea diferenţierii părţilor, a integrării şi interdependenţei lor, creşterea gradului de
organizare a sistemului, a cantităţii de informaţie etc.

Echilibrul dinamic
Este trăsătura esenţială, care explică în cel mai înalt grad modalităţile de păstrare a
individualităţii sistemului, a organizării şi funcţionării lui în cadrul anumitor limite în timp şi
spaţiu.
Sistemele biologice se caracterizează printr-o stare de homeostazie, prin echilibru
dinamic, procesele biologice oscilând în jurul unor valori medii.
Sistemele biologice au capacitatea de a acumula din mediu anumite substanţe şi de a le
transforma în substanţe proprii. Schimburile materiale şi energetice ale sistemelor biologice
cu mediul constituie o necesitate indispensabilă existenţei. Prin acest schimb permanent se
asigură comportamentul său antientropic.
Menţinerea echilibrului dinamic, a stării de homeostazie a sistemelor biologice, se
realizează pe seama mecanismelor cibernetice de autoreglare, care constituie o trăsătură
esenţială a acestora.

Programele
Existenţa programelor este determinată de capacităţile structurale şi funcţionale ale
sistemului, deci de organizarea sa.
Sistemele biologice au numeroase stări posibile permise de natura organizării şi
integralităţii lor. Stările posibile ale unui sistem se referă la componentele acestuia, la raportul
său cu sistemele superioare.
Un program constituie una din stările posibile pe care le poate realiza sistemul, în
funcţie de organizarea sa funcţională.
Orice sistem se poate comporta ca un întreg în raport cu părţile sale componente
(subsistemele) şi ca parte faţă de sistemul în care este integrat.
Din acest punct de vedere programele se clasifică în trei categorii:
- proprii (“pentru sine”);
- inferioare;
- superioare.
Programele proprii, “pentru sine”, sunt acelea care asigură manifestarea stărilor
posibile, rezultate din integralitatea sistemului, a nivelului de organizare considerat, prin care
acesta, în relaţiile cu mediul se autoconservă. Deci, autoconservarea organismului reprezintă
un program pentru sine. Reproducerea reprezintă, în schimb, un program al speciei. Ea este
interesată de reproducere pentru a-şi asigura existenţa. În mod normal, după realizarea
reproducerii şi asigurarea existenţei urmaşilor intervine moartea organismelor parentale.
Efemeridele trăiesc ca larve 1-3 ani sau chiar mai mulţi, în funcţie de specie, adulţii însă mor
după câteva ore de la împerechere.
Programele inferioare sunt stările posibile, proprii elementelor componente ale
sistemului, ale nivelului de organizare considerat. În cadrul organismului individual
programele inferioare sunt cele care asigură activitatea proceselor biologice la nivel tisular,
celular, macromolecular.

17
 Programele superioare reprezintă procesele realizate de un nivel de organizare, dar
care sunt subordonate activităţii nivelului superior. Astfel, reproducerea reprezintă un
program al speciei, care se realizează prin indivizi.
Programul este, deci, constituit dintr-o suită de decizii cu destinaţia către organele
efectoare, fiind înregistrat în anumite formaţiuni structurale şi care se declanşează în legătură
cu percepţia unor informaţii, în principiu asemănătoare celor care iniţial au stat la baza
elaborării sale.
Activitatea sistemelor biologice nu este haotică. Ea este legic determinată şi finalizată.
În ultimă instanţă, întregul comportament este subordonat “scopului” fundamental,
autoconservarea.
Trebuie să subliniem că programele nu sunt rigide, ele se pot schimba şi evoluează în
funcţie de integrarea sistemului dat într-un sistem superior sau altul:
- celula scoasă din organism, nu mai este supusă programelor superioare. Îşi
păstrează programul “pentru sine”;
- evoluţia evoluţiei ne probează perfecţionarea programelor.

Autoreglarea
Sistemele biologice funcţionează asemenea sistemelor cibernetice. Ele se
autoconservă, adică posedă proprietatea de a-şi menţine, între anumite limite, valorile
structural-funcţionale stabile, în condiţiile în care factorii mediului înconjurător, pe de o parte,
şi procesele din interiorul sistemului, pe de altă parte, tind să le dezorganizeze, să le distrugă.
Structura cibernetică a unui sistem biologic permite acestuia conservarea unei anumite
homeostazii, prin contracararea dinamică a influenţelor perturbatoare, dezorganizatoare ale
factorilor mediului.
În principiu autoreglarea este rezultatul interacţiunii unor laturi contrarii. Într-un
sistem deschis cu autoreglare, o anumită variaţie declanşează o altă variaţie de sens invers, în
aşa fel încât acţiunea uneia este anulată de acţiunea compensatoare a celeilalte. Contradicţia
este mecanismul esenţial al sistemului cibernetic.
Autoconservarea sistemelor presupune un ciclu de reacţii, funcţii sau procese în care
fiecare verigă declanşează acţiunea verigii următoare, astfel că, în ultimă instanţă, se
realizează corectarea continuă a funcţiilor sistemului, pe măsură ce comportarea acestuia se
abate de la programul stabilit.
Toate sistemele cu autoreglare funcţionează după o schemă generală analogă.

Conexiune directă
Stimul Cale Cale eferentă Dispozitiv Răspuns
Dispozitiv senzitivă Dispozitiv efector
de recepţie de comandă

Sursa de informare
asupra executării
comenzii

Conexiune inversă
Fig. 1 Model cibernetic de funcţionare a unui sistem automat

18
 Conexiunea inversă este indispensabilă pentru menţinerea constanţei valorilor
structural-funcţionale normale ce caracterizează sistemele vii.
Conexiunea inversă asigură stabilitatea sistemelor şi prin aceasta însăşi existenţa lor,
deoarece permite anularea influenţei diferiţilor factori perturbabili.
Structura cibernetică a sistemelor biologice asigură finalizarea răspunsurilor la
acţiunea factorilor cu tendinţă de dezorganizare. Prin mecanisme cibernetice răspunsurile
sistemelor biologice sunt canalizate în vederea contracarării variaţiilor de moment ale
factorilor mediului. Răspunsul sistemului are rol în menţinerea integralităţii şi a echilibrului
dinamic şi poate fi considerat ca răspuns adecvat.
Analiza cibernetică a sistemelor vii ne oferă posibilitatea elucidării proceselor
automate ale diferitelor sisteme biologice şi înţelegerea finalităţii în structura şi funcţionarea
viului.
Finalitatea biologică nu trebuie confundată cu finalismul. Ea apare ca un fenomen
obiectiv, necesar, care asigură existenţa şi evoluţia vieţii.

Heterogenitatea sistemelor biologice

Toate sistemele biologice se caracterizează printr-o mare diversitate structurală şi
funcţională.
Însăşi structura cibernetică a acestora presupune existenţa unor mecanisme receptoare,
de analiză şi comandă şi efectoare.
Urmărind evoluţia lumii vii putem constata creşterea heterogenităţii interne atât în
dezvoltarea ontogenetică cât şi în filogenie.
Statistica matematică arată că heterogenitatea maximă se poate realiza numai atunci
când elementele componente se găsesc în proporţii egale. Datorită corelaţiilor care se stabilesc
între subsistemele unui sistem biologic nu se poate ajunge niciodată la heterogenitate maximă.
Într-adevăr, cu cât sistemul biologic este mai evoluat, cu atât corelaţiile care se stabilesc între
părţile componente sunt mai numeroase.
Cu cât corelaţiile sunt mai complexe, cu atât creşte eficienţa autocontrolului sistemului
şi a stabilităţii lui.

Caracterul fractal al sistemelor biologice

N. Botnariuc (1999) arată că o condiţie esenţială a menţinerii sistemelor biologice o
reprezintă întreţinerea continuă a fluxului de energie prin sistem. Pentru realizarea acestui flux
energetic un rol primordial îl are interfaţa sistem biologic – mediu biologic. Interfaţa este
realizată de anumite sisteme membranare. Cu cât suprafaţa de schimb energetic este mai mare
cu atât fluxul este mai intens. Realizarea unei suprafeţe cât mai mari la un volum aproape
constant se realizează prin fragmentarea suprafeţei, prin apariţia de pliuri membranare şi a
unor excrescenţe. Fragmentarea la organismele pluricelulare reprezintă un fenomen de
fractalizare. Organismul este fractalizat în celule, care având un volum mic, realizează o
interfaţă mare de contact cu alte celule. Chiar în interiorul celulei are loc o intensă activitate
membranară, suprafaţa membranelor intracelulare (din structura reticulului endoplasmatic,
mitocondrii, aparatul Golgi etc.) fiind deosebit de mare. Putem vorbi de o fractalizare a
celulei. La nivelul cloroplastelor se formează o suprafaţă de schimb uriaşă. Ceva asemănător
găsim în structura aparatului respirator la animale, fie că este vorba de branhii sau de plămâni.
Pentru a realiza o suprafaţă cât mai mare de contact la plantele submerse frunzele sunt
filamentoase sau fidate, ceea ce asigură un avantaj sporit în schimburile de substanţă şi
energie.

19
 Fenomenul de bifurcaţie
Sistemele dinamice prezintă un comportament neliniar. După N. Botnariuc (1999)
acest comportament face ca traiectoria evoluţiei să fie practic imprevizibilă. Aceasta deoarece
în dependenţă de condiţiile iniţiale şi ca urmare a depăşirii unor limite de către variaţiile unor
parametri esenţiali ai sistemului, oscilaţiile se amplifică, devin aperiodice sau dezordonate şi
asigură mai multe posibilităţi pentru evoluţia viitoare, fenomen care poartă numele de
bifurcaţie.
J. Monod consideră că sistemele biologice sunt singurele sisteme din univers dotate
cu 4 proprietăţi esenţiale:
1. – morfogeneză autonomă;
2. – teleonomie – proprietatea de a avea o structură şi o organizare adaptate pentru a
asigura supravieţuirea individului şi mai ales a speciei;
3. – emergenţă – proprietatea de a reproduce şi multiplica structuri ordonate cu un
înalt grad de complexitate şi de a permite crearea evolutivă a unor structuri cu
complexitate crescândă;
4. – reproducere invariabilă – reprezentată prin tendinţa de a se reproduce şi de a
transmite informaţia genetică corespunzătoare propriei lor structuri ereditare (fără
a exclude variaţiile care pot apare accidental).

20
 ORGANIZAREA IERARHICĂ A MATERIEI VII

Cercetarea ştiinţifică contemporană abordează cunoaşterea obiectelor

înconjurătoare în toată complexitatea lor, ca obiecte-sistem, subliniind prin aceasta
structura lor complexă, alcătuirea lor din părţi legate între ele conform anumitor cauze şi
legi. De la cele mai mici formaţiuni cunoscute (particulele elementare) şi până la cele mai
mari (galaxiile), toate sunt interpretate ca sisteme cu determinări calitative proprii.
Fiecare corp este format dintr-un ansamblu de elemente de acelaşi fel sau diferite,
care formează un sistem integral, deoarece între elementele componente se stabilesc
anumite conexiuni, anumite interacţiuni datorită cărora corpul se comportă ca un întreg şi
se menţine o anumită perioadă de timp într-o stare cvasistaţionară.
De aici putem deduce că natura este organizată în corpuri materiale.
Organizarea presupune două aspecte: structură şi funcţie.
Structura nu reprezintă doar o sumă de elemente, ci existenţa unor elemente între
care se stabilesc atât unele relaţii spaţiale cât şi o serie de interacţiuni.
Fiecare sistem posedă o structură a părţilor sale, structură ce îi conferă o anumită
determinare calitativă. Ceea ce deosebeşte un sistem de altele este structura diferită.
Prin structură înţelegem legătura reciprocă a părţilor şi arhitectonica lor spaţială.
Butan - izobutan
Deci însuşirile sistemului sunt date de structura sa, iar structura este determinată de
însuşirile părţilor componente.
H2S – H2O
Funcţia - activitatea desfăşurată de un element component ducând la menţinerea
întregului din care face parte.
Noţiunea de funcţie nu este sinonimă cu cea de funcţionare, prin care înţelegem
modalitatea concretă prin care se realizează funcţia.
Funcţia sistemelor vii este o activitate fiziologică, care îşi subordonează toate
procesele care au loc în organism, în vederea îndeplinirii finalităţii (autoconservarea
sistemului).
Funcţia este întotdeauna legată de un substrat anume structurat. Putem afirma, prin
analogie, că după cum materia nu poate exista decât în mişcare, mişcarea fiind modul ei de
existenţă, tot aşa nici structura unui sistem autoreglator nu poate exista decât funcţionând,
funcţia fiind modul de existenţă al acestui sistem.
Între structură şi funcţie există o strânsă conexiune. Nu se poate vorbi de
determinarea funcţiei de către structură sau a structurii de către funcţie, ci de o unitate
structural-funcţională, subordonată şi determinată de legile specifice ale întregului. Funcţia
nu poate crea organul, deoarece pentru a-l crea, ea trebuie să existe şi nu poate exista decât
ca funcţie a unui organ.
Din dorinţa de a sublinia rolul activ al funcţiei s-a ajuns, în condiţiile gândirii
nedialectice, la exagerarea acestui rol.
Emil Racoviţă sesizând acest aspect negativ menţiona că: “funcţia nu poate decât
să modifice un organ preexistent, prin folosirea mai intensă, care atrage după sine
hipertrofierea acestuia, sau prin nefolosirea organului atrofierea şi reducerea lui”.

21
 Organizarea unui sistem, deci structura şi funcţiile lui sunt elementele care
determină delimitarea sistemului în timp şi spaţiu şi manifestarea lui ca un întreg.

Ierarhia şi evoluţia sistemelor biologice

Întreaga lume vie este organizată în sisteme, iar acestea au o complexitate
structurală diferită, pornind de la particulele elementare spre cristale şi structurile
biologice.
Atunci când dorim să scoatem în evidenţă calitatea de întreg a unui sistem,
integralitatea sa, se poate vorbi de holism, de abordarea holistă sau integralistă. Asta nu
înseamnă că trebuie să considerăm abordarea sistemică a naturii ca fiind echivalentă cu
abordarea holistă, aşa cum se mai procedează în unele lucrări.
Principiul organizării sistemice constă în faptul că orice sistem este o parte
componentă a unui sistem mai vast, în cadrul căruia funcţionează şi este, la rândul său,
format din mai multe subsiteme. Aceasta înseamnă că fiecare sistem prezintă trei categorii
de programe: pentru sine; superioare şi inferioare.
Funcţia implică desfăşurarea unei activităţi orientate spre menţinerea întregului.
Cum un întreg este format din numeroase componente (subsisteme) fiecare având o
anumită funcţie, menţinerea întregului impune coordonarea funcţionării elementelor
componente, ceea ce presupune, desigur, subordonarea lor faţă de funcţiile esenţiale ale
întregului.
Trebuie să fim de acord cu Denbigh (1975), care afirmă că un sistem organizat este
cel care poate efectua anumite “funcţii” în virtutea unei anumite asamblări a părţilor lui.
Întrucât fiecare parte are un număr strict limitat de însuşiri, un sistem organizat
trebuie să conţină o diversitate de părţi interconectate în moduri caracteristice.

Sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaţionale, care datorită modului de

organizare au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare şi
autodezvoltare de la forme simple spre cele complexe de organizare; au un comportament
antientropic şi finalizat, care le asigură stabilitatea în relaţiile stabilite cu alte sisteme.
Sistemele biologice se clasifică în: - nivele de integrare;
- nivele de organizare.

Nivelele de integrare ale materiei vii

Reprezintă totalitatea sistemelor ierarhizate care sunt incluse în alcătuirea unui
sistem biologic oarecare. Un individ poate fi format dintr-o ierarhie de sisteme biologice şi
chiar nebiologice. Şirul ierarhic al sistemelor integrate în interiorul unui organism
reprezintă ierarhia morfofiziologică sau individuală. Sistemele care realizează această
ierarhie nu pot exista de sine stătător. Componenţa acestei ierarhii nu este aceeaşi la toţi
indivizii biologici deoarece gradul de complexitate, ca urmare a nivelului de evoluţie
variază în lumea vie.
Ierarhia sistemelor biologice apare ca un fenomen obiectiv, deoarece în mod
obişnuit, un sistem este constituit dintr-un ansamblu de subsisteme, iar la rândul său este
un subsistem în cadrul altui sistem mai complex.
Ludwig von Bertalanffy şi apoi alţi biologi au conceput o ierarhie liniară a
sistemelor. P. Weisz (1961-1963) concepe astfel schema ierarhiei sistemelor:

22
 Biosferă
biocenoze
specii
Cresc: organisme
organe
complexitatea, mărimea unităţilor ţesuturi
energetice, ordinea şi instabilitatea celule
creşte numărul agregate moleculare
unităţilor molecule
atomi
Particule subatomice

Nivelele de organizare ale materiei

Noţiunea de nivel de organizare deşi este strâns legată de aceea de sistem, are un
conţinut mult mai cuprinzător. Nivelul de organizare reprezintă ansamblul de sisteme
biologice echivalente, cu caracter de universalitate.
După Zavadski şi mai ales după N. Botnariuc deosebim următoarele nivele de
organizare:
- individul;
- specia (populaţia);
- biocenoza;
- biosfera.

Tipuri de ierarhii biologice

Materia are mai multe atribute: se găseşte în mişcare, în spaţiu şi timp, este
informaţională şi are organizare, este organizată în sisteme.
Ludwig von Bertalanffy, fondatorul teoriei sistemice afirmă în 1960: “Găsim în
natură o formidabilă arhitectură, în care sistemele subordonate sunt unite, la niveluri
succesive, în sisteme tot mai înalte şi mai mari”.
Structurile chimice şi coloidale sunt integrate în structuri celulare şi celulele de
acelaşi fel în ţesuturi, diferite ţesuturi în organe şi sisteme de organe, acestea în organisme
pluricelulare şi organismele în unităţi supraindividuale ale vieţii.
Există diferite încercări de realizare a unor ierarhii organizatorice:
Dice (1955) – Materia organică → compuşi organici → organisme monocelulare
→ organisme pluricelulare → grupe sociale de organisme (furnici, albine, termite) →
biocenoze.
Odum (1959) – protoplasma → celula → ţesuturi → organe → sisteme de organe
→ organisme → populaţii → biocenoze → ecosisteme.
Odum (1983) – Gena → celule → organe → organisme → populaţii → biocenoze.
Zavadski (1961) – organisme → populaţii (specii) → biocenoze → formaţiune →
biosfera.
Stugren (1965) – nivel molecular → nivel supramolecular → celulă → ţesut →
organ → organism → populaţie → biocenoză.

23
 Prasser (1986) – atomi → molecule → organite → celule → ţesuturi → organe →
organisme dependente (coloniale, paraziţi) → indivizi independenţi → biocenoze.
În ceea ce priveşte nomenclatura acestor sisteme ierarhice apar unele confuzii:
Rowe şi Schmalhausen le numesc niveluri de integrare (1961), iar alţii niveluri de
organizare.
Nu pot fi niveluri de organizare deoarece nu au atributul universalităţii.
Şirurile ierarhice cuprind o mare diversitate de entităţi, de la particulele subatomice
la biocenoze şi biosferă. Pentru a putea realiza o dispunere liniară acestea trebuie să fie
echivalente. Nu putem face echivalenţă între biocenoze şi ecosistem.
Astfel nu putem considera protoplasma ca o entitate organizatorică şi, mai mult
decât atât, echivalentă cu ecosistemul.
Nu se poate începe pentru sistemele biologice cu particulele subatomice sau
atomice deoarece nu sunt sisteme organizatorice biologice, chiar dacă în metabolism sunt
implicaţi şi atomii şi moleculele.
În ceea ce priveşte celula, cei mai mulţi autori o consideră un nivel de organizare.
Aici problema se poate pune în două moduri:
- în situaţia în care încadrăm între procariote şi virusurile, viroizii şi chiar
plasmidele, aşa cum se face în manualul de liceu, atunci celula nu mai este caracteristică
tuturor organismelor vii, deci nu poate fi considerată ca un nivel de organizare;
- în a doua situaţie, în cea a organismelor unicelulare, fiecare celulă reprezintă un
individ, deci un nivel individual de organizare comparabil organismelor pluricelulare
(Zavadski, 1966).
Mayr (1982) deosebeşte două tipuri de ierarhii: constitutive şi agregaţionale.
Ierarhia de tip constitutiv – macromolecule, organite celulare, celule, ţesuturi,
organe etc. Fiecare treaptă ierarhică este cuprinsă în alta mai mare. Este vorba de o
cuprindere fizică. O astfel de ierarhie este caracteristică organismelor vii.
Fiecare nivel îşi are particularităţile sale structurale şi funcţionale, ceea ce înseamnă
că nu pot fi generalizate sau trecute de la un nivel la altul.
N. Botnariuc subliniază următorul aspect: “Când un binecunoscut laureat Nobel în
biochimie spune că: “Există o singură biologie şi ea este biologie moleculară”, el arată
pur şi simplu, ignoranţa lui şi neînţelegerea biologiei”.
Ierarhia agregaţională, este ilustrată prin ierarhia lineară a categoriilor
taxonomice: specie – gen – familie – ordin …
Aici nu este vorba de o includere a unui sistem în altul, ci formarea prin însumare a
unor sisteme mai mari.
Mayr (1982) deosebeşte două sisteme de ierarhii: exclusive şi inclusive.
În categoria ierarhiei exclusive încadrăm tocmai ierarhia taxonomică, pe care o
putem compara cu cea de caporal-sergent-general, deci cu ierarhia militară, fără ca un rang
inferior să fie o subdiviziune a celui superior.
În ultima vreme se folosesc aşa-numitele ierarhii ramificate. Ramificarea poate să
apară în funcţie de poziţia unor niveluri.
O schemă interesantă propune MacMahon (1978). Consideră organismul ca unitate
nodală (pivotal unit) şi nu doar o treaptă a scării şi schimbă accentul de la niveluri de
organizare la relaţiile biologice ale organismului.
Eldredge (1985) critică această schemă deoarece demul este exclus din şirul
filogenetic.
Demul este un grup de organisme ce interacţionează coevolutiv şi care se
încrucişează într-un mod ce aproximează panmixia.

24
 Biosfera (Lumea vie)

Biocenoze

Specii Biosfera (Lumea vie)

Organisme Biocenoze

Sisteme de organe Specii

Organe Organisme

Ţesuturi Sisteme de organe

Celule Organe
Ţesuturi
Agregate moleculare
Celule
Molecule Agregate moleculare
Molecule
Atomi Atomi

Particule subatomice Particule subatomice

Ierarhie liniară Ierarhie ramificată

Fig. 2 Tipuri de ierarhii ale sistemelor biologice

25
 Biosfera

Filum Biocenoză Ecosferă

Clase

- Ierarhie evolutivă -

Schimb de materie
- Taxonomica -
(Filogenetica)

Ordin

Familie Populaţie

Gen Ecosistem

Specie Dem
Organisme

Serie de organe

Organ
Ierarhie atomică-fiziologică

Ţesut

Celulă

Structura subcelulară

Atom

Particula subatomică

Fig. 3 Model de ierarhie biologică propus de MacMahon

26
 Populaţia este formată dintr-un grup de deme sau organisme ce nu se hibridează
(non-autcrossing), interacţionând coevolutiv, care, datorită originii comune, sunt genetic
destul de similare pentru a fi considerate conspecifice, deşi nu se încrucişează suficient
spre a fi o unitate panmictică.
MacMahon reduce interacţiunile ecologice la relaţiile dintre organisme
individuale. Acest mod de gândire are un caracter reducţionist. Cercetările ecologice
probează că sistemele ecologice supraindividuale (populaţii sau grupuri infrapopulaţionale,
biocenoze) sunt nişte realităţi, nu doar rezultatul aplicării metodelor statistice.
Acestea reprezentând nişte sisteme reale, nu le putem reduce caracteristicile la cele
individuale.
Astfel fenomenul descris de Margalef sub numele de exploatare este rezultatul
interacţiunii dintre ecosisteme, ca unităţi integrate, aflate în stadii succesionale diferite şi
nu poate fi atribuit nici interacţiunii organismelor individuale, nici chiar populaţionale.
Succesiunea ecologică a ecosistemelor este un proces care se datorează interacţiunii
biocenozei ca întreg cu biotopul său.
Stebbins (1982) consideră că sistemele vii sunt ierarhice pe trei direcţii:
- corpul unui animal sau al unei plante pluricelulare reprezintă o ierarhie de celule,
ţesuturi, organe …;
- organismul individual face parte dintr-o ierarhie complexă: populaţii, specii,
genuri, familii;
- orice individ face parte dintr-o populaţie, iar aceasta dintr-o biocenoză etc.
K.M. Zavadski (1966) diferenţiază trei “clase” de sisteme vii:
- formele primare şi fundamentale de organizare a viului;
- treptele evoluţiei fiecăreia din formele fundamentale de organizare a viului;
- subdiviziunile structurale ale fiecărei trepte de evoluţie a unei forme fundamentale
de organizare a viului. De aici desprinde trei şiruri ierarhice.
Sestrov (1971) consideră că ierarhiile liniare sunt nişte realităţi. În organizarea
biosferei el deosebeşte două feluri fundamentale de ierarhii: spaţială şi genetică.
În ierarhia spaţială sunt grupate entităţi subordonate structural (spaţial) relaţiile
dintre ele fiind relaţii dintre parte şi întreg.
Ierarhia genetică (taxonomică) reprezintă dependenţa unor unităţi de sine
stătătoare, dependenţă ce apare în procesul evoluţiei lor şi care reflectă relaţia sistemului
“filial” faţă de cel “matern”.
Celula este înglobată la nivelul individual (organismic) pentru unicelulare şi ca
treaptă a nivelului individual (la pluricelulare).
Organismele cuprind în ele ierarhia somatică – celule – ţesuturi – organe şi sisteme
de organe.

Genealogică Ecologică I Ecologică II

- Taxoni monofiletici Biote regionale Biosfera
- specii Biocenoze Ecosisteme
- deme Populaţii Populaţii
- organisme Organisme Organisme
- cromozomi Celule Celule
- gene Molecule Molecule
- codoni Entităţile sunt separate Entităţile sunt în
- perechi de baze de domeniul abiotic conexiune cu entităţile
biologice
Fig. 4 Eldredge (1985) prezintă astfel sistemul ierarhiilor.

27
 Domeniul de conexare a micro- şi macroevoluţiei

Domeniul de conexare a ierarhiei lor

spaţială şi genetică
Biocenoza Populaţia Ecoelementul
Biotipul
Ecotipurile Colonie
(turmă)
Familie Organism
(individ)
Subspeciile
Organul
Semispeciile
Ţesutul
Speciile Populaţii clonă (individ) Celula
Genurile Organitul
Familiile Coloizii
Ordinele
Clasele Micela
Tipurile
Biosfera Regnuri
(autotrof şi heterotrof)

Planeta ← Geosfera ← Stratul ← Roca ← Cristalul ← Agregate mol. ← Molecula

Sistemul solar

Galaxia Atomul

Metagalaxia Lumi Câmpul Particula elementară

Fig. 5 Conexiunea nivelelor de organizare după Sestrov

28
 Sestron pune accentul pe ierarhiile liniare, pe care le consideră ca fiind necesare
pentru înţelegerea lumii vii. El diferenţiază două tipuri de ierarhii: spaţială şi genetică.
Ierarhia spaţială funcţionează după relaţiile care se stabilesc între părţi şi întreg. Ierarhia
genetică este, de fapt, o ierarhie taxonomică deoarece se bazează pe relaţia sistemului
„filial” faţă de cel matern.
Locul central în structura ierarhiilor lui Eldredge îl ocupă organismul.
Eldredge postulând organismul ca singurul factor comun al celor două ierarhii,
argumentează ideea separării demului de populaţie.

Principii ale sistemelor biologice

Alături de legile general-biologice care acţionează în domeniul vitalului punem

şi unele legi care acţionează în sfera ecologică: unitatea dintre organisme şi mediu,
principiul cibernetic al conexiunii directe şi inverse, legile factorilor limitativi etc.

I. Unitatea organism-mediu

Pe toate nivelele de integrare ale lumii vii viaţa este dependentă de mediu. Corelaţia
organism-mediu o putem surprinde în caracteristicile morfologice ale unor organisme
(cactuşi, plante de mangrove), în geneza unor forme biotice particulare şi în mecanismele
fiziologice adaptative.
Influenţele mediului pot fi surprinse în specificul configuraţiei organismului dat. În
acest sens putem pune în evidenţă aşa-numitele forme biotice.
Forma biotică reprezintă o grupă de organisme vii, care a fost pusă în evidenţă
după trăsăturile morfologice, care prezintă adaptări pregnante la caracteristicile mediului şi
la economia naturii.
Între formele biotice putem menţiona: animalele eremice (de deşert), de mangrove,
marine bentonice (abisale sau hadale), căţărătoare etc.
Unitatea organism-mediu este determinată de schimbul de substanţă, care se
petrece permanent între acestea.
Natura vie, viaţa, lucrează după principiul parcimoniei, după care acelaşi material
este folosit de mai multe ori pentru asigurarea vieţii şi pentru construcţia organismelor vii.
Aceeaşi substanţă (aceeaşi atomi) poate străbate de mai multe ori aceeaşi unitate vitală.
Energia însă străbate o singură dată aceeaşi unitate vitală. O cuantă de energie
radiantă fixată în celule vegetale poate trece prin diferite organe şi organisme, dar în final
sfârşeşte sub formă de căldură.
După cum am văzut, toate sistemele sunt grupate în funcţie de comportarea lor şi de
schimbul de substanţă şi energie cu mediul în trei categorii: izolate, închise şi deschise.
Ecosistemele nu se comportă întotdeauna ca sisteme deschise. Substanţa adusă din
afară nu reprezintă peste tot în biosferă baza pentru travaliul sistemului. Unele ecosisteme
lucrează mai cu seamă pe baza proceselor interne, având loc un circuit intern al materiei, în
care consumarea substanţei este compensată prin eliberarea atomilor pe calea degradării
(arderii) materiei organice moarte ca urmare a activităţii descompunătorilor, furnizând o
nouă cantitate de atomi pentru biosinteza de materie organică. Desigur că izolarea
completă este exclusă, orice sistem biologic realizând schimb de energie şi substanţă. Se
pune însă problema proceselor majore caracteristice unui astfel de sistem. Asemenea
ecosisteme sunt denumite autarhice (autonome). Un lac alpin oligotrof realizează activităţi
ecologice pe baza echilibrului său intern între fotosinteză (producere) şi descompunere

29
(ardere), fără ca acest circuit intern al materiei să fie asociat cu formarea de sedimente pe
fundul lacului.
Desigur că schimbul de substanţă cu mediul poate fi determinat de diferite
evenimente aleatorii, uragane, ploi torenţiale etc., care activează în lac diferite substanţe.

II. Principiul conexiunii directe şi inverse (feed-back) caracterizează, aşa cum

am văzut, orice sistem biologic.
Forţele externe, care acţionează ca “zgomote” asupra sistemelor cibernetice
provoacă replici prin care acţiunile distructive sunt contracarate, ceea ce formează
menţinerea şi evoluţia sistemului.
Astfel, pentru fauna intercotidală (de la limita dintre ţărm şi mare) valurile de
furtună sunt zgomote. Organismele reacţionează prompt la factorii de mediu care
acţionează. Sistemele feed-back sunt în mod constant active în ecosistemele puternic
structurate, în care biocenozele au ajuns la climax (maturitate).

III. Legea factorilor limitanţi

Un factor al mediului poate fi numit limitativ atunci când prin acţiunea sa menţine
performanţele unei unităţi vitale între anumite limite şi atunci când produce o reacţie
printr-o variaţie minimă a intensităţii sale. Fiecare factor al mediului poate deveni limitativ
când depăşeşte valorile minime sau maxime între care oscilează.
Apa poate deveni un factor limitativ pentru plantele terestre atunci când este în
surplus şi bălteşte şi atunci când se găseşte în cantitate foarte mică. Temperatura, prin
limitele sale maxime şi minime devine un factor limitativ. Însă nu întotdeauna absenţa unei
specii dintr-un biotop este urmarea acţiunii unui factor limitativ.

IV. Legea toleranţei (legea lui Shelford)

Succesul unei specii date într-un biotop va fi maxim numai atunci când sunt
îndeplinite complet şi perfect toate condiţiile de care depinde reproducerea acesteia.
Biomasa realizată de o populaţie sau de un complex de populaţii depinde de un
singur factor şi anume de acela care se găseşte în concentraţii prea ridicate sau prea reduse,
deci la limitele extreme ale variaţiei posibile care permit realizarea funcţiilor vitale.
Valorile limite sunt numite valori pessimum. Între valorile extreme se întinde limita de
toleranţă, care este caracteristică pentru fiecare specie în parte. Amplitudinea variaţiilor
poate prezenta o caracteristică a speciei, însă depăşirea acesteia produce ruptura.

30
 NIVELELE DE ORGANIZARE ALE LUMII VII

NIVELUL INDIVIDUAL

Format dintr-o multitudine de subsisteme: atomice, moleculare simple,

macromoleculare, organite, celule (la formele pluricelulare), ţesuturi, organe, individul se
prezintă ca un nivel de organizare bine individualizat şi structurat. Ierarhia structurală pe care
am amintit-o reprezintă aşa-numitele niveluri de integrare. Acestea sunt atât nebiologice cât şi
biologice. Acestea nu pot exista de sine stătător cu excepţia celulelor, în cazul în care
formează organisme unicelulare echivalente unui individ.
Nivelul individual are unele caracteristici proprii: metabolism, variabilitate,
ereditate şi capacitate de autoreproducere.
Metabolismul reprezintă un atribut important al nivelului individual (al vieţii, aceasta
fiind reprezentată prin indivizi), indivizii fiind singurele sisteme biologice capabile să
realizeze un schimb de materie şi energie cu mediul înconjurător.
La nivelul individului putem constata cea mai pronunţată integralitate în raport cu
toate celelalte sisteme biologice. Prin mecanismele de autoreglare pe care le prezintă pot
contracara acţiunile distructive ale mediului şi pot elabora răspunsuri active şi adecvate la
provocările mediului.
Variabilitatea este o trăsătură importantă o nivelului individual. Este vorba de o serie
de caractere genotipice şi fenotipice, care diferenţiază indivizii aceleaşi populaţii (specii)
oferind astfel materialul de bază pe care îl triază selecţia naturală asigurând adaptarea şi/sau
evoluţia.
Ereditatea este, de asemenea, o caracteristică proprie nivelului individual de
organizare. Organismele sunt purtătoare şi transmiţătoare a informaţiei genetice, care este
rezultatul întregii evoluţii a speciei.
O funcţie esenţială a nivelului individului este reproducerea, fără de care nu s-ar
asigura continuitatea speciei şi în genere a vieţii.
Indivizii sunt bine delimitaţi din punct de vedere fizic, deci morfologic, faţă de mediul
înconjurător, pornind de la bacterii până la om. Individualizarea este menţinută ca urmare a
capacităţii acestui nivel de a realiza un schimb selectiv de substanţă şi energie cu mediul,
aceasta ca urmare a existenţei unor mecanisme de control.
Sistemele individuale sunt singurele capabile să realizeze schimburi materiale şi
energetice continue, preluând hrana şi energia din mediul ambiant şi eliminând, sub formă de
deşeuri, substanţe cu alte caracteristici structurale şi energetice. Ca urmare a acestor
schimburi, concretizate în metabolism, devin posibile creşterea, dezvoltarea şi reproducerea
organismelor şi desfăşurarea activităţii lor vitale.
Întregul circuit al materiei şi energiei într-un ecosistem se realizează prin organisme
individuale specializate.
Organismele au o dezvoltare ontogenetică, o trecere prin anumite stadii succesive,
desfăşurate algoritmic, care sunt strict programate genetic.
Programul genetic al fiecărui organism reprezintă, totuşi, o emanaţie a populaţiei
(speciei), deoarece genofondul fiecărui individ depinde de genofondul de ansamblu al

31
populaţiei, de amestecul interindividual al materialului genetic, realizat în succesiunea
generaţiilor.
Edificarea fenotipică a informaţiei genetice se face în strânsă conexiune cu mediul de
viaţă în care are loc creşterea şi dezvoltarea indivizilor, astfel că rigiditatea relativă a
programului genetic este compensată de labilitatea fenotipului, exprimată prin valorile normei
de reacţie.
Răspunsurile sistemelor individuale la provocările mediului ambiant reprezintă aşa-
numitele reacţii de adecvare, de acomodare sau ajustare, prin care se asigură activităţile
normale ale organismului într-un anumit mediu în continuă variaţie.
Reacţiile de adecvare reprezintă expresia programului pentru sine al sistemului
individual.
Adesea se face o confuzie între adecvare şi adaptare. Spre a aprofunda conţinutul
acestor două noţiuni trebuie să subliniem faptul că, modificarea pupilei în funcţie de
intensitatea luminii, a numărului de hematii din sânge în timpul escaladării unui munte sau
chiar apariţia unor frunze total diferite la Sagittaria sagittifolia reprezintă reacţii de adecvare,
în timp ce transformarea aripilor unor peşti în crose asemănătoare tetrapodelor, sau apariţia
organelor respiratoare de tip pulmonar la unele animale reprezintă fenomene de adaptare,
generate de transformarea evolutivă a programului genetic în succesiunea generaţiilor.
Adecvarea reprezintă o însuşire a organismelor individuale şi constituie capacitatea
aceluiaşi genotip de a da fenotipuri diferite, în timp ce adaptarea este un proces de nivel
populaţional, rezultat al unei evoluţii istorice.
Finalitatea programului genetic al organismelor este realizarea reproducerii. Totuşi,
reproducerea face parte din programele superioare, din programul speciei (populaţiei).
Integralitatea sistemelor individuale este cea mai dezvoltată din toată ierarhia
organizatorică. Ea face posibilă dezvoltarea şi perfecţionarea proceselor homeostatice,
realizarea autocontrolului neuro-umoral şi interrelaţiile cu mediul.

Integralitatea organismului

Integralitatea indivizilor este cea mai evidentă comparativ cu cea a celorlalte sisteme
biologice. Acest fapt reprezintă rezultatul unei directe dependenţe morfofuncţionale a părţilor
organismului, al diferenţierii şi diviziunii funcţionale a lor, al specializării avansate
morfologice şi fiziologice. Mecanismele integratoare ale individului sunt numeroase şi
complexe, atât cele umorale, cât şi cele nervoase ajungând la o mare perfecţionare şi
sensibilitate.
Perfecţiunea acestor organisme are ca rezultat, pe măsura evoluţiei lor, nu numai
sporirea integralităţii, dar şi integrarea tot mai avansată şi mai subtilă a organismului în
mediul său de viaţă.
Integralitatea organismului constituind rezultatul perfecţionării şi specializării
structurale şi fiziologice a părţilor, nu reprezintă ceva fix, ci ea evoluează atât în cursul
ontogenezei cât şi în filogeneza vieţuitoarelor.
Embriologia experimentală oferă un bogat material ilustrativ al dezvoltării
integralităţii organismului în ontogeneză, subordonării crescânde a părţilor faţă de întreg, şi
apariţiei treptate de noi însuşiri ale întregului. În acest sens punem în discuţie unele aspecte
privind dezvoltarea embrionară la triton. Dacă în stadiul de 16 blastomere se desprinde un
blastomer, embrionul se dezvoltă, mai departe, dar apare un animal mai mic. Mecanismele
integratoare nu sunt suficient de dezvoltate.
H. Spemann a dovedit, în mod experimental, la embrionul de triton că, dacă la
începutul formării gastrulei se inversează porţiuni din zona mediodorsală şi medioventrală,

32
fiecare parte va evolua în funcţie de caracteristicile zonei în care au fost grefate. Într-un stadiu
mai avansat însă îşi vor păstra specificul zonei de origine şi nu se dediferenţiază ca urmare a
procesului de integrare. În prima fază nu a fost introdus programul nivelului superior, iar în a
doua fază acesta îşi manifestă acţiunea.
Dezvoltarea integralităţii şi rolul ei multiplu apar pregnant din compararea proceselor
de regenerare la plante şi animale. La plante, chiar la cele evoluate, mecanismele integratoare
ale organismului sunt slab dezvoltate. Ca urmare regenerarea părţilor individualizate
reprezintă un fenomen normal.
Evoluţia integralităţii sistemelor de nivel individual pe scara filogenetică se pot urmări
pe linii foarte diferite, atât morfologic cât şi fiziologic. Ca şi în cazul ontogenezei, dezvoltarea
filogenetică a integralităţii constă în creşterea interdependenţei părţilor, a sudării lor într-un
întreg, drept consecinţă a diferenţierilor morfofuncţionale. În acelaşi timp se constată apariţia
şi perfecţionarea sistemelor de control centralizate, care subordonează şi coordonează părţile
organismului în funcţie de relaţiile acestuia cu mediul.
Un exemplu elocvent îl constituie treptele de tranziţie pe care le prezintă grupul
Volvocalelor de la formele monocelulare spre cele coloniale, mergând până la apariţia unor
veritabile organisme pluricelulare.
A.A. Zahvatkin (1949) arată dezvoltarea concomitentă şi în indisolubilă interacţiune
a diferenţierii părţilor şi a integrării lor tot mai avansate la formele coloniale de alge:
Chlamydomonas angulata specie monocelulară;
Pleurococcus vulgaris are colonia formată din 2 celule;
Gonium sociale formează colonii din 4 celule;
Eudorinella şi Stephanosphaera au colonii formate din 8 celule (corespunde plăcii
goniale de la volvocale).
Colonia acestor specii constituie doar un agregat:
- indivizii sunt homonomi;
- fiecare individ este capabil de înmulţire;
- fiecare celulă poate trăi solitar.
La Gonium pectorale, Pandorina morum şi Volvolina ehrenbergi colonia este formată
din 16 celule. Colonia se caracterizează prin:
- colonie în formă de placă sau elipsoid;
- simetrie tetraradiară;
- colonia prezintă un ax morfofiziologic;
- se realizează primul pas pe calea diferenţierii şi integrării coloniale;
- colonia se poate desface şi indivizii pot trăi liber.
La Eudorina elegans şi Platydorina colonia este formată din 32 de indivizi şi prezintă:
- diferenţieri avansate;
- scade numărul stigmelor antero-posterior;
- la polul anterior 4 indivizi se înmulţesc mai greu sau nu se mai înmulţesc;
- colonia nu se mai poate desface.
Colonia din 64 indivizi şi 128 indivizi se caracterizează prin:
- 32 indivizi şi respectiv 64, din partea anterioară sunt mai mari, cu cromatofori
mici şi nu se mai înmulţesc;
- apar indivizi sterili;
- doar 12-30 de indivizi sunt capabili de înmulţire şi se găsesc la partea
posterioară a coloniei ;
- indivizii anteriori au cromatofori mici, dar stigme mari.

33
 Toţi indivizii comunică prin plasmodesme; produsele asimilaţiei circulă prin toată
colonia. Apar sisteme de reglare şi coordonare a funcţionării indivizilor subordonaţi coloniei
ca întreg.
La Volvox şi Janetosphaera colonia poate avea între 4000 şi 16000 indivizi. Nu
vorbim încă de un individ pluricelular, ci tot de colonie, deoarece integralitatea colonială nu
ajunge la nivelul integralităţii unui individ pluricelular.
Apariţia diviziunii funcţionale şi a specializării morfofiziologice duce la apariţia de
noi calităţi. Trecând prin mai multe trepte integralitatea se dezvoltă de la stadiul unui agregat
la forma avansată a unui organism pluricelular, în care părţile sunt subordonate întregului şi
coordonate de acesta.
Individul reprezintă sistemul biologic care asigură reproducerea speciei. Structura
informaţională a materialului genetic asigură transmiterea caracterelor de la părinţi la urmaşi.
Reproducerea sexuată asigură creşterea vitalităţii prin heterozis. Metabolismul este
caracteristic individului şi este reglat prin diferite tipuri de mecanisme fiziologice.
Trecerea de la colonie la individ pluricelular reprezintă un salt asigurat în primul rând
de integralitatea întregului.

Individul uman ca rezultat al zestrei ereditare şi al mediului său de viaţă

Fiind vorba de ecologie umană trebuie să considerăm că la naştere copilul uman nu

este om, ci o fiinţă ce urmează a fi umanizată. Umanizarea are loc exclusiv în mediul social.
Procesul de umanizare a copilului reprezintă o expresie a unei continuităţi biopsihice
săvârşită în etape, uneori bine distincte, a unei evoluţii biologice avându-şi substrat în
informaţia ereditară şi continuată cu o devenire psihoculturală săvârşită prin socializare.
În dezvoltarea copilului uman deosebim două faze evidente:
- faza biopsihică elementară, caracterizată printr-o maturizare treptată a sistemului
nervos, prin care copilul îşi preia în posesie propriul corp, cucerind în mod progresiv şi spaţiul
exterior şi formându-şi astfel „universul animal”;
- faza de integrare socio-culturală, când asistăm la o definire a propriei
individualităţi în raport cu mediul extern. Are loc formarea aşa-numitului umwelt prin
educaţie, într-un mediu social. În această etapă se ajunge la o afirmare a autonomiei sale
mentale, prin cunoaşterea de sine şi prin integrarea psihologică.
La naştere copilul poate fi definit ca o fiinţă bulbo-medulară, deoarece prezintă doar
măduva şi bulbul în stare funcţională din întregul sistem nervos central. Este o fiinţă redusă la
o stare pur negativă, fiind înzestrată cu un echipament de instincte şi de reflexe
necondiţionate.
La naştere masa cerebrală cântăreşte doar 350 g. Treptat începe mielinizarea fibrelor
de asociaţie între centri şi dispare aspectul gelatinos, proces care continua până la vârsta de 2
ani. Procesul mielinizării continuă şi la şase ani creierul are circa 85% din greutatea creierului
adult. Creşterea creierului continuă până la pubertate şi după aceasta. Greutatea maximă este
la 30-40 de ani, după care urmează declinul.
Copilul la naştere este un mamifer subcortical, dotat cu funcţiile indispensabile şi cu
câteva instincte primare. Toate manifestările copilului în această perioadă sunt inconştiente.
Zâmbetul copilului, aşa-numitul „surâs social” este total involuntar între şase săptămâni şi
şase luni. Este o reacţie înscrisă în informaţia sa genetică pentru a apropia pe cei din jur şi
pentru a nu fi lepădat de părinţi. De altfel, chiar şi un copil surd şi orb manifestă surâsul
social.

34
 Fiinţa bulbo-medulară devine treptat o fiinţă diencefalică, capabilă de a exprima
emoţii elementare. Abia după ce devine o fiinţă corticală putem vorbi de o treptată umanizare
a sa.
Sub raportul organizării sistemului nervos antropogeneza reprezintă o dezvoltare a
SNC şi cu deosebire a lobilor prefrontali.
Acest fapt are o semnificaţie esenţială: arată sensul evoluţiei umane, care constă într-o
supraveghere a centrilor nervoşi esenţiali primitivi, sediu al tendinţelor instinctive, prin
formaţii nervoase alcătuind sediul actelor voluntare şi al supravegherii tendinţelor impulsive.
Toate schemele comportamentale stereotipe, instinctive, înscrise în informaţia
genetică, stau la baza nucleului ce permit copilului intrarea în viaţă. Ele se vor multiplica şi
complica pe măsura dezvoltării sistemului nervos şi se vor integra progresiv în activităţile
organelor sau în comportamentele complexe faţă de condiţiile mediului exterior.
Copilul este dotat cu un mănunchi de scheme structurale, definind în fiecare moment
individualitatea sa în formare. Schemelor structurale înnăscute li se adaugă însă scheme
structurale noi, datorită activităţii de semnalizare a scoarţei cerebrale şi a proprietăţii unice a
neuronilor de a forma engrame. Copilul începe să înveţe, îşi reorganizează şi resistematizează
schemele structurale elementare la fiecare etapă a dezvoltării sale. Însemnătatea schemelor
structurale în viaţa copilului este deosebită. Îşi pune amprenta în toate activităţile sale de
cunoaştere şi comportare, în gândire şi sensibilitate, în relaţiile cu ambianţa. Copilul se
formează la intersecţia mediului social cu cel natural şi cu ambianţa climatică.
Întreaga viaţă de relaţie a copilului este comanda acestei scheme gnozice, afective şi
comportamentale. Ne gândim la îndemnările manuale şi la obişnuinţele de fiecare zi, la felul
de a vorbi, de a pronunţa cuvintele, de a-şi păstra atitudinea corpului şi poziţiei decente, în
mers şi în comportările generale, în stabilirea de raporturi afective cu celelalte persoane etc.
Toate caracterele biologice, specific umane, sunt consecinţe ale unei trăsături
fundamentale – uimitoarea maleabilitate a omului. Omul mai este caracterizat printr-o
sexualitate permanentă, neperiodică. Sexualitatea trebuie să fi avut un rol important în
antropogeneză. Însă nu atât sexualitatea diferenţiază pe om de animale, cât durabilitatea
sentimentului matern. După cum afirma Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a
lumii, p. 287:
„Animalul ajunge să duşmănească progenitura sa crescută cu devotament; omul îşi
iubeşte toată viaţa copilul şi doreşte să trăiască în preajma lui, dacă nu-i o povară prea
mare. Tocmai în permanenţa maternităţii Putem considera
se manifestă o capitală trăsătură biologică a
omului, caracterul său embrionar,apariţia conştiinţei
foetal, de tinereţe. Omul este fiinţa care are nevoie de un
odată cu
interval mai lung de creştere, pentru care asistenţa apariţia
părinţilor este o condiţie neapărată. Omul
are nevoie de familie multă vreme, luiiarsapiens, însă familiei se încadrează în sociabilitatea
sociabilitatea
mai largă şi permanentă a clanului, aceasta
a tribului sau a se statului”.
I. Kant considera, în tratatul său de în
dezvoltă Pedagogie,
salturi că „Omul este singura creatură care
trebuie să fie educată”. Educaţiaodată devinecu o componentă
fiecare a mediului uman. Transmiterea
experienţei umane din generaţieetapă în generaţie
istorică. reprezintă un fel de ereditate socială , care
alături de cea biologică contribuie la edificarea
Anxietatea fiinţei umane. Omul este rezultatul muncii
sale, omul se creează pe sine. „Omul este
reprezintă statuia o care se sculptează pe sine, oricât de
puternică ar fi şi la om selecţia naturală contrară
caracteristică voinţei
a lui, ca şi acea perfidie a speciei şi a
istoriei, care munceşte pe individ pentru
lumii a-i stoarce
animale, tot ce poate da şi pentru a-l arunca la coş
ca pe o lămâie stoarsă” (Mircea Florian, 1987,
însă pare a fi p. 286).
Vorbim de individ ca nivelhipertrofiată
de organizare. Individul însă nu trăieşte singur. Nu-i vorba
doar de om, ci de orice fiinţă. Individul se împlineşte în cadrul unei populaţii alături de
adesea la om.
semenii săi, cu care intră în interrelaţie şi fără de care nu poate să trăiască.
Animalul tresaltă şi
se „trezeşte” la cel
mai mic semn 35 de
pericol. Omul pare
a avea vigilenţa
mai redusă decât
celelalte primate.
 NIVELUL POPULAŢIONAL

Deşi unii biologi caută să demonstreze că populaţia şi specia constituie nivele de

organizare diferite, trebuie să arătăm că aceste sisteme biologice prezintă acelaşi program prin
care controlează activitatea subsistemelor componente – indivizii.
Speciile sunt reprezentate de una sau mai multe populaţii în arealul lor de răspândire.
Romanichtys vâlsanicola, este o specie endemică de peşte, descoperită în apa râului
Vâlsan în apropiere de Curtea de Argeş, de Petre Bănărăscu. Este formată dintr-o singură
populaţie.
Nu există specie care să nu fie reprezentată de cel puţin o populaţie. Populaţiile şi
speciile sunt sisteme biologice complexe atât structural cât şi funcţional. Legile după care se
desfăşoară procesele biologice la nivel populaţional sunt diferite de cele ale nivelului
individual.
Integralitatea speciei, este mai puţin pronunţată decât cea a individului, însă este reală.
Ea reprezintă un fenomen de aceeaşi natură şi realizat pe aceleaşi căi esenţiale ca la toate
celelalte sisteme biologice; este rezultatul diferenţierilor intraspecifice, al heterogenităţii
structurale şi funcţionale a indivizilor, având drept consecinţă crearea unor corelaţii strânse şi
complexe între componenţii speciei şi între aceştia din urmă şi mediul de existenţă.
Integralitatea speciilor este rezultatul în timp al selecţiei naturale, care are rol
adaptativ. Rolul integralităţii în menţinerea şi prosperitatea speciei în condiţiile unei
biocenoze se vede din tendinţa de utilizare optimă a resurselor, fără risipă şi fără epuizarea
acestora.
R.L. Berg (1957) consideră că diversitatea intraspecifică apare sub două forme:
a. Diversitatea grupelor, legată de apariţia şi dezvoltarea unor bariere care se opun
amestecului şi încrucişării între grupele diferenţiate;
b. Diversitatea organismelor în interiorul unor grupe intraspecifice.
Prima formă reprezintă, de fapt, structura speciei de ansamblu. Este rezultatul
diferenţierii divergente a unor grupări intraspecifice, care a mers atât de departe încât aceste
grupări alopatrice sunt capabile de existenţă de sine stătătoare. Existenţa şi ierarhia unor
grupări infraspecifice este amplu comentată.
K.M. Zavadski consideră următoarele trepte în cadrul nivelului speciei:
- semispecia – o rasă pe deplin formată. care a atins starea de “specie tânără”;
- subspecia – rasă geografică sau rasă ecologică regională;
- ecotipul – rasă ecologică locală;
- populaţia locală – unitatea fundamentală în alcătuirea speciei;
- ecoelementul;
- grupul morfologic;
- biotipul.
Esenţialul în această clasificare nu este acceptarea sau neacceptarea acestor trepte, ci
ideea că are loc o izolare treptată, crescândă de la biotip până la semispecie şi diferenţierea tot
mai avansată a acestor unităţi, a capacităţii lor crescânde pentru o existenţă şi evoluţie de sine
stătătoare.
Populaţia locală ocupă o poziţie centrală, fiind prima unitate în ierarhia treptelor
intraspecifice capabilă de o existenţă şi evoluţie de sine stătătoare. Unităţile de deasupra sunt,
de obicei, alopatrice, iar cele dedesubt simpatrice.
36
 Heterogenitatea populaţiilor prezintă importanţă adaptativă şi totodată este o expresie
a integralităţii populaţiei ca sistem. Ea se realizează pe căi variate, cea mai larg răspândită
fiind polimorfismul. Polimorfismul intrapopulaţional cuprinde două forme calitativ diferite:
- polimorfismul fenotipic;
- polimorfism determinat genetic.
În ceea ce priveşte polimorfismul determinat genetic, efectul adaptativ şi integrator
se realizează pe căi multiple.
În unele cazuri polimorfismul genotipic se exprimă prin diversitatea discontinuă a
fenotipilor. Aceste deosebiri pot fi legate de sex – dimorfism sau polimorfism sexual.
La unele specii de fluturi mimetici masculii nu mimează, în schimb femelele imită mai
multe modele (Papilio dardanus). La aceşti fluturi există gene letale, care în stare homozigotă
determină pieirea embrionilor. Pentru a putea supravieţui, una din condiţiile mimetismului
este ca imitatorii să fie în număr mai mic decât modelul. Prin mortalitatea sporită a
embrionilor, se asigură această condiţie. Genele dominante, în stare heterozigotă pot
determina apariţia formelor mimetice.
Integralitatea speciei poate fi pusă în evidenţă şi prin fenomenul de congruenţă.
După S.A. Severţov (1951) congruenţa reprezintă o dependenţă în structura şi funcţia
organelor a doi indivizi ai unei specii, când funcţia unui organ oarecare al unui individ este
legată de structura şi funcţia unui organ al altui individ.
Severţov deosebeşte 5 tipuri de congruenţe:
1. Congruenţa între embrioni sau larve şi organismele parentale;
- puiul şi mama marsupialelor; puiul la naştere este total neputincios, însă este
transferat în marsupium. Aici puiul caută mamelonul glandei mamare, îl ia în gură şi se
fixează într-o poziţie avantajoasă. Buzele se sudează în jurul mamelonului astfel că puiul
rămâne fixat de mamă până devine suficient de mare, ca să se poată mişca în libertate;
2. Congruenţa între indivizi de sexe diferite:
- glande mirositoare;
- emitere de feromoni de recunoaştere sau sexuali;
- organele copulatoare sunt conformate în aşa fel încât să fie compatibile;
- comportamente - dansul nupţial;
- la Diplozoon paradoxus dispozitivele de unire a celor două sexe asigură
reproducerea;
3. Congruenţe între indivizii de acelaşi sex:
- coarnele paricopitatelor: Cervus elaphus, antilope etc. servesc masculilor
pentru a se lupta între ei în vederea cuceririi haremului de femele;
- Lucanus cervus are mandibulele dezvoltate sub formă de coarne servind la
acelaşi scop ca la cerbi, pentru cucerirea femelelor;
4. Congruenţe legate de viaţa de stol, cârd:
- modificarea morfologică la formele gregare de Locusta migratoria;
5. Congruenţe legate de polimorfismul insectelor coloniale:
- furnici: matcă (femelă), masculi şi lucrătoare;
- termite: matcă (femelă), mascul, soldaţi de diferite tipuri şi lucrătoare;
- albine: matcă (regină, femelă), mascul (trântor) şi lucrătoare.
După Odum populaţia posedă unele însuşiri de grup, care nu sunt proprii indivizilor:
- densitatea;
- natalitatea şi rata naşterilor;
- mortalitatea şi rata mortalităţii;
- distribuţia vârstelor;
- potenţialul biologic;
37
 - formele de creştere.
Integralitatea populaţiei este mai puţin conturată ca a individului; ea reprezintă o
consecinţă a relaţiilor dintre diferite grupări intrapopulaţionale.
Relaţiile intrapopulaţionale se pot manifesta în diferite forme ale relaţiilor dintre
indivizi: indiferenţă, cooperare sau luptă.
Acestea sunt relaţiile unor indivizi cu alţi indivizi din populaţie sau din grupările
intrapopulaţionale, relaţii de sistem, care trebuie apreciate prin prisma lor în viaţa sistemului.
O caracteristică esenţială a relaţiilor de sistem constă în faptul că relaţiile subsistemelor unui
sistem sunt subordonate sistemului integrator, care le controlează prin diferite programe.
Relaţiile intrapopulaţionale conduc la supravieţuirea populaţiei date şi la menţinerea
integralităţii sale.
Integralitatea populaţiei se realizează pe diferite căi; cea mai importantă fiind cea
informaţională:
- schimbul de informaţie genetică în procesul sexual; acest schimb are un caracter
selectiv, fenomenul de panmixie fiind destul de rar;
- informaţia genetică a populaţiei (genofondul ei) reprezintă un continuu flux
informaţional în succesiunea generaţiilor, flux care determină structura genetică a populaţiei,
polimorfismul ei;
- schimbul de informaţie genetică se face pe orizontală (între indivizii unei generaţii)
şi pe verticală (între generaţii);
- de aici putem deduce că reproducerea intră în programele populaţiei nu ale
individului.
În ceea ce priveşte speciile agame, la care procesul sexual nu există, transferul de
informaţie pe orizontală nu există. Transferul se face doar de la o generaţie la alta numai pe
verticală, prin clone.
Componenţa clonală a populaţiei, care constituie structura genofondului ei, este cea
prin care populaţia ca întreg, face faţă condiţiilor de existenţă din ecosistem. Poate avea loc
schimbarea structurii clonale în timp prin înmulţirea sau dispariţia unor clone şi prin imigrări
sau emigrări de indivizi din alte populaţii conspecifice.

Populaţia (specia) ca sistem autoreglabil

Numărul indivizilor unei populaţii se modifică în cursul generaţiilor. Dinamica acestui

parametru, ca şi a structurii sale, este complexă şi reflectă starea de prosperitate sau de
decădere a populaţiei, procesele ce se desfăşoară în interiorul ei, precum şi relaţiile cu
celelalte elemente ale biocenozei şi în general cu ale ecosistemului.
Numărul reflectă, în primul rând, natura speciei date, gradul ei de evoluţie şi poziţia
filogenetică. La speciile inferioare, cu mijloace puţine de apărare, mortalitatea este ridicată.
Numărul mare şi prolificitatea crescută reprezintă adaptări esenţiale pentru supravieţuire.
Căile şi mecanismele prin care se realizează în mod concret autoreglarea numărului şi
a structurii în populaţii sunt foarte variate, caracteristice fiecărei specii.
Astfel, unele specii de plante şi chiar de animale secretă în mediul extern substanţe cu
efecte variate asupra altor organisme: Absinthum, Clorella etc. emit coline, iar Paramaecium
elimină în mediu paramecina, cu rol letal asupra unor semeni.
La termite, feromonii răspândiţi în colonie determină nu numai structura coloniei, dar
şi întreaga ei organizare, starea de echilibru şi integralitatea ei. Formele sexuate, capabile de
reproducere, nu se reproduc atâta timp cât se află în cadrul grupului sub dominaţia
feromonilor mătcii.
38
 La Dysaphis plantaginea, apar formele aripate numai atunci când densitatea adulţilor
ajunge la 5-10 indivizi/cm2. În general, până la un anumit stadiu embrionii afidelor sunt
neutri. Dezvoltarea ulterioară în indivizi apteri sau aripaţi virginogeni depinde de acţiunea
combinată a efectului de grup, temperatură şi fotoperiodism.
Canibalismul constituie un mijloc de reglare a densităţii populaţiei.
La Lacerta sicula în condiţii de hrană insuficientă apare canibalismul. La biban, în
condiţii de nutriţie slabă se formează trei tipuri de femele:
- normale;
- mai mici, care se maturizează mai repede şi menţin densitatea la nivel
normal, chiar în condiţii nefavorabile;
- femele precoce, foarte prolifice tot în condiţii nefavorabile.
Se ştie că la biban apare fenomenul de canibalism. Bibanii pot trăi singuri într-un
bazin acvatic deşi sunt răpitori. Tocmai de aceea apar astfel de programe menite să menţină
populaţia la un număr optim de indivizi.
Tot la biban pot apare modificări în ceea ce priveşte sex-ratio. Uneori se poate
constata sporirea numărului de masculi ca urmare a maturizării precoce a acestora în raport cu
femelele. Schimbarea raportului între sexe s-ar produce, după Nikolski, după schema:

Modificarea schimbarea schimbarea feromonii

asigurării cu hrană metabolismului activităţii hormonale sexuali

Parazitismul reprezintă un biosistem care face posibilă existenţa în timp a celor două
specii (gazda şi parazitul). Gazda poate elabora unele mecanisme prin care restrânge acţiunea
negativă a parazitului, iar aceasta nu are interesul să-şi omoare gazda deoarece îi este pusă în
pericol propria existenţă.
La Diaeretiella rapae (parazitoid) care atacă indivizii de Brevicoryne brassicae,
atunci când numărul de ouă sau de larve de stadiul I este prea mare într-o singură gazdă, apare
fenomenul de canibalism şi larvele se consumă între ele până rămâne una singură. Gazda este
mică şi nu se poate dezvolta în interiorul său decât o singură larvă de parazitoid.
Dacă larva a trecut în stadiul II ar putea fi pusă în pericol în situaţia în care alte femele
ar depune ouă şi ar ieşi alte larve de stadiul I. În această situaţie larva de stadiul II secretă
nişte substanţe care nu permit embrionarea ouălor depuse şi apariţia larvelor de stadiul I.
Aceste mecanisme reprezintă programe prin care specia controlează numărul de indivizi în
cadrul populaţiei.

Specia prezintă o evoluţie istorică

Populaţiile sau speciile nu reprezintă o sumă de indivizi, ci ansambluri organizate în
succesiunea neîntreruptă a generaţiilor.
Evoluţia istorică a populaţiei constituie o componentă esenţială, caracteristică acestui
nivel de organizare. Spre deosebire de individ, care are o viaţă limitată în timp, populaţia sau
specia dăinuie milioane sau sute de milioane de ani (Nautilus, Limulus).

Selecţia naturală acţionează ca un program specific nivelului populaţional şi

reprezintă cauza principală a trăsăturilor organizatorice, structurale şi funcţionale ale
populaţiilor. De aici putem deduce că evoluţia este un proces caracteristic populaţiilor şi
speciilor, nu indivizilor, deoarece populaţiile constituie obiectul evoluţiei, fiind purtătorul
material al acesteia. Astfel, putem preciza că selecţia naturală este legea dominantă a
nivelului populaţional. Prin acţiunea selecţiei naturale se asigură adaptarea speciilor la
condiţiile de existenţă.
39
 Trăsăturile individuale trebuie privite ca rezultat al evoluţiei speciei şi apreciate în
toate împrejurările prin prisma valorii lor în viaţa populaţiei.
Selecţia naturală se adresează fenotipului, prin care se realizează relaţiile organismului
cu mediul, iar prin fenotip se acţionează indirect asupra genotipului. Selecţia naturală
favorizează genotipurile cele mai folositoare pentru specie, dar nu acţionează asupra
caracterelor fenotipice izolate, ci asupra rezultantei trăsăturilor fenotipice. Această rezultantă
trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să asigure existenţa individului;
- să fie utilă populaţiei.
De aici putem deduce că pot persista unele caractere fenotipice, determinate de
anumite structuri genotipice, care pot fi mai mult sau mai puţin dăunătoare indivizilor, dar
utile populaţiei ca întreg.
Populaţiile şi speciile constituind obiectul evoluţiei sunt sisteme biologice care
funcţionează pe baza aceloraşi principii cibernetice de autoreglare a parametrilor lor, ca şi
sistemele individuale, însă mecanismele concrete de autoreglare sunt altele.

Interacţiunile populaţionale

Relaţiile dintre organisme intră în categoria factorilor biotici şi sunt de două feluri:
intraspecifice şi interspecifice.

Relaţiile intraspecifice
Aceste relaţii s-au conturat în timpul evoluţiei, reprezentând esenţa organizării
structurii funcţionale a speciei. Aceste relaţii au fost impuse de rolul lor în viaţa nivelului
respectiv, apărând ca necesare. O populaţie pentru a rezista într-un mediu trebuie să aibă o
organizare care să-i asigure atât existenţa cât şi activitatea normală.
În cadrul relaţiilor intraspecifice deosebim relaţii în interesul individului, care să-i
asigure nutriţia, apărarea, spaţiul vital, deci supravieţuirea şi relaţii în interesul speciei, care
să-i asigure perenitatea.

Relaţiile de întrajutorare
Se pot realiza prin intermediul agregării, care avantajează gruparea în asigurarea
hranei, reproducere, apărarea împotriva răpitorilor şi a factorilor nocivi, prin crearea unor
microclimate ca la furnici, termite etc.
De primă importanţă este asigurarea reproducerii.
Prin efectul de grup se obţine o selecţie reproductivă, care conduce la eliminarea
indivizilor mai puţin viguroşi, ceea ce se realizează prin intermediul ierarhizării, care duce la
îmbunătăţirea fondului genetic al speciei.
La formele gregare cum sunt unii acridieni, izolarea are influenţe negative asupra
perioadei de dezvoltare şi a fertilităţii. Densitatea prea mică este dăunătoare, asemenea celei
prea mari.
Efectul de grup favorabil poate însă trece în efect de masă nefavorabil.
La lăcusta migratorie când diversitatea ajunge la mai mult de 4 larve pe m2 se face
simţit efectul de masă. Suprapopularea determină efecte dăunătoare:
- reducerea fecundităţii, ca la Tribolium confusum, ca urmare a secreţiei de
substanţe toxice;
- Sitophilus oryzae la o densitate mai mare de 1/200 boabe, femela refuză să depună
ouă în boabele ocupate;

40
 - modificarea tipului de dispersie a populaţiilor pradă, limitând posibilităţile acestora
de valorificare a tuturor habitatelor convenabile din punct de vedere trofic. Aceasta se
întâmplă când răpitoarele sunt numeroase.

Relaţiile interspecifice antibiotice

Efectul negativ al unei specii asupra mediului altor specii.
Anumite transformări biogene ale mediului conduc la formarea unor câmpuri
biofizice:
- Câmpul de semnale biologice este produs de efectele fizice ale activităţii fiinţelor
vii, care lasă urme în biotop, un fel de „memoriu” al biotopurilor (castor, cârtiţă etc.);
- Câmpul fitogen exercitat de o plantă asupra plantelor din aceeaşi specie sau din alte
specii, prin secreţia de coline;
- Câmpul biologic de lumină (zoogen) la animalele abisale bioluminiscente, care îşi
creează un câmp luminos, necesar unor activităţi biologice (recunoaşterea sexelor, avertizare,
momeală pentru prinderea hranei etc.).

Relaţiile fabrice
Constau în utilizarea unor organisme din altă specie sau a resturilor moarte ca material
de construcţie. Multe larve de trichoptere îşi fac căsuţe din cochiliile unor gastropode.

Relaţiile forice constau în transportul şi răspândirea unor specii de către altele:

- insectele răspândesc bacteriile;
- forezia este cunoscută la Remora remora, care este un peşte, ce are o ventuză în
regiunea cefalică, cu care se prinde de rechini, pentru a fi transportată în bancurile de peşti.
Aici se desprinde şi îşi asigură hrana.

Relaţiile topice
Relaţiile topice constau în influenţarea reciprocă a speciilor în ceea ce priveşte
statuturile lor de viaţă. O specie influenţează probiotic sau antibiotic condiţiile de existenţă
pentru alte specii.
Influenţele probiotice sunt: epecie, sinecie, parecie şi entecie.
Epecie înseamnă popularea non-parazitară a unui corp viu pe suprafaţă de către
organisme epifite şi epizoare:
- Megaptera nodosa (balena cu cocoaşă) este acoperită de ciripede (Cyamis,
Coronula);
- epibiozele marine şi de apă dulce.
Sinecia este situaţia de incvilin în „casele” altor organisme din alte specii:
- Sphenodon punctatus din Noua Zeelandă locuieşte în gropile sau galeriile unor păsări
marine.
Parecia este toleranţa a unor organisme din specii diferite:
- Heterocentrotus (ariciul de mare) suportă în vecinătatea sa pe Arete dorsalis.
Entecia reprezintă prezenţa non-parazitară a unor specii în corpul altor specii:
Flora microbiană din colonul omului reprezintă o necesitate vitală.

Nişa ecologică

Nişa ecologică reprezintă piatra unghiulară a structurii biocenotice. Noţiunea de nişă a

pornit de la delimitarea unui spaţiu fizic, de la un anumit teritoriu care oferă condiţii optime
pentru dezvoltarea unui individ sau a unei populaţii.
41
 Nişa spaţială a intrat în circulaţie mai întâi în domeniul ecologiei plantelor, în
fitosociologie. Nişa ecologică a speciei Leontopodium alpinum este fisura din stânca în care
această plantă îşi înfinge rădăcina. În ecologia animalelor nişa reprezintă fragmentul de
suprafaţă în care animalul îşi găseşte adăpostul.
Sensul de nişă ecologică spaţială a fost însă depăşit.
Nişa trofică, numită şi nişă eltoniană, reprezintă poziţia speciei în reţeaua trofică.
Nişa trofică nu reprezintă un punct fizic din spaţiu, ci totalitatea relaţiilor trofice ale
unei specii. Nişa trofică este acceptată şi pentru plante, unde se deosebeşte un aspect
ecofiziologic şi unul biochimic. Speciile de plante care populează acelaşi biotop şi chiar o arie
mai restrânsă se deosebesc între ele prin curbele de toleranţă faţă de temperatură, sau prin
perioada anului în care îşi desfăşoară în mod activ existenţa şi în care exploatează aceleaşi
resurse ale mediului.
Diferenţa de nişa trofică este dată de orizontul la care ajung rădăcinile plantei. Plantele
care exploatează resursele dintr-o pajişte nu au aceeaşi nişă ecologică deoarece accesibilitatea
lor la resursele din sol este diferită, în funcţie de adâncimea până la care ajung rădăcinile.
Nişele trofice sunt formaţiuni dinamice care se schimbă în timp şi spaţiu.

Noţiunea sintetică de nişă

Nişa ecologică sintetică constituie o unitate funcţională, ce descrie poziţia unei specii
în funcţie de factorii ecologici în raport cu alte specii.
La plante nişa sintetică este alcătuită din patru componente:
- nişa spaţială;
- nişa trofică;
- nişa fenologică;
- nişa regenerativă.
Nişele nu sunt „ocupate” ci se formează prin interacţiunea dintre organisme şi mediu.
De asemenea, nu este corect să se vorbească de nişe „libere” în biocenoze. Nişa
reprezintă poziţia speciei în reţeaua trofică a biocenozei şi o nişă nu poate rămâne liberă.
Nişa sintetică se mai numeşte şi nişă fundamentală. Spaţiul de nişă (spaţiul ecologic)
este o formaţiune topologică multidimensională, un hipervolum.

Fig. 6 Reprezentarea grafică a nişei ecologice multidimensionale

Nişa fundamentală este concepută matematic ca o mulţime de puncte într-un spaţiu

abstract, dar nemăsurabil. Conceptul de nişă fundamentală este potrivit atât pentru
formalizarea sistemelor de relaţie ale speciilor animale cât şi a celor de plante. Hipervolumul
biocenozei în ansamblu se aseamănă cu o scară. La un capăt al scării se găsesc speciile cu un
spectru trofic larg, iar la celălalt capăt speciile cu un regim trofic îngust. Diferitele zone ale
hipervolumului au diferite probabilităţi pentru supravieţuire a speciilor (fig. 6). Nişa optimă se
42
referă la acele zone din interiorul nişei fundamentale, care fac posibilă o existenţă permanentă
a speciei.

Delimitarea nişelor

Lărgimea nişelor se referă la extinderea activităţilor de exploatare a resurselor

mediului în spaţiu. Este determinată de programele genetice ale speciei privind exploatarea
mediului.
Suprapunerea nişelor constă în exploatarea spaţială a aceloraşi resurse, în aceleaşi
spaţii fizice de către două sau mai multe specii. De altfel, fiecare nişă are un domeniu propriu
şi unul de suprapunere cu cel puţin o specie înrudită.
Discriminarea nişelor se referă la evitarea competiţiei pentru nişe între specii sau a
competiţiei interspecifice în cadrul nişei fundamentale. În situaţia în care resursele mediului
sunt complet scindate pe mai multe specii care au cerinţe similare, apare discriminarea
nişelor. Însă discriminarea nu se poate realiza în totalitate. Rămâne un spaţiu de suprapunere
între nişe, ceea ce determină tensiuni între specii, fiind periclitată coexistenţa acestora.
Atunci când o specie este periclitată în existenţa sa de prezenţa unei alte specii de pe
acelaşi nivel trofic, nişele lor se suprapun pe un spaţiu întins. La nivelul biocenozei
suprapunerea unor nişe depinde de numărul de specii. Relaţia între suprapunerea medie a
nişelor şi numărul de specii urmează legea toleranţei, exprimată printr-o curbă în clopot.
Coexistenţa nişelor este atinsă prin mecanisme variate; exploatarea spaţial şi temporal diferită
a resurselor, diferenţa între numărul de indivizi ai aceleaşi specii în diverse nişe.
După principiul acţiunii lui Tischler, câmpul de acţiune al diferitelor specii suferă
restrângeri, astfel încât specii cu cerinţe ecologice similare pot edifica în acelaşi biotop nişe
discriminate:
- pe o insulă pot trăi mai multe specii de şerpi dacă sunt mai multe specii de vertebrate
ca pradă;
- o plantă prezintă dăunători pentru toate organele.

43
 ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE DINAMICĂ
A POPULAŢIILOR

Din punct de vedere demografic populaţia umană reprezintă o colectivitate statistică

formată din persoane care trăiesc într-o anumită perioadă de timp, într-un teritoriu bine
delimitat (Mihai Ţarcă, 1997, p. 32).
Desigur că populaţia trebuie să fie bine delimitată atât în timp cât şi în spaţiu.
Delimitarea în timp contează foarte mult deoarece la unele specii ciclul biologic se desfăşoară
în funcţie de anotimpuri, deci de condiţiile mediului (de caracteristicile climatice). Putem
vorbi de o populaţie tânără sau de una îmbătrânită. Dacă ne referim la unele populaţii de
insecte de pe un anumit teritoriu este foarte important să ştim în ce perioadă au fost făcute
observaţiile. Astfel, populaţiile de Pieris brassicae se găsesc în timpul iernii numai sub formă
de crisalidă, în timp ce populaţiile de Brevicoryne brassicae numai sub formă de ouă.
Populaţiile umane pot avea proporţii diferite în ceea ce priveşte grupele de vârstă de la o ţară
la alta şi, desigur, de la o perioadă la alta.
Analizând o populaţie din punct de vedere demografic trebuie să-i surprindem anumite
caracteristici: mărimea (efectivul), densitatea, natalitatea şi mortalitatea etc.
Efectivul populaţiei reprezintă numărul total de indivizi din care se compune
populaţia la un moment dat pe un anumit areal. Efectivul reprezintă, la diferite momente, stări
ale populaţiei, care reflectă gradul de adaptare a acesteia la condiţiile de existenţă. Creşterea
numerică a efectivului caracterizează populaţiile care se află în expansiune teritorială. Nivelul
staţionar, dimpotrivă, caracterizează populaţiile aflate în echilibru cu mediul ambiant.
În ceea ce priveşte efectivul populaţiei umane acesta poate fi cunoscut în urma unui
recensământ. Declinul numeric al unei populaţii probează acţiunea unor factori neprielnici sau
existenţa unui proces de emigrare.
Efectivul fiind o mărime raportată la timp, nu ne oferă nici o informaţie asupra
relaţiilor populaţiei cu mediul. De aceea, pentru cunoaşterea populaţiei în mediul său, se
raportează numărul de indivizi la unitatea de suprafaţă, ceea ce înseamnă densitate. În studiul
populaţiei de plante şi de animale densitatea poate fi exprimată în două moduri: ca densitate
brută şi ca densitate ecologică.
Densitatea brută se referă la densitatea raportată la suprafaţa totală a teritoriului
cercetat, în timp ce densitatea ecologică sau densitatea specifică reprezintă numărul de
indivizi raportat la suprafaţa efectiv populată. Se mai numeşte şi densitate economică. Dacă
urmărim densitatea ecologică a unei specii dăunătoare, spre exemplu a speciei Leptinotarsa
decemlineata nu este acelaşi lucru să raportezi numărul de indivizi la suprafaţa agricolă totală
a zonei cercetate şi altceva să faci raportarea doar la suprafaţa cultivată cu cartofi. Făcând
referiri la populaţia umană apar diferenţieri majore în ceea ce priveşte densitatea populaţiei în
zonele montane şi în zonele de şes.
În ceea ce priveşte stabilirea efectivului populaţiei unui sat este mai uşor şi mai dificil
a unui oraş. În ceea ce priveşte efectivul populaţiei mondiale, sau al unei ţări, problemele sunt
mai complexe, însă unele date pot fi preluate din unele statistici special realizate.
Populaţia umană poate fi analizată ca un sistem demografic închis sau deschis.
Populaţiile închise sunt acelea care sunt izolate de alte sisteme de acelaşi fel, astfel că
intrările şi ieşirile (naşterile şi decesele) au loc numai în interiorul lor.
44
 Izolarea nu este numai şi numai de natură geografică, ci poate fi şi de natură socială
(religioasă, etnică etc.).
Chiar şi populaţiile închise sunt supuse unor modificări, de la o perioadă la alta, în
funcţie de numărul naşterilor şi al deceselor, dar şi în funcţie de îmbătrânirea
supravieţuitorilor.
Populaţiile umane pot funcţiona şi ca sisteme deschise, ca urmare a faptului că, alături
de naşteri şi de decese pot avea loc şi emigrări sau imigrări.
În populaţiile închise, în care emigrarea şi imigrarea indivizilor nu au loc, atunci
schimbarea numerică a efectivului se realizează numai prin naşterea unor indivizi şi dispariţia
altora prin deces.
Natalitatea populaţiei reprezintă numărul de indivizi care apar prin reproducere în
cadrul populaţiei într-o anumită perioadă de timp.
Numărul de indivizi care dispar prin deces în aceeaşi perioadă de timp reprezintă
mortalitatea populaţiei.
Odum deosebeşte două tipuri de natalitate: natalitate maximă şi natalitate
ecologică.
Natalitatea maximă, numită şi absolută sau fiziologică, reprezintă numărul maxim
de indivizi produs de o populaţie în anumite condiţii ecologice şi genetice. În mod normal în
natură nu se realizează o natalitate maximă.
Natalitatea ecologică sau realizată reprezintă numărul de indivizi produşi de o
populaţie în condiţii concrete de mediu.
Aceasta înseamnă că natalitatea este influenţată de condiţiile concrete ale mediului.
Chiar şi la populaţiile umane putem sesiza o anumită influenţă a condiţiilor de mediu asupra
mortalităţii. Este cunoscut faptul că în zonele subdezvoltate economic fertilitatea şi natalitatea
sunt mult mărite.
În studiile fenomenelor demografice, trebuie să ţinem seama de faptul că populaţiile
sunt alcătuite din diferite generaţii de vârste şi din cohorte. Prin generaţie trebuie să
înţelegem totalitatea indivizilor născuţi în acelaşi interval de timp şi care au suferit unul şi
acelaşi eveniment demografic (naşterea, metamorfoza, moartea etc.), dar care nu sunt neapărat
de aceeaşi vârstă.
Toate păsările care cuibăresc în aceeaşi perioadă formează o cohortă.
În ceea ce priveşte structura populaţiei umane, în funcţie de vârstă, în datele statistice
deosebim următoarele grupe:
- 0-4 ani;
- 5-9 ani;
- 10-14 ani;
- 15-19 ani;
- 20-24 ani;
- 25-29 ani;
- 30-34 ani;
- 35-39 ani;
- 40-44 ani;
- 45-49 ani;
- 50-54 ani;
- 55-59 ani;
- 60 de ani şi peste 60 de ani.
Desigur că am putea continua cu acelaşi mod de diferenţiere a grupelor de vârstă:
- 60 – 64 ani;
- 65-69 ani;

45
 - 70 – 74 ani;
- 75 – 79 ani;
- 80 – 84 ani;
- 84 – 89 ani;
- 90 de ani şi peste 90 de ani, în funcţie de parametrii demografici pe care îi analizăm.
Dacă ne referim la populaţia şcolară putem lucra cu următoarele grupe de vârste: 6 – 11 ani,
12-14 ani, 15-17 ani, 18-23 ani.
Pentru a fi mai sugestivă analiza populaţiilor umane în funcţie de vârstă putem folosi,
pentru anumiţi parametri demografici, piramida vârstelor.
Astfel, putem urmări piramida populaţiei pe vârste şi sexe întocmită pe seama
recensământului din 1956 şi iulie 1970 (fig. 7).

Fig. 7 Populaţia pe vârste şi sexe la recensământul din 1956 şi 1 iulie 1970

(după Anuarul Statistic al României)

46
 Diferenţa care apare între cele două date este pe alocuri foarte mare. Să urmărim
situaţia grupei de vârstă de 35-39 de ani în 1956 şi în 1970. Numărul foarte redus al acestei
grupe de vârstă poate fi explicat prin amprenta lăsată de cel de al doilea război mondial.
Sesizăm, în acelaşi timp, ce rapid s-a realizat acoperirea acestei crize demografice până în
1970.
În figura 8 putem analiza populaţia din România pe grupe de vârstă şi pe sexe pe baza
datelor înregistrate la 1 iulie 2000. Faţă de 1956, unde baza este considerabil de lată, copiii în
vârstă de trei ani având o dezvoltare explozivă, în datele înregistrate în 2000 baza este destul
de îngustă până la copiii de 9 ani, efectul revoluţiei din 1989 fiind vizibil. Şi mai vizibil ne
apare efectul legii lansate de Ceauşescu în ceea ce priveşte interzicerea avortului, prin
explozia natalităţii în urmă cu circa 30 de ani.

Fig. 8 Populaţii pe vârste şi sexe la 1 iulie 2000

(după Anuarul Statistic al României)

Dacă urmărim populaţia lumii pe categorii de vârste putem constata variaţii destul de
mari de la o grupă de vârstă la alta (tabelul 1). Din datele oferite de World Population, vol. 1,
United Relations, New York, 2001, putem sesiza următoarea situaţie pentru perioada 1950-
2000. Dacă în 1950 populaţia lumii număra 2.519.495.000 locuitori, în 1960 a fost depăşită
cifra de trei miliarde. Au fost necesari doar 15 ani pentru a depăşi cifra de patru miliarde de
locuitori şi încă 15 ani pentru a ajunge la 5.234.820.000 locuitori. Sfârşitul mileniului doi ne-a
surprins cu peste şase miliarde de locuitori.

47
Tabelul 1 Populaţia lumii în anul 2000 după World Population Prospects

ESTIMAŢII
Indicator 1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000
Populaţia (mii)
Total 2.519.495 2.754.717 3.020.177 3.333.716 3.690.925 4.065.508 4.429.747 4.824.509 5.254.820 5.661.862 6.056.715
Bărbaţi 1.257.376 1.375.943 1.510.304 1.670.063 1.851.498 2.043.037 2.228.400 2.429.345 2.648.761 2.853.015 3.051.099
Femei 1.262.119 1.378.774 1.509.873 1.663.653 1.839.426 2.022.471 2.201.347 2.395.164 2.606.058 2.808.847 3.005.616
Sex ratio (bărbaţi la 100 femei) 99,6 99,8 100,0 100,4 100,7 101,0 101,2 101,4 101,6 101,6 101,5

Distribuţia vârstelor
Procentul grupei de vârstă 0-4 13,4 14,5 14,2 14,3 14,1 13,3 12,1 11,9 11,7 10,8 10,1
Procentul grupei de vârstă 5-14 20,9 21,0 22,6 23,2 23,3 23,4 23,0 21,5 20,5 20,5 19,8
Procentul grupei de vârstă 15-24 18,2 17,6 16,8 16,8 18,0 18,6 18,9 19,4 19,0 18,0 17,5
Procentul grupei de vârstă 60 şi 8,2 8,2 8,2 8,2 8,4 8,6 8,6 8,9 9,2 9,6 10,0
peste
Procentul grupei de vârstă 65 şi 5,2 5,3 5,3 5,3 5,5 5,7 5,9 5,9 6,2 6,5 6,9
peste
Procentul grupei de vârstă 80 şi 0,5 0,6 0,6 0,7 0,7 0,8 0,8 0,9 1,0 1,1 1,1
peste
Procentul grupei de vârstă la 49,4 48,3 46,8 45,9 46,4 46,8 48,0 49,4 50,2 51,0 51,6
femei 15-49
Vârsta medie (ani) 23,6 23,2 22,8 22,2 21,7 22,0 22,7 23,5 24,3 25,4 26,5
Densitatea populaţiei (pe km2) 19 20 22 25 27 30 33 36 39 42 45

48
 Raportul dintre bărbaţi şi femei (sex ratio) era de 99,6 în 1950, a ajuns la 100,0 în
1960 şi a crescut în mod aproape constant către anii 2000, ajungând la 101,6 în 1995 şi 101,5
în 2000.
Analizând distribuţia pe vârste putem sesiza unele aspecte interesante. Dacă din 1950
până în 1965 s-a înregistrat o creştere a procentajului grupei de vârstă cuprinsă între 0-4 ani,
pornind de la 13,4 în 1950 şi ajungând la 14,3 în 1965, în următorii ani constatăm un declin
constant, ajungându-se în 2000 la 10,1.
Două aspecte putem sesiza în ceea ce priveşte creşterea longevităţii.
Procentajul grupei de vârstă de peste 65 de ani creşte de la 5,2 în 1950 până la 6,9 în
2000. Şi mai interesantă este situaţia înregistrată pentru categoria de vârstă de peste 80 de ani.
Piramida vârstelor ne oferă o imagine clară a evoluţiei în timp a populaţiei umane
dintr-o anumită zonă sau ţară. Apar diferenţe evidente de la o generaţie la alta, astfel că putem
vorbi de efectul de generaţie, care se explică în mod diferit, în funcţie de anumiţi factori
(diferenţa dintre sexe, dintre natalitate şi mortalitate, precum şi înregistrarea unor emigraţii
sau imigraţii).
Piramidele vârstelor pot lua forme diferite. Am putea deosebi însă un tip de piramidă
caracteristic pentru o populaţie tânără, alta pentru una îmbătrânită şi o formă intermediară,
când într-o populaţie oarecum îmbătrânită apare un efect de întinerire datorat anumitor
generaţii.
Populaţiile umane se deosebesc de populaţiile altor specii în funcţie de anumiţi factori
sociali. Este foarte interesantă analiza populaţiilor umane în funcţie de starea civilă.
Dacă la 29 decembrie 1930 recensământul efectuat ne prezintă o populaţie de
14.280.729 de locuitori, la aceeaşi dată erau înregistrate 133.468 de căsătorii şi 6338 de
divorţuri. În anul 2000, la o populaţie de 22.435.205.000 locuitori au fost înregistrate 135.808
căsătorii şi 30.725 divorţuri (tabelul 2).
Din datele statistice oferite pentru anii 1995-1997 (tabelul 3) constatăm că cele mai
multe divorţuri sunt semnalate la grupele de vârstă cuprinse între 25-29 de ani la femei şi 25-
34 de ani la bărbaţi. Suntem surprinşi de numărul mare de divorţuri înregistrate la grupele de
peste 60 de ani, atât la bărbaţi cât şi la femei (541 de divorţuri din totalul de 1132 de bărbaţi
de peste 60 de ani căsătoriţi cu femei de peste 60 de ani divorţaţi în 1995, 605 divorţuri din
totalul de 1205 bărbaţi de peste 60 de ani, divorţaţi în 1996 şi 549 din totalul de 1122 de
bărbaţi de peste 60 de ani divorţaţi în 1997). Oameni care au trăit cea mai mare parte din viaţă
împreună, ajung ca după vârsta de 60 de ani să se despartă destrămându-şi familia.
Şi mai interesantă ne apare situaţia văduvelor şi a văduvilor. În 1992 la bărbaţi era de
2,8%, iar la femei de 11,5%. De aici putem deduce că femeile căsătorite supravieţuiesc mult
soţilor decedaţi.
Un interes deosebit îl prezintă structura populaţiei într-o anumită ţară sau zonă
geografică în funcţie de mediul în care îşi desfăşoară existenţa (sat sau oraş). Dacă primul
oraş recunoscut de noi ca fiind construit pe Terra ar fi fost Ierihonul, în urmă cu circa 7000 de
ani, astăzi 47,5% din populaţia globului trăieşte la oraş. Este adevărat că apar variaţii cuprinse
în limite destul de mari între zonele slab dezvoltate ale globului, unde locuitorii de la oraş
reprezintă doar 25,3% şi zonele puternic dezvoltate şi industrializate unde 76,3% dintre
locuitori trăiesc la oraş. În Africa 37,3% dintre locuitori trăiesc la oraş, iar în S.U.A. 77,4%.

49
Tabelul 2a Mişcarea naturală a populaţiei

Date absolute (număr)

Anii Sporul Născuţi- Decese la o
Născuţi-vii Decese natural Căsătorii Divorţuri morţi vârstă sub
1 an
1930 482084 272649 209435 133468 6338 7789 84639
1938 459755 297568 162187 139722 11381 11421 82299
1940 414235 300722 113513 138511 8013 10341 ...
1950 426820 202010 224810 190043 23941 10752 49795
1955 442864 167535 275329 197010 31148 8152 34653
1960 352241 160720 191521 197654 36947 5690 26680
1961 324859 161936 162923 180465 33373 5251 23190
1962 301985 172429 129556 184676 38095 4812 18196
1963 294886 155767 139119 174931 36129 4601 16270
1964 287383 152476 134907 169520 35145 4367 13975
1965 278362 163393 114969 164229 36914 4048 12264
1966 273678 157445 116233 171243 25804 4072 12746
1967 527764 179129 348635 154105 481) 9644 24590
1968 526091 188509 337582 146988 4023 8625 31317
1969 465764 201225 264539 140011 6991 6984 25584
1970 427034 193255 233779 145531 7865 5728 21110
1971 400146 194306 205840 150215 9570 4822 16964
1972 389153 189793 199360 157142 11254 4288 15566
1973 378696 203559 175137 170130 14472 4194 14444
1974 427732 191286 236446 175496 17951 4801 14958
1975 418185 197538 220647 188139 34479 4288 14498
1976 417353 204873 212480 195874 35945 4186 13089
1977 423958 208685 215273 199794 25726 4144 13207
1978 416598 211846 204752 201103 33190 3919 12610
1979 410603 217509 193094 198139 35855 3754 12995
1980 398904 231876 167028 182671 34130 3518 11691
1981 381101 224635 156466 182973 33635 3257 10886
1982 344369 224120 120249 174448 33164 2904 9653
1983 321498 233892 87606 163826 34534 2605 7676
1984 350741 233699 117042 164110 32853 2988 8211
1985 358797 246670 112127 161094 32587 2824 9191
1986 376896 242330 134566 167254 34562 3053 8746
1987 383199 254286 128913 168079 34110 3053 11077
1988 380043 253370 126673 172527 36775 2926 9643
1989 369544 247306 122238 177943 36008 2821 9940
1990 314746 247086 67660 192652 32966 2231 8471
1991 275275 251760 23515 183388 37031 1910 6258
1992 260393 263855 -3462 174593 29290 1700 6080
1993 249994 263323 -13329 161595 31193 1582 5822
1994 246736 266101 -19365 154221 39663 1623 5894
1995 236640 271672 -35032 153943 34906 1472 5027
1996 231348 286158 -54810 150388 35586 1428 5158
1997 236891 279315 -42424 147105 34752 1483 5209
1998 237297 269166 -31869 145303 39985 1514 4868
1999 234600 265194 -30594 140014 34408 1459 4360
2000 234521 255820 -21299 135808 30725 1393 4370

1)
Au fost modificate unele dispoziţii legale referitoare la divorţ (în octombrie 1966).

50
Tabelul 2b Mişcarea naturală a populaţiei

Rate (la 1000 locuitori)

Născuţi-morţi Decese la o
la 1000 născuţi Vârstă sub Anii
Născuţi-vii Decese Sporul Căsătorii Divorţuri
natural (vii-morţi) 1 an la 1000
născuţi-vii

34,1 19,3 14,8 9,4 0,45 15,9 175,6 1930

29,5 19,1 10,4 9,0 0,73 24,0 179,0 1938
26,0 18.9 7,1 8.7 0,50 24,4 … 1940
26.2 12,4 13,8 11.7 1.47 24,6 116,7 1950
25,6 9,7 15,9 11,4 1,80 18,1 78,2 1955
19,1 8,7 10,4 10,7 2,01 15,9 74,6 1960
17,5 8,7 8.8 9,7 1,80 15,9 69,4 1961
16,2 9,2 7,0 9,9 2,04 15,7 58,8 1962
15,7 8,3 7,4 9,3 1,92 15,4 55,2 1963
15,2 8,1 7,1 9,0 1,86 15,0 48,6 1964
14,6 8,6 6,0 8,6 1,94 14,3 44,1 1965
14,3 8,2 6,1 8,9 1,35 14,7 46,6 1966
27,4 9,3 18,1 8,0 - 17,9 46,6 1967
26,7 9,6 17,1 7,5 0,20 16,1 59,5 1968
23,3 10,1 13,2 7,0 0,35 14,8 54,9 1969
21,1 9,5 11,6 7,2 0,39 13,2 49,4 1970
19,5 9,5 10,0 7,3 0,47 11,9 42,4 1971
18,8 9,2 9,6 7,6 0,54 10,9 40,0 1972
18,2 9,8 . 8,4 8,2 0,69 11,0 38,1 1973
20,3 9,1 11,2 8,3 0,85 11,1 35,0 1974
19,7 9,3 10,4 8,9 1,62 10,1 34,7 1975
19,5 9,6 9,9 9,1 1,68 9,9 31,4 1976
19,6 9,6 10,0 9,2 1,19 9,7 31,2 1977
19.1 9,7 9,4 9,2 1,52 9,3 30,3 1978
18,6 9,9 8,7 9,0 1,63 9,1 31,6 1979
18,0 10,4 7,6 8,2 1,54 8,7 29,3 1980
17,0 10,0 7,0 8,2 1,50 8,5 28,6 1981
15,3 10,0 5,3 7,8 1,48 8,4 28,0 1982
14,3 10,4 3,9 7,3 1,53 8,0 23,9 1983
15,5 10,3 5,2 7,3 1,45 8,4 23,4 1984
15,8 10,9 4,9 7,1 1,43 7,8 25,6 1985
16,5 10,6 5,9 7,3 1,51 8,0 23,2 1986
16,7 11,1 5,6 7,3 1,49 7,9 28,9 1987
16,5 11,0 5.5 7,5 1,60 7,6 25,4 1988
16,0 10,7 5,3 7,7' 1,56 7,6 26,9 1989
13,6 10,6 3,0 8,3 1,42 7,0 26,9 1990
11.9 10,9 1,0 7,9 1,60 6,9 22,7 1991
11,4 11,6 -0,2 7,7 1,29 6,5 23,3 1992
11,0 11,6 -0,6 7,1 1,37 6,3 23,3 1993
10,9 11,7 -0,8 6,8 1,74 6,5 23,9 1994
10,4 12,0 -1,6 6,8 1,54 6,2 21,2 1995
10,2 12,7 -2.5 6.7 1,57 6,1 22,3 1996
10,5 12,4 -1,9 6,5 1,54 6,2 22,0 1997
10,5 12,0 -1,5 6,5 1,78 6,3 20,5 1998
10,4 11.8 -1,4 6,2 1,53 6,2 18,6 1999
10,5 11,4 -0,9 6,1 1,37 5,9 18,6 2000

51
Tabelul 3a Divorţurile după grupa de vârstă a soţilor

Grupa de vârstă a Total Grupa de vârstă a soţului

soţului
Sub 20 ani 20-24 ani 25-29 ani 30-34 ani 35-39 ani
1995
Total 34906 1045 6743 9680 5007 4691
Sub 20 ani 40 19 19 2 - -
20-24 ani 2882 533 1913 404 25 7
25-29 ani 9230 422 3860 4541 327 62
30-34 ani 6289 55 747 3329 1775 303
35-39 ani 5854 14 165 1134 2146 1912
40-44 ani 4460 - 31 227 613 1819
45-49 ani 2603 2 7 34 96 471
50-54 ani 1382 - 1 3 15 91
55-59 ani 1034 - - 4 4 15
60 ani şi peste 1132 - - 2 6 11
1996
Total 35586 1056 6574 10072 4745 4652
Sub 20 ani 31 18 12 1 - -
20-24 ani 2632 495 1732 369 30 5
25-29 ani 9774 466 3956 4873 393 66
30-34 ani 6013 54 668 3275 1618 313
35-39 ani 5723 18 151 1191 1998 1833
40-44 ani 4688 5 47 296 580 1856
45-49 ani 2958 - 8 50 94 480
50-54 ani 1488 - - 13 22 73
55-59 ani 1074 - - 2 5 16
60 ani şi peste 1205 - - 2 5 10
1997
Total 34752 910 6265 9920 5045 4338
Sub 20 ani 31 18 11 2 - -
20-24 ani 2285 442 1538 285 13 6
25-29 ani 9253 370 3745 4604 448 63
30-34 ani 6268 62 729 3386 1715 300
35-39 ani 5580 12 186 1275 2063 1606
40-44 ani 4771 3 47 298 671 1835
45-49 ani 2986 1 7 50 105 440
50-54 ani 1447 2 2 11 23 59
55-59 ani 1009 - - 5 2 20
60 ani şi peste 1122 - - 4 5 9

52
Tabelul 3 b Divorţurile după grupa de vârstă

Grupa de vârstă a soţiei

Grupa de vârstă a
40-44 ani 45-49 ani 50-54 ani 55-59 ani 60 ani şi peste soţului

1995
3488 1915 941 716 680 Total
- - - - - Sub 20 ani
- - - - - 20-24 ani
10 6 2 - - 25-29 ani
61 15 3 1 - 30-34 ani
403 63 13 4 - 35-39 ani
1445 255 56 13 1 40-44 ani
1132 702 110 39 10 45-49 ani
321 527 289 108 27 50-54 ani
88 263 324 235 101 55-59 ani
28 84 144 316 541 60 ani şi peste
1996
3690 2235 1078 747 737 Total
- - - - - Sub 20 ani
1 - - - - 20-24 ani
14 6 - - - 25-29 ani
70 10 3 2 - 30-40 ani
416 90 19 6 1 35-39 ani
1526 309 54 12 3 40-44 ani
1274 853 147 47 5 45-49 ani
274 647 331 99 29 50-54 ani
80 238 374 265 94 55-59 ani
35 82 150 316 605 60 ani şi peste
1997
3723 2222 999 646 684 Total
- - - - - Sub 20 ani
1 - - - - 20-24 ani
15 5 2 1 - 25-29 ani
61 13 1 - 1 30-34 ani
357 69 8 3 1 35-39 ani
1579 265 . 53 14 6 40-44 ani
1320 895 134 21 13 45-49 ani
280 651 306 90 23 50-54 ani
85 250 328 228 91 55-59 ani
25 74 167 289 549 60 ani şi peste

53
 Ce înseamnă însă oraş? Aici trebuie să facem o distincţie netă între oraş şi metropolă.
Dacă în 1950 în New York trăiau peste 12 milioane de locuitori, în Londra 8,7 milioane, iar în
Tokio 6,9 milioane, în 1944 situaţia era schimbată radical. Tokio a ajuns la 26,5 milioane de
locuitori, New York-ul la 16,3 milioane, iar Londra a rămas undeva spre locul 20. Diferenţa
condiţiilor de viaţă dintre sat şi oraş este destul de importantă, însă diferenţa dintre un oraş cu
20-30.000 de locuitori şi o mare metropolă este uriaşă.

Fenomenul de migraţie
Este caracterizat ca un proces normal pentru populaţiile umane. Se pare că prima mare
migraţie a formelor umanoide a fost realizată de Homo ergaster, care s-a răspândit din Africa
în toată Lumea Veche (Europa, Asia şi Orientul Mijlociu). Al doilea val trebuie să fi fost cel
al omului modern, al primelor forme ale lui Homo sapiens sapiens, care a apărut tot în Africa
şi a migrat apoi în toată Lumea Veche. În ceea ce priveşte migraţiile istorice, care au condus
la configuraţia statală a lumii actuale, acestea sunt de dată recentă. Migraţia unei părţi a
populaţiei reprezintă un fenomen normal şi în zilele noastre. Dacă păsările fac anual migraţii
de mii de kilometri, acestea se întorc în mod constant în aceleaşi locuri, unele dintre ele chiar
la aceleaşi cuiburi. Însă nu numai păsările realizează migraţii, ci şi alte grupe de animale:
mamifere, fluturi şi chiar unele crustacee pe fundul oceanelor. Aceste migraţii par a fi
programe pentru sine la nivelul biosferei în vederea menţinerii unor echilibre biologice.
Păsările plecate de la noi în timpul toamnei nu sunt în plus în ecosistemele din emisfera
sudică. Ce s-ar întâmpla la noi dacă primăvara păsările n-ar reveni în ecosistemele din care au
plecat? S-ar produce grave tulburări ale unor echilibre biologice naturale.
Migraţiile populaţiei umane sunt determinate de unele necesităţi sociale. Chiar dacă ne
vine mai greu să acceptăm ideea, ele sunt tot programe pentru sine ale unui nivel biologic de
organizare. Trebuie să fie programe pentru sine ale speciei umane, deşi ne bate gândul că şi
biosfera, ca un tot unitar, este cointeresată în aceste mişcări ale populaţiei umane.
Prin migraţie trebuie să înţelegem schimbarea domiciliului în cadrul comunităţilor
umane. Această schimbare trebuie să fie oarecum de durată, cel puţin de un an. În România s-
a înregistrat o migrare de amploare de la sat la oraş în perioada 1930-2000 (fig. 9). Această
migrare este o migrare internă, deoarece se petrece între graniţele ţării. Nu reprezintă doar o
caracteristică a comunismului, ci una planetară. Pe de o parte în România s-a putut înregistra
o migraţie a moldovenilor şi chiar a oltenilor în alte zone ale ţării ca urmare a faptului că
unele judeţe din aceste provincii istorice pot fi considerate zone defavorizate. Este însă şi o
migrare externă, la nivel internaţional, care la noi a devenit în ultimul deceniu un fenomen
oarecum îngrijorător. Şi nu este vorba doar de faptul ca numărul emigranţilor a fost şi este
încă mare, ci mai ales de faptul că are loc o „hemoragie” externă a specialiştilor din diferite
domenii. Migrează specialişti gata formaţi, care ar putea contribui enorm la propăşirea ţării,
dacă ar fi trataţi cu respectul cuvenit, după capacităţile lor intelectuale şi creatoare.
În ceea ce priveşte migraţia populaţiei trebuie să urmărim cele două faţete ale acestui
fenomen: emigraţia şi imigraţia.
Emigrantul este cel care îşi părăseşte zona de origine şi pleacă în altă zonă (în altă ţară
sau în alt continent). Pentru noi cei care părăsesc România şi pleacă în altă ţară sunt
emigranţi. În schimb cei care vin în România pentru a se instala şi pentru a trăi o anumită
perioadă de timp în ţara noastră sau pentru totdeauna, sunt imigranţi.

54
 Fig. 9 Structura populaţiei pe medii la 1 iulie, în perioada 1930-2000

Evoluţia demografică a populaţiei umane

Explozia demografică a devenit o caracteristică a timpurilor moderne. Populaţia

globului a depăşit de mult cifra de şase miliarde de locuitori.
Nu putem preciza momentul în care a apărut omul modern, deci Homo sapiens
sapiens, totuşi, dacă ţinem seama de datele antropologice am putea considera că a apărut în
urmă cu 150-200.000 de ani în urmă. Conform teoriei „Eva mitocondrială” omul modern a
apărut în Africa şi nu a avut schimb de gene cu Homo sapiens neanderthalensis, pe care
treptat l-a eliminat.
Formele preumane sunt însă cu mult mai vechi, trecând de 7 milioane de ani, dacă
facem referiri la Orrorin tugenensis (Millenium man). Unele date estimează că în urmă cu un
milion de ani Terra era locuită de circa 2,5 milioane de oameni. Trebuie să precizăm că nu
este vorba de oameni, ci de diferite forme preumane. Puteau fi diferite populaţii de Homo
sapiens sapiens, care ar fi putut convieţui împreună cu unele subspecii ale lui Homo erectus.
Chiar dacă se vorbeşte de o dublare a numărului de oameni în urmă cu 10.000 de ani trebuie
să fim oarecum prudenţi.
Se pare că la începutul mileniului doi populaţia globului ar fi ajuns la 250 milioane de
oameni. După datele oferite de Victor Tufescu şi Mircea Tufescu (1981), a trebuit să mai
treacă şase secole pentru a se ajunge la dublarea numărului de oameni. Deci, prin 1660 s-ar fi
ajuns la 500 milioane de locuitori pe Terra. Următoarea dublare a numărului populaţiei s-ar fi
realizat după 180 de ani, deci prin 1840 s-ar fi ajuns la un miliard de oameni. Credem că
aceste date sunt destul de aproximative.
Explozia demografică începe să se manifeste din ce în ce mai viguros în secolul XX.
Astfel, în 1927 (1930 după alţi autori) se ajunge la două miliarde de oameni. După numai 30
de ani (în 1960) s-a ajuns la trei miliarde, iar în 1974 (după încă 14 ani) erau deja înregistrate
peste patru miliarde de locuitori. După datele prezentate în World Population Prospects, 2001,
în 1990 trăiau pe Terra 5.254.820.000 locuitori, iar în anul 2000 populaţia globului număra
6.056.715.000 locuitori (tab. 1 şi fig. 10).

55
 2000, 7.410.000.000

1975
3.890.000.000

1970
3.800.000.000

1965
3.308.000.000

1960
2.984.000.000

1950 2.493.000.000

1900 1.608.000.000

1850 1.171.000.000
1800 906.000.000
1750 728.000.000
1650 545.000.000
1000 410.000.000
AD 1 300.000.000
800 BC 10.000.000

Fig. 10 Diagrama reprezentând creşterea populaţiei mondiale

(după Richard Leakey şi Roger Lewin)

În ceea ce priveşte populaţia României, datele istorice probează că a avut loc o

creştere continuă a populaţiei. De unde putem porni în această apreciere? După datele
furnizate de Strabon Statul Dac ar fi avut, în timpul lui Burebista (82-44 a. Ch.), circa două
milioane de locuitori, ceea ce ar fi însemnat o populaţie destul de numeroasă pentru acele
timpuri. Ocupaţia romană nu putea duce la o reducere drastică a populaţiei, iar după
retragerea lui Aurelian, cu siguranţă că toate provinciile Daciei au continuat să fie populate.
Se pare că în 1600, când Mihai Viteazul a realizat prima unire a Ţărilor Române ar fi existat
în jur de patru milioane de locuitori. În 1919, în România Mare, ar fi locuit 14,7 milioane de
oameni (M. Ţarcă, 1997, p. 297). După datele oferite de Anuarul Statistic al României din
anul 2001 reiese că, în urma recensământului din 29 decembrie 1930 numărul de locuitori ai
României ar fi fost 14.280.729 de locuitori. România anului 1930 era România Mare. A urmat
războiul, cu toate necazurile provocate populaţiei umane, cu pierderile de teritoriu şi cu
schimbarea de regim, însoţită de o avalanşă de emigrări, însă în urma recensământului din
ianuarie 1948 se înregistrează 15.872.624 de locuitori (tabelul 4).

56
Tabelul 4 Populaţia pe sexe

În procent faţă de total

Numărul locuitorilor
Total Masculin Feminin Masculin Feminin

29 decembrie19301) 14280729 7015771 7264958 49,1 50,9

1)
25 ianuarie1948 15872624 7671983 8200641 48,3 51,7
1)
21 februarie 1956 17489450 8503420 8986030 48,6 51,4
1)
15 martie1966 19103163 9351075 9752088 49,0 51,0
1 iulie 1970 20252541 9945027 10307514 49,1 50,9
5 ianuarie 19771) 21559910 10626055 10933855 49,3 50,7
1 iulie 1980 22201387 10953637 11247750 49,3 50,7
1 iulie1981 22352635 11029625 11323010 49,3 50,7
1 iulie 1982 22477703 11091465 11386238 49,3 50,7
1 iulie 1983 22553074 11128723 11424351 49,3 50,7
1 iulie 1984 22624505 11165086 11459419 49,3 50,7
1 iulie 1985 22724836 11214313 11510523 49,3 50,7
1 iulie 1986 22823479 11261467 11562012 49,3 50,7
1 iulie 1987 22940430 11319082 11621348 49,3 50,7
1 iulie 1988 23053552 11374681 11678871 49,3 50,7
1 iulie 1989 23151564 11422472 11729092 49,3 50,7
1 iulie 1990 23206720 11449147 11757573 49,3 50.7
1 iulie 1991 23185084 11435286 11749798 49,3 50,7
7 ianuarie19921) 22810035 11213763 11596272 49,2 50,8
1 iulie 1992 22788969 11200695 11588274 49,1 50,9
1 iulie 1993 22755260 11176390 11578870 49,1 50,9
1 iulie 1994 22730622 11156807 11573815 49,1 50,9
1 iulie 1995 22680951 11123977 11556974 49,0 51,0
1 iulie 1996 22607620 11080933 11526687 49,0 51,0
1 iulie 1997 22545925 11041414 11504511 49,0 51,0
1 iulie 1998 22502803 11012110 11490693 48,9 51,1
1 iulie 1999 22458022 10984529 11473493 48,9 51,1
1 iulie 2000 22435205 10968854 11466351 48,9 51,1

1)
Recensământ

Recensământul din 21 februarie 1956 consemnează un salt demografic, ajungându-se

la 17.489.450 de locuitori, ca în 15 martie 1966 să se înregistreze 19.103.163 locuitori. După
patru ani, în 1970 se depăşeşte cifra de 20 de milioane, iar în iulie 1990 se semnalează cea
mai mare cifră de locuitori, 23.206.720. După această cotă de vârf începe declinul numeric al

57
populaţiei, determinat de două procese majore, liberalizarea avorturilor şi deschiderea
graniţelor urmată de emigrări masive.
Deja la 1 iulie 1981 populaţia este estimată la 23.185.084. Declinul era deja nuanţat
înainte de 1990. Între 1 iulie 1988 şi 1 iulie 1989 se înregistrează un spor al populaţiei de
98.062 locuitori, în timp ce între 1 iulie 1989 şi 1 iulie 1990 surplusul populaţiei este doar de
55.156 locuitori.
În recensământul din ianuarie 1992 se înregistrează un efectiv al populaţiei de
22.810.035 locuitori. Şi numărul populaţiei continuă să scadă de la un an la altul, astfel că în
2000 se ajunge la 22.435.205 locuitori.
Este foarte interesantă structura pe vârste a populaţiei. Din fig. 8 putem deduce cu
uşurinţă atât structura pe grupe de vârstă cât şi raportul dintre sexe, pe baza datelor statistice
apreciate pentru anul 2000. În primul rând constatăm un număr redus al copiilor sub 10 ani,
ceea ce probează reducerea apreciabilă a natalităţii după 1990. Consemnăm o valoare foarte
ridicată a populaţiei de 30 de ani, ceea ce se explică prin interzicerea avortului prin legea
promulgată de Ceauşescu. Mai înregistrăm declinul gradat al persoanelor cuprinse între 65 şi
80 de ani. De asemenea, putem sesiza o longevitate mai mare a femeilor în raport cu bărbaţii.
Reducerea continuă a populaţiei României se poate explica, aşa cum am mai subliniat,
prin două cauze majore: scăderea natalităţii şi fenomenul de emigrare.
Dacă vom analiza structura populaţiei pe grupe de vârste, între 1995 şi 2000 (tabelul
5) vom constata că în 1995 numărul copiilor cuprinşi între 0 şi 4 ani este de 1.230.111 şi că
declinul acestui grup de vârstă se accentuează de la un an la altul ajungând la 1.144.825 în
2000. Ceea ce este interesant este faptul că la grupele de vârstă cuprinse între 70-74 de ani şi
75-79 de ani se înregistrează o creştere de la un an la altul. Acest fenomen se poate observa şi
la persoanele de peste 85 de ani. În schimb, o scădere importantă se înregistrează la locuitorii
din grupele de vârstă cuprinse între 30 şi 69 de ani. Aici s-ar putea ca un rol important să îl
aibă fenomenul de emigrare.
Foarte sugestivă este creşterea populaţiei urbane începând din 1930 până în 1990 (fig.
9). Dacă în 1930 populaţia urbană era de 20,6%, iar creşterea acestui procentaj se realiza
destul de greu, astfel că în 1950 era doar de 24,7%, după 1950 se poate constata o accelerare a
creşterii, care poate fi corelată cu ritmul de industrializare a ţării. Saltul major se realiza în
perioada 1950-1960, când se trece de la 24,7% la 32,1%. În 1970 se ajunge 36,9% şi urmează
un alt salt important în perioada 1970-1980, când se ajunge la 45,8%. Ultimul salt se
realizează între 1980 şi 1990, când se ridică la 54,3%. Nu este lipsit de interes faptul că între
1990-1995 încă se mai înregistrează o creştere a populaţiei urbane, ajungând la 54,9% după
care începe un uşor declin. Nu credem că acest declin este determinat de evadarea populaţiei
din marile oraşe către periferie, ci mai curând la revenirea în mediul rural a unor categorii de
muncitori care rămân fără serviciu.
Urmărind raportul dintre sexe (tabelul 4) putem constata că din 1930 până în 2000,
fără excepţie, domina femeile în raport cu bărbaţii. Interesant este faptul că această dominare
este cea mai accentuată în 1948. Nu ne miră acest fapt deoarece poate fi pus pe seama
războiului. Revenirea către normal se realizează destul de repede, după care, între 1977 şi
1991 se stabilizează la 49,3 bărbaţi/50,7 femei. Ne surprinde oarecum scăderea procentului de
bărbaţi sub 49% din ultimii ani. De altfel n-ar trebui să ne surprindă prea mult, deoarece este
ştiut faptul că mortalitatea infantilă este mai crescută la băieţi decât la fete şi că femeile au o
longevitate mai mare.

58
Tabelul 5 Populaţia pe grupe de vârstă şi sexe, 1 iulie

Grupa de vârstă 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Total

Total 22680951 22607620 22545925 22502803 22458022 22435205

0-4 ani 1230111 1210385 1176809 1164375 1147065 1144825
5-9 ani 1745594 1660092 1545381 1432890 1330733 1218267
10-14 ani 1668736 1629272 1653603 1702905 1737153 1734988
15-19 ani 1963531 1931368 1867270 1778748 1701881 1661778
20-24 ani 1821743 1865679 1925230 1971486 1978835 1955437
25-29 ani 1860909 1966330 2023782 1840922 1792822 1806725
30-34 ani 1304670 1253426 1261820 1530833 1698268 1837519
35-39 ani 1629455 1559567 1481333 1397863 1335039 1285188
40-44 ani 1641338 1659872 1674354 1672572 1663784 1594845
45-49 ani 1379540 1453442 1507445 1569567 1565367 1592356
50-54 ani 1127631 1127421 1131187 1154151 1224217 1322506
55-59 ani 1346724 1281600 1229211 1165922 1118307 1060721
60-64 ani 1240340 1240664 1236955 1236471 1236759 1234537
65-69 ani 1076980 1084498 1096234 1098488 1096340 1095114
70-74 ani 807128 838592 853947 869093 878928 891832
75-79 ani 357363 389509 446755 521738 570487 598029
80-84 ani 316317 291297 262266 216665 203725 219126
85 ani şi peste 162841 164606 172343 178114 178312 181412

Totuşi, această scădere ne aminteşte parcă de condiţiile grele generate de stările de

război. Credem că este vorba şi de migrarea bărbaţilor în alte ţări, pentru găsirea unor locuri
de muncă şi acumularea unor venituri mai mari pentru familie.
Faptul că în fiecare an se porneşte de la un număr mai mare de băieţi decât fete şi că
înaintând în vârstă se ajunge la un oarecare echilibru la 30-35 de ani, după care se schimbă
raportul, femeile devenind dominante, se reflectă cu claritate şi în cadrul populaţiei României.

Mişcarea naturală a populaţiei României

În ceea ce priveşte mişcarea naturală a populaţiei României trebuie să urmărim datele

referitoare la naşteri, decese, căsătorii şi divorţuri şi la durata medie a vieţii.
În fig. 11 A se prezintă natalitatea, mortalitatea şi sporul natural al populaţiei
României în perioada 1960-2000.

59
 A

Fig. 11 A – Natalitatea, mortalitatea şi sporul natural al populaţiei, în perioada 1960-

2000
B – Rate de fertilitate pe grupe de vârstă
(după Anuarul Statistic al României, 2001)

În ceea ce priveşte natalitatea sesizăm oscilaţii cuprinse în limite foarte largi. Din 1960
până în 1965 are loc un declin constant al natalităţii ajungând la 14 naşteri la mia de locuitori.
În 1966 are loc un salt impresionant, ca urmare a interzicerii avorturilor prin legea promulgată
de Ceauşescu, astfel că se ajunge la 27 de naşteri la mia de locuitori. Dar minunea nu a ţinut
mult, deoarece din 1967 începe declinul, care se accentuează de la un an la altul, ajungând în

60
1973 la 18 naşteri la mie. După o mică revenire în 1974 se intră din nou în declin până în
1983 când sunt înregistrate 14 naşteri la mia de locuitori. În perioada 1985-1989 are loc din
nou o uşoară creştere a natalităţii, însă după 1990 declinul este brusc, astfel că în 1991
mortalitatea depăşeşte natalitatea şi această stare continuă până în 2000 (tabelul 2).
Pare incredibilă situaţia mişcării populaţiei în perioada 1930-2000 în România. Dacă
1930 numărul de locuitori era de 14.280.729 de locuitori, în anul 2000 numărul a fost estimat
la 22.435.205.
Totuşi, în 1930 numărul de născuţi-vii a fost de 482.084, în timp ce în 2000 de numai
234.521. Aceasta înseamnă că în 1930 s-au născut 34,1 copii la mia de locuitori, în timp ce în
2000 numai 10,5. Decesele semnalate în 1930 au fost de 272.649, în timp ce în 2000 s-au
înregistrat 255.820 decese. Ca urmare, sporul natural a fost în 1930 de 14,8, în timp ce în
2000 a fost negativ, de -0,9.
Numărul de căsătorii înregistrat în 1930 a fost de 133.468, iar în 2000 135.808, ceea
ce înseamnă că în 1930 au fost 9,4 la mia de locuitori, iar în 2000 doar 6,1 la mia de locuitori.
Numărul de divorţuri înregistrat în 1930 a fost de 6.338, în timp ce în 2000 a fost de
30.725.
Aceste date probează schimbarea unei mentalităţi şi nu în bine.
Dacă putem semnala o situaţie mai bună în analiza comparativă a anilor 1930 şi 2000
este faptul că în 1930 sunt înregistrate 84.639 de decese, în timp ce în 2000 numai 4.370. Este
vorba de decesul copiilor sub vârsta de 1 an. Asta înseamnă că în 1930 au decedat 175,6 de
copii sub un an la mia de născuţi-vii, în timp ce în 2000 au decedat doar 18,6.
În ceea ce priveşte durata medie de viaţă putem sesiza unele aspecte interesante pentru
perioada 1932-2000 (tabelul 6). În primul rând constatăm o creştere continuă a duratei de
viaţă. Dacă în 1932 este înregistrată o durată medie a vieţii doar de 40,01 ani, datele din 1956
semnalează un salt major, ajungându-se la 63,17 ani. Creşterea duratei medie de viaţă este
continuă, ajungând în perioada 1990-1992 la 69,78 de ani.
Se înregistrează apoi un mic declin în perioada 1995-1997 (de 68,95 de ani), după care
urmează o nouă ascensiune, ajungând în 1998-2000 la 70,53 de ani.
Urmărind longevitatea pe sexe, constatăm că, fără excepţie, longevitatea femeilor este
mai mare decât a bărbaţilor. Cea mai mare diferenţă se înregistrează în perioada 1998-2000,
fiind de 67,03 ani la bărbaţi şi de 74,20 ani la femei. Analizând longevitatea în mod
comparativ în mediul urban şi cel rural, constatăm de asemenea că, fără excepţie, longevitatea
în mediul urban este mai ridicată decât în cel rural. Diferenţa între bărbaţi şi femei în ceea ce
priveşte longevitatea se menţine în favoarea femeilor atât în mediul urban cât şi în cel rural.
Mişcarea migratorie a populaţiei este de asemenea interesantă şi merită toată
atenţia. Mişcarea migratorie a populaţiei reprezintă acea formă a mobilităţii populaţiei în
spaţiu, dintr-o unitate geografică în alta, şi care presupune, în general, schimbarea
domiciliului de la locul de origine la locul destinaţiei. În acest sens deosebim o migraţie
internă şi una externă.
În tabelul 7 putem analiza migraţia internă a populaţiei din România determinată de
schimbul de domiciliu, pe medii şi pe sexe în perioada 1995-2000.
Mişcarea populaţiei din mediul rural în cel urban a reprezentat o constantă în perioada
1930-2000. În perioada 1995-2000 putem surprinde unele aspecte interesante ale acestei
migrări. Dacă în perioada 1995-1997 a fost o creştere evidentă a acestei migraţii, de la
283.491 de locuitori în 1995 la 302.579 în 1997, constatăm apoi o reducere a numărului de
emigranţi ajungându-se în 2000 la 244.507.

61
Tabelul 6 Durata medie a vieţii, pe sexe şi medii

Pe sexe Pe medii

Anii Urban Rural

Total Masculin Feminin
Total Masculin Feminin Total Masculin Feminin

1932 42,01
1956 63,17 61,48 64,99 - - - - -
1961 65,96 64,19 67,70 - - - - -
1964-1967 68,51 66,45 70,51 - - - - -
1968 -1970 67,33 65,07 69,51 68,27 65,79 70,67 66,63 64,40 68,83
1969-1971 68,00 65,70 70,26 68,84 66,29 71,32 67,41 65,17 69,61
1970-1972 68,58 66,27 70,85 69,38 66,79 71,89 68,01 65,78 70,20
1971 -1973 68,55 66,28 70,77 69,50 66,98 71,96 67,87 65,67 70,02
1972-1974 69,08 66,83 71,29 69,93 67,44 72,36 68,46 65,27 70,60
1973-1975 69,58 67,29 71.82 70,29 67,84 72,69 68,99 66,74 71,18
1974-1976 69,69 67,37 71,97 70,72 68,23 73,15 68,79 66,47 71,04
1975 -1977 69,76 67,45 72,06 70,56 68,06 73,00 69,03 66,71 71,28
1976-1978 69,82 67,42 72,18 70,52 67,96 73,03 69,08 66,62 71,46
1977-1979 6934 67,10 71,98 70,14 67,41 72,83 68,94 66,67 71,24
1978-1980 69,21 66,68 71,75 69,82 67,02 72,59 68,59 66,21 71,03
1979 -1981 69,14 66,53 71,78 69,77 66,88 72,64 68,53 66,05 71,07
1980 -1982 69,42 66,70 72,17 69,94 66,90 72,95 68,89 66,31 71,53
1981 -1983 69,60 66,83 72,40 70,23 67,15 73,28 68,94 66,30 71,65
1982 -1984 69,77 66,98 72,61 70,46 67,40 73,49 69,04 66,34 71,82
1983-1985 69,70 66.81 72,65 70,37 67,20 73,54 68,95 66,14 71,85
1984-1986 69,74 66,78 72,78 70,36 67,10 73.61 68,99 66,14 71,98
1985-1987 69,53 66,55 72,59 70,06 66,88 73,26 68,81 65,89 71,86
1986-1988 69,27 66,30 72,32 69,84 66,69 73,03 68,52 65,60 71,58
1987-1989 69,42 66,51 72,41 70,17 67,08 73,28 68,55 65.65 71,60
1988-1990 69,56 66,56 72,65 70,25 67,06 73,46 68,70 65,70 71,80
1989-1991 69,76 66,59 73,05 70,39 67,02 73,83 68,88 65,71 72,25
1990-1992 69,78 66,56 73,17 70,54 67,16 74,02 68,75 65,45 72,29
1991 -1993 69,52 66,06 73,17 70,01 66,45 73,71 68,76 65,32 72,52
1992-1994 69,48 65,88 73,32 70,02 66,36 73,83 68,67 65,04 72,68
1993-1995 69,40 65,70 73,36 70,05 66,33 73,95 68,46 64,70 72,66
1994-1996 69,05 65,30 73,09 69,84 66,12 73,77 67,99 64,13 72,33
1995-1997 68,95 65,19 73,00 69,82 66,16 73,66 67,80 63,86 72,26
1996 -1998 69,24 65,46 73,32 70,09 66,39 73,97 68,11 64,16 72,58
1997-1999 69,74 66,05 73,67 70,58 66,92 74,38 68,66 64,85 72,91
1998-2000 70,53 67,03 74,20 71,31 67,84 74,86 69,53 65,93 73,49

62
Tabelul 7 Migraţia internă determinată de schimbarea domiciliului, pe medii şi sexe

Sosiţi Plecaţi
Anii

Total În urban În rural Total Din urban Din rural

Total

1995 269491 148333 141158 289491 135833 153658

1996 292879 152585 140294 292879 148902 143977

1997 302579 144034 158545 302579 156622 145957

1998 276154 132472 143682 276154 150470 125684

1999 275699 131138 144561 275699 157758 117941

2000 244507 105614 138893 244507 140552 103955

Masculin

1995 128836 67616 61220 128836 62507 66329

1996 132490 69767 62723 132490 70205 62285

1997 134739 64379 70360 134739 72443 62296

1998 122100 58622 63478 122100 69282 52818

1999 121278 57636 63642 121278 72409 48869

2000 109666 46980 62686 109666 66757 42909

Feminin

1995 160655 80717 79938 160655 73326 87329

1996 160389 82818 77571 160389 78697 81692

1997 167840 79655 88185 167840 84179 83661

1998 154054 73850 80204 154054 81188 72866

1999 154421 73502 80919 154421 85349 69072

2000 134841 58634 76207 134841 73795 61046

Analizând migraţia pe sexe, în aceeaşi perioadă, constatăm că numărul de femei care

emigrează este, fără excepţie, mai mare decât al bărbaţilor.

63
 Urmărind migraţia externă constatăm că în perioada 1995-2000 a avut loc o reducere
constantă a numărului de emigranţi. Dacă în 1995 s-au înregistrat 25.675 de emigranţi, în
1999 numărul lor a fost doar de 12.594, iar în 2000 a urcat la 14.753 (tabelul 8).
Analizând emigraţia pe grupe de vârstă constatăm că cel mai mare număr de emigranţi
este înregistrat la grupele de vârstă cuprinse între 26 şi 40 de ani, ceea ce ni se pare normal,
deoarece este perioada când fiecare îşi caută rezolvarea mai optimă a statutului de profesionist
şi asigurarea unui trai decent sau o situaţie materială mai acceptabilă. Un număr destul de
mare de emigranţi sesizăm şi la grupele de vârstă cuprinse între 41-50 de ani. Nu ne miră
faptul că la grupele de vârstă de sub 18 ani numărul de emigranţi este foarte mare, deoarece
multe familii pleacă împreună cu copiii.
Dacă analizăm numărul de emigranţi după naţionalitate (tabelul 8) şi după ţara de
destinaţie deprindem unele aspecte interesante pentru perioada 1995-2000, după ce au avut
loc marile emigrări ale unor etnii după Revoluţia din 1989. Cel mai mare număr de emigranţi
îl reprezintă cel al românilor, ceea ce ni se pare firesc, raportat la numărul populaţiei. Pe locul
al doilea se găsesc maghiarii, numărul emigranţilor fiind în scădere în ultimii ani. Urmează
germanii, deşi grosul emigrării lor a fost imediat după 1990.
În funcţie de ţara de destinaţie numărul cel mai mare de emigranţi a fost către
Germania şi, după câte putem să ne dăm seama nu este vorba doar de plecarea saşilor din
România în Germania, ci mai curând de plecarea unor români în căutarea unor locuri de
muncă. Pe locul al doilea se plasează S.U.A., iar pe locul al treilea Canada. În ceea ce priveşte
emigrarea către Ungaria situaţia este explicabilă, majoritatea lor fiind de etnie maghiară. Italia
şi Franţa sunt ţări vizate de mulţi emigranţi. Aici emigrările au căpătat însă un aspect
particular, fiind vorba mai ales de emigrarea unor ţigani pentru cerşit sau pentru afaceri
neonorante.
Repatrierea unor persoane a cunoscut o creştere importantă în perioada 1995-2000.
După cum putem urmări în tabelul 9 s-a produs o întoarcere a unui număr mare de locuitori în
România. Cel mai mare număr provine din Rep. Moldova. Este vorba de o revenire la patria
de origine. S-au întors însă şi unii maghiari, germani şi evrei. Ne surprinde însă numărul mare
de repatriaţi din Germania, Franţa, Austria şi S.U.A. Această repatriere poate însă îmbrăca
două aspecte. Din ţările Europei au fost expulzaţi în ultimii ani mulţi ţigani proveniţi din
România, care au emigrat, aşa cum am mai spus, în scopuri nu prea ortodoxe. Merită însă
toată atenţia repatrierea unor oameni de onoare, cu venituri importante, care simt nevoia să
revină în ţară şi să-şi continue existenţa.

64
Tabelul 8 Emigranţii după naţionalitate şi ţara de destinaţie

1995 1996 1997 1998 1999 2000

Total 25675 21526 19945 17536 12594 14753

După naţionalitate

Români 18706 16767 16883 15202 11283 13438

Germani 2906 2315 1273 775 390 374

Maghiari 3608 2105 1459 1217 696 788

Evrei 131 191 136 198 111 66

Alte naţionalităţi 324 148 194 144 114 87

După ţara de destinaţie

Australia 136 165 207 206 124 143

Austria 2276 915 1551 941 468 270

Canada 2286 2123 2331 1945 1626 2518

Franţa 1438 2181 1143 846 696 809

Grecia 193 274 232 316 214 328

Israel 316 418 554 563 326 433

Italia 2195 1640 1706 1877 1415 2142

Germania 9010 6467 5807 3899 2370 2216

S.U.A. 2292 3181 2861 2868 2386 2723

Suedia 520 310 468 129 98 90

Ungaria 2509 1485 1244 1306 774 881

Alte ţări 2504 2367 1841 2640 2097 2200

65
Tabelul 9 Repatriaţi

1995 1996 1997 1998 1999 2000

Total 5507 6265 8432 11287 10467 12442
Pe sexe
Masculin 2935 4120 4573 6153 5473 6326
Feminin 2572 2145 3859 5134 4994 6116
Pe grupe de vârstă
Sub 18 ani 655 636 564 1020 1036 1979
18-40 ani 2756 2416 4178 5621 4802 6090
41-50 ani 1486 2379 2661 3607 3066 2308
51 ani şi peste 610 834 1029 1039 1563 2065
După naţionalitate
Români 4604 5332 7288 10289 9823 12138
Maghiari 259 311 361 355 202 176
Germani 196 225 268 248 141 40
Evrei 76 - 144 85 72 42
Alte 372 397 371 310 229 46
naţionalităţi
După ţara din care s-au repatriat
Austria 569 567 455 198 113 20
Franţa 670 1075 1159 328 139 111
Israel 162 211 151 300 83 61
Germania 853 764 692 422 273 242
S.U.A. 487 420 441 259 255 172
Ungaria 256 117 396 394 235 178
Republica 1171 1752 4092 8109 8359 10365
Moldova 1339 1359 1046 1277 1010 1293
Alte ţări

66
 NIVELUL BIOCENOTIC

În existenţa lor speciile depind unele de altele, astfel încât între speciile care populează
un anumit biotop se pot stabili o serie de interrelaţii deosebit de complexe. Tocmai
interrelaţiile care se stabilesc între diferitele specii ale unui complex determină asocierea lor
în aşa-numitele complexe biocenotice.
Noţiunea de biocenoză a fost introdusă în biologie de K. Mobius, în 1877, care
înţelegea prin biocenoză: „o comunitate în care totalitatea de specii şi indivizi, fiind reciproc
limitată şi selectată sub acţiunea condiţiilor medii externe de viaţă, a continuat, pe calea
transmiterii, posesiunea ei asupra unui anumit teritoriu”. În timp noţiunea de biocenoză a
suferit anumite precizări şi delimitări.
După E.P. Odum (1971), „biocenoza este un ansamblu de populaţii trăind pe un
teritoriu sau habitat fizic determinat; este o unitate organizată în aşa măsură, încât are
caracteristici în plus faţă de cea a componenţilor săi individuali şi populaţionali şi
funcţionează ca o unitate prin transformări metabolice cuplate”.
Analizând biocenoza ca nivel de organizare, apar şi alte elemente caracteristice, afară
de faptul că este formată din populaţii, şi anume că are un caracter organizat şi prezintă
integralitate.
Biocenoza apare ca un nivel supraindividual, alcătuit din populaţii legate teritorial
(deci simpatrice) şi interdependente funcţional; interdependenţa populaţiilor este rezultatul
evoluţiei lor în comun şi deci al adaptării lor reciproce, şi ea determină caracterul organizat al
biocenozei; interdependenţa funcţională este cauza, dar totodată şi efectul acumulării,
transformării şi transferului de substanţă, energie şi informaţie în cadrul sistemului biocenotic;
aceste procese determină dezvoltarea heterogenităţii, a integralităţii şi a celorlalte însuşiri de
sistem al biocenozelor, precum şi faptul că în ierarhia nivelurilor de organizare a materiei vii
biocenoza apare ca primul nivel la care se evidenţiază productivitatea biologică.

Trofoecologia

Între speciile unei biocenoze se stabilesc diferite interrelaţii. Cele trofice sunt cele mai
importante, deoarece asigură circulaţia substanţei în biocenoze şi funcţionarea acesteia.
Totalitatea relaţiilor trofice dintre specii în cadrul biocenozei constituie structura
trofică a biocenozei.
După MacFadyen substanţa parcurge o migraţie aciclică în biocenoze. Substanţa
pătrunde în biocenoză sub forma unor combinaţii minerale din biotop, prin intermediul
plantelor, care reprezintă producătorii. Din plante unele substanţe trec în consumatorii
fitofagi şi sunt transformate în combinaţii organice de natură animală. Prin moartea şi
descompunerea unor plante şi animale sau resturi provenite din diferite organe, unele
combinaţii revin în sol, de unde sunt luate de alte plante, reluând circuitul, astfel că, în
principiu, un anumit atom poate trece de mai multe ori în acelaşi sistem viu.
Energia pătrunde în biocenoză tot prin intermediul plantelor. Energia este primită sub
formă de cuante de lumină ce sunt captate de cloroplaste.
Energia pătrunsă în sistemul viu se transformă din energie radiantă în energie chimică
şi căldură. Cuantele de energie nu migrează ca atomii de la un organism la altul, în schimb
energia chimică, stocată într-o macromoleculă organică, poate trece de la un organism la altul,
dar nu mai poate fi reconvertibilă în energie radiantă. Aceeaşi cuantă de lumină nu poate
67
străbate de două ori un sistem viu.
Organismele care formează o biocenoză, grupate fiind în specii, pot fi împărţite, din
punct de vedere trofic în trei mari categorii:

Producătorii:
- sunt organisme autotrofe, capabile să transforme substanţele anorganice din
combinaţiile minerale în substanţe organice; în mod obişnuit fotosinteza este realizată de
plante; există însă şi unele bacterii - cyanobacterii, care realizează sinteza de substanţe
organice şi alte grupe de bacterii şi algele, care, în ultima vreme sunt plasate în regnul
PROTISTA (PROTOCTISTA);
- bacteriile chemosintetizante realizează, de asemenea, unele sinteze de substanţe
organice, folosind energia chimică;

Consumatorii:
- sunt organisme heterotrofe incapabile de sinteză de substanţă organică primară. Ele
asimilează substanţele organice şi le transformă în molecule specifice ţesutului lor.
Consumatorii primari sau fitofagi se hrănesc cu plante. Transformă substanţele
organice de natură vegetală în substanţe organice de natură animală, cu alte caracteristici.
Fitofagii sau consumatorii primari îndeplinesc funcţia de „industrie cheie” în cadrul
biocenozei, tocmai prin faptul că realizează această transformare a substanţei vegetale în
substanţă animală;
Consumatorii secundari sunt zoofagi şi pot fi de diferite grade, până la consumatorii
de vârf.

Descompunătorii
Descompunătorii sunt organisme care distrug, prin oxidare sau reducere, substanţa organică
moartă şi o degradează la substanţă anorganică. Aici putem încadra bacteriile şi ciupercile.
Organismele saprofage se hrănesc cu substanţa organică moartă vegetală sau
animală. Aici putem încadra unele ciuperci şi diferite animale: râme, izopode, diplopode etc.
Urmărind circuitul substanţei şi energiei în biocenoză, putem să constatăm că acestea
trec de la o categorie de organisme la altele, totdeauna în aceeaşi direcţie, constituind ceea ce
numim lanţuri trofice.

Piramidele trofice
Relaţiile trofice ale speciilor dintr-o biocenoză pot fi ilustrate şi sub formă de piramide
trofice.
Într-o piramidă trofică sau eltoniană, sau piramidă a numerelor, speciile sunt dispuse
pe nivele, în funcţie de circulaţia materiei şi a energiei.
Ponderile diferitelor nivele trofice în biocenoză şi relaţiile dintre ele caracterizează,
cantitativ, structura trofică a biocenozei.
Piramida numerelor este guvernată de anumite legi numerice; în funcţie de tipul de piramidă:
- piramida de tip prădător;
- piramida de tip parazit;
- piramida de tip parazitoid.

Piramide inverse de biotop

Sub aspectul activităţii trofice pe care o desfăşoară, speciile de consumatori sunt
grupate în componente spaţiale, ce depăşesc limita unei singure biocenoze.
Elton analizând raportul între nivelele trofice şi spaţiul pe care îl ocupă diverse tipuri
68
de consumatori a conceput aşa-numitele piramide inverse.
În piramidele inverse, cu cât este mai înalt nivelul de consumator, cu atât mai întinsă
este aria parcursă în căutarea hranei, cu atât este mai mare numărul biotopurilor acoperite în
cursul activităţii trofecologice.
În piramidele de tip prădător numărul indivizilor scade de la un nivel trofic la altul, în
schimb creşte masa corporală a fiecărui individ (fig. 12).
În piramidele trofice de tip parazitar situaţia se petrece invers: creşte numărul de
indivizi de la bază spre vârf (deşi piramida apare răsturnată), în schimb scade considerabil
biomasa fiecărui individ (fig. 13).

Peşti răpitori de vârf bacteriofagi

Peşti răpitori
Bacterii
Peşti planctonofagi
Căpuşe
Zooplancton
Oaie
Fitoplancton

Alge

Fig. 12 Piramida trofică de tip prădător Fig. 13 Piramida trofică de tip parazitar
În cazul piramidelor trofice de tip parazitoid (în situaţia în care într-o gazdă nu se
dezvoltă decât un singur parazitoid), atunci numărul de indivizi scade de la bază spre vârf,
însă scade şi biomasa fiecărui individ (fig. 14).

Pochyneuron aphidis
Asaphes vulgaris
Charips longicornis

Diaeretiella rapae

Brevicoryne brassicae

Brassica oleracea

Fig. 14 Piramida trofică de tip parazitoid

69
 Lanţuri trofice

Ch. Elton creiază noţiunea de lanţ trofic - şirurile de fiinţe vii în care hrana circulă de
la un capăt la altul, adică de la producător spre ultimul consumator.
Cea mai simplă situaţie trofică ar fi, după Elton, cea a unei plante neangrenate în nici
un lanţ trofic (în sere, grădini botanice).

Tipuri de lanţuri trofice:

- lanţ trofic elementar (două verigi) - Zea mays → Ustilogo maydis;
- lanţuri trofice cu mai multe verigi: Zea mays – păsări granivore → păsări
răpitoare.
Lanţurile trofice lucrează în general în sensul transformării hranei din material de
dimensiuni mici în material de dimensiuni mai mari, deci hrana devine accesibilă unor
consumatori tot mai mari . Deosebim mai multe tipuri de lanţuri trofice:
- lanţul erbivorelor şi prădătorilor:
- varza → albiliţa verzei → păsări insectivore → păsări răpitoare;
- lanţul saprofagilor şi prădătorilor:
- lanţul detritic:
- detritus (vegetal) → diplopode → chilopode;
- izopode → chilopode → păsări.
Consumatorii detritofagi formează o „industrie detritică”;
- lanţul paraziţilor este bazat pe consumul de substanţă vie (hiperparazitism);
- oaie → căpuşă → bacterii → bacteriofagi

Reţeaua trofică

Lanţurile trofice nu sunt izolate, nu sunt paralele, ci sunt interdependente,

influenţându-se reciproc.
Circulaţia substanţelor într-o reţea trofică poate să descrie un ciclu, să nu fie liniară ca
în lanţurile trofice (fig. 15).

Fig. 15 Reţea trofică

70
 Energetica lanţurilor trofice
Orice transformare energetică a unui sistem este supusă unor principii termodinamice.

Principiul I al termodinamicii sub aspect ecologic

Energia unui sistem nu poate să crească decât prin acceptarea de energie sub formă de
lucru mecanic sau de căldură din mediu.
Lucrul mecanic şi căldura sunt forme reversibile ale energiei. Din principiul I decurge
faptul că toate formele de energie sunt reciproc convertibile, că energia unui sistem se
transformă în diferitele sale forme, dar nu este distrusă.
Energia totală a unui sistem este alcătuită din trei componente:
- energie cinetică - rezultatul mişcării sistemului;
- energie potenţială - descrie interacţiunile sistemului cu mediul;
- energie internă - rezultată din mişcările şi interacţiunile interne ale sistemului.
Din principiul I rezultă că variaţiile energiei interne a sistemului sunt independente de
calea urmată pentru trecerea de la starea I la starea II. Cantitatea de energie convertită în
cursul transformării sistemului depinde numai de cantitatea iniţială de substanţă şi energie
intrată în reacţie şi de produsul final. Numărul de verigi nu influenţează bilanţul energetic al
sistemului. Această consecinţă se aplică şi lanţului trofic. Şi în lanţul trofic cantitatea de
substanţă şi energie iniţială este decisivă pentru bugetul energetic al lanţului trofic şi numărul
de verigi.
Într-un şir de transformări energetice cum este lanţul trofic, cantitatea de energie scade
de-a lungul şirului, deoarece trecerea de la o stare la alta este însoţită de pierdere de energie
sub formă de căldură.
Operând în mai multe lanţuri trofice, zoofagele acumulează energie din mai multe
surse şi depăşesc, astfel, limitările de resurse energetice impuse de principiul I.

Principiul al II-lea al termodinamicii

În timp ce primul principiu postulează convertibilitatea reciprocă a formelor de

energie, cel de al II-lea postulează faptul că, numai o parte din căldura produsă în cursul
transformărilor energetice ale sistemului este compensată prin convertire în lucru mecanic; o
altă parte din căldură este pierdută, fiind cedată mediului.
Aceasta înseamnă că un sistem nu poate lucra la infinit dacă primeşte din mediu numai
energie sub forma de căldură, sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă întreaga sa energie internă
se transformă în căldură şi nu se mai compensează.
În lanţurile trofice transferul de energie de la o specie la alta conduce la pierderi mari
sub formă de căldură. Sistemul se decompensează prin scăderea îngrijorătoare a stocului său
de energie.
Lindmann a formulat ideea că pierderile de energie se reduc în lanţul trofic de la bază
spre vârf, în timp ce eficienţa asimilării creşte. Desigur, că numai o parte din energia
acceptată de o verigă a lanţului trofic este integrată şi stocată în moleculele proprii, cea mai
mare parte fiind cheltuită pentru realizarea activităţii vitale: respiraţie, excreţie etc.
Pentru ca bugetul de energie să fie pozitiv, este nevoie ca aceste cheltuieli de energie
să fie compensate printr-un consum foarte mare de energie şi prin asimilarea eficientă a
energiei, adică prin stabilirea unui raport util (pozitiv) între partea consumată şi partea
asimilată.
Fitofagele realizează un buget energetic pozitiv având la îndemână o cantitate mare de

71
hrană, compensând pierderile energetice printr-un consum foarte mare. Zoofagele, mai ales
cele de vârf, nu-şi pot compensa cu uşurinţă pierderile de energie.
În cursul succesiunii ecologice, diversitatea biocenozei creşte datorită simplului fapt
că diversitatea naşte diversităţi, aşa cum se exprima Whittaker. O specie nou instalată într-un
ecosistem reprezintă o nouă resursă pentru alte specii. Aceasta se explică la fiecare nivel
trofic: intrările de energie cresc în nivelul dat odată cu creşterea diversităţii lui structurale.
Această trăsătură exprimă una dintre tendinţele esenţiale din evoluţia ecosistemelor. Creşterea
diversităţii nu tinde câtre valori maxime, ci către cele optime în funcţie de fluxul de energie.
În ecosisteme cu energie incidentă (solară) limitată şi fără surse suplimentare (intrări
de nutrienţi, substanţe organice etc.), una dintre consecinţele esenţiale ale creşterii diversităţii
este creşterea intrărilor de energie în sistem; prin creşterea diversităţii şi a conexiunilor dintre
componentele biocenozei, fiecare populaţie este supusă unui multiplu control şi, ca atare,
creşte stabilitatea ecosistemului. Prin stabilitate trebuie să înţelegem menţinerea acelei
structuri şi organizări a biocenozei, care asigură intrarea cantităţii de energie cât mai apropiate
de optim.
În cadrul reţelei trofice populaţia trebuie să consume atâta energie de câtă este nevoie
pentru a asigura prolificitatea necesară asigurării densităţii, să facă faţă pierderilor, să asigure
creşterea şi dezvoltarea normală, realizarea reproducerii şi o eficienţă cât mai mare în
folosirea resurselor disponibile în ecosistem.

Integralitatea biocenozei

Integralitatea biocenozei se realizează prin diferenţierea structurală şi funcţională a

populaţiilor din care este formată. Interdependenţa populaţiilor este cauza dar şi efectul
adaptării lor reciproce. Biocenoza va avea o integralitate cu atât mai accentuată cu cât
populaţiile care o alcătuiesc depind mai mult în existenţa lor unele de altele. Deci, relaţiile
interspecifice reprezintă trăsătura fundamentală a oricărei biocenoze, având rol în organizarea
sistemului, orientarea selecţiei şi în determinarea ritmurilor acesteia.
Relaţiile interspecifice determină intensitatea şi amploarea procesului esenţial al
transferului de substanţă, energie şi informaţie şi prin aceasta productivitatea biocenozelor.
Relaţiile interspecifice sunt foarte variate. Unele sunt rigide, permanente şi obligatorii,
altele sunt flexibile, putându-se schimba în timpul vieţii.
Unele relaţii sunt esenţiale pentru biocenoză, altele pot avea rol secundar.
În interacţiunea dintre două specii putem deosebi relaţii pozitive, negative sau nule.
1. - neutralismul ( 0 - 0 ) -
- Pieris brassicae;
- Leptinotarsa decemlineata;
2. - competiţia (concurenţa) (- -)
- două specii pot avea acelaşi fel de hrană şi un comportament mai mult sau mai puţin
asemănător. Aceste specii când se întâlnesc se resping;
- Coloeus monedula – stăncuţa şi Streptopelia decaocta - (guguştiucul);
- Lepus europaeus (iepurele) şi Oryctolagus cuniculus (iepurele de vizuină);
3. - Mutualismul - (+ + )
- ambele populaţii au de profitat de pe urma convieţuirii;
- lichenii = alge + ciuperci + bacterii;
- Chlorohydra viridissima (hidra) + alge verzi;
- Reticulitermes lucifugus + Spirotrichonympha crinita;
- Pronuba jucasella + Juca filamentosa;

72
 4. - Protocooperarea ( + + )
- relaţia nu este obligatorie;
- Pagurus + Adamsia rondeletti;
5. - Comensalism (+ 0)
- relaţie obligatorie pentru comensal, în timp ce „gazda” nu este afectată.

Relaţii legate de reproducere:

- competiţia între unele specii pentru cuibărit:
- păsările clocitoare din Delta Dunării intră în competiţie pentru construirea
cuibului;
- plante entomofile - insecte polenizatoare;
- reproducerea unei specii este legată de prezenţa în biocenoză a altor specii, nu în
calitate de sursă de hrană, ci ca loc pentru construirea cuibului:
- lişiţa şi corcodelul au nevoie de stuf.
Rhodeus sericeus (Ciprinide) depune ouăle în cavitatea paleală a moluştelor unionide.
Larvele eclozate consumă o parte din hrană antrenată odată cu apa. Glochidiile scoicilor se
prind de tegumentul peştilor şi trăiesc ca parazite.
Frumuseţea petalelor colorate, care realizează o atmosferă de basm mai ales în
poienile de la munte, reprezintă o adaptare uimitoare a plantelor superioare pentru atragerea
insectelor polenizatoare.
Adaptările merg până la perfecţiune la Orhidee.
La Arum maculatum floarea are o conformaţie de tip special. Florile de Arum sunt
hermafrodite, nu au înveliş floral şi emit un miros neplăcut pentru om, imitând mirosurile
cadaverice, prin care atrag multe specii de insecte. Florile femele se găsesc la baza spadicelui,
iar cele mascule mai sus, după care urmează unele flori sterile. Floarea este înconjurată de o
spată colorată. În partea distală a spadicelui, care este mai umflată, metabolismul este mai
intens, astfel că se realizează o temperatură de până la 30°C. Insectele atrase cad la baza florii,
de unde nu pot ieşi datorită peretelui lunecos, astfel încât, zbătându-se se realizează
polenizarea. În urma fecundaţiei pereţii spatei se încreţesc astfel încât insectele pot părăsi
floarea şi trec în alta.

Relaţii legate de protecţie

- Apărarea individuală pasivă: poate fi asigurată, în funcţie de specie, de diferite

organe: carapace, cochilie, spini etc.
- toxicitate - plante care sintetizează substanţe toxice pentru inhibarea altor
plante: Lotus corniculatus, Senecio vulgaris - conţin alcalozi, care
le protejează împotriva erbivorelor;
- miros respingător prin care preîntâmpină atacul unor prădători:
- Lytta vesicataria - căţelul frasinului;
- Mustela putorius - dihorul;
- Mephites mephites – sconcsul;
- Brachynus explodens şi B. crepitans se apără atunci când sunt în
pericol prin proiectare sub formă de explozibil, prin orificiul anal, a
unor substanţe toxice, care conţin mult arseniu.
- efecte alelopatice:
-juglonul, produs de Juglans regia şi Juglans nigra inhibă
germinarea altor plante, însă nu şi ale speciilor de Rubus şi Poa
73
 pratensis;
Apărare activă: autotomia; fuga; lupta;
Apărare colectivă:
- agregări de apărare;
- ecloziune concentrată;
- indivizi specializaţi în apărare.
Nici un mijloc de apărare, oricât de perfecţionat ar fi, nu este perfect. Niciodată prada
nu devine total invulnerabilă faţă de duşmani. Sistemul pradă-prădător funcţionează ca un tot:
pe măsura perfecţionării mijloacelor de apărare, se perfecţionează şi cele ale răpitorului. Orice
specie are mai mulţi duşmani, dar mijloacele de apărare care se elaborează prin selecţie au rol
împotriva duşmanilor esenţiali.
Între nivelele trofice trebuie să se menţină un anumit echilibru, care să asigure
perenitatea speciilor în cadrul complexului biocenotic respectiv. În Canada a fost urmărită
evoluţia râşilor în funcţie de cea a iepurilor. Au fost înregistrate cicluri de 9,63 ani, de
maximum şi minimum de râşi şi de iepuri.
Tortrix viridana apare în unii ani în număr atât de mare, încât defoliază pădurile.
Aceasta determină moarte larvelor, ceea ce atrage şi dispariţia sau migrarea altor specii
însoţitoare.
Speciile polifage au rol în asigurarea stabilităţii biocenozei. Cu cât o biocenoză este
mai complexă, mai heterogenă, cu atât este mai stabilă. În pădurile ecuatoriale nu au fost
cunoscute dezvoltări experimentale ale insectelor dăunătoare. Numai intervenţia omului
determină dezechilibre.
Biocenozele au o evoluţie istorică. Ele îşi modifică configuraţia în timp şi spaţiu şi pot
realiza o anumită dinamică.
Din analiza multiplelor relaţii dintre speciile unei biocenoze reiese că acestea exercită
o complexă influenţă asupra mersului selecţiei, determinând într-o mare măsură intensitatea,
sensul şi formele ei.
În examinarea relaţiilor biocenotice nu se poate trece cu vederea materialul ştiinţific
acumulat, privind legăturile dintre specii, sau dintre ele şi mediul abiotic. Legăturile dintre
specii se pot realiza pe baza emiterii de semnale şi a recepţionării lor. Semnalele pot fi
acustice, optice, chimice, electromagnetice şi au un rol important în viaţa populaţiilor şi a
biocenozelor.
Se cunoaşte astăzi semnalizarea acustică a peştilor şi balenelor cu rol în recunoaşterea
reciprocă, reproducere, nutriţie etc.
Unele specii de peşti sunt neobişnuit de sensibile la radiaţii infraroşii. Şarpele cu
clopoţei percepe variaţii de temperatură de 1/1000 grade, cu ajutorul unor fosete senzitive din
regiunea buzelor.
Sistemul de locaţie sonoră al liliecilor este de o mare precizie şi fineţe.
Aceste semnale, alături de alte forme de relaţii biocenotice, au importanţa lor ca
factori de integrare ai biocenozei şi deci, ca factori ai selecţiei.

Evoluţia biocenozelor

Biocenozele sunt sisteme dinamice, care se modifică, se dezvoltă prin înlocuirea unor
specii cu altele, astfel că, deşi treptat, la un moment dat întreaga biocenoză poate fi înlocuită
prin alta, având caracteristici structurale şi funcţionale cu totul noi.
Acest proces este supus anumitor legi, cunoscute doar în parte şi el reprezintă
succesiunea ecologică. Cauza succesiunii este determinată de interacţiunea dintre biotop şi

74
biocenoză. Biocenoza, prin activitatea ei, modifică biotopul. Condiţiile de viaţă rezultate pot
deveni improprii pentru unele specii. Acestea intră în declin şi pot să dispară din biocenoza
respectivă, locul lor fiind luat de alte specii, pentru care condiţiile rezultate sunt prielnice.
Fazele se succed după anumite legităţi şi de obicei culminează printr-o fază de mai mare
stabilitate şi de durată - stadiul de climax sau de maturitate.
Analizând strategia succesiunii ecologice, E.P. Odum (1971) arată că aceasta constă
în intensificarea controlului biologic asupra factorilor biotopului, ducând la realizarea unei
maxime protecţii împotriva perturbărilor. Stabilitatea maximă a biocenozei, obţinută în faza
de maturitate avansată, realizează şi condiţiile unei rezistenţe maxime faţă de perturbări şi de
pătrunderea de noi informaţii.

Analiza sinecologică a principalelor specii din biocenoză

După cum aminteam în partea introductivă, sinecologia reprezintă o ramură a

ecologiei care urmăreşte interrelaţiile dintre populaţiile unei biocenoze şi raporturile lor cu
mediul.
Pentru a putea caracteriza o populaţie ca o unitate funcţională a biocenozei trebuie să
urmărim o serie de parametri structurali şi funcţionali precum: densitatea sau mărimea
populaţiei, distribuţia spaţială, structura pe vârste sau dimensiuni (în funcţie de natura speciei)
etc.
În acest sens putem urmări diferite tipuri de indici: statistici, analitici şi sintetici.

Indicii statistici

Când urmărim diferite caractere ale unei specii trebuie să analizăm unele date
privitoare la caracterele respective, care pot prezenta două trăsături majore: o tendinţă centrală
şi o anumită variabilitate.
Tendinţa centrală reprezintă o valoare ce tipizează caracterele investigate, în sensul că
esenţializează aspectele urmărite.
Variabilitatea ne ilustrează împrăştierea valorilor individuale în jurul valorii optime,
sau în jurul valorii ce reprezintă tendinţa centrală.
În acest sens se folosesc metode statistice pentru a putea surprinde tendinţa centrală şi
variabilitatea unor caractere.

Media aritmetică (x)

Este folosită pentru a măsura tendinţa centrală, atunci când datele sunt variabile
continuu.
După cum prezintă M. Varvara, Ştefan Zamfirescu şi P. Neacşu, (2001) metoda cea
mai simplă de calcul a mediei unui şir de valori individuale este metoda adunării şi apoi
aflarea mediei prin împărţirea sumei la numărul lor.

x1 + x 2 + x3 + ...x n Σx
x= sau x =
n n

75
 x = media aritmetică;
x = numărul de indivizi;
n = totalul probelor (observaţiilor, măsurătorilor);
Σ = suma
Trebuie însă să ţinem seama că valorile medii nu ne dau o imagine perfectă asupra
unui şir statistic deoarece nu ne prezintă nimic asupra distribuţiei măsurătorilor pe clase şi nici
asupra graniţelor de variaţie ale şirurilor statistice.

Varianţa (abaterea medie pătratică) (S2)

Pentru a putea aprecia corect dispersia variaţiilor este necesar să calculăm abaterea
medie pătratică sau varianţa. Aceasta reprezintă media aritmetică a pătratelor abaterilor
valorilor individuale ale unui şir statistic de la media aritmetică a şirului respectiv. Ea ne oferă
indicaţii asupra dispersiei valorilor în cadrul probei şi se calculează după relaţia:

(Σx) 2
Σx 2 −
S2 = n
n −1

S2 = abaterea medie pătratică (varianţa);

x = numărul de indivizi;
n = numărul probelor.
Când varianţa este mică înseamnă că este o grupare restrânsă în jurul valorilor medii şi
invers când este mare.
Valorile obţinute ilustrează relaţia dintre varianţa medie şi modul de distribuţie a
populaţiilor.
S2 > x – distribuţie în agregate (binominală negativă);
S2 = x – distribuţie întâmplătoare (Poisson);
S2 < x - distribuţie binominală pozitivă (o formă de trecere între cea în agregate
şi cea uniformă);
2
S = 0 – distribuţia uniformă.

Deviaţia standard (abaterea standard sau eroarea standard)

Reprezintă măsura distanţei medii a fiecărei valori observate faţă de media tuturor
valorilor şi ţine cont de toate valorile pe care o variabilă le poate lua.

S= S2

S = deviaţia standard;
S2 = varianta (abaterea medie pătratică).
O abatere standard mică înseamnă o grupare strânsă a elementelor în jurul valorii
medii şi invers.

Coeficientul de variaţie (S%)

Reprezintă raportul dintre abaterea standard (S) exprimată în procente din media
aritmetică (x).
76
 S .100
S% =
x
S% = coeficientul de variaţie;
S = abaterea standard;
X = media aritmetică.
În situaţia în care coeficientul de variaţie al unei distribuţii de frecvenţe este mic
înseamnă că variaţia distribuţiei respective este mică.
S% < 10% - variaţie mică;
S% între 10% - 20% - variaţie mijlocie;
S > 20% - variaţie mare.

Indici analitici

Densitatea (abundenţa numerică)

Reprezintă raportarea speciei la unitatea de suprafaţă sau volum.

Poate fi exprimată numeric, în biomasă sau energetic.
Putem folosi termenul de densitate brută atunci când ne raportăm la întregul spaţiu
de viaţă al speciei, sau de densitate ecologică, atunci când ne raportăm numai la habitatul
caracteristic.
Folosim termenul de abundenţă numerică când urmărim numărul de indivizi pe o
anumită suprafaţă (volum). Efectivul numeric se poate modifica în timp în funcţie de anumiţi
factori biotici sau abiotici (fluctuaţii anuale, sezoniere, accidentale).
Efectivul numeric al unei populaţii influenţează repartiţia spaţială a indivizilor,
structura pe vârste, dimensiuni sau pe sexe.

Abundenţa relativă (Ar)

Reprezintă exprimarea în procente a participării fiecărei specii în biocenoza cercetată.

n
Ar = .100
N
n = numărul de indivizi ai speciei A (din proba sau probele cercetate);
N = numărul total de indivizi (ai tuturor speciilor urmărite).
Trebuie însă să menţionăm că speciile cele mai abundente nu sunt neapărat şi cele mai
importante. Este firesc ca speciile prădătoare să aibă mai puţini indivizi decât speciile pradă.

Frecvenţa (F)

Reprezintă prezenţa în procente a unei specii într-o biocenoză. Se găseşte în relaţie

directă cu densitatea. Ilustrează densitatea, omogenitatea sau heterogenitatea unei specii în
cadrul biocenozei.
p
F = .100
P
F = frecvenţa;
p = numărul probelor în care apare specia;
P = numărul total al probelor recoltate.
Pentru a ilustra o situaţie cât mai reală este necesar ca numărul de probe să fie
suficient de mare, cel puţin 30 de probe.
77
 Constanţa

Reflectă continuitatea speciilor într-un biotop, pe baza probelor colectate. Este legată
de prezenţa speciei în biocenoză şi se calculează după relaţia:
p
C = .100
P
p = numărul de probe în care se găseşte specia A;
P = numărul total de probe prelevate.
În funcţie de valorile constantei deosebim:
C4 = specii constante, C > 75%;
C3 = specii constante, C = 50,1 – 75%;
C2 = specii accesorii, C = 21,5 – 50%;
C1 = specii accidentale, C < 25%.
În biocenozele tinere constanţa speciilor este foarte variabilă.

Fidelitatea

Reprezintă ataşamentul unor specii pentru anumite biocenoze, în concordanţă cu

limitele de toleranţă ale valenţelor lor.
Deosebim 4 tipuri de specii:
1. Specii indiferente, care pot vieţui în mai multe biocenoze, având o valenţă
ecologică ridicată. Sunt specii ubicviste;
2. Specii străine, care apar accidental într-o biocenoză;
3. Specii preferenţiale, care se găsesc în biocenoze mai mult sau mai puţin
asemănătoare;
4. Specii caracteristice, care preferă una dintre biocenoze cercetate.

Dominanţa

Evidenţiază rolul speciei în transportul materiei şi energiei într-un ecosistem. Dacă

abundenţa speciei ne oferă informaţii asupra densităţii, atunci dominanţa ne ilustrează
suprafaţa ocupată.
Nu trebuie să sinonimizăm dominanţa cu abundenţa, deoarece este posibil ca o specie
puţin abundentă să exercite o influenţă importantă în biocenoză şi invers.
Dominanţa se calculează după relaţia:
nA
DA = .100
N

D = dominanţa speciei A;
n = numărul total de indivizi ai speciei A găsite în probele prelevate;
N = numărul total de indivizi ai tuturor speciilor.
Scala dominanţei este:
D1 = subrecedentă < 1%;
D2 = recedentă 1,1 – 2%;
D3 = subdominantă 2,1 – 5%;
D4 = dominantă 5,1 – 10%;
D5 = eudominanta > 10%.
78
 Importanţa unei specii în biocenoză poate fi evoluată şi în funcţie de biomasa speciei
respective.
m
GA = .100
M
GA = biomasa speciei A;
m = biomasa realizată de toţi indivizii speciei A;
M = biomasa realizată de indivizii tuturor speciilor.

Indici sintetici

Indicele de semnificaţie ecologică (W)

Se mai numeşte indice Dzuba şi reflectă, sub formă de procente, rolul unei specii în
biocenoza, deoarece procentajele reprezintă raportul dintre frecvenţă şi abundenţă împărţit la
10.000.
FA.DA.100
W=
10.000

FA = frecvenţa speciei A;
DA = dominanţa speciei A.
Scala indicelui de semnificaţie ecologică este:
W1 < 0,1%;
W2 valori cuprinse între 0,1-1%;
W3 valori cuprinse între 1-5%;
W4 valori cuprinse între 5,1-10%;
W5 > 10%.

Indicele de afinitate cenotică

Se mai numeşte şi indicele lui Jaccard şi ilustrează afinitatea dintre speciile unei
biocenoze atunci când le comparăm două câte două. Se calculează după relaţia:
c
q= .100
a+b−c

a = numărul de probe în care este prezentă specia a;

b = numărul de specii în care este prezentă specia b;
c = numărul de probe în care se găsesc cele două specii (a şi b) împreună.
Afinitatea este dată de modul de viaţă şi de cerinţele speciilor. Atunci când valorile
sunt mari înseamnă că cele două specii au cerinţe de viaţă foarte apropiate. Prezenţa lor într-o
biocenoză este favorizată de unul sau mai mulţi factori care le avantajează.

Indicele Naughton & Wolf (id)

Acest indice este în relaţie inversă cu indicele de diversitate. Se calculează după

relaţia:
A1 + A2
id =
A

79
 A1 = specia cu abundenţă (densitatea cea mai mare);
A2 = specia cu abundenţă (densitatea) imediat următoare;
A = abundenţa (densitatea) totală.

Indici de diversitate

Într-un ecosistem putem vorbi atât de biodiversitate cât şi de ecodiversitate. Noţiunea

de biodiversitate poate avea încărcături diferite: diversitate taxonomică, care se referă la
taxonii superiori (încrengături, clase, ordine, familii, genuri) şi inferiori şi o diversitate a
ecosistemului, când ne referim la bogăţia de specii şi grupări infraspecifice) şi o diversitate a
ecosistemului, când ne referim la bogăţia de specii care alcătuieşte o anumită biocenoză.
Diversitatea specifică reprezintă bogăţia de specii şi de indivizi din fiecare specie.
Repartizarea indivizilor pe specii reprezintă aşa-numita echitabilitate.
Prin ecodiversitate trebuie să înţelegem diversitatea condiţiilor de mediu. Este dată de
heterogenitatea geo-morfologică şi climatică a zonelor populate de anumite specii.
Diversitatea specifică este determinată de caracteristicile biotopului şi de capacitatea
de suport a acestuia. Biotopul poate asigura o anumită încărcătură biotică în funcţie de
multitudinea de factori abiotici.
De altfel Thienemann stabileşte legic relaţia dintre caracteristicile biotopului şi
structura biocenozelor:
1. Cu cât condiţiile de mediu sunt mai variate, mai apropiate de normal, cu atât
numărul de specii este mai mare şi cel al indivizilor fiecărei specii este mai mic;
2. Cu cât condiţiile de mediu sunt mai depărtate de normal, cu atât numărul de specii
scade şi creşte cel al indivizilor din fiecare specie.
Legile lui Thienemann sunt completate de legea lui Franz care precizează:
Cu cât dezvoltarea condiţiilor de mediu a fost mai continuă şi cu cât organismele au
fost supuse timp mai îndelungat la condiţii de mediu uniforme, cu atât mai bogată în specii
este biocenoza şi cu atât mai mare este stabilitatea ei.
Indicii de diversitate permit aprecierea stării ecosistemelor în funcţie de nivelul de
abundenţă al speciilor.

Indicele de diversitate Shanon-Wiener (H (S))

Calculul acestui indice a fost îmbunătăţit de Lloyd şi Ghelardi, care au luat în

consideraţie atât numărul de specii cât şi numărul de indivizi din fiecare specie
(echitabilitatea).
Relaţia este:
K
H(S) = ( N log 10 N − ΣNr. log 10 Nr )
N

H = indicele de diversitate;
S = numărul total de specii;
K = factorul de conversie al logaritmilor din baza 10 în baza 2, K=3,321928;
N = numărul total de indivizi;
Nr = numărul total de indivizi al speciei r.

80
 Diversitatea teoretică maximă (H(S) maxim) se calculează după relaţia:

H(S) max = Klog10S

Este un calcul teoretic, care s-ar aplica atunci când echitabilitatea ar fi maximă, deci
atunci când toate speciile ar avea acelaşi număr de indivizi.
Totuşi, indicii de diversitate trebuie să fie comparaţi între ei, ceea ce înseamnă că
numărul de indivizi din fiecare specie trebuie să fie aproximativ egal pentru a putea realiza o
comparaţie validă.
Valoarea indicelui este cuprins între 1.0 şi 6.0 (Stiling, 1992).

Indicele Simpson derivă din aplicarea teoriei probabilităţilor. Se însumează

probabilităţile de apariţie pentru fiecare specie, obţinând o măsură a modului în care
ecosistemul este dominat de un număr mai mic sau mai mare de specii.
Formula de calcul:
N ( N − 1)
Is = Σ2Pi sau Is =
Σn(n − 1)

Pi = prezenţa speciei i;
r = numărul de indivizi ai speciei;
N = numărul total de indivizi.
Acest indice nu reflectă situaţia dintre biocenoză, dacă este dominată de un număr mic
sau mare de specii.

Indicele lui Margalef

Evaluează informaţia furnizată de un eşantion, în funcţie de mărimea sa, asupra

bogăţiei specifice.
( S − 1)
d=
log 2 N

d = indicele lui Margalef;

N = numărul total de indivizi;
S = numărul total de specii.

Echitabilitatea (E) reprezintă un parametru biocenotic care caracterizează gradul de

uniformitate a distribuţiei indivizilor pe diferite specii.
Este numită şi indicele de echitabilitate al lui Pielou şi se calculează după relaţia:
H
E=
H max

H = valoarea calculată a indicelui lui Shannon;

H max = valoarea maximă posibilă a diversităţii, realizată în situaţia în care toate
speciile ar fi reprezentate prin acelaşi număr de indivizi (= log2S).

81
 Coeficientul de similitudine (SjK)

Ne oferă informaţii privind gradul de asemănare dintre perechile de specii sau de

staţii. Astfel, similitudinea dintre staţiile j şi K se calculează după relaţia:

⎧⎪ ∑ ip=1 y ij − yik ⎫⎪
SjK = ⎨1 − ⎬.100 =
∑ 2 min(y , y ) .100
p
i =1 ij ik

⎪⎩ ∑ i =1 ( y ij + y ik )⎪⎭ ∑ (y + y )
p p
i =1 ij ik

yij = valoarea abundenţei sau biomasei speciei i din staţia j;

yik = valoarea abundenţei sau biomasei speciei i din staţia k;
p = numărul speciilor.

Coeficientul de similitudine Sjk poate avea valori cuprinse între 0 şi 100 (când cele
două staţii nu au nici o specie în comun, sau atunci când cele două staţii au aceleaşi specii cu
un număr egal de indivizi).

82
 BIOSFERA

Acest sistem biologic reprezintă viaţa în întregul său, viaţa ca fenomen cosmic.
Termenul a fost introdus de E. Suess în 1875 pentru a defini pelicula (tegumentul) vie a
Pământului.
Trebuie să înţelegem că Pământul este acoperit la suprafaţă cu un înveliş continuu, de
grosimi diferite, aşa cum tegumentul acoperă corpul unui animal. O.I. Vernadsky încearcă,
în 1926, să aprofundeze acest termen şi să lege viaţa de mediul său, care o influenţează.
Credem însă că pentru acest concept trebuie să acceptăm termenul propus de Cole, în 1958,
cel de ecosferă. Biosfera trebuie să acopere în sfera sa de cuprindere viaţa ca fenomen cosmic
la nivelul planetei Terra.
Nu vom încerca să considerăm Pământul ca fiind o fiinţă vie, aşa cum ne propune J.
Lovelock în The ages of Gaia (1990). Însă concepţia lui Lovelock ne ajută să înţelegem
biosfera ca un tot unitar şi perfect funcţionabil. Trebuie să înţelegem că între subsistemele
biosferei se stabilesc profunde interrelaţii, că totul depinde de totul, că viaţa funcţionează ca
un tot unitar. Altfel n-am putea înţelege rolul şi funcţiile organismelor migratoare. Speciile
migratoare sunt componente ale biocenozelor, ecosistemelor şi chiar a biomurilor situate la
distanţă de mii de kilometri. Ele stabilesc legături în timp şi spaţiu între componentele
(„organele”) aceluiaşi întreg – biosfera.
Numai înţelegând biosfera ca un întreg putem realiza cu adevărat ce înseamnă
circuitul bio-geo-chimic, acest macrometabolism (metabolism planetar). Nimic nu se
desfăşoară la întâmplare pe Terra. Totul se găseşte sub controlul unor programe perfect
funcţionale, proprii fiecărui nivel de organizare.
Biosfera reprezintă totalitatea biocenozelor de pe planeta noastră. Este una dintre
sferele superficiale ale planetei, apărută la interferenţa dintre litosferă hidrosferă şi atmosferă.
După Suess (1909) biosfera este un sistem superior, alcătuit din învelişul viu al
planetei şi mediile de viaţă.
În concepţia modernă fundamentată de Vernadski (1954) biosfera este un sistem
eterogen de dimensiuni planetare, care integrează materia vie şi componentele anorganice ale
scoarţei terestre într-un tot unitar, conectat la câmpul energetic al cosmosului.
Forţa chimică şi geologică determinantă din biosferă este materia vie. Biosfera este un
sistem dinamic planetar şi cosmic bazat pe interacţiunile scoarţei terestre cu energia radiantă.
Hilmi (1965) consideră că biosfera este pe de o parte un domeniu planetar al vieţii, iar
pe de altă parte un fenomen cosmic, reunind mediile geofizice cu substanţa vie planetară şi cu
cosmosul.
Biosfera este una dintre geosferele exterioare, un înveliş viu al Pământului. Este un domeniu
de întretăiere a mai multor geosfere:
- Atmosferă;
- Litosferă;
- Hidrosferă;
- Biosferă.
Biosfera este alcătuită din 6 tipuri de substanţă:
- substanţa organică vie;
- substanţa biogenă (organică moartă, rezultat al descompunerii);

83
 - substanţa anorganică inertă;
- substanţa bioinertă - solul, care are funcţii vitale propriu-zise;
- atomii liberi;
- pulbere cosmică.

Substanţa vie din biosferă

Substanţa organică vie este una din formele de ocurenţă a elementelor chimice de pe
planeta noastră (Vernadsky, 1984). Celelalte forme de ocurenţă ar fi: magma, oxizii din roci,
atomii liberi.
Sub aspect mineralogic, substanţa vie este un produs al fenomenelor de hipergeneză.
Este zona de geneză a mineralelor, dominată de interacţiunile biosferei, atmosferei şi
hidrosferei. Substanţa vie este conectată la circuitul planetar al elementelor chimice, fiind o
formă deschisă a organizării circuitului substanţei şi fluxului de energie de pe suprafaţa
planetei.
Extinderea spaţială a biosferei este condiţionată de posibilităţile de răspândire ale
vieţii. Răspândirea vieţii este un reflex al energiei telurice şi cosmice. Această energie permite
vieţuitoarelor să ocupe noi biotopuri şi să realizeze perpetuarea vieţii. Manifestările sale
exterioare constau în explozii populaţionale, creşteri instantanee ale numărului de indivizi
(cum ar fi fenomenul de „înflorire a apei”, explozia reproductivă a lui Ceriodaphnia
reticulata, Daphnia magna etc.).
Răspândirea vieţii se realizează prin unde populaţionale. Migraţiile reprezintă unde
populaţionale prin care se realizează răspândirea.
În biosferă apar şi puncte abiotice acolo unde factorii de mediu nu permit existenţa
viului (cratere vulcanice, fumarole etc.).
Limita superioară a biosferei este condiţionată de progresul critic al intensităţii
radiaţiilor solare, dincolo de care este imposibilă viaţa. Această limită coincide cu stratul de
ozon, de la circa 30 km. De fapt, germeni ai vieţii se găsesc până la 8 km în regiunile polare şi
până la 18 km la tropice. Troposfera este dens populată numai până la câţiva zeci de metri
înălţime deasupra solului. Într-un m3 de aer se găsesc între 300.000 - 1.300.000 spori de
ciuperci. Zona marginală a vieţii este numită de Robotnov (1976) parabiosferă.
Limita superioară a vieţii coincide în ocean cu adâncimea maximă, peste 11.000 m în
gropile Marianelor, Filipinelor etc. În sol bacteriile ajung până la 3-4 Km (fauna hiporeică sau
freatofauna). Unele bacterii sunt asociate cu zăcăminte de petrol.

Biosfera şi metabolismul planetei

Planetizarea biosferei este rezultatul evoluţiei lumii vii (Teilhard de Chardin, 1959).
Biosfera funcţionează ca un sistem cosmo-dinamic, deoarece la interacţiunile din biosferă
participă şi razele cosmice şi solare.
Fluxul de substanţă este conectat la marele circuit al materiei planetare, care reuneşte
învelişul exterior al Pământului cu geosferele profunde (fig. 16). Întregul glob pământesc este
o formaţiune fizico-chimică unitară, geosferele fiind interconectate prin metabolismul
planetar, adică prin schimbul de substanţă şi energie între geosferele profunde şi cele
superficiale.

84
 Sondă de
petrol

Abataj Calcar

CO2

H2CO3 Respiraţie
N2
Recifi coralieri
Proteine

Humus

Descompunere
Mineralizare

Rocă de calcar

Fig. 16 Circuitul CO2 în natură (după Duvigneaud şi Tanghe, 1967)

Metabolismul superficial (exterior) din învelişul de silicaţi ai Pământului, în care se

desfăşoară procesele biochimice, aparţine metabolismului planetar (Goldschmidt, 1922).
Substanţa vie participă la circuitul atomilor între geosferele superficiale şi cele profunde.

85
 NOOSFERA

Noosfera este o nouă sferă a Pământului, a cărei structură şi dinamică depinde de

activitatea şi inteligenţa omului.
„Odată cu apariţia speciei Homo sapiens sapiens pe Pământ s-a produs un salt pe
care evoluţia biologică nu-l cunoscuse încă. A apărut un magnific proces de sublimare, care
este saltul instinctului la gândire. Este vorba, deci, de Umanizare. Umanizarea este, într-un
sens mai larg, spiritualizarea filogenetică progresivă, în Civilizaţia umană, a tuturor forţelor
conţinute în Animalitate.
Filumul uman este un filum ca toate celelalte. Totuşi, pentru că evoluţia specifică a
Primatelor (cea care conduce spre o cerebralizare crescută) coincide cu evoluţia axială a
materiei (care conduce fiinţele spre cea mai înaltă conştiinţă), Omul apărut în sânul
Primatelor se împlineşte pe traiectoria săgeţii evolutive zoologice” (Pierre Teilhard de
Chardin, Fenomenul uman, Ed. Aion, 1997, p. 160).
Urmărind fenomenele evolutive pe Terra, vom fi de acord cu Teilhard de Chardin
că: „sub pulsaţiile geo-chimiei, a geo-tectonicii, a geo-biologiei, un singur şi unic proces de
fond, mereu uşor de recunoscut: cel care, după ce s-a materializat în primele celule, se
prelungea în edificarea sistemelor nervoase. Geogeneza, spuneam noi, emigrând în
Biogeneză care nu este în cele din urmă decât o Psihogeneză” (Fenomenul uman, p. 160).
Urmărind evoluţia suntem obligaţi să cuprindem întregul, adică întregul Cosmos,
întreaga materie. Nu putem desprinde evoluţia biologică de evoluţia planetei Terra. Nu ne
putem opri doar la evoluţia biologică a fiinţelor, la transformarea somatică a acestora. De la
un anumit nivel al evoluţiei biologice (somatice) i se ataşează o evoluţie a psihicului şi o
evoluţie a gândirii care, pornind de la rudimentele gândirii animale, ajunge până la paroxism
la om.
După cum remarca Teilhard de Chardin: „Psihogeneza ne-a condus până la Om. Ea
dispare acum, preluată şi absorbită de o funcţie mai înaltă: naşterea mai întâi, apoi ulterior,
toate dezvoltările Spiritului – Noogeneza. Când, pentru prima oară, într-o fiinţă vie instinctul
s-a zărit ca în propria lui oglindă, Lumea întreagă a făcut un pas” (Fenomenul uman, p.
160).
De la Suess încoace oamenii de ştiinţă s-au obişnuit să adauge la păturile succesive ale
Pământului, multe altele: pătura vie, care constituie Biosfera, pătura vie împreună cu mediul
său Ecosfera. Biosfera este un înveliş real şi evident ca şi barisfera centrală metalică, litosfera
stâncoasă, hidrosfera fluidă şi adâncă şi atmosfera. Biosfera este chiar mai bine
individualizată şi integrată într-un tot, care prin ţesătura relaţiilor genetice desfăşurate şi
organizate conturează clar Arborele Vieţii.
Noosfera reprezintă o sferă nouă, în care vedem cum „rostul gânditor” apărut la
finele Terţiarului, se etalează de atunci peste lumea plantelor şi a animalelor, în afara şi
deasupra biosferei.
Prin apariţia omului începe o nouă vârstă a pământului. Pământul îşi schimbă „pielea”
şi îşi descoperă sufletul. Pasul istoric al Reflecţiei este mult mai important decât toate
palierele evolutive pe care au urcat treptele tetrapodelor. Naşterea gândirii a fost urmarea
directă şi comparabilă cu fenomenul condensării chimismului terestru în lungul drum al
pregătirii apariţiei vieţii. Atâta doar că înecaţi noi înşine în uman, asemenea peştilor în mare,
ne este foarte greu să ne ridicăm pentru a aprecia specificitatea şi amploarea acestui fenomen.
Explozia de cerebralitate, această invazie a unui nou tip de animal, care elimină şi
86
aserveşte gradual orice formă de viaţă care nu este umană, această maree irezistibilă de
câmpuri agricole, şi uzine, acest edificiu-imens şi crescător de materie şi de gândire, toate
acestea au schimbat faţa Pământului, au determinat apariţia unei noi sfere pe care Teilhard de
Chardin o numeşte noosferă. Este sfera gândirii umane, care începe să se manifeste ca o
substanţă fosforescentă (p. 162).
Coroana Noosferei este dăltuită cu cele mai preţioase giuvaeruri ale gândirii umane.
Noosfera este deci, sfera inteligenţei, este spiritualitatea prin care Viaţa intră în
comuniune cu Spiritul Universal.
Noosfera acţionează asupra imigraţiei biogeochimice a atomilor prin trei procese de
bază:
- extragerea şi utilizarea inteligentă a elementelor chimice din pământ;
- practicarea agriculturii şi a zootehniei;
- construcţia de baraje şi de edificii monumentale.
Lăsăm deoparte activităţile mărunte care nu ies la iveală din înălţimile cosmice.
Trebuie însă să punem în evidenţă şi o altă faţă a acţiunii inteligenţei umane, care nu
reprezintă dovada aplicării cu adevărat inteligente a energiilor pe care le manipulează. Este
vorba de cicatricele hâde pe care le înscrie pe faţa Pământului prin războaiele de orice natură
pe care le poartă. Menţinerea şi chiar extinderea deşerturilor.
În rest, stadiul spre care tinde actualmente biosfera în evoluţia sa este logosfera, sfera
ideii, adică acea geosferă bazată pe armonizarea biosferei cu tehnologia.
Logosfera este reprezentată de sistemele de idei şi simboluri create de oameni,
sistemele de stocare şi selecţionare a informaţiei. Interacţiunea tehnosferă-logosferă va trebui
să contribuie la realizarea mai deplină a fiinţei umane atât pe plan material cât şi spiritual.
Apare însă o condiţie de bază pentru realizarea corectă a acestei tendinţe evolutive –
protejarea naturii, revenirea omului la NATURĂ şi restabilirea armoniei cu natura. Nu este
vorba de o întoarcere la sălbăticie, ci de a nu avea faţă de natură un comportament denaturat.
Vorbind de atâtea sfere ale Pământului, simţim cum se conturează cu tot mai multă
intensitate sfera informaţiei (infosferă) care, de fapt, nu este nouă, ci doar se manifestă
printr-o creştere exponenţială. Infosfera este o componentă a semiosferei, o dezvoltare a
discursului biosemiotic, care a început să se contureze odată cu apariţia vieţii şi s-a
manifestat progresiv în evoluţie ajungând, prin om, la dimensiuni cosmice.
Revenind la Noosferă constatăm că ea reprezintă o faţă artificială a Pământului, o
prelucrare a acestuia de către om. Aceasta însă nu reprezintă altceva decât urmarea legitimă a
filogenezei noastre. Ne exprimăm astfel deoarece creaţiile gândirii umane pot fi privite ca o
prelungire sub formă reflectată a mecanismului obscur prin care orice formă nouă a germinat
pe Arborele Vieţii.
Odată cu omul Pământul începe să cunoască alte dimensiuni.
Chiar dacă vom obosi pe cititor făcând mereu trimiteri la Teilhard de Chardin,
trebuie să recunoaştem că el a fundamentat acest concept. După cum remarcă el: „Omul, nu
centru al Universului, aşa cum au crezut cu naivitate – dar, ceea ce este mult mai frumos,
Omul, săgeata ascensională a marii sinteze biologice. Omul constituind, pentru el singur,
ultimul născut, cel mai proaspăt, cel mai complicat, cel mai nuanţat dintre Rosturile
succesive ale Vieţii” (Fenomenul uman, p. 201).
Noosfera nu este o iluzie, ci reprezintă o realitate cosmică, deoarece prin
iradierea propriei sale conştiinţe omul se ridică din natura anonimă şi creşte prin
educaţie şi imitaţie înălţându-se spiritual graţie activităţii sale. Omul nu se poate însă
ridica spiritual decât în mijlocul oamenilor, în societatea umană. Acumulările gândirii

87
sale devin istorice şi îşi pun amprenta nu numai asupra fiinţelor umane, ci şi asupra
întregii naturi.
Alături de o ereditate biologică, odată cu omul apare un nou tip de ereditate, o
ereditate culturală, care reprezintă o formă aparte. Omul devine un caz aparte de evoluţie. Şi
aşa cum se exprima Teilhard de Chardin: „Transportată de om în stratul gânditor al
Pământului, ereditatea, fără să înceteze să fie germinală (sau cromozomică) în individ,
emigrează, în ceea ce are esenţial viu în ea însăşi, într-un organism reflexiv, colectiv şi
permanent, în care ontogeneza se confundă cu filogeneza. Din lanţul celulelor, ea trece în
rosturile circumterestre ale Noosferei. Nu-i de mirare atunci, că începând din acest moment
şi datorită caracterului acestui nou mediu, ea se reduce, în floarea sa, la transmisia pur şi
simplu a comorilor spirituale dobândite” (Fenomenul uman, p. 202).
Urmărindu-l pe Teilhard de Chardin vom surprinde în gândirea sa două aspecte
importante:
- apariţia noosferei ca o încununare a evoluţiei biologice, care prin om a ajuns
să-şi cunoască propria interioritate;
- manifestarea noosferei în natură ca o materializare a Spiritului.
De altfel Richard Dawkins, în Gena egoistă, imaginează un scenariu în care nişte
extratereştri mai evoluaţi decât noi, apropiindu-se de Terra, descoperă că planeta este
generatoare de viaţă şi chiar de civilizaţie, evidenţiind, cu siguranţă, aura noosferei care
iluminează Pământul. Aceştia se întreabă însă dacă pământenii sunt atât de evoluaţi încât au
descoperit evoluţia ca fenomen cosmic.
Aura creată de noosferă este dată de prelucrarea de către om a naturii. Este amprenta
pe care omul şi-o pune pe faţa Pământului, nu doar prin construcţiile sale, ci şi prin spiritul
care se degajă din creaţia sa. Nu trebuie însă să vedem la tot pasul o înălţare. Omul a provocat
şi provoacă încă răni adânci pe „tegumentul” fin şi viu al Pământului. Iar manifestările
războinice ale omului se desfăşoară continuu, fără nici o clipă de întrerupere. Extratereştrii la
care se referă Dawkins ar admira, poate, unele construcţii megalitice ale omului, dar s-ar
putea uimi cum, ajuns la gradul său de gândire şi de civilizaţie, îşi permite să doboare
milioane de Km2 de păduri în Amazonia şi să lase deşerturile să îşi facă de cap. Omul, la
nivelul actual al evoluţiei sale, ar putea transforma întregul Pământ într-o grădină înfloritoare.
Din momentul în care omul modern s-a constituit ca specie biologică, a întrunit toate
calităţile care să-i permită ascensiunea către înaltul sferei spirituale. Înălţarea în spirit s-a
realizat într-un ritm ameţitor, deosebit de alert în raport cu şlefuirea biologică. Aceasta
probabil datorită faptului că înălţarea spirituală avea nevoie de un substrat biologic solid,
bazat pe o ereditate desăvârşită.
Înălţarea spirituală a omului a pornit de la prima piatră cioplită. A intrat apoi omul în
vârsta vânătoarei, deoarece primele unelte umane au fost folosite la prinderea şi prelucrarea
vânatului.
Vârsta vânatului a dus la vârsta domesticirii animalelor, care a fost urmată de cea a
agriculturii. Schimbările de vârstă s-au succedat cu repeziciune. Dacă prin anii 1948 Teilhard
de Chardin arăta că vârsta industriei, vârsta petrolului, a electricităţii şi a atomului s-au
succedat rapid una după alta şi au urmat apoi vârsta maşinii, cea a marilor colectivităţi şi a
ştiinţei, rămânând ca viitorul să decidă „numele cel mai potrivit pe care îl va da acestei noi
ere în care trăim”, am putea continua lista cu vârsta geneticii şi a biologiei moleculare (prin
elucidarea structurii acizilor nucleici), a ciberneticii, a ieşirii în spaţiul cosmic şi a informaţiei
şi urmează a ..., numele contează mai puţin. „Ceea ce contează în schimb este faptul că,
pentru preţul a ceea ce îndurăm, un pas în plus al Vieţii decisiv este pe cale să se împlinească
în jurul nostru. După o lungă maturaţie, sub fixitatea aparentă a secolelor agricole, a venit,

88
în sfârşit, vremea, marcată de grozăvii inevitabile, a unei schimbări de stare. Au existat cei
dintâi Oameni care şi-au văzut originile. Vor fi şi cei care vor asista la scenele marelui
Sfârşit. Şansa, onoarea scurtelor noastre existenţe este ca ele să coincidă cu o schimbare a
noosferei” (Fenomenul uman, p. 191).
Teilhard de Chardin ne invită să măsurăm importanţa şi să apreciem sensul
umanizării, să ne desprindem la propriu sau la figurat de suprafaţa Pământului şi să descifrăm
forma specifică a Spiritului care se naşte în sânul Pământului modern:
„Pământul fumegând de uzine. Pământul trepidând de afaceri. Pământul vibrând de
sute de radiaţii noi. Acest mare organism nu trăieşte, până la urmă, decât prin şi pentru un
suflet nou. Prin schimbarea de Vârstă, schimbarea de Gândire” (Fenomenul uman, p. 192).
Teilhard de Chardin era încântat de izbucnirea spectaculoasă a vârstei industriale a
primei jumătăţi a veacului XX. Preotul Teilhard nu se gândea decât la ceea ce este bun
pentru sufletul omului. A trecut însă cu oarecare uşurinţă peste cea mai criminală acţiune a
omului în timpul acestui secol războinic (dezastrul atomic de la Hiroshima şi Nagasaki).
Prin anii 1960 se considera că fenomenul de eutrofizare a apelor cu substanţe minerale
biogene şi chiar organice reprezintă o mană cerească. Apele eutrofe determinând dezvoltarea
spectaculoasă a fitoplanctonului şi, deci, ridicarea productivităţii primare la o cotă nesperată.
În mod corelativ creşte şi productivitatea secundară, deci producţia de peşte. Nu se bănuia
atunci că eutrofizarea excesivă a apelor va determina dezvoltarea exponenţială a unor specii
de alge, deci fenomenul de „înflorire” a algelor („înflorire” a apelor) cu consecinţe
catastrofale asupra faunei bentonice şi nu numai.
Superindustrializarea necorelată cu grija pentru protecţia mediului şi a omului a
generat flagelul vieţii contemporane – POLUAREA.
Dacă vom merge tot aşa cu dezvoltarea tehnicii, fără preocuparea pentru protecţia
naturii şi pentru o dezvoltare durabilă, ne vom pune sub semnul întrebării propria existenţă.
Deja afectarea ecranului de ozon, acumularea îngrijorătoare a CO2, slăbirea imunităţii
organismului prin industria de medicamente sintetice, corelată cu creşterea rezistenţei şi a
virulenţei unor agenţi patogeni reprezintă semnale de alarmă care pun sub semnul întrebării
evoluţia planetei şi a vieţii.
Ceea ce impresionează şi surprinde totodată, este faptul că această înălţare spirituală
rapidă se face fără o modificare somatică vizibilă (nici nu se putea realiza pe parcursul a
15.000-20.000 de ani). Pare incredibil, dar trecerea de la momentul în care omul, deschizând
pentru prima dată ochii, a văzut lumina şi elementele naturii năpăstuindu-se învălmăşite în
jurul său, de la momentul în care Lumea nu depăşea zidurile colibei sau al cercului familial, s-
a făcut în mod rapid, omul ajungând să-şi lărgească orizontul cunoaşterii, depăşind
înconjurimea imediată şi ridicându-se la cunoaşterea cosmosului şi a abisului structurii interne
a fiinţei umane.
Germenii noosferei au prins contur rapid, s-au dezvoltat înfingând cu tărie rădăcinile
Arborelui Vieţii în sferele Pământului şi înălţându-se prin tulpină şi ramuri către sferele cele
mai înalte, unde a înflorit şi a început să rodească spiritul uman. Totul este ca roadele
noosferei să fie sănătoase, ca unele fructe să nu fie frumoase doar la suprafaţă şi putrede în
interior, adică sfârşitul uman să nu fie afectat de orgoliu şi nesăbuinţă şi, în loc să lumineze ca
un nimb globul planetei, să-l păteze prin unele pretenţii meschine.

89
 ECOSISTEMUL

Reprezintă unitatea funcţională fundamentală a biosferei, care este întemeiată pe

interacţiunile dintre biocenoza şi biotop. Din interacţiunile trofo-dinamice rezultă sistemul
funcţional.
Prin ecosistem, termen creat de botanistul A. Tansley (1935), se înţeleg părţi mai mari
sau mai mici din „natura vie”, plante şi animale (care formează biocenoza, sau comunitatea
biotică) în interacţiune cu mediul de viaţă (biotop sau habitat), formând un ansamblu integrat,
o unitate funcţională.
Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera care se găseşte în stare de echilibru
dinamic cu factorii de mediu.
În structura ecosistemelor se deosebesc trei constituenţi principali:
1. - condiţii abiotice - sub formă de factori climatici, fizico-chimici, nutrienţi,
substanţe organice etc.;
2. - organisme autotrofe - reprezentate prin plante verzi, alge, bacterii autotrofe
capabile să utilizeze energia luminoasă şi substanţele anorganice pentru a sintetiza
protoplasma propriului lor corp;
3. - organisme heterotrofe, care necesită substanţe organice complexe. Unele
heterotrofe sunt macrofage, organisme capabile să ingereze hrana: fitofage, carnivore,
saprofage, omnivore, altele sunt microfage sau formează marea grupă ecologică a
descompunătorilor.
Structura trofică a ecosistemului constă în gruparea populaţiilor după regimul lor
trofic, în autotrofe şi diferite categorii de heterotrofe: fitofage, carnivore primare, carnivore
secundare, carnivore de vârf, formând lanţuri trofice, care consumă succesiv şi sunt
consumate la rândul lor.
Lanţurile trofice sunt de mai multe tipuri:
- fitofag: plantă → fitofag;
- zoofag: plantă → fitofag → zoofag I → zoofag II;
- detrital: detritus → saprofag (saprofit) → carnivor;
- parazitar (parazitoid): gazdă → parazit → hiperparazit.
Aceste lanţuri trofice se interconectează frecvent datorită organismelor fitofage, care
reprezintă nişte noduri trofice. Astfel se constituie reţelele trofice mai mult sau mai puţin
complicate.
În legătură cu structura trofică este importantă din punct de vedere economic stabilirea
biomasei prezente (standing crop) în întreaga biocenoză sau, numai la un nivel trofic, sau într-
o populaţie, fie la un moment dat, fie ca valoare medie într-un interval anumit de timp.
Importanţa biomasei prezente se datorează atât energiei pe care o conţine sub formă de hrană
accesibilă altor nivele trofice, cât şi ca spaţiu de viaţă oferit sub formă de suport sau adăpost
diferitelor organisme, dar şi rolului biomasei ca factor modificator al habitatului şi al
microclimei.
Structura trofică a ecosistemelor cuprinde, de asemenea, cantitatea nutrienţilor
prezenţi în biotop la un moment dat, sub formă de compuşi ai azotului, fosforului, Ca, Fe etc.
denumiţi în ansamblu standing state.
Ecosistemul este o unitate ecologică funcţională. Bacteriile, plantele, animalele,
populaţiile umane, deşi sunt unităţi biologice mult deosebite unele de altele, sunt, totuşi,
90
integrate funcţional, legic, prin activitatea desfăşurată în acelaşi habitat.
Funcţia autotrofelor în natură este cea de producători, în timp ce componenţa
heterotrofă reprezintă consumatorii, dintre care unii se disting ca descompunători şi
mineralizatori.

Producător

Consumatori fitofagi

Consumatori zoofagi I

Consumatori zoofagi II

Planta Cons. fit. Cons. z. I Cons. z. II

Lumina - 3000 – 1500 15 1,5 0,15
primită producţia netă Pn Pn Pn
K cal/m2/zi
Fig. 18 Circuitul energiei în ecosistem

Producătorii, în majoritate plante autotrofe, captează cu ajutorul clorofilei energia

solară şi o reţin ca energii chimice în procesul elaborării substanţei vii (protoplasmă) din
substanţe abiotice simple.
Consumatorii preiau protoplasma elaborată de producători (sau transformată de
consumatorii situaţi pe nivelul trofic precedent) şi o transformă prin restructurare, obţinând
protoplasma proprie. Descompunătorii saprofagi şi saprofiţi determină simplificarea
substanţelor organice complexe, rezultate din metabolism, sau prin moartea vieţuitoarelor, în
compuşi organici ca detritusul şi humusul. În sfârşit, transformarea şi simplificarea, în
continuare a compuşilor organici, este determinată de mineralizatori; ei eliberează în substrat
nutrienţii necesari producătorilor, încheind astfel ciclurile trofice.

Procesele ecociclice sunt determinate, în ecosisteme, de procesele energetice şi

întreaga viaţă a naturii se menţine datorită unui mare număr de procese ecoreglatoare.

Procesele ecoenergetice sunt supuse legilor termodinamice; aceste procese alcătuiesc

fluxul energetic, care reprezintă trecerea ireversibilă prin ecosistem a energiei, inclusă în
hrană, cât şi transformări ale energiei având aspecte de energie radiantă, energie chimică
disponibilă, energie biologică, energie mecanică, energie calorică nedisponibilă.
Din energia radiantă primită de plante sub formă de lumină, pe unitatea de suprafaţă şi
de timp, numai o cantitate de 1-5% este reţinută prin fotosinteză, în biomasa elaborată,
91
reprezentând producţia primară totală.
Valoarea producţiei primare nete, substanţa vie adăugată prin creştere (ţesuturi
vegetale) se obţine din producţia primară totală după scăderea consumului respirator.
Transferul energetic, ca biomasă-hrană, către nivelurile trofice succesive, este însoţit
de pierderi parţiale de energie sub formă de căldură; în general, eficienţa medie a utilizării
energiei pe treptele consumatorilor apare în jur de 10% (fig. 18). Reducerea cantităţilor de
energie pe parcursul fluxului energetic limitează numărul şi biomasa consumatorilor de vârf,
aşa cum rezultă din structura piramidelor trofice.
Aplicarea practică a acestei legi permite dirijarea producţiei ecosistemelor; prin
reducerea numărului de lanţuri trofice şi a verigilor trofice; majoritatea energiei captate de
producători şi a nutrienţilor disponibili revine acestor verigi trofice care interesează pe om.
Astfel, eleşteul amenajat pentru pescuit, prin eliminarea macrofitelor şi reducerea
numărului de specii animale, produce cantităţi sporite de peşte comercial.
Ecosistemele trebuie privite ca unităţi funcţionale autoreglabile, unde interacţiunea
componentelor principale într-un spaţiu dat asigură echilibrul dinamic al structurilor şi al
funcţiilor, fie şi numai pentru un interval scurt de timp. În toate ecosistemele mai mult sau
mai puţin autonome, unde sunt prezente toate componentele funcţionale majore, producători,
consumatori, descompunători, mineralizatori, factorii productivităţii sunt în esenţă aceeaşi:
- cantitatea luminii primite;
- durata asimilaţiei;
- volumul substanţelor minerale accesibile;
- nivelul trofic considerat;
- proporţionalitatea directă a mărimii taliei indivizilor cu eficienţa utilizării energiei
din hrană.

Procesele ecoreglatoare sunt prezente la toate nivelurile de integrare biologică şi

ecologică. Mecanismele de conexiune inversă sau feed-back, explică, spre exemplu, reglarea
metabolismului la nivel individual; controlul numărului de indivizi în populaţie şi al
numărului de specii în biocenoze; controlul cantităţilor de O2 şi CO2 în cadrul ecosistemelor.
Lumina devine factor reglator important al activităţilor biologice: fotoperioada (durata
invariabilă a lungimii zilelor pentru orice zi anumită a anului şi în orice punct de pe glob),
reprezintă un reper stabil în dirijarea comportamentului unor populaţii, controlând procesele
de creştere şi de înflorire la plante, ritmurile diurne şi sezoniere, diapauza insectelor,
hibernarea, năpârlirea şi migraţiile unor animale.
Incendiile controlate de om acţionează şi ele ca factori reglatori şi anume: stimulează, prin
intermediul cenuşii plantelor uscate, creşterea noilor generaţii de ierburi şi favorizează, în
acelaşi timp, dezvoltarea vegetaţiei rezistente la foc. Numeroase acţiuni de reglare a
componenţei şi funcţionării biocenozelor exercită şi ectohormonii elaboraţi de plante şi
animale, modificând habitatul.
Dintre factorii biotici, relaţiile interspecifice ca prădătorismul, parazitismul,
mutualismul, competiţia, intervin direct în reglarea numărului şi a felului speciilor biocenozei
şi, indirect, influenţează structura biotopului. O acţiune reglatoare o pot exercita şi populaţiile
mici, aparent neimportante în funcţionarea generală a ecosistemelor; moluştele acvatice cu rol
restrâns în metabolismul biocenozei, aduc însemnate contribuţii la creşterea producţiei
primare prin filtrarea apei şi prin reţinerea fosforului.
Procesele ecoreglatoare sunt mai numeroase în ecosistemele mari şi complexe:
- beneficiază de un echilibru funcţional mai stabil în condiţiile variaţiilor mediului
înconjurător;

92
 - au o independenţă relativă mai mare faţă de comunităţile învecinate şi o capacitate de
supravieţuire sporită.
Controlul exercitat de întreaga biocenoză asupra mediului fizic prin modificări
determinate în timp conduce la o serie de transformări gradate ale ecosistemului, denumite
succesiune ecologică. Începând cu stadii tinere şi trecând prin stadii intermediare de
dezvoltare, un ecosistem atinge maximul de stabilitate posibilă în habitatul respectiv, în
stadiul durabil, sau climax, caracterizat printr-o diversitate a speciilor şi o diversitate fizică
şi biochimică destul de mari pentru a exercita autoreglarea corespunzătoare.
Studiul stadiilor succesionale ale ecosistemelor terestre şi acvatice demonstrează că
mecanismele reglatoare, necesare stabilităţii ecosistemelor, se dezvoltă treptat, prin ajustări
progresive. Procesele succesionale ale ecosistemelor sunt legice şi direcţionale, de aceea
permit prognoze exacte, cu mare valoare practică.
Ecosistemele antropogene agroculturale reprezintă stadii succesionale tinere, având o
producţie netă bogată şi de aceea sunt menţinute ca atare prin intervenţia continuă a
oamenilor.
Ecosistemele în faza de climax, cum sunt pădurile mature, unde producţia netă este
redusă şi consumul egalează producţia sunt valoroase prin prezenţa lor, deoarece asigură, în
acest caz, stabilitatea climei, evitarea inundaţiilor, existenţa unor condiţii bune pentru odihnă,
refacerea sănătăţii şi satisfacerea simţului estetic.
La aceleaşi concluzii se ajunge prin cercetarea ecositemelor acvatice: producţia
intensă a ecosistemelor tinere cum sunt cele planctonice, procură hrană comunităţilor bentale,
stabile, cu structură mai complexă, dar cu productivitate redusă; la rândul său, mâlul bental
asigură regenerarea nutrienţilor utilizaţi de fitoplancton şi oferă substratul pe care se dezvoltă
stadiile mature ale larvelor planctonice.

Structura orizontală a ecosistemului

Bioskena

Andrei Popovici Bâznoşanu (1937-1969), consideră că bioskena este un areal minim

posibil cu condiţii uniforme de existenţă, cuprinzând o combinaţie proprie cu specii de plante
şi animale. Este o unitate structurală elementară, cea mai mică subdiviziune spaţială a
ecosistemului.
- faţa unei frunze pe care se hrănesc unele insecte;
- faţa unei dune de nisip.
Bioskenele alcătuiesc un mozaic structural în ecosistem şi sunt o manifestare
elementară a eterogenităţii spaţiului cu condiţiile sale de existenţă şi lumea vie ataşată de
acesta. Ele cuprind atât elemente ale biotopului, cât şi ale biocenozei.
Bioskene sunt şi spinările vitelor cornute populate de anumite insecte, eritrocitele unor
broaşte ţestoase sau păsări ocupate de hemigregarine şi chiar celulele corpului uman
parazitate de virusuri.

Consorţiul sau biochorionul

Beklemişev (1951) şi Ramenski (1952) au definit consorţiul ca o grupare de fiinţe în

jurul unui organism individual central, de care depind atât trofoecologic, cât şi topografic.
Tischler (1955) propune termenul de biochorion - care reprezintă o grupare de
organisme concentrate într-un loc bogat temporar în hrană. Nu reprezintă un sistem de

93
populaţii, ci un sistem de indivizi din diferite populaţii.
Nucleul central al consorţiului poate fi un organism individual vegetal sau animal sau
material organic mort (un trunchi putred, o baligă).
Când nucleul central este reprezentat de o plantă, în jurul său se grupează un inel de
consumatori secundari şi terţiari. Se formează reţele trofice de tip erbivor:
- un stejar: plante saprofage, animale fitofage, animale insectivore etc.;
- un animal: - ectoparaziţi; endoparaziţi; simbionţi; saprofagi.
Consorţiul s-a format prin fenomene de coevoluţie a speciilor, care au culminat printr-
o stare de homeostazie a întregului complex.
Consorţiul se împarte în: - eubiochorii, care sunt diferenţiate în mai multe părţi
structurale şi sunt bazate pe conexiuni între specii:
- un rozător în vizuina sa;
- un trunchi putred cu animale în el;
- o ciupercă cu pălărie atacată de insecte;
- parabiochorii, unde nu există o grupare specifică şi nici
conexiuni interspecifice adevărate, ci numai întâlniri
ocazionale de specii:
- fructele căzute pe pământ;
- suprafaţa excrementelor vitelor;
- resturi alimentare ale omului.

Sinuzia

Alcătuită dintr-o populaţie cu funcţie de nucleu central, în jurul căreia sunt grupate
mai multe organisme. Este un sistem de consorţii. Este o asociaţie organizată de fiinţe în
cadrul biocenozei, cu proprietăţi ecologice similare. Sinuzia cuprinde şi o parte a biotopului,
un microbiotop (microhabitat).
- un grup de arbori dintr-o specie între alte specii dintr-o pădure;
- o pernuţă de muşchi.
Termenul a fost lansat de Ganes (1918).
Sinuzia are, după Ganes, un sens sinecologic. Ele cuprind atât plante cât şi animale.
Sinuziile nu trebuie să fie confundate cu biocenozele:
- poieniţe de Festuca sulcata;
- pâlcurile de Quercus dintr-o pădure de foioase.
În sens fitocenologic sinuzia este o parte autonomă a fitocenozei: licheni, briofite,
ciupercile de pe lemnele putrede.
În sens zoocenologic sinuziile sunt combinaţii de specii de animale, fără plante:
- sinuzii de coleoptere, de acarieni, de colembole;
- sinuziile de guano din peşteri;
- sinuzia de stuf dintr-un lac.
Un echivalent microbiologic al sinuziei este unitatea cenotică.
Unitatea cenotică este o combinaţie funcţională integrată de specii de micromicete şi
bacterii, asociate cu un substrat individualizat de descompunere:
- grămezi de frunze în descompunere.

Structura verticală a ecosistemului (stratificarea)

În plan orizontal un ecosistem terestru este alcătuit din sinuzii. Acestea nu au înălţimi

94
egale, formând mai multe straturi.
Stratificarea a fost descrisă pentru prima dată de câtre Hult (1881). Plantele care ating
aceeaşi înălţime faţă de suprafaţa solului aparţin aceluiaşi strat. Noţiunea de „strat” în
accepţiunea sa originală era pur botanică.
Plantele sunt purtătoare materiale ale diferenţierii biomasei pe verticală şi, pe baza
diferenţelor de înălţime dintre plante, se stabilesc straturile ecosistemului.
Dar nu numai plantele, ci şi alte elemente ale biotopului ca şi animalele şi bacteriile
sunt dispuse pe verticală în etaje sau straturi. Stratificarea rezultă în urma variaţiei pe verticală
a factorilor fizici (temperatura, umiditatea, viteza vântului, insolaţie), a luptei plantelor pentru
radiaţia fotosintetic-activă şi a activităţii animalelor de edificare a nişelor ecologice.
Deosebim:
- stratul mineral (anorganic) - bogat în substanţe minerale, sărac în substanţe
organice, situat profund;
- stratul organic - bogat în substanţă organică, dar sărac în substanţe minerale, situat
superficial.
În stratul organic se află o asociaţie de organisme ataşată de sol numită edafon.
- patoma - planşeul, format muşchi, ciuperci, o peliculă de alge, frunze moarte, care
formează litiera. În patoma încep procesele de descompunere a materialului organic, realizând
legătura funcţională cu edafonul. Prin patoma migrează într-un sens şi altul pe verticală
substanţele chimice şi energia.
- straturi epipatomice:
- stratul ierbos - ce cuprinde animale, ce constituie un epigaion;
- stratul de arbuşti;
- stratul de arbori.

Ecotonul

Aria de tranziţie dintre pădure şi câmpie este un ecoton (zona de tensiune ecologică).
Numărul mare de specii în fâşia de tranziţie de la un ecosistem la altul induce o stare
ridicată de competiţie interspecifică. În ecoton are loc un efect de „muchie de cuţit”.
Condiţiile fizice de existenţă în ecoton sunt diferite de acelea din centrul pădurii, ca şi
din câmpia întinsă, deschisă. Lumina este mai bogată decât în pădure, umiditatea mai scăzută.
Numărul de specii şi de indivizi este mai ridicat în ecoton decât în pădure ca urmare a
condiţiilor de mediu.
Este un spaţiu în care se realizează schimbul de specii între pădure şi câmpie. Zidul de
arbori de la marginea pădurii opreşte vântul care aduce sporii de ciuperci şi de bacterii ce se
depun în ecoton.
Ecotonul facilitează contactul între animalele sălbatice şi cele domestice, având loc un
schimb de agenţi patogeni. Terenurile învecinate sunt o sursă pentru virozele plantelor.
Prin ecoton se realizează şi contactul între lanţurile trofice ale câmpiei şi pădurii.
Ecotonul se formează şi între două culturi diferite.

Structura ritmică a ecosistemului

Principiul ritmului. Ecosistemul nu este o formaţiune statică, imuabilă în timp, ci un

sistem dinamic, în transformare.
Modificări accidentale, pot fi produse de variaţiile aritmice ale factorilor fizici
(îngheţ, ploi torenţiale). Uneori modificările sunt lente şi de amploare. Modificările ritmice:

95
circadiene şi sezoniere.

Ritmurile circadiene

Ritmul endogen al sistemelor vii este „ajustat” faţă de această caracteristică a mediului, în
sensul că în fiecare fază este activă o parte a biocenozei, cealaltă fiind pasivă. Astfel se
formează un ritm circadian (circa diem):
- manifestări: migraţia pe verticală a planctonului;
- lanţuri trofice de zi şi de noapte.

Ritmuri sezoniere

După Tischler există o periodicitate de 6 configuraţii sezoniere:

1. - hiemal - noiembrie - martie;
2. - prevernal - martie - aprilie;
3. - vernal - aprilie - mai;
4. - estival - iunie - iulie;
5. - serotinal - august - septembrie;
6. - autumnal - septembrie - octombrie.
În cursul acestor aspecte ecosistemul variază de la o compoziţie săracă în specii şi cu
funcţionalităţi reduse la sfârşitul iernii, spre o compoziţie bogată în specii şi activitate intensă,
un volum enorm de schimb de substanţă şi energie cu mediul în aspect de estival şi serotinal.

Tipuri de succesiuni

Succesiuni primare, când noul ecosistem se formează pe un teren iniţial abiotic -

insulă vulcanică (Krakatoa, 1883);
Succesiuni secundare, în urma distrugerii unui ecosistem (ca urmare a incendiilor).

Fazele succesiunii:
- pionieratul (imigrarea);
- eceza - colonizarea;
- competiţia interspecifică;
- reacţia;
- stabilizarea (climax).
Toate acestea formează o serie.
După natura climatică a fazei iniţiale, seriile sunt: - xeroserii- de la faza umedă la
una aridă;
- hidroserii - de la uscat la apă.

Prăbuşirea ecosistemului poate fi determinată de cauze abiotice sau biotice:

- Cauzele abiotice sunt, după Schöfer:

- sedimentare neobişnuit de amplă pe fundul unor mări;
- distrugerea biotopului prin procese geomorfogenetice : - furtuni de nisip;
- alunecări de
teren;
- incendii;
96
 - Cauzele biotice:
- pătrunderea unor specii străine;
- autointoxicarea cu substanţe allelopatice.

Succesiunea ecologică

Fenomenul de succesiune ecologică implică o serie de modificări în compoziţia

speciilor şi în abundenţa lor relativă într-o comunitate, ca răspuns la modificările habitatului.
Succesiunea este iniţiată de una sau mai multe specii (populaţii), care în timp sunt înlocuite de
altele până când se formează o comunitate de populaţii relativ stabile, un echilibru între biotic
şi abiotic. Faza finală este faza de climax.
Ansamblul etapelor de succesiuni de comunităţi dintr-un habitat, care duc la o
asociaţie particulară de climax este numit serie.
Tranziţia în procesele de succesiune a speciilor individuale nu se realizează brusc, ci
lent, astfel că o anumită etapă a unei succesiuni pare să nu aibă un început sau un sfârşit
brusc.
Colonizarea unui biotop sterp (o insulă vulcanică incandescentă, care se răceşte) se
face în etape succesive. Prima comunitate care colonizează un teritoriu poate să aparţină
microorganismelor, formând aşa-numitele microorganisme pionier. Microorganismele
pionier pot fi găsite între bacterii şi alge.
Succesul instalării şi al colonizării microorganismelor pionier este condiţionat de
câteva proprietăţi esenţiale:
- posibilitatea de a fi deplasat activ sau pasiv, de a se localiza într-un anumit loc şi de a
germina, în cazul sporilor sau a altor forme de rezistenţă, de a iniţia creşterea într-un mediu
care adesea poate fi ostil, cazul Cianobacteriilor;
- să aibă o serie de caractere variabile şi o capacitate de adaptabilitate la mediul care
trebuie colonizat;
- formele lor vegetative să fie tolerante la condiţiile de mediu adverse (pH,
temperatură, umiditate sau uscăciune, concentraţia O2), să suporte variaţii diurne, nocturne şi
sezoniere etc.;
- să poată menţine temporar colonizarea habitatului pe care în timp îl modifică.
De obicei microorganismele-pionier au o existenţă tranzitorie. Ele se multiplică şi
cresc ca densităţi până un anumit factor abiotic sau biotic corespunzător acţionează şi le
stopează evoluţia. Treptat numărul lor scade şi sunt eliminate progresiv fiind înlocuite de alte
organisme, cărora mediul modificat le este prielnic.
Funcţia de excludere, a cărei existenţă în natură este considerată ca relativ frecventă,
reprezintă capacitatea unei specii-pionier de a împiedica stabilirea altei specii.
Pe un habitat se pot instala succesiv o serie de specii. Ariile de răspândire se modifică,
de asemenea raporturile spaţiale şi numerice.
La început se instalează specii autotrofe, foto- sau chemosintetizante. După formarea
unei bioderme vegetale (alge, licheni, muşchi) intră în acţiune primele organisme fitofage,
care vor permite treptat instalarea consumatorilor de gradul II (organismele zoofage) şi apoi a
nivelurilor superioare de prădători.
După cum remarcă Atlas şi Bartha (1987) succesiunile pot fi autotrofe şi heterotrofe.

97
 Succesiunea autotrofelor

Iniţierea succesiunii este condiţionată de prezenţa energiei solare realizată de

organismele fotosintetizante (cianobacterii şi unele alge).
Capacitatea unor cianobacterii de a fixa azotul molecular atmosferic este un factor
favorizant major.
În fazele iniţiale ale succesiunii autotrofe activitatea fotosintetizantă (P) depăşeşte
viteza de respiraţie (R ). Raportul fotosinteză/respiraţie (P/R) este mai mare decât 1, ceea ce
conduce la acumularea de biomasă.
Succesiunea heterotrofa are drept caracteristici scăderea în timp a fluxului de energie
prin sistem. Dacă aportul de materie organică de la exterior este insuficient, comunitatea de
microorganisme îşi disipează propria energie chimică şi succesiunea heterotrofă devine
temporară.
Succesiunile heterotrofe temporare sunt caracteristice comunităţilor de
microorganisme implicate în descompunere. Comunităţile de microorganisme implicate în
degradarea unei buturugi dispar în momentul în care aceasta este complet descompusă. În
situaţia în care o astfel de comunitate este aprovizionată continuu cu materie organică de la
exterior succesiunea evoluează spre o comunitate stabilă, care ajunge la stadiul de climax.
Detritusul vegetal proaspăt, prezent sub formă de ţesuturi vegetale se amestecă cu un
complex de microorganisme.
Într-un astfel de mediu bacteriile apar primele, după 6-8 ore, ca microorganisme-
pionier. Ele se multiplică atingând densitatea maximă după 15-150 de ore. După circa 20 de
ore apare o serie de zooflagelate mici, care ating o densitate maximă după 100-200 ore.
Urmează ciliatele după circa 100 de ore de la debutul experimentului. Acestea ajung la
densitatea maximă după 200-300 de ore. În final această succesiune duce la formarea unei
comunităţi de microorganisme foarte asemănătoare celei prezente în detritusul natural din
bazinele acvatice.

Succesiuni asociate cu formarea solurilor structurate

Cercetările au probat implicarea directă a diferitelor grupe de microorganisme în

formarea solurilor, pornind de la unele medii nefertile, sterile, cu absenţa completă a
substanţelor organice.
Campbell (1977) descrie etapele acestui proces complex:
- Microorganismele-pionier:
- cianobacterii: - Gloeocapsa;
- Gloeocystis;
- Nostoc elipsosporum;
- Nostoc museorum;
- Scytonema hofmanii;
- Porphyrosiphon notarisii;
- Porphyrosiphon cinnammomens.
Ca urmare a capacităţii de fixare a N2 şi a capsulei mucilaginoase se realizează
colonizarea mediului. Multiplicarea lor are drept consecinţă acumularea de materie organică
şi de fixare a particulelor de praf.
Se adaugă o serie de acţiuni secundare cu rol în formarea solului:
- infiltrarea de apă şi reţinerea ei în crusta algală, care ulterior devine propice fixării
unor plante superioare;

98
 - acţiunea bacteriilor, fungilor şi a algelor care dizolvă mineralele din rocă, grăbind
modificările chimice;
- accentuarea erodării fizice a rocilor sub acţiunea microorganismelor dezvoltate în
fisuri;
- îmbogăţirea substratului cu substanţe organice şi organisme derivate din exudatele
celulare şi din resturile talurilor moarte, care devin nutrienţi pentru bacterii şi fungi.
Apar lichenii şi fungii şi în final protozoarele.
Se adaugă efectul benefic al artropodelor care lasă dejecţii. Se formează un sol
primitiv, subţire, care devine sursă de hrană pentru plantele superioare şi alte organisme.

Succesiunea microbiotei bucale

Cavitatea bucală funcţionează ca un ecosistem. Mediul abiotic este caracterizat prin

umiditate, o anumită temperatură, întuneric şi un substrat organic mai mult sau mai puţin
bogat reprezentat de resturile alimentare şi de depunerile de pe dinţi.
Iniţial în cavitatea bucală sterilă se acumulează bacterii-pionier din mediu, la puţin
timp după naştere. Predomină bacteriile microaerofile sau facultativ anaerobe ca:
Streptococcus mitior, S. salivarius, Neisseria sp., Staphylococcus sp., Lactobacillus sp.
După câteva săptămâni apar bacterii anaerobe: Fusobacterium sp. şi Veillonella
alcalescens.
Modificări majore apar în perioada erupţiei dinţilor, care creează situsuri retentive
gingivale, ce favorizează colonizarea de forme anaerobe ca: Bacteroides sp., Vibrio sp.,
Fusobacterium sp.
În final se adaugă unele bacterii cu importanţă majoră în ecologia bucală:
Streptococcus mutans, Streptococcus sanguis, Actinomyces viscosus.
Cavitatea bucală poate fi considerată ca un ecosistem în care vieţuieşte o microbiotă
particulară. Mai mult decât atât, placa dentară este considerată de mulţi specialişti ca fiind o
bioskenă. Placa dentară este populată de anumite specii de bacterii care stabilesc interrelaţii
între ele (fig. 19).

Streptococcus sanguis Streptococcus cricetus

Mediu aerob

Actinomyces viscosus

Bacterioides gingivalis Actinomyces naeslundi

Mediu anaerob

Fig. 19 Microbiota din bioskena – placa dentară

99
 BIOMUL

Este format dintr-un complex de ecosisteme, care acoperă o mare regiune geografică.
O trăsătură esenţială a biomului o constituie natura şi structura covorului vegetal, care
adăposteşte o faună caracteristică (N. Botnariuc, 1999).
Ca exemple de biomuri menţionăm: tundra, taigaua, pădurea de foioase, savana, stepa
etc. În structura unui biom intră variate tipuri de ecosisteme (păduri, mlaştini, lacuri, ape
curgătoare etc.). Ele sunt controlate de condiţiile climatice, de structura solului şi de alţi
factori naturali. Totuşi, ecosistemele unui biom intră în nesfârşite conexiuni (schimburi
materiale, energetice şi informaţionale), altfel n-ar forma un întreg. În categoria biomurilor
încadrăm şi oceanele şi deşerturile, care prezintă unele particularităţi cu totul diferite.
În ceea ce priveşte poziţia biomului în ierarhia ecologică părerile sunt împărţite. Noi
considerăm că, atâta timp cât se ţine cont de vieţuitoarele care îl formează şi de strânsa lor
conexiune, cu biotopul, nefiind altceva decât o multitudine de ecosisteme funcţionale într-un
întreg unitar, atunci biomul se înscrie în seria: ecosistem-biom-ecosferă.
C. Pârvu (2001) încearcă să creeze o noţiune nouă, cea de ecobiom, pornind de la
principiul că biomul ar reprezenta partea vie, ca un subsistem al biosferei, iar ecobiomul ar
reprezenta unitatea indestructibilă dintre biom (partea vie) şi mediul abiotic cu toate
caracteristicile sale. În această situaţie am putea încadra cele două noţiuni în şiruri ierarhice
diferite:
- populaţie → biocenoză → biom → biosferă;
- ecosistem → ecobiom → ecosferă.
Interpretarea dată de C. Pârvu ni se pare corectă, atâta doar că această diferenţiere
vine cam târziu. În sensul că deja biomul a fost gândit ca un complex de ecosisteme, ca un
macroecosistem care, deşi este format din ecosisteme mai mult sau mai puţin diferite, au
totuşi, o unitate funcţională.
În Dicţionarul de Biologie Oxford (1999) biomul este considerat ca o unitate
biologică majoră sau un complex de comunităţi care se întinde pe o suprafaţă geografică
considerabilă şi este caracterizat printr-un tip dominant de vegetaţie. Trecerea de la un biom
la altul se face separat. Dacă ne gândim la diferite tipuri de biomuri (tundră, taiga, deşert etc.)
ne putem imagina că este vorba de unităţi bine conturate ale viului şi ale mediului de viaţă
caracteristic fiecărei formaţiuni în parte.
Petre Neacşu şi Zoe Apostolache-Stoicescu (1982), în lucrarea Dicţionar de
ecologie consideră biomul ca o „zonă majoră de viaţă”, determinată în general de
macroclimă, cuprinzând un complex de biotopuri şi biocenoze (pădurea tropicală, savana,
tundra, taigaua, stepa, pustiurile etc.). Biomul ar fi sinonim cu macroecosistemul şi cu
landşaftul geografic.
Noi am considerat, conform părerii clasice, că biomul se interpune între ecosistem şi
ecosferă. Biomul reprezintă o unitate funcţională între viu şi mediu (neviu).

100
 ECOSFERA

Spre a nu fi confundată cu Biosfera trebuie să precizăm că Ecosfera este formată din

biosferă (componenta vie a planetei Terra) şi toposfera (care reprezintă substratul abiotic).
Toposfera este formată din atmosferă, hidrosferă şi litosferă.
Atmosfera reprezintă învelişul gazos al Terrei, fără o limită superioară, pierzându-se
treptat spre spaţiul interplanetar.
La rândul său atmosfera se diferenţiază pe verticală în următoarele straturi:
- troposferă;
- stratosferă;
- mezosferă;
- ionosferă;
- exosferă.

Structura stratificată a atmosferei

800
EXOSFERA
1000 Km

TERMOSFERA (IONOSFERA)
80 Km

MEZOPAUZA

MEZOSFERA

50 Km

STRATOPAUZA OZON

STRATOSFERĂ

10 Km

TROPOPAUZA

TROPOSFERA

101
 Văzut din cosmos, Pământul apare ca o sferă bine delimitată, înconjurată de o aură
care îl însoţeşte şi care reprezintă atmosfera generatoare de viaţă şi întreţinătoare a acesteia.
Are înălţimea de 10-11 Km şi reprezintă 0,000001 din masa Pământului.

Litosfera, care reprezintă învelişul extern al Terrei, cu grosimea de circa 1200 Km. O
parte este acoperită de apă, iar restul formează uscatul continentelor.
Litosfera participă la procesele de manifestare a vieţii prin partea ei superficială.
Procesul cel mai activ este cel de formare a solului.

Hidrosfera este învelişul de apă al Pământului. Include Oceanul Planetar, apele

continentale, dar şi apele subterane (hipogee).

Biosfera reprezintă învelişul viu al Pământului. Este formată din biocenoze.

Biosfera reprezintă totalitatea organismelor vii de pe Pământ şi din mediile abiotice
înconjurătoare. Termenul a fost introdus în 1875 de către Suess şi adoptat de Vernadsky în
1920.
Colelamont a propus în 1958 noţiunea de ecosferă, considerată de unii biologi ca
fiind mai adecvată, deoarece evidenţiază mai pregnant unitatea dintre comunităţile de
organisme (biocenoze şi biosferă) şi mediul abiotic.
Denumirea de ecosferă pare a fi justificată prin faptul că organismele vii afectează
profund compoziţia şi structura planetei, în special prin modificările biogeochimice induse de
microorganisme.
Hutchinson prezintă în 1970 limitele de extindere pe verticală a biosferei, indicând în
cazul regiunilor terestre înălţimea superioară la care se dezvoltă plantele superioare - 6200 m
Himalaya. Mai sus viaţa animală este limitată la unele specii de păianjeni. Mai pot fi găsite
grăuncioare de polen.
Biosfera are o formă neregulată şi este înconjurată de o parabiosferă cu limite
nedefinite.
Singurele sisteme biologice care pot depăşi limitele biosferei sunt microorganismele.
Adâncimea biosferei terestre nu poate fi cu precizie stabilită.
Limita inferioară a vieţii sub suprafaţa scoarţei terestre este greu de stabilit. Zo Bell
(1958) a găsit bacterii sulfat-reducătoare în apă şi în calotele prelevate de la 3700 de m, în
asociere cu zăcăminte de ţiţei şi sulf, la 95°C şi 400 atmosfere. Bacteriile izolate au fost
cultivate în laborator pe medii îmbogăţite, la 104°C şi 1000 atm.
Kuznetsov (1963) a izolat din apa de strat şi din carote bacterii sulfat-reducătoare
termofile şi oxidante ale hidrocarburilor, iar Ghiorse şi Williams (1989) sugerează că se
găsesc organisme viabile la 4000 m adâncime, cu condiţia existenţei apei.
Teoretic în subsol ar exista medii favorabile vieţii şi la 10.000 m adâncime.
După Ghiorse şi Williams (1989) stabilirea limitei biosferei terestre are importante
consecinţe teoretice şi practice privind:
- geneza zăcămintelor de sulf;
- geneza, degradarea şi recuperarea ţiţeiului;
- utilizarea ferobacteriilor şi a bacteriilor sulfoxidante în mineritul subteran;
- utilizarea acviferelor de la mare profunzime.
Adâncimea biosferei acvatice variază de la o zonă la alta a Oceanului Mondial.
Adâncimea maximă până la care au fost evidenţiate microorganisme active este de
11.000 m. Se consideră că 99% din biosfera întregului glob corespunde apelor marine.

102
 Raportată de la suprafaţa Pământului, biosfera este foarte redusă. Se apreciază că pe
cm2 de suprafaţă terestră s-ar găsi 580 mg de biosferă.

Atmo-ecosfera
Atmosfera pământului este invadată de microorganisme. Pe baza temperaturilor
minime şi maxime atmosfera poate fi divizată în mai multe zone concentrice, separate de zone
de pauză.

Troposfera - stratul inferior, aflat în contact direct cu Pământul. Are 10-11 km.
Reprezintă circa 80% din masa totală de aer. Este sediul formării norilor, al precipitaţiilor şi al
curenţilor de aer. Ar fi limita de extindere a ecosferei.

Stratosfera are circa 30 km grosime şi este separată de troposferă printr-o zonă de

tranziţie - tropopauza. Au loc mişcări orizontale de aer cu direcţia VEST-EST în stratul
inferior şi EST-VEST în cel superior.
Stratopauza reprezintă zona concentraţiei maxime de ozon care protejează Terra de o
iradiere excesivă cu U.V. Reducerea acestei zone are consecinţe ecologice grave.

Mezosfera are o înălţime până la 85 km şi prezintă variaţii mari de temperatură, între

+ 20 şi + 30°C în zona inferioară şi -100°C în cea superioară. Aici predomină N2 şi O2.

Termosfera (IONOSFERA) corespunde regiunilor înalte, 800-1000 km. Conţine

gaze rarefiate, puternic ionizate. Sub acţiunea razelor solare temperatura creşte până la 250°C
-1000°C. Aici predomină oxigenul atomic.
Exosfera se extinde în spaţiul interplanetar, dincolo de 1000 km. Are loc disiparea
atmosferei şi predomină heliul.
Atmosfera nu este un mediu prielnic creşterii şi multiplicării organismelor. Unele
organisme însă pot supravieţui în acest mediu sub formă de structuri de rezistenţă.
Teoretic însă, anumite localizări temporare pot furniza habitate favorabile pentru
microorganisme. După Atlas şi Bortha microorganismele ar putea găsi straturi dense de nori,
care le favorizează prin umiditate, lumină, CO2, O2 şi chiar nutrienţi minerali care
funcţionează ca nuclei de condensare.
Unele particularităţi ale microorganismelor le favorizează supravieţuirea şi
diseminarea:
- existenţa formelor de rezistenţă (spori, chisturi) fără activitate metabolică;
- dimensiuni mici şi densitate mică;
- un singur corp fructifer de ciuperci poate să expulzeze în aer până la 10 spori;
- existenţa pigmenţilor protectori faţă de razele U.V. şi radiaţiile solare.
Micrococcus luteus are un pigment galben;
Halobacterium salinarium, fără caroten, este mult mai sensibil.
După cum afirma P.H. Gregory „O supă microbiană, scaldă la bine şi la rău, omul,
animalele şi recoltele. Compoziţia ei este la fel de importantă ca şi puritatea apei”.
Conceptul de „nori” microbieni, ca un component normal al atmosferei externe şi chiar al
celei interne (din încăperi) trebuie să fie acceptat ca atare.
Fulton (1966) a urmărit prezenţa sporilor de ciuperci proveniţi de la sol şi din covorul
vegetal, prin aspiraţia aerului în filtru cu gelatină la 690, 1600 şi chiar 3127 m, într-o regiune
din Texas. A constatat că numărul de spori scade pe verticală şi că există o corelaţie în funcţie
de perioadă (zi sau noapte).
Variaţiile pot fi atribuite ritmului circadian, mecanismelor de eliberare a sporilor şi
103
factorilor meteorologici.
„Norii” microbieni „de zi” conţin spori de Cladosporium, de fungi imperfecţi,
mucegai etc. precum şi polen. „Norii” de „noapte” conţin cantităţi mari de spori de
Saprobolomyces şi Tilletiopsis.
Sporii fungici sunt eliberaţi prin mecanisme active sau pasive şi diseminaţi în
atmosferă.
La unele specii sporii pot fi diseminaţi chiar de adierea fină a vântului.
Viteza minimă pentru diseminare este variabilă după specia fungică, de la 1,6 km la
Botrytes cinerea, până la 5,6 km/h la Cunninghanulla. Sporii de Phytophtora infestans rezistă
şi la 12 km/h.
Deplasările „norilor” de spori la distanţe mari au fost puse în evidenţă în ultimul
timp.
Uredosporii de Hemileia vastatrix au fost diseminaţi peste Oceanul Atlantic din
Angola şi până în Brazilia. Sporii de Mycosphaerella musicola au produs infecţii în Caraibe,
venind din Australia.
Tusea, care expulzează un volum mic de aer şi cu o viteză mai mică, produce un
număr mic de picături, în timp ce strănutul produce aproximativ 1 milion de picături mici, de
circa 100 nm diametru, ceea ce favorizează transmiterea agenţilor patogeni prin aer. Numărul
de microorganisme prezente în picăturile expulzate variază în funcţie de bogăţia lor în
secreţie. În cazul secreţiilor care conţin 106 bacterii/ml, 7% din picături au mai mult de o
celulă bacteriană, iar dacă conţine 108 bacterii, atunci 40% din picături au cel puţin un
germen.
În ceea ce priveşte rezistenţa microorganismelor în spaţiul cosmic au fost făcute unele
experimente concludente. Au fost expuse acţiunii spaţiului cosmic o serie de virusuri (virusul
mozaicului tutunului, fagii T1 şi T2 de la Escherichea coli, unele bacterii: Bacillus subtilis, B.
thuringiensis, Clostridium sporogenes şi fungi: Aspergillus niger şi Penicillium roqueforte).
În urma experimentelor s-a ajuns la concluzia că microorganismele nu sunt vulnerabile la
acţiunea spaţiului cosmic. O tulpină de Streptomyces a crescut de 6 ori mai repede după
revenirea din cosmos decât tulpina martor din laborator.
Au fost efectuate experimente privind posibilitatea transportului unor microorganisme din
biosferă în spaţiul cosmic. Culturi pure de microorganisme (Bacillus subtilis şi Penicillium roqueforte)
şi o suspensie de viruşi au fost expuse în dispozitive la exteriorul navelor Gemini 9A şi 12. După 17
ore şi 94,5 ore de zbor circumterestru virusurile au fost încă infectante în microorganisme viabile. Ca
urmare se impune sterilizarea navelor cosmice la pătrunderea în atmosferă.

Legile ecosferei

B. Commoner (1972)
Legea „toate sunt legate de toate” - (legea conexiunii sau unităţii dintre elementele
unui sistem ecologic).
Această lege reflectă existenţa unei reţele complexe de legături reciproce în ecosistem:
între diferiţi indivizi, populaţii, biocenoze, complexe de biocenoze şi între acestea şi mediul
lor de viaţă. Este vorba în esenţă de schimbul permanent de informaţie, substanţă şi energie.
Reţelele trofice sunt formate din nesfârşite lanţuri trofice. Acestea nu sunt paralele sau
nelegate unele de altele. Se leagă prin intermediul nodurilor trofice. Reţelele trofice ne
ilustrează perfect această lege. Analizând o reţea trofică ne dăm seama că toate se leagă de
104
toate.

Legea „totul trebuie să (se) ducă undeva”

Aceasta reprezintă o aplicare în ecologie a legii a I-a a termodinamicii, care probează
că materia este indestructibilă. Aplicând această lege în ecologie trebuie să arătăm că nu
există deşeuri. Ceea ce este deşeu pentru un organism constituie hrana pentru alte organisme:
- CO2 eliberat din respiraţie constituie o sursă de hrană pentru plante;
- O2 eliberat în fotosinteză întreţine viaţa organismelor aerobe. Unele substanţe se
acumulează în mediu: DDT.
Din natură nimic nu dispare, ci se poate realiza un circuit bio-geo-chimic prin care
substanţele sunt reluate în multiple circuite.

Legea „natura se pricepe cel mai bine”

Această lege enunţă legitatea ecologică conform căreia orice intervenţie majoră a
omului într-un sistem natural este nocivă pentru sistemul respectiv. Intervenţiile omului în
natură au avut, în majoritatea cazurilor, efecte negative:
- Mesopotamia - tăierea pădurilor a condus la apariţia deşertului;

Legea „nimic nu se capătă pe degeaba”

Această lege subliniază faptul că exploatarea ecosferei şi a altor sisteme fără o
restituire a componentelor extrase duce la dezorganizarea sistemului.
Sistemul ecosferei este un tot închegat, în care nu se poate câştiga sau pierde şi care nu
se poate îmbunătăţi simultan sub toate aspectele. Tot ceea ce se extrage din el prin activitate
umană trebuie înlocuit. Neglijenţa acestei înlocuiri a dus la criza actuală a mediului
înconjurător:
- colapsul piscicol actual;
- extragerea mierii din stup pune în pericol familia de albine.

105
 TEORIA GAIA

În 1970 James Lovelock a lansat o teorie îndrăzneaţă şi derutantă. În cartea „Gaia: a

new look at the life on the Earth” (Gaia: un nou punct de vedere asupra vieţii pe
Pământ) lansează ipoteza că Pământul ar reprezenta un organism unitar viu, format din
elemente neanimate (materia minerală şi apă) şi animate (organismele vii).
Teoria lui Bertalanffy, numită şi teoria sistemică, postulează faptul că materia este
organizată în sisteme, care sunt cuprinse unele în altele, putând fi din ce în ce mai mari.
Spre exemplu:
1. atom → moleculă → agregate moleculare → cristalul → roca → stratul → geosfera →
planeta → sistemul solar → galaxia → metagalaxia
2. atom → moleculă → macromoleculă → organit → celula → ţesut → organ → organism →
dem → populaţie (specie) → biocenoză → biosferă

În primul caz am înşiruit numai sisteme nevii, iar în al doilea sisteme nevii, care se
continuă, sau sunt încorporate în sisteme vii.
Definirea viului este greu de realizat. Este greu de precizat de la ce nivel se porneşte.
Desigur, că nu putem vorbi de moleculele vii, însă tot aşa de greu este să înţelegi nivelele de
organizare supraindividuale ca sisteme vii, unitare, totipotente. Este adevărat că viul este
reprezentat de indivizi. Viaţa este un fenomen, care este reprezentat de indivizi, ce sunt
purtătorii vieţii, însă viaţa ca fenomen este ceva mult mai complex.
James Lovelock şi-a propus să probeze că Terra este o fiinţă vie. Pentru aceasta aduce
unele argumente. Pe planetele Venus şi Marte domină în atmosferă CO2 şi N2. Oxigenul se
găseşte în cantităţi foarte mici.
Atmosfera se găseşte într-o stare de echilibru în ceea ce priveşte gazele. Dacă am lua o
anumită cantitate de sol şi am incinera-o am constata că, după răcire, am găsi acelaşi raport
pentru starea solidă şi cea gazoasă. Dacă luăm o cantitate de sol de pe Terra şi o incinerăm,
constatăm că raportul dintre partea solidă şi cea gazoasă se modifică esenţial. Asta înseamnă
că pe Terra atmosfera este stabilită de alţi factori. De fapt, asta înseamnă că pe Terra există
viaţă. Viaţa reprezintă factorul care menţine o anumită componenţă a atmosferei terestre.
Un alt argument adus de James Lovelock este legat de aplicarea celui de al doilea
principiu al termodinamicii. Universul nostru reprezintă un sistem în care entropia creşte. Este
un univers în dilatare care tinde către moartea termică. Totuşi, în univers există viaţă. Formele
vii au entropia cea mai redusă posibil. Aceasta deoarece structurile vii se hrănesc cu energie.
Nu au de unde lua energia decât din mediul entropic în care se hrănesc. Deci, organismele vii
sunt consumatoare de entropie, sunt insule negentropice. Prin excreţie şi dejecţie măresc
entropia.
James Lovelock arată că, după ecuaţia lui Boltzmann entropia este logaritmul natural
al probabilităţii. Deci, cu cât entropia este mai redusă într-o structură oarecare, cu atât acea
structură este mai improbabilă. După cum este ştiut, viaţa are cea mai redusă entropie, deci
viaţa este cel mai improbabil lucru. Lovelock propune un experiment prin care încearcă să ne
convingă de acest principiu. Să presupunem că luăm Pământul în starea lui actuală şi îl
descompunem până la atomi. Aceştia ar putea fi dispuşi la întâmplare. După aceasta să
încercăm să refacem viaţa. Probabilitatea ca viaţa să se refacă este zero, iar planeta rezultată
va fi una moartă. De ce? Deoarece viaţa de pe Terra se interacţionează cu planeta. Este ca şi
cum Terra ar fi o fiinţă vie în întregul său. Dacă biologii vorbesc de adaptarea neîntreruptă a
106
organismelor la condiţiile de mediu, care suferă variaţii impuse, adesea în limite foarte largi,
Lovelock crede că, de fapt, mediul nu se schimbă singur, el are o singură direcţie, creşterea
entropiei. Cu toate acestea în istoria Pământului au fost nenumărate momente de polarizare a
vieţii, de realizare a unui progres biologic considerabil, mecanismele planetei revigorându-se.
Toate acestea probează că nu organismele au supravieţuit la condiţiile schimbătoare
ale mediului, ci că ele au creat medii schimbătoare. După Lovelock viaţa planetei se bazează
în primul rând pe poluare. Plantele poluează planeta cu oxigen, iar animalele cu CO2.
Produsul unei grupe de organisme este valorificat de alt grup. De altfel, este cunoscut că, prin
interrelaţia dintre organisme se creează un circuit continuu al substanţelor bio-geo-chimic.
După cum remarcă Marcian Bleahu în „Conceptul Gaia” din Secolul 20 loc-locuire
poluare, preluând ideile lui Lovelock, putem privi viaţa şi în alt mod. Pământul în totalitatea
sa poate fi o fiinţă vie.
Văzut din spaţiu, Pământul apare ca un glob care pluteşte în spaţiul cosmic, fiind
însoţit de o sferă gazoasă. Geosfera şi hidrosfera sunt acoperite de un înveliş viu, care îmbracă
Pământul aşa cum tegumentul acoperă organismul. Acest înveliş este format din organismele
vii care fac parte din cele cinci regnuri: Monera, Protista, Plantae, Fungi şi Animalia. Pe
alocuri (deşerturi şi îngheţuri polare) stratul viu al Pământului este foarte subţire. Este format
din bacterii, alge şi spori de ciuperci. Acest înveliş poartă numele de Biosferă şi include tot
ceea ce este viu pe planetă. Deci, aşa cum orice organism are un înveliş (scoarţă sau
tegument) format din celule vii, iar celulele au şi ele un înveliş (membrana celulară, la care se
poate adăuga un perete) şi chiar organitele sunt delimitate de un înveliş, atunci de unde putem
accepta că începe viaţă? Dacă este foarte greu să stabilim de la care formaţiune începe viaţa
(de la ce dimensiuni, de la ce structuri), tot aşa de greu este să stabilim care este cea mai mare
formaţiune care poate fi acceptată ca fiind o fiinţă vie unitară. Poate fi Pământul o fiinţă vie?
Dacă aplicăm teoria sistemică a lui Bertalanffi şi acceptăm că nivelele de organizare
ale materiei vii sunt individul, populaţia (specia), biocenoza şi biosfera, atunci toate aceste
sisteme biologice se comportă ca un întreg, cu o integralitate bine conturată. Întregul poate fi
acceptat cu mare uşurinţă în cazul nivelului individual. Nu se pune problema la fel în cazul
nivelelor de organizare supraindividuale. Este foarte greu să poţi cuprinde specia şi biocenoza
ca unităţi individuale bine conturate. Poate mai uşor am putea contura biosfera ca un tot
unitar. Aşa cum tegumentul unui organism animal este format din nesfârşite forme de celule
vii, între care se stabilesc multiple interrelaţii, tot aşa şi fiinţele care acoperă suprafaţa Terrei
se găsesc în interrelaţii.
Toate părţile componente, împreună şi fiecare la nivelul său, acţionează în aşa fel încât
ansamblu să funcţioneze printr-o autoreglare (Marcian Bleahu, opera citată, p. 67).
James Lovelock consideră că viaţa nu este doar un înveliş ce formează biosfera,
înveliş care ar acoperi un Pământ inert, ci că biosfera, împreună cu celelalte sfere ale planetei
sunt implicate în fenomenul numit Viaţă, că întregul ar forma o fiinţă vie superioară, numită
Gaia.
Nu ne asociem conceptului de fiinţă-planetă, însă ideile lui Lovelock ne ajută mult să
vedem biosfera, ca un tot unitar. De altfel, dacă am vedea reţeaua de ape de pe continent am
putea s-o comparăm cu reţeaua de vase de sânge ale unui animal superior. Oceanologii au
probat că în Oceanul Planetar reţeaua formată din curenţii de apă este mai impresionantă.
Dacă am adăuga la acestea că o astfel de reţea de apă găsim şi la nivelul geosferei, atunci am
înţelege că toate zonele Terrei comunică între ele şi formează un tot funcţional. Curenţii de
aer, care se formează şi circulă în atmosferă, asigură circulaţia informaţiei şi energiei cu o
viteză impresionantă. Această structură îi asigură biosferei, ca nivel de organizare,
coordonarea activităţii părţilor componente la nivel planetar şi punerea în aplicare a
programelor pentru sine şi a celor inferioare, prin care îşi asigură homeostazia. Cum altfel să

107
privim desfăşurarea unor migraţii grandioase în lumea animală (languste, insecte, păsări şi
mamifere)? Păsările migratoare asigură funcţionalitatea unor ecosisteme situate la distanţe de
mii de kilometri. Cum poţi înţelege acest grandios fenomen biologic, dar nu înţelegi biosfera
ca un tot unitar, ca un sistem biologic cu autoreglare? Schimbarea polilor magnetici şi
succesiunea unor evenimente climatice majore (glaciaţiile) sau seismice par a fi programe
superioare biosferei, la care aceasta trebuie să răspundă prin modificări majore.
După Lovelock „viaţa este proprietatea unui sistem limitat, deschis fluxului de
energie şi materie şi care poate să-şi păstreze condiţiile interne în ciuda schimbărilor
condiţiilor externe” (citat de M. Bleahu, p. 67).
Se revine, deci la conceptul lui Herbert Spencer care, încă din secolul al XIX-lea,
considera că viaţa reprezintă, în esenţa sa, transformarea mediului extern în mediu intern.
Prin transformarea mediului extern în mediu intern se câştigă un grad de libertate deosebit
de mare.
Viaţa pe Terra a avut o evoluţie biologică continuă, până la apariţia omului. Odată cu
apariţia lui Homo sapiens sapiens a apărut un fenomen necunoscut până la om, chiar dacă a
fost schiţat pe ici, pe colo, la unele grupe de animale, este vorba de o evoluţie psiho-culturală.
Evoluţia omului reprezintă ceva nou în cosmos. Este ca şi cum biosfera a trecut prin
nesfârşite etape ale evoluţiei sale şi a ajuns la câştigarea capacităţii de gândire, la
cunoaşterea propriei interiorităţi şi la poziţia sa în cosmos. Între fiinţele care îi formează
structura a apărut una care i-a schimbat total existenţa. A înălţat-o la dimensiuni
spirituale, pe de o parte, însă o hărţuieşte punând-o în pericol, pe de altă parte. Viaţa ca
fenomen cosmic a ajuns prin evoluţie la dimensiuni spirituale. Este ca şi cum „evoluţia îşi
recunoaşte (conştientizează) propria evoluţie”, cum avea să se exprime Julien Huxley. Că s-
a ajuns aici este evident. Că omul este o fiinţă dotată cu gândire, este tot atât de evident.
Omul face parte din Biosferă, care se comportă ca un tot unitar. Viaţa ca fenomen
cosmic este un proces unitar. Şi, totuşi, cine a căpătat conştiinţa de sine, Viaţa, Biosfera
sau doar Omul? Sau poate Gaia, aşa cum consideră Lovelock?
Teilhard de Chardin descoperă noosfera ca un înveliş al Pământului datorat gândirii
umane. Se detaşează noosfera ca o conştiinţă extra-umană? Conceptul Gaia presupune
existenţa unei entităţi supraumane, care poate trăi şi fără oameni. Oamenii s-ar comporta
asemenea unor microorganisme care îi perturbă funcţionarea normală afectându-i atât
substratul geologic cât şi învelişul viu. Dacă Gaia a ajuns în evoluţie să capete conştiinţă
atunci ar folosi-o în aşa fel încât să nu-şi perecliteze existenţa. Hans Jonas consideră că
„natura nu putea să-şi ea o mai mare responsabilitate decât să lase să iasă omul” (Hans
Jonas citat de M. Bleahu, p. 68).
Apariţia omului a meritat orice risc al evoluţiei. Comportamentul omului se impune
însă a fi controlat. Controlul nu poate fi realizat decât la nivelul societăţii umane, care se
comportă ca un sistem al materiei, ceea ce înseamnă că trebuie să aibă mecanisme de
autoreglare. Să sperăm că omenirea va înţelege situaţia în care se găseşte ea şi natura şi că se
va reintegra în natură.

108
 TENDINŢE ALE BIOLOGIEI ŞI ECOLOGIEI
MODERNE

Dezvoltarea Biologiei ca ştiinţă a fost marcată de unele salturi majore care i-au
direcţionat sensul. Introducerea de către Linné, în secolul al XVIII-lea, a nomenclaturii binare
în sistematica lumii vii, a determinat o dezvoltare exponenţială a biologiei pe orizontală, în
sensul de descoperire a unei multitudini de specii noi, a cunoaşterii semenilor noştri între
vieţuitoare.
Secolul al XIX-lea este marcat de două teorii celebre: teoria celulară şi teoria
evoluţiei. Descoperirea structurii celulare a organismelor şi formularea teoriei celulare au
deschis cercetările biologice „în jos”, (în analiză) în sensul elucidării structurilor profunde ale
vitalului. Teoria evoluţiei, fundamentată magistral de Darwin, a determinat dezvoltarea
biologiei „în sus” (în sinteză), în sensul că a descoperit unitatea lumii vii în diversitatea sa şi a
conferit fenomenelor vitale o dimensiune istorică.
Secolul XX a facilitat înţelegerea vieţii ca fenomen cosmic prin trei evenimente
ştiinţifice capitale:
- descifrarea structurii acizilor nucleici, care a permis dezvoltarea exponenţială a
biologiei atât „în jos” cât şi „în sus”;
- apariţia ciberneticii şi conturarea ei ca ştiinţă, ceea ce a permis înţelegerea
principiilor generale care guvernează funcţionarea mecanismelor automate (maşinile
electronice de calcul, fiinţele vii şi societatea);
- lansarea şi dezvoltarea teoriei sistemice a lui Bertalanffy, care a condus la
înţelegerea şi explicarea structurii ierarhice a materiei vii (a Cosmosului).
Teoria sistemică nu se aplică numai viului, ci întregii naturi, însă sistemele biologice
fiind, fără excepţii, sisteme deschise, pot fi înţelese în structura şi funcţionarea lor pornind de
la principiile şi caracteristicile sistemelor naturale.
După cum afirma Ed. Morin în magistrala carte Paradigma pierdută: natura
umană, descifrarea structurii acizilor nucleici determină o deschidere a biologiei „în jos”,
către structura fizico-chimică şi „în sus”, adică spre creşterea continuă a complexităţii
structurale.
Era profund înrădăcinată ideea că nu există materie vie, ci numai sisteme vii, ceea ce
ar însemna o organizare fizico-chimică particulară a materiei. Diferenţa dintre protoplasma
vie şi cea moartă ar fi dată de dinamica reacţiilor chimice.
Biologia modernă nu mai reduce însă viaţa doar la substratul său nucleo-proteic. Viaţa
este un fenomen nesfârşit mai complex. Jocul combinaţiilor şi al interacţiunii moleculelor care
stau la baza structurii, chiar a celor mai simple sisteme vii, este controlată de reguli statistic
improbabile, de reguli care ar trebui să determine (în înţelegerea noastră clasică) mai curând
distrugerea sistemului. Biologia modernă apelează la principii de organizare necunoscute în
chimie, apelează la noţiuni care păreau a nu avea legătură cu intimitatea proceselor vitale:
informaţie, cod, mesaj, represie, control, expresie etc.
Aceste noţiuni au fost puse în circuit prin dezvoltarea ciberneticii ca ştiinţă. Însă, dacă
cibernetica este ştiinţa comenzilor şi a comunicării la maşini, oameni şi societate, atunci este
lesne de înţeles că viaţa capătă alte dimensiuni. Este greu să precizăm de la ce structură
biologică începe viaţa. Desigur că nu vom accepta ideea existenţei proteinelor vii, sau a
vitaidelor (complexe lipo-proteice), dar trebuie să acceptăm că, chiar şi cele mai simple celule
sunt structuri vii. Aplicarea principiilor cibernetice în explicarea structurii şi funcţionalităţii
organismelor vii a deschis o pagină nouă în interpretarea vieţii ca fenomen cosmic. Astfel,
abordarea celulei ca o maşină automată, chiar dacă la început s-a pus accentul pe conotaţiile
mecanice ale funcţionării acesteia, nu pe cele organizaţionale, a permis să fie surprinse unele
aspecte de mare subtilitate. Au fost elucidate principiile generale care guvernează
funcţionarea sistemelor automate complexe.
Părea paradoxală deschiderea biologiei către astfel de noţiuni: cod, informaţie,
program, mesaj, inhibiţie, represie etc., însă tocmai această deschidere a făcut posibilă
înţelegerea structurilor şi proceselor biologice ca mecanisme automate de tip cibernetic.
Celula este văzută, în înţelegerea actuală, ca o societate moleculară complexă, guvernată de
anumite legi (condusă de un guvern).
La conturarea unei astfel de gândiri a contribuit, desigur, şi aplicarea gândirii
sistemice, care a impulsionat dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sinteză.
Este limpede pentru biologia timpului nostru că în lumea vie nu se aplică principiile
aritmeticii. Nu există sumă biologică, 1+1 nu este egal cu 2, ci cu mult mai mult decât atât. O
algă asociată cu o ciupercă nu dau naştere la o sumă (1 algă + 1 ciupercă = 2 organisme), ci la
o structură nouă, nesfârşit mai complexă, la o nouă fiinţă, care este un lichen, care are
caracteristici noi, pe care nu le au părţile componente luate izolat. Lichenii sintetizează
diferite tipuri de acizi lichenici şi de zaharuri (lichenina), pe care nici alga şi nici ciuperca nu
le pot sintetiza dacă sunt izolate.
Protoplasma vie nu este formată doar din molecule, fiecare cu caracteristicile proprii,
ci de complexe moleculare, care înseamnă infinit mai mult. Protoplasma celulară reprezintă
deci, o societate complexă de molecule, care face posibilă manifestarea fenomenelor vitale.
Înţelegând faptul că un sistem face parte, la rândul său, dintr-un alt sistem şi că acesta
poate fi inclus în sisteme succesive din ce în ce mai mari, trebuie să acceptăm că nu este vorba
doar de o complexitate structurală, ci şi de una funcţională. Dacă ţinem seama şi de faptul că
fiecare sistem biologic îşi are programele sale proprii şi o integralitate bine conturată, ne dăm
seama de creşterea gradată a complexităţii sistemelor, de autoorganizarea lor.
Biologia modernă consideră că celulele (viaţa), maşinile şi societatea umană sunt
generate de anumite principii organizaţionale pe care cibernetica le explică la modul general.
Asta nu înseamnă că viaţa (organismele vii), maşinile automate şi societatea sunt perfect
asemănătoare. Caracteristica lor comună o reprezintă reglarea automată (existenţa
conexiunilor directe şi inverse, a feed-back-ului).
Biologia modernă se bazează pe faptul că:
- legătura structurală cu chimia îi permite o integrare fermă a vieţii în physis;
- legătura cu cibernetica îi oferă o apropiere nebănuită cu forme socotite metabiologice
(maşina, omul şi societatea);
- aplicarea principiilor cibernetice îi permite îndepărtarea de principiile clasice care,
aplicând mecanic principiul al II-lea al termodinamicii nu văd decât dezorganizarea
universului prin creşterea entropiei.
Viaţa nu este doar o dinamică a reacţiilor chimice, nu funcţionează doar pe baza
legilor fizicii şi ale chimiei, viaţa înseamnă, aşa cum remarcă Schrödinger, o tendinţă a
materiei vii către organizare, o tendinţă a materiei de a tinde către o complexitate mereu
crescândă, de a se opune entropiei prin manifestări negentropice.
Legea a II-a a termodinamicii postulează dezorganizarea crescândă a universului prin
creşterea entropiei şi ajungerea, în stadiul final, la moartea termică a acestuia.
Cum este posibil ca într-un univers care moare să apară viaţă şi, nu numai atât, ca
aceasta să se manifeste printr-o creştere continuă a complexităţii sale? Schrödinger este
primul care pune problema legăturii şi rupturii dintre entropic şi negentropic. Aici descoperim

110
paradoxul organizării viului, a cărui ordine informaţională, care se construieşte în timp, pare
să contrazică principiul dezordinii care se propagă în timp.
Viaţa este un principiu antientropic, ne demonstrează Schrödinger şi accentuează
Illia Prigogine. Viaţa se hrăneşte cu entropie, fiind un principiu negentropic. Este vorba de
hrănire cu entropie, nu de o anulare a acesteia.
Astfel, biologia modernă a descoperit principiile originale ale organizării viului,
principii ce i-au permis vitalului să forţeze acel zăvor „de sus”, care îi deschide cale către
formele superioare de manifestare.
Dacă aplicarea principiilor cibernetice în explicarea viului le-a permis biologilor
înţelegerea structurilor vii ca sisteme automate, matematicianul von Neumann avea să
surprindă în teoria sa a automatelor, care ţine de ceea ce numim metacibernetică, diferenţa
esenţială dintre maşinile automate (fie cele mai perfecţionate maşini automate de calcul) şi
cele mai elementare fiinţe vii posibile. O maşină artificială oricât de perfectă şi de funcţională
ar fi, din momentul în care este construită şi pusă în funcţiune (şi chiar dacă nu este pusă în
funcţiune) are o singură direcţie pe traiectoria sa – tendinţa degenerativă, în timp ce maşina
vie (fiinţa vie), oricât de puţin ar trăi are, cel puţin pentru o perioadă de timp, o direcţie
nondegenerativă. O caracteristică intrinsecă a vitalului este capacitatea sa de autoreparaţie (de
autoreproducere la nivel individual). Fiinţa vie nu poate supravieţui dacă nu are această
capacitate de autoreparaţie. Spre a da un exemplu elocvent, ne vom referi la autoreparaţia
vaselor de sânge în cazul unei hemoragii nu prea puternice. Au loc o serie de procese
biologice strict algoritmice, care conduc la blocarea circulaţiei sanguine din vasul respectiv,
sunt mobilizate toate categoriile de celule care curăţă locul şi refac structura vasului, iar când
acesta devine funcţional se va descompune şi trombusul, care a blocat circulaţia şi se va intra
în normal. Fiinţa vie are o dezvoltare ontogenetică, adică trece prin etape succesive de
dezvoltare, care conduc la creşterea complexităţii structurale şi funcţionale. Aceasta nu
înseamnă că în ontogenie nu apare şi o anumită dezordine internă (anumite „zgomote”).
Aceste „zgomote” nu diminuează creşterea complexităţii ci, dimpotrivă, o pot adapta la
situaţiile create. Edificarea organismului uman de la naştere până la maturitate şi menţinerea
lui până la senectute, se face pe baza morţilor şi a naşterilor celulare perpetue.
Se poate vorbi aici, între anumite limite, de existenţa unei relaţii intime între creşterea
„zgomotului” sau a dezordinii şi creşterea complexităţii structurale şi funcţionale.
Cum poţi să înţelegi şi să îţi explici logica unui sistem care se autoorganizează, care îşi
reproduce fără încetare propriile elemente constitutive, care este capabil să realizeze o serie de
procese de autoreparaţie de mare complexitate şi cu o mare perfecţiune? Cum poate un astfel
de sistem să-şi asigure autoreproducerea şi, de cele mai multe ori, într-un număr mare de
exemplare?
Nu putem răspunde la aceste întrebări dacă nu înţelegem că fiinţa vie este supusă unei
logici de funcţionare şi de dezvoltare cu totul diferită. Şi, ceea ce este de-a dreptul paradoxal,
în această logică intervin, adesea, determinarea, dezordinea şi hazardele ca factori de
organizare superioară (de autoorganizare).
Poate că înţelegerea noastră este neîmplinită, deoarece vedem dezorganizare acolo
unde procesele biologice se desfăşoară coerent, punem pe seama hazardului o anumită acţiune
logică. Afirmăm aceasta deoarece încă nu înţelegem pe deplin că şi la cele mai simple
organisme procesele biologice se desfăşoară cu o coerenţă perfectă. Faptul că la unele
organisme superioare, aceleaşi procese au o desfăşurare mai complexă, nu trebuie să ne ducă
la concluzia că structurile proprii fiinţelor inferioare sunt nişte rebuturi. Ele sunt, mai mult sau
mai puţin, perfect corespunzătoare pretenţiilor lor faţă de viaţă.

111
 Acest mod de a privi şi de a explica unele procese biologice şi caracteristicile vitalului
sunt doar la început de drum. Ele sunt însă bazate, aşa cum aminteam anterior, pe cele trei
mari realizări ştiinţifice ale secolului XX.

Ecosistemologia sau dimensiunile ecologice ale vitalului

Ecologia ne dezvăluie natura ca un tot, ca un organism global. Aşa trebuie să fie

văzută biosfera, însă nu trebuie să uităm că este formată de proprii săi copii. Natura este
asemenea unei mame vitrege, care utilizează distrugerea şi moartea ca mijloc de
autoorganizare.
Aşa cum un organism, care reprezintă un întreg, este edificat prin naşteri şi morţi
celulare, tot aşa natura în întregul său (Biosfera) îşi asigură nemurirea prin naşteri şi morţi ale
părţilor sale componente (biocenoze, specii, populaţii, indivizi).
Ecologia, în esenţa sa, trebuie să ne schimbe concepţia asupra naturii, care nu este
doar ceea ce cred biologii, o continuă luptă pentru existenţă şi selecţie naturală, ci un
ecosistem integrator al unor sisteme, după cum nu este amorfă şi dezordonată, aşa cum o
consideră umaniştii.
Concepţia ecologică facilitează şi înţelegerea relaţiei dintre fiinţa vie şi mediul
înconjurător. Biologii (neecologi) priveau fiinţa vie în sânul naturii doar ca pe un element
capabil să extragă materie şi energie, caracteristica esenţială a acesteia fiind metabolismul.
Erwin Schrödinger ne atrage atenţia asupra faptului că, fiinţa vie nu se hrăneşte doar cu
materii şi energie, ci în primul rând cu entropie, ceea ce înseamnă că se hrăneşte cu informaţie
şi organizare complexă. Numai aşa ecosistemul poate fi înţeles ca un co-organizator şi ca un
co-programator al sistemului viu pe care îl integrează.
Întregul nu înseamnă o sumă de părţi. Relaţia ecosistemică nu este o relaţie între
componente închise, ci între componente deschise, care intră în interrelaţie, fiecare fiind o
parte a celuilalt şi constituind împreună un întreg, care reprezintă cu mult mai mult decât o
sumă de părţi componente.
Numai gândind ecologic ni se deschid ochii şi putem vedea că un sistem viu cu cât
este mai autonom cu atât este mai dependent faţă de ecosistem.
Individul este un sistem viu, autonom bine delimitat şi cu o integralitate perfect
conturată. El nu poate exista însă de sine stătător. Este integrat în interiorul speciei din care
face parte şi, împreună cu specia, intră în nesfârşite interrelaţii cu celelalte specii ale
biocenozei sale, care controlează şi depinde de biotopul pe care îl ocupă.
Autonomia presupune complexitate, iar complexitatea presupune nesfârşite interrelaţii
între părţile componente ale unui sistem (biotice şi abiotice). Individualitatea umană este
rodul unei complexităţii, care poartă numele de societate umană şi, deşi este elementul cel mai
emancipat al societăţii, este şi cel mai dependent de ea. Copilul uman nu este un om la
naştere, el devine om numai şi numai în cadrul societăţii umane. Este total dependent de
societate.
Societatea umană, la rândul său, complexul cel mai emancipat faţă de natură, îşi
câştigă autonomia graţie unui nesfârşit complex de interrelaţii cu elementele naturii, graţie
acestei multidependenţe.
Dezvoltarea şi menţinerea autonomiei individualităţii umane reprezintă rodul unui
număr enorm de dependenţe.
Ecologia sistemică, sau ecosistemologia, cum o numeşte Widen (1972) este o ştiinţă
care abia prinde contur. Ea contribuie, în mod esenţial, la conturarea teoriei autoorganizării
viului, aşa cum antropologia modernă contribuie la reabilitarea conceptului de Natură fixând
aici rădăcinile omului. Omul este readus în natură, este o entitate deschisă în această

112
complexitate şi nu poate exista decât în relaţii de autonomie/dependentă organizaţional în
interiorul naturii (ecosistemului).
Omul se vede doar autonom, se situează deasupra naturii şi îşi permite (graţie
necunoaşterii complexe a naturii) să modifice natura fără a gândi la efectele intervenţiei sale.
Omul se crede fără precedent în lumea vitalului, un regn aparte, fără legături cu restul
speciilor, lipsit de instincte, care sunt apanajul fiinţelor inferioare.
Organizarea socială la insecte este văzută de biologii neecologi ca un efect de specie,
ca o acţiune oarbă a instinctelor şi nu ca o dezvoltare particulară a sociologiei animalelor.
Sociologia animalelor este separată de ecologie şi plasată undeva la periferia etologiei.
Etologia ne probează că o societate îşi amenajează o bază teriotorială, pe care şi-o
apără. O societate animală este organizată pe ierarhii. Ierarhiile nu apar spontan şi nu sunt
impuse din afară, ci sunt rezultatul competiţiilor şi conflictelor care apar între membrii
societăţii şi care se rezolvă prin raporturi individuale de supunere/dominare. Astfel de
raporturi de supunere/dominare formează lanţuri nesfârşite, care construiesc în fapt ierarhia
socială. Organizarea socială nu înseamnă doar stabilirea unor ierarhii, ci şi existenţa unei
solidarităţi în faţa pericolelor, precum şi a unei cooperări subtil organizate şi diferenţiate.
Înţelegerea acestor aspecte n-a fost posibilă fără conturarea biosemioticii ca o ştiinţă a
interpretării semnificaţiei simbolurilor şi semnalelor biologice. O caracteristică a vitalului (a
fiinţelor vii) este capacitatea de a realiza un dialog cu oceanul cosmic.
Dialogul biosemiotic se realizează prin semne, simboluri, rituri etc. şi se află la baza
multitudinii şi complexităţii relaţiilor sociale. Societatea trebuie să fie concepută ca o
organizare complexă de indivizi diferiţi, bazată pe competiţie şi ierarhie dar, în acelaşi timp şi
pe solidaritate, ceea ce presupune un sistem de comunicare bine pus la punct, un limbaj
biosemiotic accesibil tuturor indivizilor. Concepând astfel o societate, descoperim că există la
tot pasul în natură.
Definind corect noţiune de societate, o vom deosebi pe aceasta de noţiunile de hoardă,
trupă, colonie şi vom descoperi organizarea complexă a unei societăţi. Emergenţa unei
complexităţi noi, bio-sociologice se structurează în jurul conceptului de organizare, însă
organizarea socială, la rândul său, îşi face apariţia în jurul conceptului de complexitate.
Ajungem astfel să înţelegem că societatea este una din formele de bază ale
autoorganizării sistemelor vii. Mergând pe această linie ecologia somatică ne probează că
organismele pluricelulare reprezintă nu doar o sumă de celule, ci o societate pluricelulară în
care celulele depind unele de altele în existenţa lor, iar întregul depinde de complexitatea
interdependenţelor celulare.
Vom ajunge din nou la concluzia că „nu-i nimic nou sub soare”, că organizarea socială
nu este o invenţie umană. Nu societatea umană a inventat comportamentele prenupţiale (care
sunt de neimaginat la unele păsări, mamifere şi chiar insecte), nici pe cele de supunere şi nici
alcătuirea ierarhică. Par incredibile relatările lui J.Y. Cousteau despre organizarea socială a
caracatiţelor. Cele mai multe dintre caracteristicile proprii societăţii umane apar deja la unele
dintre societăţile animale.

113
 OMUL ESTE O FIINŢĂ MULTIDIMENSIONALĂ

Este Omul un animal? (un mamifer superior?)

Întrebarea este pusă doar retoric. Dintotdeauna omul s-a întrebat de unde vine şi
încotro merge, şi care este menirea sa în univers. Răspunsurile date au fost diferite de la un
trib la altul, de la o cultură la alta, de la o perioadă istorică la alta. Marele zoolog P.P. Grasse,
coordonatorul celui mai mare tratat de zoologie, se întreba cândva dacă omul n-ar trebui să fie
aşezat în lumea vie într-un regn aparte. Unii, mai orgolioşi, sau poate mai naivi, refuză să
considere că omul ar fi un animal şi că ar fi putut descinde dintr-o maimuţă oarecare, fie ea şi
superioară (antropoidă), crezând că ar fi vorba doar de câteva generaţii care să ne despartă.
De altfel, până la punerea la punct a microscopului optic nimănui nu-i venea idea că
plantele şi animalele ar avea ceva comun în structura şi funcţionalitatea lor. Iată însă că a fost
descoperită structura celulară a organismelor. N-a fost destul de simplă recunoaşterea unităţii
de structură a celulelor plantelor şi ale animalelor. Totuşi, a fost formulată şi recunoscută
teoria celulară (elaborată de Schwann şi Schleiden), care consfinţeşte unitatea de structură a
plantelor şi a animalelor. Iar descifrarea, în 1953, a structurii acizilor nucleici (ARN şi ADN)
a constituit o surpriză şi mai mare. Tot ceea ce este viu pe planeta Terra provine de la aceeaşi
origine, deoarece substratul informaţional (ereditar) este alcătuit după aceleaşi principii şi
funcţionează după acelaşi cod, fie că este vorba de virusuri, bacterii, plante, animale sau om.
Viaţa de pe Terra porneşte de la aceeaşi origine. Poftim acum de mai separă pe om de
animale.
Omul se asemăna organ cu organ cu animalele. Cel mai bine se aseamănă cu cele din
grupa în care a fost încadrat şi el ca specie, deci din ordinul Primates. Asemănarea este atât de
mare încât s-ar putea realiza transplanturi de organe de la maimuţele superioare la om, sau
transfuzii de sânge.
Datele oferite de anatomia comparată ne probează că omul şi primatele sunt alcătuite
după acelaşi plan de structură şi că primatele antropomorfe prezintă nesfârşite asemănări cu
omul.
Este deci omul un animal? Nu numai atât. Trebuie să înţelegem faptul că reducerea
procesului de formaţie şi de dezvoltare a omului la un fenomen pur biologic, trebuie
considerată în prezent, ca o înţelegere naivă şi unilaterală a unei împliniri complexe, care
comportă numeroase coordonate de comparare. Omul este o fiinţă bipolară – biologică şi
psihoculturală, care a apărut şi a evoluat în strânsă conexiune cu evoluţia ecosistemelor
succesive în care şi-a desfăşurat existenţa.
Ţinând cont de caracteristicile fiinţei umane se impune un examen din perspective
diferite de studiu: biologic şi evolutiv, geografic şi climatic, psihologic şi cultural. Trebuie să
elucidăm fiecare faţetă caracteristică unei fiinţe atât de complexe. Nu este vorba de o
intersecţie de discipline, ci de o înţelegere structurală, totală a procesului antropogenetic (de
transformare a unei fiinţe animale în om). Astăzi nu ne mai satisfac explicaţiile şi înlănţuirile
cauzale lineare care se stabilesc între o particularitate anatomo-fiziologică specific umană şi
un anumit comportament.
Dacă J.B. Lamarck definea umanitatea prin bipedismul uman şi prin părăsirea de
către om a vieţii arboricole, ca şi prin intrarea acestuia în viaţa de stepă; astăzi o asemenea
simplificare ni se pare inacceptabilă. Procesul de antropogeneză este nesfârşit mai complex.
114
 A fost necesar ca, o anumită mutaţie genetică să se manifeste printr-o evoluţie într-un
anumit sens a sistemului nervos central şi cu deosebire a dezvoltării cerebelului, organ care
asigură echilibrul stato-cinetic al corpului, facilitând poziţia verticală, mersul biped şi
exercitarea unor mişcări complexe; a fost necesar, ca în mod corelativ să se fi produs anumite
modificări ale conexiunilor nervoase şi ale conformaţiei somatice prehominiene, care să
permită realizarea aspectului actual al omului; a fost necesară o transformare corelativă a
polului manual şi a celui facial ca urmare a trecerii de la orizontalitatea animală la
verticalitatea umană; a fost obligator, în acelaşi timp, ca modificările morfo-fiziologice să fie
armonizate cu schimbările generale ale climatului şi biotopului, iar aceste modificări să se
integreze condiţiilor generale ale vieţii preumane de natură biologică şi psiho-
comportamentală, de ordin alimentar, sexual, de apărare şi atac, de aptitudini fizice sau
rapiditate de reflexe, de desprindere de concret, de înconjurimea imediată, şi de ridicare în
sfera valorilor, de depăşire a lumii concrete prin simbol şi abstracţie. Toate acestea reprezintă
înlănţuiri de condiţionări vitale, cărora li se adaugă multiplele relaţii care se stabilesc între om
şi întregul faunistic şi vegetal al scenei unde aceste procese au avut loc. Numai astfel putem
înţelege procesul de antropogeneză în unitatea şi complexitatea sa.
Deci, antropogeneza este un proces unitar, structural, în care biologic şi factori socio-
culturali, geografic şi ambianţa climatică, inventivitate şi automatism, locuinţă şi veşmânt,
aptitudine psihologică şi unealtă, elaborare de valori artistic-culturale şi tabu-uri, eliberare de
înconjurimea imediată şi, totuşi, supunere la acţiunea unor legi naturale, participare la lume şi
depăşirea acesteia prin simbol şi abstracţie; toate acestea alcătuiesc un întreg cu numeroase
faţete şi cu nesfârşite corelaţii şi repercusiuni de fapte, unele asupra altora într-un circuit
cauzal inextricabil.
Nu vom afirma niciodată că omul nu este un animal, dar nici nu vom accepta că este
doar atât, este nesfârşit mai mult. În acest sens definiţia pur zoologică a omului, prin izolarea
unor caractere morfo-anatomice specifice (staţie verticală şi bipedă, diferenţierea funcţională
a mâinilor şi picioarelor, dezvoltarea creierului etc.) nu alcătuiesc decât un fragment, văzut
din afară, care nu va putea reda natura multidimensională a fiinţei umane.

Poziţia omului în regnul Animalia

Omul este încadrat între animale în funcţie de caracteristicile sale morfoanatomice,
fiziologice şi comportamentale. Face parte din:

Diviziunea TRIPLOBLASTICA
DEUTEROSTOMIENI EPINEURIENI
Încrengătura VERTEBRATA
Subîncrengătura GNATHOSTOMATA
Supraclasa TETRAPODA
AMNIOTA
Clasa MAMALIA
Subclasa THERIA
Infraclasa EUTHERIA
Ordinul PRIMATES
Subordinul PROSIMIENI
Infraordinul + Plesiadapiformes
Familia + Plesiadapidae
Familia + Paramomyidae
Familia + Carpolestidae
115
 Familia + Picrodontidae
Familia + Microsyopidae
Infraordinul Lemuriforme
Suprafamilia + Adapoidea
Familia + Adapidae
Suprafamilia Lemuroidea
Familia Cheirogaleidae
Cheirogaleus major
Microcebus murinus
Familia Lemuridae
Subfamilia Lemurinae
Eulemur coronatus
Eulemur fulvus
Lemur catta
Varecia variegata
Subfamilia Lepilemuridae
Lepilemur dorsalis
Familia Indridae
Indri indri
Propithecus diadema
Familia Daubentoniidae
Daubentonia madagascarensis
+ Familia Megaladapidae
Infraordinul Lorisiformes
Suprafamilia Lorisoidea
Familia Lorisidae
Subfamilia Lorisinae
Loris tardigradus
Nycticebus coucang
Subfamilia Galaginae
Galago demidovii
Infraordinul Tarsiiformes
Suprafamilia Tarsioidea
+ Familia Omomyidae
+ Subfamilia Omomyinae
+ Shoshonius
+ Teilhardina
+ Subfamilia Microchoerinae
+ Subfamilia Anaptomorphinae
Familia Tarsiidae
Tarsius spectrum
Tarsius bancanum
Subordinul SIMIENI (ANTHROPOIDEA)
Infraordinul PLATYRRHINI (Maimuţele din Lumea Nouă)
Suprafamilia CEBOIDEA (Ateloidea)
Familia ATELIDAE
Subfamilia Atelinae
Tribul Atelini
Ateles paniscus

116
 Brachyteles arachnoides
Lagothrix
Tribul Alouatini
Alouata seniculus
Subfamilia Pitheciinae
Tribul Pitheciini
Pithecia pithecia
Cacajao rubicundus
Tribul Homunculini
Callicebus
Aotus
+ Homunculus patagonicus
Familia Cebidae
Subfamilia Cebinae
Cebus capucinus
+ Dolichocebus gaimanensis
Subfamilia Callitrichinae
Callithrix jacchus
Cebuella pygmaea
Leontopithecus rosalia
Sanguinus imperator
Callimico goeldii
Subfamilia Branisellinae
+ Branisella boliviana
Infraordinul Catarrhini (Maimuţele din Lumea Veche)
Suprafamilia CERCOPITHECOIDEA
Familia CERCOPITHECIDAE
+ Subfamilia Parapithecinae
+ Parapithecus fraasi
+ Apidium
+ Quatrania
+ Subfamilia Victoriapithecinae
+ Victoriapithecus
Subfamilia Cercopithecinae
Tribul Cercopithecini
Cercopithecus patas
Erythrocebus
Miopithecus
Tribul Papionini
Papio papio
Papio anubis
Theropithecus gelada
Cercocebus
Macaca sylvana
Subfamilia Colobinae
Colobius guereza kikuyuensis
Presbytis obscurus
Pygathrix nemaeus
Nasalis larvatus

117
 + Dolichopithecus arvensis
Suprafamilia HOMINOIDEA
+ Familia Oreopithecidae
+ Oreopithecus bambolii
Familia Hylobatidae
+ Subfamilia Pliopithecinae
+ Pliopithecus
+ Propliopithecus haeckeli
+ Amphipithecus
+ Aegyptopithecus
Subfamilia Hylobatinae
Hylobates lar
Symphalangus syndactylus
Familia Pongidae
+Subfamilia Dryopithecinae
+ Dryopithecus fontani
+ Dryopithecus laietanus
+ Proconsul africanus
+ Sivapithecus indicus
+ Gigantopithecus blacki
Subfamilia Ponginae
Pongo pygmaeus
Pan troglodytes
Gorilla gorilla gorilla
Gorilla gorilla beringei
Familia Hominidae
+ Subfamilia Ramapithecinae
+ Ramapithecus punjabicus
+ Kenyapithecus platyops
+ Subfamilia Australopithecinae
+ Orrorin tugenensis (Millenium man)
+ Ardipithecus ramidus
+ Australopithecus anamensis
+ Australopithecus afarensis
+ Australopithecus barhelghazali
+ Australopithecus aethiopicus
+ Australopithecus africanus
+ Australopithecus boisei
+ Australopithecus robustus
Subfamilia Homininae
+ Homo ergaster
+ Homo rudolfensis
+ Homo erectus erectus
+ Homo erectus habilis
+ Homo erectus modjokertensis
+ Homo erectus pekinensis
+ Homo erectus mauritanicus
+ Homo erectus palaeohungaricus
+ Homo sapiens arhaicus

118
 + Homo sapiens neanderthalensis
+ Homo sapiens fosilis
Homo sapiens sapiens

Asemănările şi deosebirile dintre om şi maimuţă

Dacă omul este de natură biologică, dacă este un animal, deşi nu numai atât, atunci cu
care dintre animale se aseamănă mai mult? Desigur că se aseamănă, în primul rând, cu
Primatele, cu cele din ordinul în care şi el este introdus ca specie. Dintre acestea, făcând parte
din suprafamilia Hominoidea, se va asemăna cu Hylobatidele şi cu Pongidele, cuprinse în
aceeaşi suprafamilie. Totuşi, Pongidele sunt mult mai evoluate şi se aseamănă în cea mai
mare parte cu omul.
Atenţie însă! Mulţi cred că omul descinde din maimuţele antropomorfe actuale.
Aceasta este o greşeală grosolană. Omul nu provine din nici una dintre maimuţele
actuale. Maimuţele antropomorfe actuale şi omul au descins dintr-un strămoş comun.
Care sunt asemănările şi deosebirile dintre om şi maimuţele antropoide actuale?
Totuşi, care sunt maimuţele antropoide actuale, pe care le luăm în discuţie privind
asemănarea cu omul? Este vorba de gibon, orangutan, de cimpanzeu şi de gorilă.

Familia Hylobatidae
Gibonii fac parte din familia Hylobatidae. Astăzi trăiesc două specii: Hylobates lar şi
Symphalangus syndactylus.
Sunt maimuţe arboricole cu membrele anterioare foarte lungi, capabile să facă salturi
mari între arbori. Pot realiza şi un mers biped, însă pe o distanţă scurtă. Prezintă calozităţi
fesiere şi sunt lipsite de coadă. Masculii ajută la creşterea puilor. Trăiesc în turmă şi se
deplasează în diferite locuri pentru procurarea hranei. Mimica este destul de dezvoltată, iar
indivizii comunică între ei prin sunete caracteristice, prin mimică şi prin gesturi.
Gibonul, Hylobates lar are 70-80 cm înălţime şi între 10 şi 25 Kg. Maturitatea sexuală
se instalează la 5-7 ani, iar longevitatea este de până la 30 de ani.
Gibonul (fig. 20) are o culoare variabilă. Nu prezintă saci laringieni asemenea
siamangului, iar membranele interdigitale sunt reduse. Trăiesc în turme de 30-40 indivizi şi nu
îşi construiesc cuiburi pentru dormit.

Fig. 20 Hylobates lar (Gibonul)

119
 Siamangul (Symphalangus syndactylus) este o specie destul de răspândită. Are blana
deasă, de culoare variabilă. Prezintă saci laringieni şi emite sunete foarte puternice. Degetele
2 şi 3 de la picioare sunt unite. Este vorba de un fenomen de sindactilie, de unde-i vine şi
numele. Are până la 100 cm înălţime.
Trăieşte în Sumatra, Borneo, Thailanda, Vietnam şi peninsula Malacca.

Familia Pongidae
Datorită asemănării cu omul Linné le-a dat numele de Homo sylvestris. Membrele
anterioare sunt mai lungi decât cele posterioare, iar splanchnocraniul este puternic şi prognat.
Orangutanul (Pongo pygmaeus sau Simia satyrus) trăieşte în Asia de Sud-Est.
Înălţimea variază între 1 şi 1,8 m, iar greutatea ajunge până la 180 Kg la masculi şi 80 Kg la
femele.
Corpul este robust, chiar masiv, gâtul gros, umerii înalţi, iar abdomenul voluminos
(fig. 21). Capul este mare, urechile mici, iar ochii foarte vioi, exprimă inteligenţă, însă sunt
foarte apropiaţi. Buffon considera că orangutanul este primul dintre maimuţe şi ultimul dintre
oameni. Prezintă un puternic diformism sexual, mai ales la maturitate. Masculul prezintă, de o
parte şi de alta a feţei, câte o umflătură mare şi colorată în negru-albăstrui. Mimica este foarte
dezvoltată şi emit unele sunete cu semnificaţie emoţională. Trăiesc în perechi sau în familii
mici. Îşi construiesc cuiburi pentru dormit în timpul nopţii, în arbori, la înălţimi mici.
Perechile nu sunt stabile deoarece masculul nu se îngrijeşte de pui. Gestaţia durează 250 de
zile, iar copilul are, la naştere, în jur de 1400 g.

Fig. 21 Pongo pygmaeus – o femelă şi puiul său (după P. Sterry)

Cimpanzeul (Pan troglodytes). Se aseamănă cel mai mult cu omul. Prezintă talia
zveltă, cu mâinile mult mai lungi decât picioarele. Capul este mare, cu urechile mari şi cu
bureletul supraorbitar puternic (fig. 22).
Faţa este prognată, cu mandibula robustă şi cu caninii bine dezvoltaţi.
Deplasarea pe sol este semiverticală. Trăiesc în grupuri mici, de 4-14 indivizi, sub
dominaţia sexuală a unui mascul. Sunt de 3-4 ori mai puternici decât oamenii. Mirosul este
mai dezvoltat ca la om, de asemenea şi simţul tactil, însă auzul este mai slab.

120
 Fig. 22 Pan troglodytes

Puii la naştere au 1,6-2,2 Kg. După 6 luni merg singuri, însă se ţin după mamă până la
doi ani. Pubertatea se instalează la 7-8 ani. Trăiesc până la 35 de ani. Mimica este foarte
dezvoltată, astfel că îşi exprimă în mod expresiv sentimentele.
Îşi construiesc cuiburi şi sunt vegetarieni. Masculii nu contribuie la creşterea puilor.
Prezintă patru subspecii şi anume:
Pan troglodytes verus;
Pan troglodytes troglodytes;
Pan troglodytes schweinfurthi;
Pan troglodytes paniscus;
Gorila (Gorilla gorilla) este cea mai robustă maimuţă antropomorfă (fig. 23).
Masculul ajunge până la 1,8 m şi 250 Kg. Craniul are o creastă sagitală foarte puternică
pentru inserţia musculaturii care realizează suspensia capului. Bureletul supraorbitar este
foarte puternic, iar creasta nazală abia schiţată, astfel că nasul este aplatizat, iar nările sunt
mărginite de un burelet. Dentiţia este foarte puternică, cu caninii lungi. Membrele anterioare
sunt mai lungi decât cele posterioare, dar mai scurte decât la celelalte specii. Mersul este mai
ales patruped. Maturitatea sexuală se instalează la 6-7 ani, iar longevitatea ajunge până la 55
de ani.

Fig. 23 Gorilla gorilla

121
 Gorila este vegetariană. Trăieşte în grupe de 10-30 indivizi, formate din mai multe
familii. În timpul zilei umblă după hrană, iar seara îşi pregăteşte cuibul pentru culcare.
Sunt două subspecii:
Gorilla gorilla gorilla – „gorila de şes”, care trăieşte în Camerun, Congo, Gabon şi
Zair;
Gorilla gorilla beringei - „gorila de munte”, care trăieşte în zonele muntoase din
regiunile vestice ale lacului Kiwu.

Analiza comparativă a omului cu maimuţele antropomorfe

În analiza comparativă a omului cu maimuţele antropomorfe superioare vom urmări
trei categorii de parametri: morfologici, fiziologici şi comportamentali.

Parametrii morfologici

Omul Maimuţele antropoide

- poziţie verticală; - poziţie oblică (semiverticală);
- mers biped; - mers biped, dar şi brachiaţie şi
- coloana vertebrală cu 4 curburi (fig. 24); cruriaţie;
- coloana vertebrală cu o curbură;
la gibon şi cimpanzeu se găseşte
şi o schiţă a curburii lombare;
- articulaţia coxo-femurală şi cu a genun- - articulaţiile coxo-femurală şi
chiului (tibio-femurală) se află în extensie tibio-femurală formează unghiuri;
completă;
- planta formează un unghi drept cu gamba; - planta formează un unghi ascuţit
cu gamba;
- membrele superioare atârnă de-a lungul - membrele superioare realizează
trunchiului; un unghi cu corpul;
- membrele superioare sunt mai scurte decât - membrele superioare sunt mai
cele inferioare; lungi decât cele inferioare;
- structura mâinilor este asemănătoare;
- neurocraniul foarte dezvoltat;
- faţa mai scurtă;
- capul mai mobil;
- faţa dreaptă, ortognată; - faţa prognată;
- fruntea este dreaptă; - frontalul nu formează o frunte;
- carena nazală accentuată; - carena nazală abia schiţată;
- torusul supraorbital puternic;
- creasta sagitală craniană mare;
- creastă occipitală mare;
- gaura occipitală în plan orizontal; - gaura occipitală oblică;
- mandibula scurtă şi largă; - mandibula lungă şi îngustă;
- apofiza mentoidă prezentă; - fără apofiză metoidă;
- cuşca toracică asemănătoare;
- centura pelviană ca o formă de tranziţie spre
om;
- formula dentară asemănătoare;
- caninii sunt scurţi; - caninii mai lungi;
122
- premolarele au o rădăcină; - premolarele au 3 rădăcini;
- molarul 1 superior are 3 rădăcini; - molarele au 3 rădăcini;
- celelalte molare au 2 rădăcini;
- tuberculii molarelor superioare au aceeaşi - molarele cu 4 tuberculi:
dispoziţie ca la antropomorfe, cu tendinţa de protoconul, hipoconul, paraconul
reducere a hipoconului; şi metaconul; la speciile inferioare
se găsesc 5 tuberculi;
- dispare modelul driopitecian şi s-a înlocuit - şanţurile care separă tuberculii
cu un şanţ în cruce (+); formează un “y”, după modelul
driopitecian;
- laringele este coborât la nivelul vertebrelor - laringele este mai ridicat;
cervicale 4-6;
- coardele superioare (coardele vocale false)
mai slabe ca la antropomorfe;
- coardele inferioare mai puternice;
- prezintă saci laringieni dezvoltaţi;
cei mai dezvoltaţi la gorilă;

- între coardele vocale superioare şi cele

inferioare se găsesc ventriculele lui Morgagni
- nu există nici o urmă de ventricul median; - prezintă un ventricul median;
- emisferele cerebrale sunt dezvoltate;
- circumvoluţiile cerebrale sunt asemănătoare;
- stomacul, ficatul şi intestinul gros perfect
asemănătoare;
- vezicula urinară se află în întregime în micul
bazin;
- sistemul genital asemănător;

- lipsa osului penian; - prezenţa osului penian;

- prezenţa frâului prepuţial;
- intrarea tardivă în funcţie a glandelor - prezintă perioada rutului;
genitale, dar permanentizarea acţiunii lor;
- permanentizarea stării foetale;
- orificiul valvular situat anterior;
- dezvoltarea buzelor mari;
- scurtarea simfizei pubiene;
- prezenţa himenului;
- placenta hemocorială, deciduă şi dicoidală;
- embrionul se dezvoltă după acelaşi model;
- embrionul uman are la 20 de zile o coadă,
care dispare în luna a III-a.

Parametrii fiziologici

- grupele sanguine: A, B, AB şi 0; - Hylobates - A, B şi AB;

- Pongo pygmaeus - A, B şi AB;
- Pan troglodytes - A şi 0;

123
- ciclul menstrual de 28 de zile; - ciclul menstrual:
- 28-30 de zile la Hylobates;
- 34-35 de zile la Pan troglodytes;
- 29 de zile la Pongo pygmaeus;
- 45 de zile la Gorilla gorilla;
- paraziţi comuni: din cele 25 de specii de
paraziţi prezenţi la om, 18 se găsesc şi la
maimuţe;
- se transmit unele boli contagioase: gripa,
sifilis, SIDA.
- gestaţia - 9 luni la om; - gestaţia – 7 luni la gibon;
- 81/2 luni la cimpanzeu;
- 8-9 luni la orangutan;
- perioada de alăptare - 1-2 ani; - perioada de alăptare; - 6 luni la
gibon;
- 4-6 luni la cimpanzeu
şi orangutan
- copilăria mult prelungită; - copilăria – 3-4 ani la antropomorfe;
- sfârşitul adolescenţei:
- 8-9 ani la giboni;
- 8-12 ani la cimpanzeu şi
orangutan;
- 10-14 la gorilă;
- longevitatea omului 60-70 ani; - longevitatea antropomorfelor:
- 25-30 de ani la gibon;
- 40-50 de ani la orangutan;
- 40-60 de ani la cimpanzeu;
- 50-55 de ani la gorilă;

Parametrii comportamentali

- Copilul omului: - Copilul maimuţei:

- se ţine de mamă până la 2-3 ani; - se ţine de mamă până la 2 ani;
- îi ies dinţii la 7-9 luni; - îi ies dinţii la 5-6 luni;
- se schimbă dinţii la 7-8 ani; - se schimbă dinţii la 5 ani;
- are instinctul imitării dezvoltat; - are instinctul imitării foarte
- are mare capacitate de prehensiune; dezvoltat;
- are instinctul de a-şi face cuibul;
- are instinctul de culegător;
- omul e o fiinţă cu vorbire articulată;
- omul e o fiinţă vorbitoare şi gânditoare;
- omul are capacitatea de a construi unelte; - pot folosi unele unelte.
- viaţa socială a omului e bine organizată.

124
 Fig. 24 Poziţia corpului la om şi la cimpanzeu

Sensul evoluţiei umane

Ar fi prea simplistă o astfel de analiză comparativă dacă nu am urmări şi sensul
evoluţiei umane, esenţa modificărilor anatomo-fiziologice determinate de trecerea de la
orizontalitatea animală la verticalitatea umană. În acest sens explicaţiile oferite de Leroi
Gourhan privind rolul poziţiei verticale şi a mersului biped în transformarea maimuţelor în
om sunt edificatoare.
Leroi Gourhan împarte corpul unui animal vertebrat în două părţi: anterior şi
posterior.
Câmpul anterior poate fi împărţit, la rândul său, în două părţi complementare: polul
facial, legat de faţă, cu orificiul bucal şi polul manual, reprezentat de membrele anterioare.
Faţa este un suport pentru organele de prehensiune alimentară, în timp ce membrul
anterior este, în primul rând, organ de locomoţie, dar poate interveni şi la prehensiunea
alimentelor. Pentru a putea participa la prehensiunea alimentelor şi membrelor anterioare este
necesară, de cele mai multe ori, poziţia şezândă (ca la pisică sau câine).
Urmărind evoluţia edificiului cranian al vertebratelor, în trecerea din mediul acvatic în
cel terestru şi apoi în funcţie de ridicarea pe verticală, trecând prin poziţia şezândă, constatăm
unele aspecte foarte interesante.
Spre deosebire de apă, care este un mediu dens şi uniform, pe uscat se pune problema
menţinerii capului într-o anumită poziţie şi realizarea masticaţiei. Pentru suspensia capului
este necesară o forţă care să se opună gravitaţiei. Gravitaţia se exercită pe o axă cuprinsă între
vârful botului (prosthion) şi punctul de inserţie a capului pe coloana vertebrală (basion).
Suspensia craniului este efectuată de musculatura cefei, care se fixează pe partea superioară a
craniului, numită inion (fig. 25). La patrupede gaura occipitală este situată în partea
superioară a craniului. Pentru susţinerea craniului este necesară o musculatură cu atât mai
puternică cu cât pârghia prosthion-basion este mai lungă. Forţa de rezistenţă care se opune
mandibulei în timpul masticaţiei este oferită de maxilarul superior.

125
 C’
I

P
B
n
C
Cm
I

E
I

P
B

II
D Cm

Fig. 25 Construcţia mecanică a craniului

În această situaţie splanchnocraniul este puternic dezvoltat şi formează un bot

caracteristic. Neurocraniul este mic, iar creierul este foarte mic, deoarece evoluţia cerebrală şi
evoluţia corporală se înscriu într-un dialog care se realizează în funcţie de cei doi factori: forţa
de suspensie şi forţa de masticaţie. Când aceste două forţe sunt puternice, în mod obligatoriu
neurocraniul va fi redus şi va adăposti un creier mic. Este ca şi cum neurocraniul ar oferi un
spaţiu pentru depozitarea creierului. Neurocraniul este un recipient pentru creier, mai mare
sau mai mic, în funcţie de forţele care îl încorsetează.
Raportul dintre gaura occipitală şi poziţiile vertebrelor cu care craniul se articulează,
antrenează o serie de consecinţe importante pentru evoluţie.
În situaţia în care membrele anterioare capătă şi o funcţie prehensilă pentru alimente,
impunând în anumite condiţii poziţia şezândă, această poziţie solicită schimbarea raportului
craniului faţă de coloana vertebrală. Reaşezarea craniului pe coloana vertebrală conduce la
scurtarea axei prosthion-basion. Corelativ se scurtează şi pârghia basion-inion, ceea ce
conduce la o reducere a musculaturii de suspensie a capului, favorizând dezvoltarea
neurocraniului mai ales în partea posterioară.
Prin ridicarea pe verticală se realizează o nouă reaşezare a capului. Orificiul occipital
capătă o poziţie cât mai apropiată de locul de inserţie cu coloana vertebrală. Pârghia
prosthion-basion se scurtează mult, iar craniul facial îşi stabileşte linia de construcţie într-un
triunghi ce uneşte prosthionul şi basionul cu bureletul frontal (fig. 26). În acest fel ne putem
explica formarea la primate a masivului osos frontal ce prezintă o vizieră deasupra feţei (fig.
27). Baza craniului se eliberează şi mai mult, iar în momentul în care faţa se îngustează
evident forţa de rezistenţă pentru masticaţie depăşeşte bureletul frontal şi se va deschide
fruntea.

126
 C’
E2
E1 75° R
B B
P P d
100° a

45°
60°

100° e
b
90°

40°
55°

P B
95° c f

Fig. 26 Evoluţia craniului şi mai ales a implantării dinţilor la: a gorilă; b – zinzantrop;
c – paleantrop (Boken-Hill), d - paleantrop (La Ferrasie); e – Homo sapiens
(neo-caledonian); f – Homo sapiens (european) (după Leroi-Gourhan)

Nasion S

x R
Opisthion

Basion Bolton

Fig. 27 Triunghiul nasion-prosthion-basion al lui Weisbach

În felul acesta constatăm că între creier şi scheletul corporal raporturile sunt de la

„recipient” la conţinut. Forma şi dimensiunile craniului oferă un spaţiu pentru depozitarea
creierului.

127
 Între eliberarea mâinilor prin ridicarea pe verticală şi dezvoltarea unui craniu care să
conţină un creier cât mai mare, putem realiza o corelaţie perfectă. Celei mai mari eliberări a
mâinii îi corespunde creierul cu cele mai mari dimensiuni.
Leroi Gourhan a surprins faptul că în procesul de antropogeneză principalul rol l-a
avut ridicarea pe verticală şi realizarea mersului biped, ceea ce a dus la eliberarea mâinilor.
Ridicarea pe verticală şi reaşezarea cutiei craniene pe coloana vertebrală au asigurat
dezvoltarea treptată a creierului prin deschiderea aşa-numitului evantai cortical.
Antropinii datorează poziţiei verticale atât mâna liberă în timpul locomoţiei cât şi faţa
scurtă, caninii mai slab dezvoltaţi şi creierul eliberat de tensiunile de suspensie ale cutiei
craniene.
Evoluţia sistemului nervos în seria animală s-a realizat prin salturi succesive, prin
suprapuneri de pături nervoase, ca şi cum s-ar adăuga creier peste creier, formaţiunile ultime
determinând o coerenţă mai subtilă, opunându-se prin puternice inhibiţii comenzilor stereotipe
ale formaţiunilor anterioare.
Dezvoltarea encefalului la Primate s-a făcut prin deschiderea evantaiului cortical (fig.
28).
Animalele care au membrele anterioare adaptate la mers, au o proiecţie corticală a
acestora foarte redusă. La cele la care membrele anterioare capătă şi o funcţie prehensilă, deja
ariile centrale sunt mai mari. La pisică, în jurul scizurii lui Rolando, zona senzitivo-motorie
este bine evidenţiată (fig. 29). La macac evantaiul cortical este şi mai bine deschis. Apare deja
o arie extrapiramidală, aria 6, care are un rol mult mai complex în integrarea motoare.
Creierul maimuţelor corespunde stadiului de eliberare mecanică a bolţii cutiei craniene,
cortexul senzitivo-motor fiind întins de o parte şi de alta a scizurii lui Rolando, ceea ce
asigură coordonarea mişcărilor faciale şi a membrelor.

oposum iepure pisică macae

cimpanzeu om

Fig. 28 Encefalul la unele mamifere şi la om

Creierul antropinilor este însă mult mai evoluat. Între gestul maimuţei care îmbină
două beţe de bambus şi gestul de meşteşugar al zinzantropului este o deosebire esenţială.
Creierul de zinzantrop este mai mult decât un creier de maimuţă, chiar dacă este încă mic.
Trebuie să facem o diferenţiere de grad, nu de structură. La zinzantrop au apărut arii noi, pe
care nu le au maimuţele. Totul se petrece ca într-un dispozitiv electronic, căruia, profitând de
128
milioanele de combinaţii ale primei aparaturi, ar exista posibilitatea de a-i spori mijloacele de
lucru prin adăugarea unei aparaturi suplimentare.
Evantaiul cortical se deschide pornind de la scizura lui Rolando.
În ceea ce priveşte cortexul motor, acesta la început este format din aria 4. În faţa
acesteia este „împănată” o arie premotoare (6). Apoi se adaugă aria 8, cu o structură
intermediară între zona premotorie şi cea a lobilor frontali. Astfel se suprapune creier peste
creier, ajungând până la omul modern (Homo sapiens sapiens), care are toate păturile
nervoase posibile. Evoluţia se traduce, pe plan material, printr-un şir dublu de fenomene: pe
de o parte perfecţionarea cumulativă a structurilor cerebrale, iar pe de altă parte adaptarea
structurilor corporale potrivit unor reguli direct legate de echilibrul mecanic al acestui
mecanism care este fiinţa vie.
Omul reprezintă, cu siguranţă, un întreg, dar trupul său şi manifestările spirituale sunt
percepute dintotdeauna distinct.

3
6 4 1
7 2

a b
85°
70°
9 6 3
6 3 8 4 1 5
4 1 2
2

c d
90°
6
4 13 5
2

e
105° f

3
1 5
44 2 43 7
42 41

Fig. 29 Deschiderea evantaiului cortical la: a – pisică; b – Macacus;

c – cimpanzeu; d – Australopithecus; e – sinantrop; f – neandertalian;
g – om (după Leroi – Gourhan)

129
 Originea şi evoluţia cariotipului uman

Analizând comparativ omul cu maimuţele antropoide am constatat că acesta se

aseamănă organ cu organ cu maimuţele. Parcă nu avem nimic al nostru, nici un organ care să
fie tipic uman. Este ca şi cum evoluţia nu a mai putut realiza organe noi, de natură organică.
În ceea ce priveşte structura materialului genetic, situaţia este şi mai dezarmantă. În ceea ce
priveşte cantitatea de ADN se pare că este cam aceeaşi. Este adevărat că, privind numărul de
cromozomi apare o diferenţă: formula genetică a omului este 44 xy, iar cea a pongidelor 46 xy
(fig. 30). Dacă urmărim însă structura cromozomilor vom descoperi că, de fapt, doi
cromozomi de la maimuţe s-au contopit şi au dat naştere cromozomului II uman.

Fig. 30 Cariotipul uman

Analizând cromozomii de la maimuţe şi om Vincent Sarich şi Allen Wilson au

considerat că, pornind de la un ancestor comun, în urmă cu 30 milioane de ani, s-au desprins
două direcţii evolutive: una către maimuţele din Lumea Veche şi alta către Hilobatide,
Pongide şi Hominidae (fig. 31). Hilobatidele s-au desprins în urmă cu circa 10 milioane de
ani, iar Pongidele şi Hominidele au mers împreună. A urmat apoi separarea orangutanului, în
urmă cu circa 8 milioane de ani, iar separarea omului de gorilă şi de cimpanzeu ar fi cu mult
130
mai recentă, circa 5 milioane de ani. Faptul că a fost descoperit Orrorin tugenensis, un
australopitec fosil, care ar avea o vechime mai mare de 6 milioane de ani, ne face să credem
că despărţirea ar putea fi mai veche.

Gibon
Siamang

Orangutan
Om
Ancestor Cimpanzeu
comun Gorila

Maimuţe
din lumea
veche

Timp (milioane de ani)

Fig. 31 Cladograma evolutivă a omului şi a maimuţelor (după S. Jones and col.)

Dacă analizăm numărul de cromozomi şi la alte maimuţe, atunci vom constata că

acesta este deosebit de variabil: 42 la Papionini, între 48 şi 72 la Cercopithecini şi între 44 şi
48 la Colobini. Pongidele au 48 de cromozomi.
Vincent Sarich constată că ritmul modificării lor suferite de cromozomi este de trei
tipuri:
- lent, la Papionini (macac, babuini) şi la Callitrichidae;
- mediu, la Pongidae, Hominidae şi la Cebidae;
- rapid, la Hylobatidae, Cercopithecini şi la Aotinae.
În fig. 32 putem urmări atât variaţia numărului de cromozomi cât şi modificările mai
importante suferite de anumiţi cromozomi.

Om Cimpanzeu Gorila Orangutan Gibon Celobine Cercopitecini Papionini

2n=46 2n=48 2n=48 2n=48 2n=38-52 2n=44-48 2n=48-72 2n=42
Inversiune
IV, IX, XVII Inversiune VIII, X, XVIII Schimbare
Banda C Pierderea NOR din XIII, XIV, XVIII rapidă
Fuziuni 2 interstiţiale Banda C în XIV, XVI
Schimbare extensivă rapidă

Banda C în 1, 9, 16, Y VII Translocaţie V, XVII

Inversiune 4, 9, 17 Bandă terminală C
Pierderea NOR din 18 Inversiune XII
Pierderea Inversiune
Q NOR din III, IV, X, XII
XV
Pierderea NORs din 2, 9
Schimbare lină

Multiplicarea NORs
Două fuziuni 2n=48

Fuziune 2n=44

Ancestor
2n=42

Fig. 32 Arbore filogenetic al maimuţelor şi al omului, realizat în funcţie

de structura genomului (după S. Jones et col.)

131
 În ceea ce priveşte cromozomii pongidelor şi ai omului, lucrurile stau astfel: parcă
acelaşi material genetic ar fi aranjat în mod diferit prin inversiuni şi translocaţii fără a apare
elemente noi. În fig. 33 putem analiza structura unor cromozomi de la om şi de la pongide.
Astfel, cromozomul 12 este identic la om şi la orangutan, în timp ce la cimpanzeu şi la gorilă
prezintă o modificare în plus. Cromozomul 2 uman s-a format prin unirea cromozomilor 12 şi
13 de la cimpanzeu. De asemenea, prin translocaţia dintre cromozomii 14 şi 21 se formează
unul modificat. Comparând cromozomul 1 de la om şi de la cimpanzeu, constatăm o mică
modificare la cel uman, printr-un proces de translocaţie.

1 9 16 Y 6 14 20 13 19
Om Cimpanzeu

Fig. 33 Structura cromozomului la om şi la cimpanzei

(după S. Jones and col.)

Dutrillaux constata, în 1975, că între om şi pongine apar următoarele deosebiri în

ceea ce priveşte structura cromozomilor:
- faţă de Pan paniscus: - 6 inversii pericentrice;
- o inversiune paracentrică;
- o fusiune centrică;
- faţă de Pongo pygmaeus: - 7 inversii pericentrice;
- 3 inversii paracentrice;
- o modificare complexă;
- faţă de Gorilla gorilla: - 8 inversii pericentrice;
- o fusiune teleocentrică;
- o translocaţie.
Parcă vedem cum acelaşi material genetic a fost în fel şi chip combinat, dând naştere
la diferite specii. Şi mai avem pretenţii de a ne considera altceva decât fiinţele care populează
această planetă.

Direcţii evolutive în lumea Primatelor

Steve Jones, Robert Martin şi David Pilbeam, în Human Evolution (1992) pornesc
cu evoluţia Primatelor de la mamiferele insectivore arboricole, cum ar fi Purgatorius.
În urmă cu circa 60 milioane de ani au apărut mamiferele, care, la mijlocul
Paleocenului s-au diversificat în cinci familii: Microsyopidae, Picrodontidae, Paramomyidae,

132
 Carpolestidae şi Plesiadapidae. O altă direcţie evolutivă a condus către Dermoptera şi
Scadentia.
Diversificarea s-a realizat în funcţie de modul de nutriţie, ştiut fiind faptul că
insectivorele primitive aveau dinţii isodonţi. Astfel, putem constata o evidentă similaritate
între dentiţia unor forme arhaice de Primate din Paleocen, cum ar fi Plesiadapis tricuspidens
(fig. 34) şi unele forme de adapide, cum ar fi Notharctus (fig. 35).
Plesiadapis tricuspidens ar contura linia evolutivă care ar duce către Plesiadapidae.
Această specie a fost descoperită la Rheims în Franţa şi este primatul cel mai arhaic cunoscut.
Dintre primatele moderne cele mai primitive forme ar fi Teilhardina şi Cantius.
Acestea ar fi condus către două direcţii evolutive diferite: Teilhardina ar marca direcţia
evolutivă care, trecând prin Shoshonius ar fi condus către marea familie Omomyidae, din care
ar fi derivat linia evolutivă a Tarsienilor. Din familia Omomyidae se mai desprind două
direcţii evolutive oarbe, reprezentate prin Necrolemur şi Rooneyia. Deci, Tarsienii ar evolua
din Omomyidae, urmând o linie evolutivă independentă, care trece prin forme de tip
Afrotarsius.

Fig. 34 Plesiadapis tricuspidens

Cealaltă direcţie evolutivă, care s-ar desprinde prin forme de tip Cantius, ar conduce
către marea familie Adapidae. Din Cantius ar evolua Smilodectes şi Notharctus care constituie
două ramuri evolutive oarbe şi o altă direcţie, mai importantă, care conduce către Adapis şi
marea familie Adapidae.
Fără a putea fi precizată forma care ar fi condus către lemurieni, Steve Jones şi coll.
considera că din marea familie a Adapidelor s-au desprins, de la început, două direcţii
evolutive majore, care au condus către Lorisidae şi Lemuridae.
Dintotdeauna s-a ridicat problema dacă simienii descind din Tarsieni sau din
Lemurieni. De asemenea, se considera că între aceste două grupe ar fi legături filogenetice
directe. Iată că originea şi evoluţia lor pare a fi conturată. De unde provin simienii? Nu poate
încă fi făcută o legătură filogenetică directă cu una dintre aceste două grupe de Primate. Fără a
putea fi precizată o formă de origine, se considera că la mijlocul Eocenului s-ar fi desprins trei
linii evolutive independente (fig. 36). Una care ar fi condus la Apidium şi s-ar termina în fund
de sac, a doua, foarte importantă, care ar fi condus către maimuţele din Lumea Nouă şi a treia,
care ar fi condus către Aegyptopithecus. Linia evolutivă care conduce către maimuţele din
Lumea Nouă (infraordinul Platyrrhini) ar trece prin forme de tip Branisella. Din această linie
se desprind două specii mai importante, care direcţionează anumite sensuri în evoluţie,
Dolichocebus şi Cebupithecia.

133
 Plesiadapis Notharctus

Plesiadapiformes Prosimienii Simieni

Fig. 35 Comparaţia între plesiadapiformes, prosimieni şi simieni

(după S. Jones and col.)

Aegyptopithecus ar reprezenta o formă timpurie de Catarrhine. A fost descoperit în

Oligoceunul de la Fayum, din Egipt, de unde îi vine şi numele şi ar constitui un nod evolutiv
foarte important (fig. 37).
Din Aegyptopithecus, sau din forme asemănătoare lui, s-ar fi desprins linia evolutivă a
maimuţelor din Lumea Veche (Catarrhina). Această linie evolutivă este marcată de forme de
tip Prohylobates şi Victoriapithecus, iar o direcţie evolutivă separată conduce către
Mesopithecus.
Aegyptopithecus este considerat ca un nod filogenetic şi pentru marea familie
Dryopithecinae, în care sunt încadrate genurile Proconsul, Dryopithecus, Sivapithecus şi
Gigantopithecus, cu mare importanţă filogenetică.
De pe linia evolutivă care a condus de la Aegyptopithecus la Proconsul s-ar fi desprins
alte direcţii evolutive. Fără a putea preciza anumite forme şi momentele evoluţiei, putem
considera că o linie evolutivă conduce către Pliopithecus, o altă linie către gibonii actuali şi,
în sfârşit, o a treia linie evolutivă ar conduce către mult controversatul Oreopithecus bambolii.
Această linie evolutivă ar trece prin forma Nyanzapithecus.

134
 Tarsieni Maimuţă din Om Cimpanzeu Gorilă Orangutan Gibon Maimuţă din Loriside Lemuride
Lumea Veche Lumea Nouă
HOLOCEN
PLIOCEN
MIOCEN
OLIGOCEN

CATARHINE
TIMPURII

OMOMYIDAE ADAPIDAE
EOCEN

SCADENTIA DERMOPTERA

PRIMATE
TIMPURII

PRIMATE
ARHAICE
PALEOCEN

Milioane de ani
INSECTIVORE PRIMITIVE

Fig. 36 Arborele genealogic al Primatelor (după S. Jones)

135
 Fig. 37 Aegyptopithecus zeuxis (după S. Jones and col.)

Proconsul africanus are o semnificaţie evolutivă deosebită. Împreună cu speciile de

Dryopithecus au avut o răspândire foarte largă. Se considera că Proconsul ar reprezenta o
formă iniţială a familiei Dryopithecinae. Prezintă numeroase caractere de pongine, dar şi
unele caractere de specializare la nivelul membrelor inferioare. Nu prezintă un torus
supraorbitar puternic şi nici placa simiană la mandibulă, caracteristice maimuţelor actuale
(fig. 38). Dinţii au o structură mai simplă, deşi molarele superioare şi cele inferioare au relief
tipic pentru pongine.

Fig. 38 Craniul lui Proconsul africanus (după D. Johanson şi J. Shreew)

Proconsul ar reprezenta un nod filogenetic din care s-ar desprinde, pe de o parte linia
evolutivă care conduce către Pongo pygmaeus, iar pe de altă parte o linie evolutivă care ar
merge către gorilă, cimpanzeu şi om.
Sivapithecus era pus în ascendenţă directă către orangutan. Acum se considera că ar
constitui o direcţie evolutivă independentă, care s-ar fi desprins din linia evolutivă a
orangutanului.
Linia evolutivă a omului ar trece prin Kenyapithecus sau Ramapithecus.
136
 Semnificaţia evolutivă a lui Ramapithecus
Subfamilia Ramapithecinae
Ramapithecus punjabicus a fost descoperit în expediţia ştiinţifică organizată în 1933 în
regiunea dealurilor Siwalik din India. Lewis atribuie fragmentele de mandibulă şi de maxilar
superior cu patru dinţi lui Ramapithecus. Hrdlicka Ales îl aşează între pongine. Lewis susţine
însă că ar fi mai aproape de pragul umanităţii (fig. 39).

Fig. 39 Rhamapithecus punjabicus – craniul visceral

(după G. Vanderbrock)

Louis Leakey descoperă o serie de fragmente osoase în Miocenul de la Fort Ternan

din Kenya, pe care le atribuie lui Kenyapithecus wickeri.
E. Simons în 1961, apoi Simons şi Pilbeam în 1965 realizează din Ramapithecus şi
Kenyapithecus o singură specie, Ramapithecus punjabicus.
Interesant este faptul că această specie a avut largă răspândire în Lumea Veche:
Kenya, India şi China.
Ramapithecus ar fi realizat o poziţie verticală şi un mers biped (fig. 40). Între
caracterele mai importante menţionăm: arcul dentar paraboloid şi fără diastemă ca la om;
cerul gurii destul de adânc; prognatismul este destul de atenuat; mandibula gracilă; incisivii
reduşi, de asemenea şi caninii, iar premolara 1 inferioară bicuspidă, nu de tip sectorial ca la
antropomorfe.

Fig. 40 Rhamapithecus punjabicus (după F. Clark Howel)

137
 Faptul că alături de unele resturi osoase au fost descoperite şi oase sparte provenind de
la anumite animale, îi determină pe unii antropologi să considere că se servea de pietre pentru
a sparge oasele şi scoicile.
Ramapithecus ar fi trăit între 14 şi 7 milioane de ani în urmă. Este considerată o specie
premergătoare umanităţii.
Între Ramapithecus şi primele forme umane se deschide un gol considerabil. Acest gol
era şi mai mare atunci când australopitecii nu erau consideraţi forme umanoide. Din perioada
în care s-au acumulat tot mai multe date privitoare la faptul că aceştia erau constructori de
unelte s-a pus tot mai accentuat problema poziţiei lor în arborele filogenetic în ascensiune
directă către om.

Australopitecii şi semnificaţia lor evolutivă

Subfamilia Australopithecinae
În această subfamilie sunt incluse aşa-numitele maimuţe din sud, cum au fost ele
numite la descoperirea lui Australopithecus africanus în 1924.
Paleontologul Dart a descoperit în 1924, în Africa de Sud, aproape de Taung, într-o
breccie de umplutură a unei peşteri, o calotă craniană cu un mulaj endocranian bine păstrat.
Raymond Dart atribuie resturile fosile găsite lui Australopithecus africanus. Acesta va fi
numit „Copilul de la Taung” deoarece se consideră că este vorba de calota craniană a unui
copil (fig. 41).

Fig. 41 Copilul din Taung – Australopithecus africanus

Mulţi antropologi au privit cu neîncredere descoperirea. Este vorba de o neîncredere

pentru faptul că era considerată o formă preumană. Abel şi Keith au considerat că ar fi vorba
de un cimpanzeu.
Gregory şi Elliot-Smith studiind mulajul endocranian atrag atenţia asupra faptului că
această formă era purtătorul unui creier deosebit de al cimpanzeului.
Datele fosile se acumulează treptat:
Robert Broom descoperă în 1938, în peştera din Sterkfontein, de lângă Pretoria, unele
resturi fosile pe care le atribuie lui Plesianthropus transvalensis.
Tot Broom atribuie resturile osoase găsite la Kromdraai lui Paranthropus robustus.
Cutia craniană pe lângă faptul că are o structură mai robustă are şi o carenă occipitală foarte
puternică, ceea ce probează că este vorba, într-adevăr, de o formă robustă.

138
 Resturile fosile descoperite la Swartkrans, într-o grotă de lângă Johanesburg, din
Africa sunt atribuite de Robert Broom lui Paranthropus crassidens. Este vorba tot de o
formă robustă. Craniul are capacitatea craniană de 650 cc, faţa joasă, aplatizată, cu maxilarul
puternic proiectat înainte. Creasta sagitală de pe craniu puternică, asemănătoare cu cea de la
Paranthropus robustus. Înălţimea corpului de circa 150 cm (fig. 42).

Fig. 42 Australopithecus robustus (după F. Clark Howel)

O altă formă de australopitec cu creasta sagitală puternică este Australopithecus

prometheus, găsit în grota de la Makapansgat din Transvalul de Nord. A fost numit astfel
deoarece resturile osoase erau însoţite de urme de foc.
Remarcabilă este descoperirea la 17 iulie 1959, în trecătoarea Olduvay, din Tanganica,
a unui australopitec mult mai evoluat, de talie aproape omenească. Au fost găsite resturile
osoase ale unui adolescent (molarul de „minte” nu era apărut). Resturile osoase asociate cu o
industrie litică aparţinând culturii de prund au fost atribuite lui Zinjanthropus boisei (fig. 43).
În România, C.S. Nicolăescu-Plopşor şi Dardu Nicolăescu-Plopşor, descoperă în
1962 resturile osoase ale unei forme de australopiteci, în golful fostului lac Getic, la
Bugiuleşti (Vâlcea), pe care le atribuie lui Australopithecus oltenensis.
Cea mai remarcabilă descoperirea avea însă să fie făcută de Donald C. Johanson,
Yves Coppens şi M. Taieb în perioada 1973-1977. Ei au descoperit o formă foarte primitivă
de australopitec, evident superior ramapitecului, în Depresiunea Afar, lângă localitatea Hadar,
pe cursul mijlociu al râului Awash din Etiopia. La început resturile fosile au fost atribuite lui
Australopithecus arhaicus. Dacă în 1973 a fost găsit doar un genunchi asemănător cu cel de
om, care proba mersul biped, în 1974, tot la Hadar, Johanson şi Taieb au descoperit un
schelet de femeie adultă, pe care au denumit-o „Lucy”, după cântecul formaţiei Beatles „Lucy
in the Sky With Diamonds”. Aceste resturi fosile au clarificat poziţia lui Lucy, resturile fosile
fiind atribuite lui Australopithecus afarensis. Vechimea lui Lucy este de aproape 3 milioane
de ani.
Dacă poziţia australopitecilor în explicarea arborelui genealogic al speciei umane era
scoasă în afară, după descoperirea lui Australopithecus afarensis toate încercările de rezolvare
ale filogenezei umane porneau de la A. afarensis (fig. 44).
Se părea încheiată seria descoperirii de australopiteci, însă au început să se acumuleze
date noi.

139
 Expediţia organizată în 1982 de Muzeul Naţional din Kenya în bazinul de nord al
lacului Turkana, au condus la descoperirea unor resturi de hominide cu mult mai vechi, de
circa 4 milioane de ani, care au fost atribuite lui Australopithecus anamensis.

Fig. 43 Australopithecus boisei Fig. 44 Australopithecus afarensis, reconstituire

(„Lucy”) (după Johanson şi J. Shreeve)

O echipă de antropologi condusă de Tim White a descoperit la Aramis, în Etiopia,

resturi fosile aparţinând mai multor indivizi, vechi de 4,4 milioane de ani, care au fost
atribuite lui Australopithecus ramidus. Este o formă mult mai apropiată de maimuţe decât
Australopithecus afarensis.
Michel Brunet, împreună cu echipa de antropologi descoperă în 1995, în Ciad,
resturile fosile ale unor australopiteci care au fost atribuite lui Australopithecus bahrelghazali
(Bahr el Ghazal – la riviera gazelelor, în jurul localităţii Koro Toro).
Yohanores Haile-Selassie a descoperit în 1997, la Alayla, unele resturi osoase vechi
de 5,8-5,6 milioane de ani pe care le atribuie lui Ardipithecus ramidus kadabba. Astfel,
Ardipithecus ramidus este împărţit în două subspecii: Ardipithecus ramidus ramidus şi
Ardipithecus ramidus kadabba.
O expediţie cu antropologi din Franţa şi Kenya descoperă în 2000 resturile unei fiinţe
humanoide mai vechi de 6 milioane de ani, pe care o numesc Orrorin tugenensis sau
Millenium man.
Deci, rădăcinile formelor umane au fost împinse cu circa 6 milioane de ani în urmă. În
fig. 45 am putea urmări un arbore genealogical artropinelor care cuprinde şi formele
descoperite în ultima vreme.
Brigitte Senut încearcă, de asemenea, să schiţeze un arbore genealogic al filiaţiei
umane (fig. 46).

140
7 milioane 6 milioane 5 milioane 4 milioane
ani în urmă ani în urmă ani în urmă ani în urmă

3 milioane 2 milioane 1 milion Present

ani în urmă ani în urmă ani în urmă

Fig. 45 Arbore genealogic al antropinilor (după Lemonick D. Michael

Dorfman Andrea)

Fig. 46 Arbore genealogic al Australopitecinelor (după Brigitte Senut)

141
 Arheantropii şi semnificaţia lor evolutivă

J.B. Lamarck a lansat ipoteza descinderii omului din maimuţe (din maimuţele
quadrumane) prin coborârea din copac, ridicarea pe două picioare, eliberarea mâinilor şi
lărgirea orizontului. Charles Darwin avea însă să fundamenteze cu adevărat teoria
descinderii omului din maimuţe antropomorfe. El a urmărit unele aspecte interesante legate de
exprimarea emoţiilor la om şi animale şi a considerat că inteligenţa umană îşi are rădăcinile în
inteligenţa animală.
Ernst Haeckel a acceptat ideile lui Darwin şi a căutat să-şi imagineze o formă de
tranziţie între maimuţă şi om. Concepe astfel, în 1868, planul de structură al unei forme
ipotetice de tranziţie între maimuţă şi om, pe care o numeşte Pitecanthropus erectus (pitec –
maimuţă; anthropus – om). Mai mult decât atât, dă unele precizări privind perioada geologică
în care ar fi trăit şi regiunea geografică în care şi-ar fi desfăşurat existenţa.
Ideile lui Ernst Haeckel au înfierbântat minţile antropologilor. Aşa se face că, în
1891, elevul lui Haeckel, Eugen Dubois, crezând în afirmaţiile profesorului său, merge în
Asia de Sud-Est, în insula Djava şi descoperă, în depozitele geologice de la Trinil, de pe
malurile râului Solo, la poalele vulcanului Lawu-Kukusan, o calotă craniană, o mandibulă, un
femur stâng şi mai multe fragmente de femur drept, care se încadrau perfect în descrierea
făcută de Ernst Haeckel pentru Pitecanthropus erectus (fig. 47). Îl descoperă practic pe
Pitecanthropus erectus, care ar fi avut o vârstă de circa 500.000 de ani.

Fig. 47 Homo erectus (după F. Clark Howel)

Descoperirea lui E. Dubois a entuziasmat lumea ştiinţifică.

La Trinil s-au mai descoperit apoi şi alte resturi umane (pitecantropii I, II şi III), iar la
Djetis, lângă localitatea Modjokerto, au fost găsite resturile fosile ale unui copil care a fost
atribuit lui Pitecanthropus modjokertensis.
Pe malurile râului Solo, s-au găsit unele resturi fosile care au fost atribuite lui Homo
solensis. Nu departe de aceste resturi au fost găsite, la Ngandong alte oseminte de arheantropi,
care au fost atribuite lui Homo ngandongensis.

142
 Descoperirile din Asia de Sud-Est sunt impresionante, dacă ne gândim că şi în China
au fost găsite resturi de arheantropi, care au unele particularităţi caracteristice.
În perioada 1921-1939 cercetările de antropologie au scos la iveală o serie de oseminte
care au fost analizate de către Davidson Black, W.C. Pei şi Teilhard de Chardin şi au fost
atribuite lui Sinanthropus pekinensis. Se deosebeşte de speciile menţionate anterior având
bosele frontale şi torusul supraorbitar mai accentuate, craniul mai masiv, iar orbitele profunde.
Capacitatea craniană cuprinsă între 800 şi 1300 cc. (fig. 48).

Fig. 48 Craniul lui Homo erectus pekinensis

(după G. Vanderbrock)

În regiunea Lantian din provincia Shen Si din China, au fost descoperite, după cel de-
al doilea război mondial, mai multe resturi osoase umane, care au fost cercetate de către
Weidenreich şi atribuite lui Sinanthropus lantianensis.
Se crease impresia că Asia de Sud-Est ar fi scena apariţiei omului, de unde s-ar fi
răspândit în întreaga Lume Veche.
Iată însă că în Africa, în perioada 1954-1955 au fost descoperite la Ternifine, aproape
de Palieko, pe coasta Algeriei, mai multe resturi osoase ale unor forme umane (5 mandibule,
un parietal şi numeroşi dinţi) care au fost atribuite de Camile de Arambourg şi R.
Hoffstetter lui Atlanthropus mauritanicus.
În perioada 1949-1951 s-au găsit două fragmente de mandibulă şi un fragment de
masiv facial, în Africa de Sud, la Swartkrans, care au fost atribuite de către Broom şi
Robinson lui Telanthropus capensis.
În Africa Orientală au fost realizate descoperiri senzaţionale în ceea ce priveşte
filogeneza omului. La Koobi Fora, în nordul Kenyei, la vest de Lacul Turkana, intrat definitiv
în istoria antropologiei, au fost găsite resturi de Homo erectus. Aceştea au fost notate cu
KNM-ER 1470 şi 1813. Capacitatea craniană fiind de 800 şi respectiv 900 cc.
În 1960 au fost descoperite, la Olduvai, resturi osoase de circa 1,2 milioane de ani.
Craniul robust, care a fost găsit şi notat OH 9 are capacitatea craniană de 1050 cc.
Resturi de Homo erectus au fost găsite pe un larg areal în Africa: la Baringa (Kenya),
la Ternifine (Algeria), la Slaé şi la Thomas Quarries (Maroc), la Melka şi Boda (Etiopia),
precum şi în Africa de Sud.
Cea mai senzaţională descoperirea a fost făcută în 1960 de L.B.S. Leakey şi
Jonathan Leakey, nu departe de locul unde a fost descoperit zinzantropul. Resturile fosile au
fost cercetate de L. Leakey, Philip Tobias şi John Napier şi au fost atribuite lui Homo
habilis („omul îndemânatic”).
Homo habilis ar fi avut vârsta de 1,8 milioane de ani, iar capacitatea craniană de 750
cc. A luat locul lui Homo erectus ca importanţă în ceea ce priveşte filogeneza omului, fiind un

143
înaintaş al lui Pitecanthropus erectus. A fost considerată veriga de legătură dintre
australopiteci şi Homo erectus. Este superior lui Australopithecus boisei, deşi a fost găsit la
acelaşi nivel (fig. 49). Erau contemporani. Bolta cutiei craniene este mai înaltă, fruntea ceva
mai bombată, faţa înaltă şi mai puţin prognată (fig. 50).
Homo habilis a fost găsit într-o asociaţie cu o cultură de prund ce aparţine tipului
„peblle culture”.
În Europa au fost descoperite în 1907, la Mauer, lângă Heidelberg, într-o carieră de
nisip din valea râului Elgenz, de către Schoetensack, resturile fosile ale unei forme umane
care au fost atribuite lui Homo heidelbergensis (Omul de Heidelberg sau Omul de Mauer).
În 1965, lângă Budapesta, la Vertesszóllós au fost găsite unele resturi umane (scoica
unui occipital şi dinţi de copil) care au fost studiate de antropologul A. Thoma şi considerate
ca aparţinând lui Homo palaeohungaricus.

Fig. 49 Homo habilis

Fig. 50 Homo habilis (craniu)

144
 Pentru a face ordine în lumea arhantropilor, în cadrul Congresului de Antropologie şi
Etnologie de la Moscova, din 1968, s-a hotărât ca toate formele de arheantropi să fie
considerate ca aparţinând speciei Homo erectus, cu diferite subspecii şi anume:
Pitecanthropus erectus devine Homo erectus erectus şi la fel şi celelalte forme umane:
Homo erectus modjokertensis
Homo erectus solensis
Homo erectus ngandongensis
Homo erectus pekinensis
Homo erectus lantianensis
Homo erectus mauritanicus
Homo erectus capensis
Homo erectus leakey
Homo erectus heidelbergensis
Homo erectus palaeohungaricus.
Şi lucrurile nu se opresc aici. Descoperiri recente dau la iveală noi forme umane
aparţinând arhantropilor, care sunt mult mai vechi şi care prezintă importanţă deosebită în
descifrarea arborelui filogenetic al omului modern. Descoperim astfel un arbore filogenetic al
arhantropilor deosebit de stufos. Subspecii multiple care au populat Lumea Veche, trăind
laolaltă cu diferite specii de australopiteci şi chiar paleantropi.
Între formele noi de arhantropi menţionăm pe Homo ergaster, care este anterioară lui
Homo erectus erectus.
Homo rudolfensis şi Homo antecesor ar fi, de asemenea, forme umane mai primitive,
cu semnificaţie evolutivă.
Hans Winert pune în evidenţă pe Praeanthropus africanus, descoperit în 1950 la
Garusi (Laetoli). Şi mai recent se pune în discuţie Homo damnisi sau Homo erectus damnisi,
care a fost descoperit în localitatea Damnisi în Georgia şi pe care Ian Tattersal îl pune în
discuţie în filogeneza umană, sau cel puţin în primul exod al formelor umane, care ar fi fost
efectuat de Homo ergaster.
Lucrurile aici sunt puţin mai neclare, deoarece apar genuri şi specii noi, care nu sunt
puse în analiză direcţia cu Homo erectus. Sunt şi aceste forme subspecii ale lui Homo erectus?
Nu ştim încă.

Caracteristicile arheantropilor
- staţiune verticală şi mersul biped;
Craniul: neurocraniul este lung şi îngust, de înălţime mică (platicefal). Lărgimea
maximă a cutiei craniene se găseşte aproape de baza sa, în regiunea temporală ca la pongine
(fig 51).

Fig. 51 Craniul de Homo erectus provenit de la lacul Turkana

(după B. Latteur)
145
 - fruntea este formată, dar îngustă şi teşită;
- bureletul supraorbitar puternic şi continuu;
- occipitalul este aplatizat şi angulat, formând o proeminenţă (şinion); este format şi
un burelet occipital;
- scoica temporalului este joasă şi prezintă un aspect general simian;
- parietalele sunt mai puţin întinse şi mai aplatizate decât la om;
- apofizele mastoide au o dezvoltare variabilă;
- poziţia foramenului occipital este centrală, ca la omul modern.
Masivul facial: puţin cunoscut
- Orbitele sunt joase; oasele nazale largi şi mai scurte ca la om;
- maxilarele superioare sunt proiectate înainte; masivul facial este prognat; lipseşte
fosa canină;
- malarele au aspect umanoid;
Mandibula: voluminoasă şi masivă.
- regiunea simfizară este uşor teşită şi lipsită de menton;
- ramul vertical este voluminos, cu apofiza coronoidă puternică, mai înaltă decât
condilul;
- arcada dentară are o formă paraboloidă, ca la omul modern, însă mai alungită;
- dinţi de tip uman, însă mai mari.
Membrele superioare:
- clavicula de tip uman;
- oasele mâinii au caractere arhaice şi de tip uman;
- trapezul are o articulaţie de tip şeiform cu metacarpianul I;
- falangele distale şi partea distală a falangei proximale a degetului mare de tip uman;
- falangele proximale şi cele mijlocii sunt de tip arhaic.
Membrele inferioare:
- de tip predominant uman;
- caracterul mai evoluat al piciorului decât al mâinii, ceea ce înseamnă că poziţia
verticală şi mersul biped au dominat în raport cu exerciţiul mâinii.
Encefalul:
- volumul encefalului: - Homo erectus habilis 680 cm3;
- Homo erectus leakey 1000 cm3;
- Homo erectus erectus 775-900 cm3 - media 860 cm3;
- Homo erectus pekinensis 915-1225 cm3 - media 1050 cm3;
- Homo erectus palaeohungaricus 1400 cm3.
- mulajul endocranian probează multe caractere arhaice şi unele de evoluţie;
- buzele scizurii lui Sylvius nu acoperă complet insula lui Reil;
- lobii parietal şi temporal slab dezvoltaţi;
- circumvoluţia frontală inferioară pare a fi de două ori mai mică decât la omul actual.
Circumvoluţiile sunt mai simple.

146
 Paleantropii şi problema poziţiei lor în filogeneza umană

Cea mai veche fosilă din seria filogenetică a omului a fost descoperită în 1856, în
grota Feldhofer din valea Neanderthal, situată între Elberfeld şi Düsseldorf. Resturile osoase
au fost descoperite de Fühlrot şi analizate de Schaaffhausen. Capacitatea craniană a acestei
forme umane era destul de mare, fruntea teşită, iar bolta craniană aplatizată.
Schaaffhausen susţinut de Huxley considera că este o formă umană. R. Wirchow îşi
dădea cu părerea că ar fi vorba de un idiot sau de un individ malformat patologic.
Descoperirea n-a fost luată prea mult în seamă. Se pare că Darwin nici n-a auzit de ea
când a scris Descendenţa omului.
Totuşi, în 1864 geologul Busk a prezentat, la un congres, un craniu uman descoperit la
Gibraltar în 1848, care se asemăna cu cel din Neanderthal. Antropologul King îl consideră ca
aparţinând unei forme umane pe care o numeşte Homo neanderthalensis. Nu a fost singura
denumire atribuită acestor forme umane, au fost folosite şi alte nomenclaturi: Homo incipiens,
Homo primigenuis, Homo europaeus, şi Homo musteriensis, deoarece era însoţit de o
industrie litică de tip musterian, însă a rămas până la urmă denumirea de Homo
neanderthalensis.
Descoperirile au scos la iveală resturi fosile multiple aparţinând unor oameni de tip
neandertal, răspândite pe un larg areal geografic. Numărul mare de forme umane descoperite a
determinat pe antropologi să facă o clasificare a lor, cu atât cu cât apar evidente diferenţieri în
ceea ce priveşte gradul de evoluţie.
Deosebim astfel mai multe grupe:

1. Preneandertalienii sau presapiensii timpurii

Omul de Steinheim, descoperit în apropiere de Steinheim an-der-Meerr, lângă

Stuttgart. Torusul supraorbitar foarte puternic, fruntea bine dezvoltată, însă craniul de tip
platicefal. Occipitalul nu are nici şimion, nici burelet occipital, iar capacitatea craniană de
1070 cc.
Pare a fi o formă intermediară, despărţită din trunchiul comun care ar conduce către
oamenii actuali.
Omul de Ehringsdorf
A fost descoperit în 1914 în cariera de la Ehringsdorf, situată între Weimar şi
Taubach.
Se caracterizează prin torusul supraorbitar foarte puternic, însă fruntea este dreaptă.
Apofiza mentoidă este puternică, iar capacitatea craniană este de 1450 cc.
Le Gros Clark apreciază că este o formă mult apropiată de omul modern.
Omul de la Saccopastore
A fost descoperit în 1929 la Saccopastore în Italia. Au mai fost descoperite în 1935
două cranii. Capacitatea craniană este de 1200 cc.
Este considerată o formă umană situată pe linia evolutivă care ar conduce către omul
modern.
Omul de la Krapina
A fost descoperit în Croaţia, la Krapina, lângă Zagreb. Au fost descoperite 20 de
schelete asociate cu oseminte faunistice din interglacialul Riss-Würm.
Au mai fost găsite forme neandertaliene şi la Veliko-Pecina şi la Sandalja.
Îmbină caractere combinate de preneandertalieni şi de neandertalieni clasici.

147
 2. Neandertalienii propriu-zişi sau clasici

Aici încadrăm, în primul rând omul de Neanderthal dar şi multiple alte forme.
Omul de la Cova Negra, descoperit în 1926 în Gibraltar.
Omul de la Spy
Descoperit în 1886 în Belgia, la Spy, provincia Namur, de către M. Lohest şi M. de
Puydt. Resturile osoase erau însoţite de o industrie de tip musterian de tip Quina.
Are unele caracteristici ale omului modern.
Omul de la Quina
Descoperit în 1911 de către Martin Henri, în localitatea Quina. La început a fost
descoperit un craniu al unui copil de 8 ani, apoi încă unele resturi osoase de la 18 indivizi.
Omul de la Chapelle-aux-Saints
A fost descoperit în 1908 în peştera de lângă satul Chapelle-aux-Saints, de către J.
Bonyssonie şi L. Bardon. Scheletul aparţine unui bărbat de 50-55 de ani, cu craniul
dolichocefal. Capacitatea craniană de 1600 cc.
Omul de la Ferassie
Descoperit sub o stâncă de lângă localitatea La Ferassie, în 1909. Au mai fost găsite
scheletele a patru copii şi al unei femei, care au fost studiate de M. Boule.
Prezintă multe caracteristici ale omului modern.

3. Neandertalienii arhaici din emisfera sudică

Omul de la Broken-Hill
În Rodesia, în 1929 au fost descoperite mai multe resturi osoase într-o mină de
minereu de zinc. Craniul prezintă unele caractere primitive: bureletul orbitar masiv şi o
depresiune supraangulară ce scurtează o întrerupere, fruntea puternic teşită şi cu un burelet
sagital, iar regiunea occipitală cu un burelet (fig. 52).
În schimb temporalul are scoica înaltă şi apofiza mastoidă puternică. Capacitatea
craniană de 1200 cc.

Fig. 52 Craniul omului de la Broken-Hill (după G. Vanderbrock)

Omul de la Saldanha
Descoperit în perioada 1953-1955 la Saldanha Bay, în Africa de Sud. Capacitatea
craniană 1200 cc. Se aseamănă cu omul de la Broken-Hill. Resturile fosile au fost însoţite de
o industrie litică de tip acheulean.
148
 Omul de la Florisbad
Descoperit în Africa de Sud, la Flosibad. Resturile osoase datează din pleistocenul
superior şi sunt însoţite de o industrie litică de tip acheulean.

4. Neandertalienii progresivi

Aici sunt încadrate forme de neandertalieni descoperiţi în Irak, Libia şi Israel. Datează
din timpul glaciaţiei Würm şi sunt însoţite de o cultură levalloiso-mousteriană.
Omul de la Skhül
Descoperit în perioada 1929-1935 în grota Mugaret-et-Skhül, din muntele Carmel din
Israel.
Craniul se apropie de al omului modern: arcadele sprâncenelor şi partea de jos a feţei
sunt largi faţă de omul modern, dar mai reduse ca la neandertalienii clasici, capacitatea
craniană în jur de 1518 cc.
Omul de la Qafzeh
Descoperit în peştera Djebel Qafzeh, în apropiere de Nazaret-Israel. Au fost găsite
scheletele a 11 indivizi, însoţite de un utilaj litic musterian şi o faună fosilă de cai, rinoceri,
boi sălbatici, gazele etc.
Unii antropologi consideră că ar fi o formă de trecere către omul modern.
Prognatismul este redus considerabil, fruntea şi bolta cutiei craniene sunt ridicate, occipitalul
rotunjit, frecventa apariţie a mentonului. Talia este destul de mare, 179-180 cm.
Dobzhanski, Thoma, von Koenigswald consideră că ar putea fi hibrizi între
neandertalieni şi omul modern, iar A. Keith şi McCown cred că ar fi o linie de neandertalieni
care ar marca direcţia către omul modern.

Caracterizarea neandertalienilor

Portretul omului de Neanderthal este clasic: craniul turtit şi lat, fruntea joasă,
bureleţii orbitari enormi, ce domină orbitele mari într-o faţă masivă, fără pomeţi accentuaţi, cu
buze foarte înalte şi barba teşită.
Corpul masiv, pentru aplecat înainte, statura medie de 155 cm (fig. 53). Craniul
alungit şi robust, cu o capacitate craniană cuprinsă între 1300-1600 cm3. Occipitalul are forma
de coc (şimion). Baza neurocraniului este mai puţin frântă ca la omul modern.
Masivul facial voluminos şi prognat; lipsesc fosele canine, iar arcadele zigomatice,
sunt depărtate de neurocraniu (fig. 54). Oasele nazale formează o carenă foarte proeminentă.
Mandibula este masivă; simfiza are un profil vertical sau uşor turtit înapoi; se poate observa şi
schiţă de menton. Ramul vertical este puternic şi prezintă un condil cu aspect simian.
Arcadele dentare au forma paraboloidă.
Coloana vertebrală şi membrele au unele elemente arhaice:
- picioarele sunt ceva mai scurte şi prezintă o flexiune a genunchiului;
- femurele sunt mai arcuite decât la omul modern şi au şi al treilea trochanter, în raport
cu o mai puternică dezvoltare a muşchiului fesier;
- tibia este scurtă şi masivă;
- peroneul este mai puternic decât la omul actual;
- membrul superior are humerusul scurt şi robust, radiusul mai curbat, iar cubitusul cu
un olecran puternic;
- mâna cu o structură asemănătoare cu a omului actual; falangele şi metacarpienele
sunt mai scurte şi joase; degetul mare mai scurt;

149
 .

Fig. 53 Homo sapiens neanderthalensis

Fig. 54 Homo sapiens neanderthalensis - craniul de la Chapelle-aux-Saints

(după G. Vanderbrock)

- coloana vertebrală are curburile cervicală şi lombară mai puţin accentuate.

Encefalul este deja de tip uman. Lobul frontal formează un mic cioc, iar partea
superioară a emisferelor este mai puţin înaltă. Cerebelul are un vermis mai dezvoltat.
Existenţa asimetriei în dezvoltarea celor două emisfere cerebrale reprezintă un caracter prin
excelenţă uman.
Problema paleontologică cea mai importantă rămâne în consecinţă cea a eliberării
frunţii la Homo sapiens, eliberare corelată cu modificări profunde ale feţei în cursul căreia
apar fruntea, pomeţii şi bărbia.

150
 Urmărind evoluţia putem sesiza retragerea treptată a masivului facial în raport cu cutia
craniană. Procesul are loc ca şi cum, pornind de la orbite, faţa s-ar îngusta şi s-ar situa treptat
dedesubtul unei cutii craniene care o surplombează din ce în ce mai accentuat.
Această diminuare a prognatismului absolut se reflectă direct în construcţia structurii
faciale, al cărui punct de vârf se află la zinzantrop în plin masiv orbitar, la omul de Broken-
Hill în punctul de legătură dintre orbite şi frunte, iar la omul actual în spatele frunţii.
Evoluţia facială de la paleantropi la omul actual s-ar putea traduce printr-o reducere
constantă a bazei danturii anterioare, începută odată cu australantropii.
Consecinţele acestei regresiuni sunt ilustrate prin cele trei modificări mai importante
care caracterizează faţa lui Homo sapiens:
1. - structura osoasă ce uneşte dinţii anteriori şi viziera supraorbitară se îngustează
treptat, iar torusul supraorbitar tinde să dispară;
2. - regiunea bărbiei suferă o transformare importantă ce duce la apariţia apofizei
mentoniene;
3. - primul molar devine baza celui mai important pilon de susţinere a feţei, iar oasele
molare conduc la principalele linii de forţă îndărătul torusului supraorbitar, astfel încât
pomeţii omului actual reprezintă o conformaţie diferită de paleantropi.
Trebuie să subliniem faptul că la aborigenii din Australia acest proces nu este încă pe
deplin realizat.
Ceea ce este şi mai interesant de arătat este faptul că la unele rase umane actuale
creierul nu ocupă în întregime spaţiul lăsat disponibil de evoluţia facială.
Paleantropii reprezintă ultima fază atestată a unui creier omenesc în care teritoriile
prefrontale au încă un volum restrâns. Capacitatea lor cerebrală se dovedeşte totuşi a fi
echivalentă sau superioară mediei omului din zilele noastre. Mai puţin îngustimea zonelor
prefrontale, creierul omului de Neanderthal corespundea destul de bine creierului nostru prin
dotarea sa în celule, cu deosebire în ceea ce priveşte cortexul mijlociu.
Paleantropii au fost clasificaţi în mai multe moduri. Prezentăm, în cele ce urmează o
clasificaţie mai actuală.

Problema presapiensului

Problema cea mai importantă este însă dacă paleantropii sunt în ascensiune directă
către om. Cei mai mulţi dintre ei au fost contemporani cu omul modern, dar s-au pierdut în
urmă cu 20-40.000 de ani.
S-au transformat oare unele linii de neandertalieni în oameni moderni? Cele mai multe
păreri nu sunt de acord cu această ipoteză şi considera că, de fapt, omul modern şi
neandertalienii au provenit dintr-o formă primitivă comună. Se pune problema aşa-numitului
presapiens.
H. de Lumley considera că ar fi două categorii de neandertalieni, sau mai bine-zis că
ar fi două linii evolutive care ar fi putut conduce în evoluţie la formele diferite:
- una ar trece prin omul de la Lazaret şi omul de la La Chaise;
- a doua ar trece prin omul de la Swanscombe, omul de la Fontechevade şi omul de la
Cova Negra.
Omul de la Lazaret a fost descoperit în perioada 1950-1967. Resturile fosile au fost
însoţite de o faună bogată caracteristică glaciarului Riss III (în urmă cu circa 130.000 de ani).
Pare a fi o formă mai puţin evoluată decât omul de la Cova Negra.
Omul de la Swanscombe, a fost descoperit nu departe de Londra, la sud de estuarul
Tamisa, în perioada 1935-1938. Resturile umane au fost însoţite de o industrie litică de tip

151
acheulean III. Capacitatea craniană avea 1325 cc, iar mulajul endocranian prezintă
circumvoluţii asemănătoare cu ale omului modern.
Omul de la Fontechevade a fost descoperit în 1947 într-un adăpost de la Tardoire,
lângă Montbron. Resturile osoase erau însoţite de o industrie litică şi de o faună ce
corespunde interglaciarului Riss-Würm. Fruntea este dreaptă, fără burelet supraorbitar, iar
capacitatea craniană de 1400 cc. Se aseamănă mult cu omul modern. C. Henri Martin
apreciază că este o formă de presapiens şi că este angajat pe calea neandertalizării.
Lumley crede că, pornind de la Homo erectus se ajunge la omul de Swanscombe şi de
aici la omul de Fontechevade, trecând apoi prin omul de la Cova Negra spre omul modern.
B. Vandermersch respinge ideea existenţei a două tipuri de neandertalieni cu evoluţie
diferită.
Problema este însă mult mai complicată. Antropologii moderni se întreabă dacă omul
de neandertal este un Homo sapiens neanderthalensis, sau este vorba chiar de o specie
separată, Homo neanderthalensis.
S. Paäbo, de la Universitatea din Munich, a analizat fragmente de ADN mitocondrial
de la o formă de neanderthal veche de 30.000 de ani şi l-a analizat comparativ cu ADN-ul
mitocondrial propriu unor oameni moderni. A realizat un arbore genealogic prin care caută să
probeze că, de fapt, omul de neandertal este o specie separată (fig. 55) Homo
neanderthalensis.

Neandertali

Africani
non-
africani

1 African

1 African (american)

4 Africani

Fig. 55 Cladograma realizată pe baza distanţei genetice ne probează chiar că

neandertalienii sunt net separaţi de oameni, pe de o parte, iar pe de altă parte că
originea omului modern se găseşte în Africa (după V. Barriel)

152
 Neantropii şi semnificaţia lor evolutivă

Prima descoperire a lui Homo sapiens fosilis a fost făcută în 1868, de către L. Lartet,
la Cro-Magnon, sub o stâncă. Au fost găsite schelete (de adulţi, copii şi un fetus). „Bătrânul
Cro-Magnon I a fost cercetat de renumitul anatomist şi antropolog P. Broca. Modelul
prezentat a devenit prototipul omului de Cro-Magnon, adică a omului modern (fig. 56).

Fig. 56 Homo sapiens fosilis – omul de Cro Magnon

Caracteristicile omului de Cro-Magnon:

- înălţimea mare, în jur de 1,8 m;
- capacitatea craniană peste 1500 cc;
- fruntea înaltă şi lungă, chiar boltită;
- torusul supraorbitar şi şimionul au dispărut;
- orbitele sunt mari, dreptunghiulare şi joase;
- carena nazală proeminentă;
- mandibula este robustă şi prezintă apofiză mentoidă (fig. 57).
Descoperirile s-au înmulţit, iar arealul geografic a crescut considerabil în timp. Ceea
ce este interesant de remarcat este faptul că, de la început se observă diferenţierea marilor
rase. Aceasta probează că specia Homo sapiens sapiens este o specie unitară şi că
diferenţierile rasiale au apărut în funcţie de factorii geoclimatici şi de fondul de gene.

153
 Fig. 57 Omul de Cro-Magnon (după B. Latteur)

Între formele descoperite menţionăm:

Omul de Brno
Prima descoperire a fost făcută la Brno în 1985, apoi au fost găsite resturile fosile ale
mai multor indivizi în localităţile: Dolni Vestonice, Svitavka, Predmosti, Mladec şi Pavlov.
Resturile de la Predmosti par a aparţine unui om mai recent (fig. 58).

Fig. 58 Homo sapiens – resturi descoperite la Predmosti

La Mladec au fost descoperite mai multe schelete umane însoţite de o faună Würmiană
şi de o industrie litică aurignaciana.
Oamenii din Dolni Vestonice aparţin unui tip gracil, cu bolta craniană şi fruntea mai
ridicată şi cu relieful glabelar şi supraciliar şterse.
Omul de Chancelade
A fost descoperit în districtul Dordogne, de către M. Hardy, sub o stâncă, în asociaţie
cu o faună würmiană şi cu o cultură magdaleniană.
A fost cercetat de către Testut şi atribuit aşa-numitei rase Chancelade. Prezintă unele
caracteristici care ne conduc către eschimoşi:
- talia mică, de 160 cm;
- capacitatea craniană mare 1700 cc;
- craniul de tip dolichocefal;
- faţa înaltă şi orbitele joase;
- degetul mare de la picior oarecum îndepărtat.

154
 Omul din Combe Capelle
Se apropie mult de omul de Cro-Magnon. A fost găsit un schelet întreg în nivel
würmian, însoţit de o cultură aurignaciană. Klaatsch şi Hausen l-au numit Homo
aurignaciensis.
Între caracteristicile acestuia menţionăm:
- talia mică, 160-165 cm;
- craniul dolichocefal sau chiar hiperdolichocefal;
- nasul evident proeminent;
- orbitele joase;
- mesognatism accentuat.
După H. Vallois această formă ar sta la originea mediteranoizilor.
Omul de Grimaldi
Au fost descoperite două schelete la Grota Copiilor de lângă Grimaldi, de către
Verneau, alături de o industrie aurignaciană.
Prezintă unele caractere care ar aminti de rasa negroidă:
- bolta palatină are forma de „u” ca la negroizi şi australieni şi o suprafaţă de 39 cm2
(în timp ce la europeni este de 25 cm2);
- există o curbură la femur, o creastă iliană şi retroversiune la nivelul tibiei, precum şi
o proiecţie de călcâi (talon);
- capacitatea craniană între 1375 şi 1500 cc;
- creasta nazală este deprimată ;
- prognatismul bine indicat.
Arealul geografic al omului modern fosil era destul de mare. Au fost găsite resturi
osoase în diferite zone ale planetei:
- în Italia la Arene Candide;
- în Germania la Obercassel lângă Bonn;
- în România la Cioclovina, în peştera Dâlma Ponoriciului, comuna Boşorod-
Hunedoara. Craniul cercetat de către Fr. Rainer şi Ion Simionescu a fost atribuit lui Homo
sapiens diluvialis. Olga Necrasov a descoperit la Tulcea, la peştera „La Adam” un mugure
dentar pe îl atribuie lui Homo sapiens;
- în Rusia, în regiunea Voronej, la Kostenki, au fost descoperite în perioada 1952-1954
resturile fosile ale unor forme umane care au fost considerate de către G.F. Debeţ ca
aparţinând la trei tipuri: Grimaldi, Cro-Magnon şi Predmosti;
- în China, la Ciau-Kou-Tien, în 1951, Tze-Yang a descoperit resturile unei tinere de
15 ani, ce pare a fi o descendenţă a lui Sinanthropus, cu trăsături mongoloide. Au mai fost
descoperite încă 7 schelete, care după Weidenreich ar corespunde tipurilor: Cro-Magnon,
eschimos şi malaezian;
- în Etiopia, la Omo-Kibish;
- în Tanzania la Ngaloba;
- în Kenya la Eliye Springs;
- în Maroc la Jebel Irhoud;
- în Africa de Sud la Border Cave şi la Florisbad.

155
 EVOLUŢIA UMANĂ ŞI AMBIANŢA CLIMATICĂ

Am schiţat unele aspecte ale evoluţiei biologice a primatelor şi am căutat să

desprindem linia evolutivă a hominizilor. Aspectele evoluţiei biologice nu pot fi însă
desprinse de scena în care aceste procese au avut loc şi de ambianţa climatică. Ar fi interesant
de realizat o corelaţie între biologic şi climatic, între biologic şi ambianţa geografică şi
ecologică a ecosistemelor succesive în care s-a plămădit linia evolutivă a hominizilor.
Climatologii au pus la punct metode de mare subtilitate, prin care să poată citi
frământările geoclimatice ale perioadei în care antropogeneza a prins contur şi s-a desfăşurat.
Desigur că ne vor interesa transformările climatice majore în zonele în care formele preumane
şi umane şi-au desfăşurat existenţa. Scena procesului de antropogeneză pare a fi fixată
definitiv în Africa şi cu deosebire în regiunea riftului est-african, ce se întinde din centrul
Ethiopiei până în Kenya şi Tanzania. Chiar dacă primele descoperiri au fost în Asia de Sud-
Est (ne referim la speciile de Pitecanthropus şi de Sinanthropus), totuşi, Africa ne oferă
întregul tablou al evoluţiei hominizilor.
Se părea, la un moment dat, că totul ar porni de la Australopithecus afarensis, de la
„Lucy”, care ar fi trăit în urmă cu 3,7 milioane de ani. Datele mai recente însă împing înainte
existenţa formelor preumane cu mers biped, dacă ne referim la Australopithecus anamensis, la
Ardipithecus ramidus kadabba şi chiar la Orrorin tugenensis. Vom înainta, se pare, până la
dincolo de şase milioane de ani în urmă. Ar trebui însă să coborâm în timp până la existenţa
lui Ramapithecus şi să urmărim care au fost modificările climatice majore care au determinat
schimbările succesive ale ecosistemelor care au înlesnit antropogeneza.
După cum precizează Nicoleta Ionac în Clima şi comportamentul uman (1999), în
Miocen au avut loc ample variaţii climatice, care continuă pe cele iniţiate în Oligocenul
superior.
În urmă cu circa 22,5 milioane de ani încep unele modificări climatice majore.
Climatul începe să se deterioreze devenind mai rece şi mai uscat.
Miocenul inferior marchează o perioadă de încălzire accentuată în raport cu sfârşitul
Oligocenului, care a fost dominat de o răcire importantă. Perioada de încălzire a durat circa 12
milioane de ani. Perioada de încălzire a fost asociată cu importante fenomene tectonice şi de
vulcanism, care au provocat ample mutaţii în cadrul populaţiilor de maimuţe.
Puternica încălzire a determinat restrângerea pădurilor spre latitudini mai mari.
Desigur că, în funcţie de ariile cuprinse de păduri, trebuie să ne imaginăm modificări şi în
cadrul populaţiilor de maimuţe, care au o existenţă exclusiv arboricolă.
În această perioadă se apreciază că o dezvoltare şi o extindere a arealui
Dryopithecinelor şi al Sivapithecinelor, care au o semnificaţie evolutivă importantă. Să
punctăm doar poziţia lui Proconsul ca nod filogenetic.
Miocenul mijlociu, care este plasat cu 15-10 milioane de ani în urmă, a înregistrat un
accentuat proces de răcire. Se manifestă tot mai accentuat un „efect glaciar”, cu consecinţe
majore asupra ecosistemelor. „Efectul glaciar” îşi pune puternic amprenta asupra surselor de
hrană ale populaţiilor de animale. În perioada de răcire primele afectate sunt plantele, care n-
au mobilitate şi nu pot răspunde adaptativ la modificările rapide ale mediului. În această
perioadă în Africa, având loc o alterare climatică prin succesiunea perioadelor secetoase cu
cele ploioase a avut loc restrângerea arealelor acoperite cu vegetaţie lemnoasă (păduri
tropicale). Această ambianţă climatică a impus comportamente inventive în unele populaţii de
maimuţe, în vederea obţinerii surselor de hrană necesare supravieţuirii.

156
 Maimuţele cele mai adaptabile situaţiilor apărute se pare că s-au dovedit a fi cele din
genurile Dryopithecus şi Sivapithecus, care dispuneau de un potenţial de supravieţuire ridicat.
Aceste maimuţe se caracterizau prin lipsa specializării, dar şi printr-o capacitate cerebrală mai
mare, care le-a asigurat un comportament mai diferenţiat.
Se pare că tocmai aceste condiţii climatice au forţat coborârea unor maimuţe din
copaci şi pornirea lor în căutarea unor surse de hrană. Sursele de hrană fiind mai reduse au
condus la adoptarea unui regim de hrană omnivor; ceea ce reprezintă o direcţie evolutivă
nouă. Comportamentul lor gregar s-a manifestat prin organizarea în grupuri (familii) deoarece
le conferea un avantaj în activitatea de vânătoare. Vânarea unor animale în scopul asigurării
hranei nu era încununată de succes decât în situaţia în care se acţiona în grup. Începe astfel să
se înfiripe un gen de viaţă socială, care va prinde contur din ce în ce mai accentuat în timp.
Nu ni se pare deloc surprinzătoare apariţia în acest timp a lui Ramapithecus. El posedă
calităţi superioare celorlalte primate. Capacitatea craniană destul de mare, arcada maxilară
parabolică, dentiţia mai redusă, dar mai ales capacitatea de a se deplasa pe două picioare şi de
a folosi pietrele pentru vânat, toate acestea deschid o nouă direcţie evolutivă. Tocmai de aceea
Ramapithecus este o formă care trebuie să fie luată în seamă în conturarea arborelui
genealogic al hominidelor.
Miocenul superior este marcat de schimbări climatice bruşte. Intervine un scurt
interval de încălzire accentuată. Puternicele mişcări tectonice şi fenomenele de vulcanism sunt
prezente în diferite zone ale globului. În acest timp se conturează Marea Mediterană.
Încălzirea are loc numai în zonele intertropicale. În zonele polare calotele glaciare se măresc
ca urmare a scăderii salinităţii apelor oceanice.
Creşterea calotei antarctice cu peste 50% determină o regresiune marină. Nivelul apei
scade cu circa 40 m.
În aceste condiţii habitatele suferă modificări accentuate. Scurta, dar puternica
perioadă de încălzire, determină restrângerea pădurilor din regiunile tropicale şi temperate.
Savanele se extind şi oferă un spaţiu pentru desfăşurarea unor specii. Ramapithecus adoptă
alte comportamente şi, se pare, că începe să construiască şi să utilizeze unele unelte din piatră.
Este perioada în care îşi fac apariţia formele timpurii de australopiteci. Este vorba de
circa 5-6 milioane de ani în urmă. Evenimentele climatice au determinat adaptarea la viaţa de
savană. Aceasta presupunea ridicarea pe verticală, eliberarea mâinilor şi confecţionarea unor
unelte de piatră cioplită. Viaţa se desfăşoară în grupuri familiale.
Climatul caracteristic Miocenului superior a determinat extinderea habitatului de
savană şi de separarea lor prin petice de păduri. Ca urmare populaţiile de australopiteci erau
izolate, ceea ce împiedică relaţiile inter-breeding dintre grupele vecine şi cristalizarea mai
multor direcţii evolutive. Astfel ne putem explica apariţia multiplelor forme de australopiteci.
Hrana fiind destul de greu de procurat, au fost adoptate comportamente orientate către
construcţia de unelte şi perfecţionarea tehnicii de vânătoare. Ca urmare, comunicarea între
indivizi devine foarte importantă.
Halloway pune accent pe adaptare şi construcţia de unelte în evoluţia prehominizilor.
Robert Ardrey pune accent pe rolul vânătorii în cimentarea relaţiilor sociale şi evoluţia
societăţii şi prehominizilor.
G.H.R. Koenigswald, R. Tuttle şi J.T. Robinson pun accent pe bipedism şi pe
desfăşurarea existenţei şi condiţiei de savană în evoluţia australopitecilor.
Pe parcursul Pliocenului au loc schimbări climatice accelerate, ceea ce se va reflecta în
evoluţia australopitecilor. Formele robuste având o capacitate mai slabă de a răspunde
adaptativ la schimbările bruşte ale condiţiilor climatice, se vor stinge, în timp ce formele
gracile vor dovedi o mare flexibilitate adaptativă şi vor contura direcţii evolutive care vor

157
răspunde diferit la aceste modificări climatice. Una dintre aceste modificări va fi aceea care va
contura evoluţia către Homo.
În prima parte a Pleistocenului manifestarea unei glaciaţiuni de proporţii a provocat
apariţia unor comportamente ale australopitecilor în ceea ce priveşte folosirea mai
inteligentă a mediului. Între acestea descoperirea focului şi utilizarea lui.
Pleistocenul mijlociu (în urmă cu 2,5 milioane de ani) este caracterizat prin unele
fluctuaţii climatice, care prefigurează răcirea bruscă din Pleistocenul superior. Se instalează
glaciaţiunile continentale.
Oscilaţiile climatice pliocene, cu scurte dar puternice perioade de răcire, şi-au pus
puternic influenţa asupra antropinilor. În acest timp putem urmări seria evolutivă a speciilor
de Australopithecus.
Australopithecus afarensis se dovedeşte prezent în zona riftului african, însă putem
urmări şi prezenţa celorlalte specii de australopiteci: Australopithecus africanus, A. robustus
şi A. boisei.
Mergând pe linia gracilă a australopitecilor vom ajunge către Homo habilis, care
reprezintă o formă umană cu o importanţă evolutivă deosebită. Apariţia sa în timpul
Pliocenului şi la începutul Pleistocenului se datorează, pe de o parte caracteristicilor
climatului, iar pe de altă parte abilităţii sale de a exploata eficient resursele mediului, mai ales
prin construcţia uneltelor. Homo habilis realizează o „revoluţie tehnologică” reprezentată
prin „industria litică” Olduvaniană.
S-ar putea obiecta că se face o legătură oarecum forţată între modificările climatice şi
modificările adaptative ale formelor preumane. Trebuie însă să înţelegem bine faptul că
mediul întotdeauna provoacă, iar organismele ripostează.
Maniera de ripostare este însă diferită de la o specie la alta, în funcţie de fondul
genetic şi de flexibilitatea adaptativă.
Trebuie să înţelegem că, atât arborele filogenetic al autralopitecilor, cât şi cel al
arhantropilor, arată deosebit de stufos, în sensul că prezintă o multitudine de specii şi de
forme. Numai unele dintre ele vor reuşi însă să realizeze riposte eficiente cu adevărat la
provocarea mediului. Acestea vor contura liniile evolutive către anumite specii cu
supravieţuire mai lungă.
Pleistocenul, prin glaciaţiunile sale, devine un factor de presiune migraţională a
hominizilor. Pleistocenul a început în urmă cu circa 1,6 milioane de ani şi a debutat cu un
proces de răcire severă. Perioada de răcire a durat mult şi şi-a pus amprenta asupra florei,
vegetaţiei şi faunei planetei.
În Pleistocenul inferior s-au înregistrat oscilaţii termice ciclice (faze glaciare şi
interglaciare). Sunt consemnate cele mai intense glaciaţiuni în perioadele: 1,6-1,3; 1,0-0,7;
0,55-0,4 şi 0,08-0,01 milioane de ani în urmă (Nicoleta Ionac, 1998).
Nu trebuie să înţelegem că aceste glaciaţiuni au fost uniforme şi că au avut un caracter
global. În Europa au avut un caracter continental. În timpul fazelor glaciare Günz, Mendel,
Riss şi Würm, temperatura medie a aerului a avut o scădere constantă de 3-4º C (având
variaţii între 17-18º C între fazele glaciare şi cele interglaciare).
Alternarea perioadelor glaciare şi interglaciare a ridicat probleme grele de adaptare
hominizilor care populau estul Africii. Unul dintre comportamentele dominante a fost cel de
migrare spre regiunile cu climă mai caldă. Migrarea era o soluţie la îndemână cu atât mai mult
cu cât hominidele duceau o viaţă nomadă. Grupurile sociale de hominizi nu rămâneau pentru
mult timp într-un loc. După epuizarea principalelor rezerve alimentare se deplasau în căutarea
altor locuri. Indicatorul direcţiei nu putea să fie decât unul de natură climatică.

158
 Cercetările ar putea proba că sensul şi ritmul expansiunii lor geografice coincide cu
fazele de avansare şi de retragere a gheţarilor.
Se poate presupune că puternica răcire climatică de la începutul Pleistocenului a
determinat populaţiile de Homo ergaster să migreze spre nordul Africii, dacă ţinem seama de
descoperirile de fosile humanoide de la Rabat şi Sidi Abderrhman din Maroc şi Ternifine din
Algeria. Primul exod ar fi folosit partea continentală africano-europeană pe de o parte,
populând spaţiul mediteranean, iar pe de altă parte ar fi trecut în Asia Mică şi de aici în Asia,
cu orientare către Asia de Sud-Est. Nu este întâmplătoare această orientare ci este determinată
tocmai de factorii climatici. Ian Tattersal (1999) încerca să probeze primul exod şi să
demonstreze că este vorba de exodul lui Homo ergaster. Trecerea lui către Asia de Sud-Est
poate fi probată şi prin descoperirea lui Homo erectus damnisi, sau Homo damnisi cum
încearcă unii să-l considere în ultimii ani.
O migrare foarte veche din Africa, ar explica ceea ce s-ar părea a fi o anomalie dată de
arheologie: instrumente din piatră cioplită se întâlnesc în sedimente de aceeaşi vârstă cu
Homo ergaster.
Condiţiile climatice au impus apariţia unor capacităţi adaptative pentru supravieţuire.
Din multitudinea formelor de hominizi cele mai multe au dispărut. Unele forme au reuşit să-şi
asigure supravieţuirea, mai ales prin organizarea socială şi prin capacitatea de a folosi diferite
mijloace naturale pentru a rezista la intemperiile vremii. Este vorba de locuinţă şi veşmânt, de
asigurarea hranei, mai ales prin vânat şi cules, de abilitatea de a confecţiona unelte. Este
exclus însă să nu ţinem seama de structura genetică a hominidelor, care trebuie să fi fost mult
diferită în fondul de gene de la o formă de hominide la alta. Asupra fondului genetic a lucrat,
cu siguranţă, selecţia naturală prin multiplele ei mecanisme.
În Pleistocenul superior încep să se facă simţite semnele viitoarei deglaciaţiuni
holocene. Ultima fază glaciară a avut un caracter heterogen, manifestat prin prezenţa mai
multor perioade de încălzire şi răcire: Würm I, cuprins între 70.000 şi 60.000 de ani în urmă,
Würm II (între 25.000-20.000 de ani în urmă) şi Würm III (între 20.000 şi 15.000 de ani în
urmă) (Nicoleta Ionac, 1998). Modificările climatice au schimbat, cu siguranţă,
caracteristicile ecosistemelor în care au evoluat populaţiile umane. Acestea erau formate de
Homo sapiens neanderthalensis şi de omul modern (Homo sapiens fosilis).
La sfârşitul Pleistocenului gheţarii africani se retrăseseră deja de pe vârfurile cele mai
înalte din regiunea riftului african, degajând barierele ecologice, în timp ce cea mai mare parte
a Europei se găsea la periferia calotei glaciare încă foarte întinsă. În astfel de condiţii este de
presupus că populaţiile de paleantropi din Europa au fost dezavantaje: eşecul lor fiind
determinat de oamenii moderni care, apăruţi în Africa iniţiau un mare exod.
Deglaciaţiunea nu s-a desfăşurat în mod uniform, ci a prezentat variaţii de la o zonă la
alta. Chiar în urmă cu 8.000-5.000 de ani climatul era mai cald, în schimb, în urmă cu 5.000-
4.000 de ani s-a instalat, în unele zone, un interval de răcire accentuată.
Perioada de climă favorabilă, care a separat ultimele două glaciaţiuni, a determinat
modificări esenţiale în peisajul geografic european. Încălzirea climei, în postglaciar, pare a fi
un progres evolutiv în populaţiile umane, manifestat printr-un comportament mai complex.
Apărând însă diferenţe climatice evidente de la o zonă geografică la alta, nu ne vom mira de
unele desincronizări evolutive în cadrul populaţiilor umane. În unele zone sunt avantajate
populaţiile formate de omul modern, care îşi extinde arealul şi îl limitează pe Homo sapiens
neanderthalensis, care pare a fi împins în zonele mai restrânse, cu climat mai rece.
Trebuie să ţinem seama, în înţelegerea procesului de antropogeneză, de complicatele
interrelaţii care s-au desfăşurat între hominizi şi ecosistemele succesive în care şi-au avut
existenţa, fiind sub controlul condiţiilor climatice. Biologicul şi ambientalul şi-au conjugat
acţiunile în edificarea genotipului caracteristic omului modern.

159
 OMUL ESTE O FIINŢĂ PRODUCATOARE
DE CULTURA

Ce este cultura şi ce semnificaţie are în antropogeneză şi în existenţa omului

contemporan?
Cultura adună în sine un capital dublu: pe de o parte un capital tehnic cognitiv – de
ştiinţe şi deprinderi, care poate fi transmis în principiu întregii societăţi, iar pe de altă parte, un
capital specific, care modelează trăsăturile identităţii sale originale şi întreţine o comunitate
particulară prin referinţă la strămoşii săi, la morţii săi, la tradiţiile sale (Ed. Morin, 1999, p.
179).
De când începe cultura umană? Nu putem stabili cu exactitate timpul şi nu avem cu
adevărat prima creaţie culturală a omului. S-a considerat însă că omul îşi marchează propria
linie filogenetică începând cu prima unealtă. Prima unealtă este prima piatră cioplită, este un
chopper (o piatră prelucrată pe o singură faţă). A urmat apoi realizarea aşa-numitelor
chopping-tools (pietre prelucrate pe două feţe (fig. 59)).

b c

d e
Fig. 59 Industria litică în primul stadiu: a – lovitura iniţială; b – chopper;
c – silex bifacial; d-e – degajarea vârfului uneltei (după Leroi-Gourhan)

Prelucrarea pietrei presupune anumite gesturi bine gândite şi perfect executate. Cel
mai simplu gest posibil este lovirea marginii unei pietre de râu într-un unghi de 90º, cu
ajutorul altei pietre. Prin acest gest viguros se formează o margine tăioasă. Această margine
tăioasă serveşte la tăiat, la lovit, are un anumit rol în activitatea prehominianului. Marginea
tăioasă trebuie să fie cât mai mare, astfel că, putem considera că nu orice piatră lovită poate fi
considerată cu adevărat o unealtă, sau unealta dorită. Marginea ascuţită obţinută trebuie să
corespundă aşteptării, proiectării ei în mintea constructorului. Numai în această situaţie ea
reprezintă o realizare.

160
 Chiar dacă tehnicitatea primilor prehominieni (australantropi) este extrem de simplă,
ea a trebuit să fie învăţată de toţi semenii primului constructor. Simplitatea nu trebuie să ne
scandalizeze, ea trebuie să fie corelată cu nivelul dezvoltării creierului la aceste fiinţe.
Uneltele de piatră sunt singurele mărturii (singurele documente) care ne pot jalona în
urmărirea evoluţiei culturale a hominizilor. Uneltele corespund, în funcţie de forma lor, unei
adevărate stereotipii (sau tehnici de lucru).
Aceste stereotipii sunt probate de milioane de obiecte. Confecţionarea lor constă în
folosirea a două pietre de râu, din care una joacă rolul de percutor, iar cealaltă primeşte şocul
pentru a fi transformată în unealtă. Şocul se aplică întâi perpendicular fiind separate două
bucăţi inegale. Pe porţiunea mai mare se aplică şocuri tangenţiale pentru obţinerea unui
chopper sau chopping-tool (fig. 59).
Ceea ce este interesant şi pare incredibil, confecţionarea uneltelor prin folosirea unor
anumite tehnici durează enorm de mult, inovaţiile fiind practic inexistente.
Paleoliticul inferior durează 300-400.000 de ani. În acest timp tehnica cioplirii
avansează într-un ritm foarte lent, astfel că din abbevillian până la sfârşitul acheuleanului se
păstrează acelaşi stereotip, ameliorat foarte puţin în ceea ce priveşte execuţia (fig. 60).
Evoluţia atât de lentă a tehnicii de lucru pare inacceptabilă. Poate să pară imposibilă
doar pentru cei care nu ţin seama de ritmul dezvoltării creierului, a deschiderii evantaiului
cranian.
În paleoliticul mijlociu consemnăm o importantă evoluţie în tehnica producerii
uneltelor. Apare tehnica levalloisiană. Dacă unealta era formată din nucleul principal al
pietrei, de această dată blocul de piatră destinat să devină o unealtă de formă amigdaloidă
devine, de fapt, o sursă pentru unelte. Din acest bloc se desprind aşchii care reprezintă
uneltele propriu-zise. În felul acesta din aceeaşi cantitate de material se scot mult mai multe
unelte, iar suprafaţa de tăiş scoasă din acelaşi volum de piatră este considerabil mai mare (fig.
61).

a
b

Fig. 60 Industria litică în al doilea stadiu: a – secvenţa iniţială; b - se îmbogăţeşte cu

d
al doilea tip de lovire; Pe lângă aşchiile utilizabile direct se obţin: c – răzuitorul;
d – silexul bifacial (după Leroi-Gourhan, 1983)

161
 După cum apreciază Leroi Gourhan, tehnica levallosiană reprezintă tot ceea ce a
creat omenirea mai elaborat în materie de fabricat unelte din silex.
Diversificarea tipurilor de unelte devine şi mai mare în faze levalloiso-mousteriană
(fig. 62). O astfel de inteligenţă tehnică necesită un creier mult mai dezvoltat şi mai
diferenţiat. Dacă vom urmări nivelul de dezvoltare al paleantropilor vom găsi arii de asociaţie
mult mai dezvoltate, unele comparabil cu ale noastre.
În paleoliticul superior lamele, care reprezentau uneltele au devenit, la rândul lor,
surse de unelte.
În felul acesta toate pietrele provenite prin cioplire devin unelte, suprafaţa tăişului
obţinut din acelaşi volum de piatră devenind considerabil mai mare.
În magdalenian, în urmă cu circa 12.000 de ani, omul îşi făcea sute de unelte din două-
trei kilograme de silex. De altfel la sfârşitul magdalenianului şi în mezolitic (8000-6000 de ani
a Ch.) accentul cade pe microlitism.

a b c

d e f

g h

j
i

Fig. 61 Industria din stadiul al treilea: a şi b – primele două serii de gesturi;

c – conduc la obţinerea unei aşchii prelucrate; d – adăugarea primei serii;
e – şi acelei de a doua determină obţinerea unui silex facial asimetric; f – din
nucleu; g – se extrag serii de aşchii lamelare şi aşchia levalloisiană; i şi j –
prin prelucrare se obţin vârfurile levallosiane (după Leroi – Gourhan)

162
 a b

c d e f

g h
Fig. 62 Unelte mustero – levallosiene: a - silex bifacial; b – aşchie levallosiană;
c- aşchie lamelară; d – vârf; e – vârf decupat; f – racloar; g – deşeurile
sunt utilizabile pentru piese denticulate; h – raclete (după Leroi-Gourhan)

Ideea lui Leroi-Gourhan de a urmări în paralel evoluţia cronologică a raportului tăiş-

greutate în construcţia uneltelor de piatră, raportată la evoluţia volumului cerebral al
antropinilor ni se pare excelentă şi deosebit de semnificativă.
Leroi-Gourhan reuşeşte să găsească un mod de evaluare a progresului tehnic din
construcţia de unelte. Care ar putea să fie acest progres? Poate fi măsurat în numărul de unelte
scos din acelaşi volum de piatră. Nu este însă edificator deoarece uneltele obţinute nu au
aceeaşi valoare. Unitatea de măsură imaginată de Leroi-Gourhan este lungimea tăişurilor
obţinute dintr-un kilogram de silex prelucrat.
După cum putem observa, din figura 63, evoluţia tehnicii de prelucrare a pietrei este
aproape insesizabilă. Totuşi aproape insesizabilă ni se pare şi creşterea capacităţii craniene şi
deschiderea evantaiului cortical. Australantropii sunt la început de drum fiind primii
constructori de unelte. Arhantropii au continuat într-un ritm incredibil de lent. Abia începând
163
cu paleantropii sesizăm un ritm mai accentuat, atât în evoluţia tehnicii de prelucrare a pietrei,
cât şi în evoluţia creierului. Neantropii cunosc însă o evoluţie exponenţială. Omul modern,
odată apărut, pare să fi ajuns la toate potenţele speciei în timp foarte scurt.
Capacita- Lungi-
tea Nr.tip
mea
cerebrală unelte
tarsului
PEBB. CULTURE ABBEVILL. ACHEUL. MOUST. LEVAL P.S.
NEANTHROPI

PALEANTHROPI
ARCHANTHROP I

AUSTRALANTHROPI

Fig. 63 Evoluţia cronologică a raportului tăiş- greutate,

confruntat cu volumul cerebral al diferiţilor antropini
(după Leroi-Gourhan)

Ceea ce pare a nu fi în concordanţă cu gândirea antropologică actuală este

continuitatea paleantropilor în neantropi. Paleantropii s-ar fi oprit undeva, în timp ce
neantropii ar trebui să pornească, de undeva, ca o linie independentă şi apoi să ţâşnească cu
vigoare către culmi. Această paralelă ni se pare însă cu adevărat sugestivă în ceea ce înseamnă
îngemănarea celor două aspecte ale devenirii umane, biologicul, prin desfăşurarea evantaiului
cerebral şi psiho-culturalul prin evoluţia progresului tehnic. Cele două laturi ale
antropogenezei nici nu puteau evolua separat.
Evoluţia tehnicii de prelucrare nu poate reprezenta decât o latură a ansamblului
cultural, care constituie sistemul generativ al unei societăţi sapientiale. Acest ansamblu
cultural presupune multiple aspecte, norme şi reguli, strategii şi programe, interdicţii şi alte
mecanisme care controlează existenţa societăţii şi a indivizilor care o formează, în aşa fel
încât să asigure nu numai menţinerea ci şi creşterea complexităţii sociale. Prin succesiunea
generaţiilor cultura se autoperpetuează, reproducându-se în fiecare individ.

164
 Cultura reprezintă un patrimoniu al societăţii. Dacă o specie prezintă un patrimoniu
genetic, specia umană prezintă, pe lângă patrimoniul genetic, şi un patrimoniu cultural.
Pe bună dreptate Richard Dawkins apreciază că, ceea ce este neobişnuit în fiinţa
umană, în raport cu toate celelalte fiinţe de pe Terra, este cultura. Cultura este o nouă
dimensiune a vieţii câştigată prin Homo sapiens. Asemenea informaţiei genetice biologice
cultura se transmite din generaţie în generaţie, generând o nouă formă de evoluţie. Dacă în
ceea ce priveşte moştenirea caracterelor dobândite în informaţia genetică biologică nu avem
date care să ne permită acceptarea măcar formală a acestui proces, în ceea ce priveşte
moştenirea acumulărilor culturale putem spune că este o lege tot atât de valabilă pe cât este
legea a II-a a termodinamicii.
Esenţa procesului de antropogeneză constă, din punct de vedere biologic, într-o
dominare prin creier. Trebuie însă să înţelegem că un creier dezvoltat, capabil de imitaţie şi de
acumulare de informaţii asigură acumularea a cât mai multor elemente de cultură, prelucrarea
şi valorificarea lor, ceea ce împinge omenirea înainte pe traiectoria evoluţiei.
Indivizii primesc moştenirea culturală de la naştere. Copilul este modelat în mediul
social în funcţie de caracteristicile societăţii respective, de climatul social şi de gradul de
cultură al părinţilor. Moştenirea genetică se combină cu moştenirea socială, dând naştere unui
anumit fenotip, caracteristic fiecărui individ.
Fiecare cultură inhibă sau favorizează o anumită atitudine şi anumite trăsături psiho-
afective. Prin imperativele şi tabuurile sale, prin sistemul său de educaţie, prin regimul
elementar şi modelele de comportament fiecare societate îşi pune amprenta în formarea
personalităţii umane.
Nu putem înţelege procesul de antropogeneză dacă nu ţinem seama de două principii
generative: biologicul şi culturalul. Este vorba de integrarea acestor principii. Biologia a
ignorat mult influenţa culturii asupra realizării şi manifestării fondului genetic, iar sociologia
a ignorat biologicul considerând că omul nu poate fi modelat ca o pastă.
Trebuie să înţelegem că habitatul uman are o structură particulară, că alături de factorii
abiotici şi biotici apar şi alţi factori (de natură psiho-culturală) care îşi pun puternic amprenta
în manifestarea unor gene. Sistemul cultural nu înlocuieşte sistemul genetic, însă moştenirea
culturală completează ereditatea şi asigură perpetuarea societăţii, adică a mediului social în
care fiinţa umană este modelată.
Sistemul cultural este cel care asigură autoperpetuarea complexităţii societăţii,
permanenta sa „autoreproducere” şi autoorganizare. Prin autoreproducerea unei societăţi
trebuie de fapt să înţelegem reproducerea mai mult sau mai puţin parţială a sistemului cultural
în fiecare individ. Sunt meserii care în timpul nostru dispar, sunt obiceiuri şi ritualuri
caracteristice anumitor populaţii (anumitor etnii sau grupuri sociale), care se pierd deoarece
nu mai sunt preluate de nici un individ. Societatea funcţionează ca un întreg. De aceea se
consideră că, în calitate de sistem generativ, cultura se constituie într-un cod cultural. Codul
cultural menţine integralitatea şi identitatea sistemului social.
Făcând o paralelă între patrimoniul genetic şi patrimoniul cultural al lui Homo sapiens,
Richard Dawkins consideră că în evoluţia omului a apărut un sistem nou de replicatori, pe
care îi numeşte meme, fiind replicatori de natură culturală.
Ce trebuie să înţelegem prin meme? Ce este o unitate de informaţie culturală care se
transmite în societatea umană? O astfel de unitate culturală ar putea fi o idee bună, o melodie
bună, o glumă bună, o tehnică nouă folosită în construcţie sau în moda vestimentară. Aşa cum
genele se transmit de la o generaţie la alta şi o memă se transmite de la un creier la altul.
Putem realiza o analiză comparativă a memelor cu genele mergând până la elemente
de mare subtilitate.

165
 Genele nu funcţionează izolat ci se manifestă în funcţie de întreaga constelaţie de
gene. Tot aşa memele nu funcţionează izolat ci pot stabili nesfârşite interacţiuni între ele. Una
şi aceeaşi memă poate fi importantă pentru un individ şi îi poate servi în mod strălucit
interesele, sau, dimpotrivă, pentru un alt individ nu are nici o semnificaţie. Tot aşa genele
biologice pot prezenta penetranţă şi expresivitate la un individ în funcţie de complexul său de
gene, care poate să nu se manifeste deloc la altul.
Fiecare individ are o anumită cultură generală. Cultura generală este formată dintr-o
multitudine de meme în interacţiune. Aceasta înseamnă că din punct de vedere al fondului de
meme indivizii umani se pot deosebi esenţial între ei.
Aşa cum codul genetic se poate modifica sub presiunea mutaţiilor, tot aşa codul
cultural (complexul de meme) se poate modifica sub efectul unor evenimente aleatorii, care
rezultă din experienţa societăţii.
Societăţile umane se diferenţiază mult între ele, în funcţie de o multitudine de factori.
Miturile, credinţele şi simbolurile sunt diferite de la o societate umană la alta, de la o cultură
la alta. Societăţile s-au diversificat atât de mult, încât omul dintr-o anumită cultură poate să
ajungă să se simtă străin într-o altă cultură, atât de străin încât pare a face parte din altă specie.
Societatea umană s-a ţesut în jurul familiei şi a căpătat stabilitate. S-a dezvoltat în
funcţie de condiţiile ecologice şi demografice, dar în funcţie de fondul memetic. Fiecare
societate umană s-a menţinut şi s-a dezvoltat în funcţie de caracteristicile sale culturale.
Sacralizarea culturii a frânat pretutindeni orice revoluţie tehnică, ideologică, sociologică etc.
Mitul, religia şi ritul şi-au pus amprenta asupra hipercomplexităţii socio-culturale, dar şi
asupra complexităţii cerebrale.
Ca urmare a adaptabilităţii sale la condiţiile ecologice complexe, sistemul social
adaugă rigidităţii sacralizate a aparatului cultural o mare supleţe.

Natura culturală a omului

Progresele socio-culturale ale comunităţilor umane favorizează cerebralizarea şi
juvenilizarea.
Putem stabili corelaţii interesante şi logice, aşa cum le prezenta Ed. Morin (1999, p.
89).

Cerebralizare Juvenilizare

Dezvoltarea culturii şi complexitate

socială crescândă
Se stabileşte o legătură directă între cerebralizare şi juvenilizare. Această corelaţie
poate fi urmărită din două unghiuri: poate fi urmărită sub aspect filogenetic sau ontogenetic.
Apariţia „capetelor mari” aduce elemente noi de ordin social şi cultural. În ceea ce priveşte
ontogeneza este cunoscută atât creşterea impresionantă a creierului cât şi eficienţa
acumulărilor socio-culturale în perioada copilăriei şi a adolescenţei.
Ce trebuie să înţelegem prin procesul cerebralizării? Trebuie să înţelegem dezvoltarea
posibilităţilor asociative ale creierului, formarea unor structuri organizaţionale, lingvistice,
logice şi euristice. Pentru progresul culturalizării este necesară creşterea informaţiilor şi a
cunoştinţelor şi multiplicarea mijloacelor de organizare şi a modelelor de conduită.
Deşi nu se confirmă totdeauna, cultura conduce la reducerea manifestărilor instinctive.
Cultura este întărită pe de o parte de progresul cerebralizării şi de regresul juvenilizării. Ne
166
întrebăm, în mod firesc, dacă organizarea cognitivă, lingvistică şi practică au devenit posibile
de la o anumită dezvoltare a creierului (ca şi cum ar fi produsul cerebralizării), sau aceste
procese au avut rol în dezvoltarea creierului? Sunt aceste procese nişte structuri înnăscute,
care înlocuiesc treptat nişte manifestări instinctive?
A bănui numai că anumite comportamente instinctive pot fi înlocuite de structuri de
organizare cognitivă, lingvistică şi practică ni se pare forţat. Este adevărat că, prin evoluţia
creierului prin pături succesive, suprapuse, unele formaţiuni se opun manifestărilor
instinctive, fiind puternice zone de inhibiţie, însă instinctele nu pot fi eliminate din schemele
comportamentale cerebrale deoarece au valoare biologică mare, indiferent de capacităţile
intelectuale şi de acumulările culturale ale individului. Instinctele nu sunt înlocuite, ci rămân
alături de unele structuri şi de noile scheme comportamentale.
Structurile de organizare cognitivă, lingvistică şi practică sunt înscrise treptat în
informaţia genetică, în timp ce, corelativ, unele comportamente stereotipe încep să intre în
declin. Totuşi, aceste structuri nu devin operaţionale decât de la o anumită educaţie socio-
culturală.
Pot deveni ereditare unele caracteristici tipic umane, care intră în ceea ce am putea
numi caractere dobândite? Este cunoscut faptul că toate acumulările individului sub raport
intelectual fac parte din fenotip şi nu pot fi transmise la descendenţi. Un geniu nu dă naştere la
genii. Nici unul din marile genii n-a fost urmat de copii genii. Dacă aşa ceva nu se transmite,
atunci cum se poate realiza un progres evolutiv? Ce anume se transmite?
Se pare că ceea ce se elaborează şi se transmite în cursul perioadei de hominizare este
o anumită aptitudine de a dobândi dispozitivul cultural de integrare. Se formează anumite
capacităţi ale creierului de a acumula cultura. Se elaborează structurile sistemului nervos
capabile de a acumula şi de a prelucra informaţii, se realizează o creştere a potenţialului de
prelucrare a informaţiilor oferite de o cultură în plină ascensiune. Nu este vorba de dobândirea
directă a anumitor valori culturale.
Omul fiind o fiinţă socială se „hrăneşte” cu acumulările culturale ale societăţii. Tot
ceea ce societatea umană acumulează din punct de vedere ştiinţific, tehnic şi socio-cultural
reprezintă o bază de pornire pentru generaţiile următoare. Dacă din punct de vedere genetic nu
se poate vorbi de moştenirea caracterelor biologice dobândite, trebuie să înţelegem că, în mod
paralel, se formează o „ereditate socio-culturală” în care toate acumulările dobândite se
transmit generaţiilor următoare ale omenirii (generaţiilor următoare nu tuturor indivizilor).
Merită o atenţie deosebită interpretarea dată de Hackitt şi Asher (1964) legăturii
dintre limbaj, cultură şi supravieţuire a creierului. Este ca şi cum creierul pentru menţinerea
potenţelor sale au nevoie de o menţinere perpetuă într-o stare de funcţionare. Un om lipsit de
cultură s-ar manifesta asemenea unui debil mintal. Întreţinerea creierului este asigurată de
starea sa de funcţionare. Asta poate să însemne că nici limbajul nici cultura nu au apărut de la
un anumit volum al creierului, ci că dezvoltarea cerebrală a fost stimulată de cristalizarea
treptată a culturii umane, ceea ce înseamnă că nu putem separa evoluţia biologică a omului de
cea culturală.
Asta înseamnă că creierul uman are o foame continuă de acţiune, o foame continuă de
cultură şi că nu poate fi menţinut cu adevărat funcţional dacă nu este un consumator de
cultură.
Vom fi de acord deci cu Ed. Morin (1999) că „Omul este un animal cultural prin
natură, pentru că este o fiinţă naturală prin cultură” (p. 91).
Paradoxal lucru, dar antropologia se ferea la un moment dat de semnificaţia
biologicului în antropogeneză. Antropologia modernă simte nevoia să recunoască procesul de
antropogeneză ca fiind deosebit de complex, solicitând o abordare multidimensională. Omul
nu trebuie înţeles nici ca o fiinţă supra-animală, dar nici ca una strict animală. Deci nu trebuie

167
să se cadă nici în pan-biologism şi nici în pan-culturalism, ci trebuie luaţi în consideraţie
factorii principali care îşi conjugă acţiunile în procesul de antropogeneză: sistemul genetic,
creierul, sistemul socio-cultural şi ecosistemul.
Ecosistemul este foarte important deoarece controlează codul genetic în structura sa
acţionând prin factorii abiotici şi biotici ca un selector (realizează selecţia naturală). Factorii
ecologici au, de asemenea, un rol important în manifestarea fenotipică a unor gene
componente ale constelaţiei de gene.
Sistemul genetic controlează creierul, care asigură dezvoltarea complexităţii culturale.
Sistemul socio-cultural influenţează competenţele creierului şi determină modificări în
structura ecosistemelor cu rol destul de important pentru selecţia şi evoluţia speciei. După
cum sesizăm, aceşti factori acţionează simultan şi au o puternică interdependenţă.
Ecosistemul nu reprezintă doar o scenă a evoluţiei, ci un factor important al ei.
Modificările succesive ale ecosistemelor au determinat restructurări în comportamentul
formelor preumane, au modificat praxisul punându-şi puternic amprenta asupra procesului de
hominizare. Părăsirea vieţii arboricole şi trecerea în savane, au impus transformări radicale ale
acestor fiinţe, care s-au derulat în strânsă conexiune cu modificările ambientului, pornind de
la mersul biped până la apariţia societăţii istorice.
Dezvoltarea culturală a permis omului nu atât o adaptare la condiţiile oferite de mediu,
cât capacitatea să transforme mediul în funcţie de interesele proprii, eliberându-se de
constrângerile sale.

Omul în faţa morţii

Deşi înţelege moartea, omul preferă să găsească o soluţie de atenuare a efectului ei.
Este ca şi cum ar amâna rezolvarea, ca şi cum ar căuta o soluţie. Caută să îmbine realul cu
imaginarul. Caută să se hrănească cu ideea că moartea sfârşeşte, într-o altă viaţă, în care
identitatea celui dispărut se menţine. Astfel mitul îşi face loc în viziunea omului asupra lumii.
Pe de o parte mormântul ne semnalează prezenţa şi forţa mitului, iar funerariile, cu toată
desfăşurarea lor, nu reprezintă altceva decât rituri, care conduc pe dispărut către viaţa de
dincolo.
Se pare că foarte de timpuriu îşi face apariţia, la Homo sapiens, un aparat magico-
mitologic pentru a înfrumuseţa moartea. Înmormântarea nu este o simplă îngropare a
cadavrului, nu este doar o igienizare a locului. Semenul nostru este condus cu toată dăruirea şi
cu tot respectul. Deşi recunoaşte moartea ca fenomen cosmic, deşi are conştiinţa obiectivă a
morţii, îşi fabrică şi în zilele noastre o conştiinţă subiectivă care, chiar dacă nu susţine
imortalitatea, o transformă măcar în transmortalitate.
Funerariile, prin organizarea şi desfăşurarea lor, reflectă în acelaşi timp criza prin care
trece omul, dar şi depăşirea acesteia prin speranţă. Ne impresionează necropolele fastuoase şi
fabuloase ale faraonilor şi chiar ale egiptenilor din înalta societate, totuşi, parcă ne simţim mai
impresionaţi de mormântul hominidului primitiv aşezat în poziţia de foetus pe un pat de flori
şi înconjurat de unelte din piatră. Distanţa dintre modul de gândire al semenilor primitivului şi
al faraonilor în privinţa morţii, a trecerii în lumea de dincolo nu este prea mare, este ca şi cum
omul ar fi un simulant sincer faţă de el însuşi. Fiecare acţionează în funcţie de posibilităţi,
trăirea fiind aceeaşi, sau poate asemănătoare.
Se petrece totul ca şi cum cel dispărut ar putea să rămână viu şi dincolo de moarte. Ne
dăm seama că, pentru ca amintirea unui mort să supravieţuiască mai mult pe lângă cei în
viaţă, este necesară o puternică impresie creată de cel dispărut, o mare intensitate a legăturilor
afective şi intersubiective.

168
 Se pare că moartea este intuită şi de unele animale inferioare. Fenomenul de tanatoză
este practicat de majoritatea animalelor, de la hydră la insecte şi de aici până la vertebrate şi
om. De ce insectele îşi strâng picioarele şi aripile şi rămân nemişcate pentru multă vreme?
Pentru a proba prădătorului că nu sunt în viaţă. Nu ştim ce simt lebăda, câinele sau căprioara
atunci când intuiesc primejdia morţii. Se pare însă că hominizilor (vom încadra aici şi pe
paleantropi şi pe neantropi) moartea nu le apare ca o pierdere ireparabilă. Chiar dacă nu s-au
ridicat la înţelegerea morţii ca un fenomen natural şi ireversibil, au înţeles, totuşi, că aceasta
apasă deasupra tuturor. Înţelegerea morţii, a apropierii momentului morţii, probează un grad
ridicat al cunoaşterii conştiente. Să atribuim această cunoaştere omului? Se pare că iminenţa
morţii este simţită şi de unele animale. Omul caută mai curând să o eludeze, să o amâne sine
die sau se hrăneşte cu ideea că nu dispare ci trece în altă viaţă.
De unde venim şi încotro mergem?
În situaţia în care am înţeles că tot ceea ce este viu pe Terra provine de la aceeaşi
origine, deoarece informaţia genetică este structurată după acelaşi cod, nu vom mai încerca, în
zadar, să-l individualizăm pe om, cu atât mai mult cu cât se aseamănă organ cu organ cu
primatele. Omul este un animal, dar nu numai atât. De unde vine surplusul faţă de animalitate
şi în constă?
Cel mai apropiat de om, dintre toate primatele, este cimpanzeul. Ar trebui să-i
urmărim liberi în societăţile lor. Că au o viaţă socială nu ne îndoim. J. von Lawick-Goodall a
urmărit viaţa cimpanzeilor şi ne oferă unele date importante. Cimpanzeul este omnivor, iar în
diverse ocazii poate deveni şi carnivor. Pentru aceasta însă trebuie să practice vânătoarea. Se
pare că vânătoarea nu merge fără unelte. Nu este vorba de vânarea unor animale mari şi
puternice, ci a unor râmătoare mici, rozătoare etc. Nu practică vânătoarea decât în grup şi,
interesant acest lucru, reuşesc să coopereze, să folosească o strategie ce pare bine pusă la
punct pentru încercuire şi restrângerea spaţiului de urmărire. Se folosesc, totuşi, de beţe, de
ciomege, pe care le mişcă în mod ameninţător. Nu pot să se apropie de vânat şi să-l ameninţe
decât dacă merg biped şi îşi eliberează mâinile pentru lovire şi prins. Comportamentul
cimpanzeilor este din acest punct de vedere foarte apropiat de cel uman. Cam aşa se întâmplă
la ţară când gospodarii vor să prindă o găină sau un purcel.
Ceea ce îl apropie şi mai mult de om este exprimarea emoţiilor şi a afectivităţii.
Cimpanzeul este deosebit de afectuos şi de jucăuş, este emotiv şi anxios, astfel că intră în
rezonanţă cu specificul mediului. Uneori trece de la explozia de bucurie în dans.
Cimpanzeul este capabil să folosească unele unelte. Ştie să îmbine diferite beţe de
bambus pentru a face un băţ mai lung, cu care să rupă nişte banane. Foloseşte beţe pe care le
introduce în stupii de albine sălbatice pentru a extrage mierea. Tot aşa introduce beţe în
muşuroaie de furnici, apoi consumă furnicile care se prin de ele.
Unii cimpanzei au fost învăţaţi să folosească un limbaj bazat pe gesturi, asemenea
surdo-muţilor. Au fost învăţaţi circa 550 de simboluri pe care le pot utiliza folosind o anumită
sintaxă, formulând deci unele fraze.
În ultima vreme unii cimpanzei au fost învăţaţi să lucreze pe calculator şi să transmită
mesaje.
Cimpanzeii au reuşit să treacă două teste de inteligenţă: recunoaşterea în oglindă şi
testul de fraudă. Ascund unele obiecte pentru a nu le fi furate.
Sentimentele de afecţiune şi de tandreţe sunt bine dezvoltate la cimpanzei. Femelele
îşi îngrijesc puii şi îi învaţă să se joace şi să realizeze multe gesturi necesare pentru
convieţuirea în mediul social.
Ed. Morin vorbeşte de un mediu social pentru maimuţe. Expresia nu este forţată,
deoarece putem vorbi de o societate a maimuţelor, de o organizare socială. Cimpanzeii

169
formează „societăţi de pădure”, iar babuinii „societăţi de savană”, sau chiar „societăţi de
pădure şi de savană”.
În societăţile de pădure, care sunt mai descentralizate, leadership-ul pare să fie stabilit
printr-un comportament mai exhibiţionist, în timp ce în societăţile de savană şeful îşi
dobândeşte rangul prin „voinţa de putere”.
În cadrul acestor societăţi pot apare lupte interne foarte evidente între masculii adulţi,
tineri şi femele. Se formează un fel de caste (ale adulţilor) şi un fel de găşti sau bande (ale
tinerilor). Femelele formează un fel de ginecee. Pe lângă faptul că apare o diferenţiere de
ierarhie, este şi una de statut, care anticipează un fel de clase bio-sociale.
În timp ce masculii apără teritoriul şi conduc lupta împotriva prădătorilor, a intruşilor
şi menţin structura ierarhică, femelele îngrijesc puii şi se ocupă de educarea şi integrarea
socială a tinerilor. În mod obişnuit câştigă nu numai cel mai puternic, ci cel puternic şi
inteligent, care ştie să îmbine puterea, potenţa sexuală şi inteligenţa.
Şeful trebuie să-şi menţină autoritatea prin mimică şi gest, prin putere fizică,
agresivitate şi exhibiţionism. Ierarhia se stabileşte pe bază de autoritate, mimică, ameninţare şi
intimidare. Supusul trebuie să-şi accepte poziţia cu servilism şi supuşenie. Pentru aceasta
subordonatul trebuie să mimeze feminitatea şi homosexualitatea pentru a-şi dobândi respectul
şi devoţiunea. Deşi homosexualitatea nu este practicată, gestul înseamnă supuşenie. Se
întâmplă, în cadru ierarhiei sociale stabilite, ca o femelă fără pui să îngrijească puiul altei
femele, sau ca un mascul cu statut inferior să aibă grijă de puii unei femele cu statut superior.
Dacă unii indivizi nu se supun legilor sociale sunt marginalizaţi, sau sunt acceptaţi doar pe
jumătate, ca şi cum ar fi în afara legii.
Ierarhia este atât de bine stabilită în cadrul unor societăţi încât fiecărui rang îi
corespunde un rol, un anumit fel de conduită. Este ca şi cum conduita respectivă n-ar fi
stabilită de individ ci chiar de rangul ocupat.
Puterea conferă indivizilor din casta superioară dezvoltarea liberă a personalităţii, fără
inhibiţii. În schimb subordonarea presupune constrângeri, inhibiţii şi chiar „nevroze”.
În cadrul societăţii animale apare o anumită dinamică socială. Este şi firesc, deoarece
prin trecerea vremii duce la îmbătrânirea maturilor şi la ridicarea unor noi generaţii, care
creează presiune socială.
La macaci, nucleul familial nu se consolidează deoarece masculul nu participă la
îngrijirea puilor. În schimb, legătura mamă-pui este bine conturată şi lipseşte chiar incestul
dintre mamă şi fii. Nu se poate aplica acest principiu între tată şi fiică, deoarece tatăl practic
nu este reţinut (nu este cunoscut).
Relaţiile familiare se ţes în jurul mamei. La cimpanzei se conturează relaţii afective şi
între fraţi şi surori, relaţii generate tot de poziţia mamei. Aceste relaţii se întăresc cu atât mai
mult cu cât copilăria se prelungeşte. În acest timp se întăresc relaţiile dintre specie şi mamă şi
dintre fraţi şi surori, ceea ce conturează un nucleu prefamilial, însă nu trinitar (tată-mamă-
copii).
Viaţa socială nu poate să nu genereze alături de relaţiile plăcute şi afective şi o serie de
relaţii bazate pe antipatie, gelozie, rivalitate şi inamiciţie. Relaţiile neplăcute sunt întreţinute
de relaţiile competitive şi repulsie dintre masculi, precum şi de geloziile dintre femele.
Relaţiile sociale depăşesc sfera sexualităţii.
Diversitatea individuală asigură ierarhia indivizilor în cadrul acestor societăţi.
Diversitatea şi variabilitatea indivizilor determină diversitatea rolurilor şi a statutelor de şefi,
supuşi, devianţi sau marginali. Ierarhia nu este aparentă şi nici întâmplătoare. Relaţiile dintre
indivizi se stabilesc în funcţie de competiţia directă asistată sau nu de semeni. Fiecare îşi ştie
locul şi caută să-şi îmbunătăţească situaţia sau să şi-o menţină. Prin ierarhiile şi constrângerile

170
stabilite societatea antropinilor controlează poziţia indivizilor. Într-o societate autoritară şi
rigidă doar şefii reuşesc să-şi dezvolte propria individualitate.
Este superbă această analiză a societăţii de maimuţe pe care o face Ed. Morin.
Societatea şi individualitatea sunt doar relaţii care se controlează reciproc. Formează
un ambi-sistem, care este complementar şi contradictoriu şi care defineşte caracteristica
societăţii. În relaţiile sociale apare ordinea şi dezordinea care se alimentează reciproc, iar
relaţia individ-societate reprezintă, de fapt, relaţia dintre individ şi specie. Specia îşi impune
programele proprii prin unele constrângeri sociale.
Mediul social trebuie să permită dezvoltarea individuală a membrilor societăţii.
Ierarhia socială se bazează pe unele caracteristici proprii primatelor avansate: dezvoltarea
creierului, anumite predispoziţii intelectuale, comunicaţionale şi afective. Toate aceste
aptitudini determină diferenţă de esenţe între indivizi, alături de acestea apărând aşa-numitele
bio-clase (masculi, femele, tineret). Viaţa socială se dovedeşte a fi deosebit de complexă.
Biologicul, socialul şi individualul se interpătrund. De fapt, nu există o integrare perfectă ci
mai curând complementaritate, concurenţă şi uneori chiar antagonism. Individul şi societatea
se supun programelor speciei.
Cooperarea şi complementaritatea nu sunt acţiuni care se opun cu totul competiţiei,
conflictelor şi antagonismelor dintre indivizi, ci mai curând determină formarea celor doi poli
între care societatea se organizează.
Relaţiile de dominare/cooperare, de conflict/solidaritate din cadrul societăţii se
manifestă în funcţie de condiţiile ecologice, de starea generală a societăţii în anumite cazuri.
Într-o societate există întotdeauna forţe de dezordine care pot fi atât entropii individuale cât şi
sociale. Dezordinea (competiţii, conflicte, conduite aleatorii) reprezintă o componentă
firească a ordinii sociale chiar dacă, în anumite situaţii, reprezintă un semnal de pericol de
dezintegrare.
Pericolul pe care dezordinea îl generează reprezintă de fapt un fel de motor care
polarizează forţele sociale pe direcţia reorganizării mai eficiente. Dezordinea conduce la
reorganizare fiind prin aceasta un factor progresiv dacă nu creşte în mod particular.
Eihl-Eibesfeld ne atrage atenţia că surâsul, râsul şi lacrimile sunt înnăscute. Credem
cu adevărat că râsul şi plânsul au apărut înaintea omului. Dar nu credem că doar omului îi este
propriu felul în care îşi manifestă bucuria şi tristeţea. Am putea accepta presupunerile lui
Eihl-Eibesfeld dacă am privi doar copilul care îşi manifestă prin plâns toată disperarea şi
neputinţa, toată deznădejdea de care este capabilă o fiinţă, după cum tot copilul luminează
universul prin zâmbetul lui de satisfacţie şi răspândeşte în univers o cascadă de sunete prin
care îşi exprimă râsul fericit şi mulţumirea. Dar am proba o miopie totală şi un cinism barbar
dacă n-am rămâne stupefiaţi şi blocaţi de manifestările de bucurie pe care le dezlănţuieşte un
câine rătăcit care şi-a regăsit stăpânul, n-am înţelege nimic din durerea pe care o simte o fiinţă
dacă nu ne-am înduioşa până la lacrimi de tristeţea câinelui care îşi plânge stăpânul şi
prietenul mort şi care preferă să moară decât să trăiască în lipsa acestuia.
Parcă nu-ţi trebuie mai mult pentru a recunoaşte rădăcinile comportamentului uman.
Poate ne-am aştepta ca la om, odată cu dezvoltarea creierului să apară o diminuare a
afectivităţii în favoarea inteligenţei. Dimpotrivă, apare adesea o erupţie psiho-afectivă, care
poate atrage chiar ubris-ul (lipsa de măsură). Nu credem că omul nu poate ajunge la stări de
bucurie intelectuală copleşitoare, înălţătoare, o stare pe care n-o poate atinge nici o altă fiinţă
animală, însă omul este uneori mult mai înclinat către excese decât predecesorii săi, iar
supremaţia sa este sprijinită de un exces de onirism, de eros, de fantasme, de imaginar şi
imaginaţie (Ed. Morin, 1999 p. 116).
La primate onirismul se manifestă doar în vis, în timp ce la om se continuă şi sub
formă de imaginaţie, de fantasme şi de imaginar.

171
 La primate erosul rămâne legat doar de sexualitate în timp ce la om reproducerea este
continuă, iar orgasmul este cu mult mai intens, chiar violent în raport cu primatele.
La om plăcerea nu este redusă doar la o satisfacţie de moment, ci trece dincolo de
simpla plăcere în exaltare. În societăţile primitive starea de plăcere era dezvoltată până la
paroxism, până la exaltare prin ierburi sau licori, prin dans şi prin rit, prin sacru sau prin
profan.
Nu putem înţelege devenirea omului în antropogeneză fără să-l urmărim în
manifestările sale: dansul, râsul, lacrimile, extazul, deznădejdea şi chiar nebunia. În loc să-l
vedem pe om dominat de zonele de puternice inhibiţii, care se opun manifestărilor animale,
constatăm că se lasă sub imperiul furiei, al urii, al pornirilor bestiale, care conduc la crime sau
chiar carnagii.
Dacă violenţa animalelor este subordonată apărării sau ostoirii foamei, la om capătă un
aspect dezordonat, necontrolat şi de multe ori bestial.
Se vorbeşte astăzi de faptul că omul modern nu foloseşte nici 25% din capacităţile
creierului de prelucrare a informaţiilor. Să presupunem că această ipoteză ar fi reală, cum
trebuie ea să fie înţeleasă? Este ca şi cum omul n-ar şti să-şi folosească unele potenţe ale
creierului. Ca şi cum mutaţiile genetice măresc creierul cu mult peste nevoile fiecărei etape
evolutive, stabilind dispozitivele necesare acestei nevoi.
Dacă vom compara între ele diferite tipuri de civilizaţii vom putea deduce că sunt
dezvoltate potenţe diferite între civilizaţiile de tip occidental şi cele de tip oriental. Tibetanii şi
indienii dezvoltă unele capacităţi ale creierului, pe care noi le considerăm paranormale. Ei
reuşesc să controleze aproape total funcţiile sistemului nervos vegetativ, ceea ce occidentalii
nu reuşesc. Occidentalii în schimb au dezvoltat anumite laturi cognitive, care rămân în urmă
la alte civilizaţii. Rămâne încă obscură înţelegerii noastre dialecta relaţiilor dintre mutaţiile
genetice cerebralizante şi complexificarea culturală a fiinţei umane.
Firesc ar fi ca, pe măsură ce evoluţia naturală a creierului hominian a generat apariţia
şi dezvoltarea culturii, în aceeaşi măsură cultura să conducă la dezvoltarea creierului, la
transformarea fiinţei umane într-o fiinţă din ce în ce mai evoluată. Aceste aspecte trebuie să
fie urmate atât în evoluţia filogenetică (deci în procesul de antropogeneză) cât şi în
dezvoltarea ontogenetică (adică în umanizarea copilului).
Trebuie să înţelegem că, dacă dezvoltarea paleo-culturii a exercitat o influenţă şi
presiune puternice asupra cerebralizării omului, la rândul său cerebralizarea a făcut posibilă
realizarea unui salt socio-cultural al omului modern. Astfel s-a ajuns la aşa-numita „primă de
dezvoltare”, după cum consideră Ed. Morin (1999, p. 83).
Anatomistul Bolk a sesizat că puii de maimuţe se aseamănă mai mult cu omul decât
adulţii. A presupus că ar fi fost posibilă disjuncţia omului din maimuţe printr-un proces de
neotenie. Prin posibilitatea juvenililor de a se reproduce înainte de a ajunge la starea adultă,
menţinând unele caractere juvenile pentru toată viaţa. Teoria este greu de acceptat, însă unele
aspecte merită toată atenţia.
Juvenilizarea pare o caracteristică a speciei umane. Juvenilizarea înseamnă o
prelungire a copilăriei şi a adolescenţei. Dintre toate speciile de mamifere juvenilizarea este
cu adevărat caracteristică omului. Prelungirea copilăriei face posibilă dezvoltarea creierului şi
măreşte capacitatea de învăţare. Din acest punct de vedere copilăria este cea mai fertilă. În
perioada copilăriei şi a adolescenţei se realizează cele mai mari acumulări care vor contura
personalitatea de mai târziu.
Învăţarea limbii materne şi chiar a unor limbi străine se face cu mare uşurinţă în
copilărie. În timpul copilăriei se realizează integrarea structurilor socio-culturale ale omului şi
dezvoltarea afectivă şi intelectuală a personalităţii de mai târziu. Dezvoltarea creierului în
copilărie reprezintă o caracteristică fundamentală a fiinţei umane. Progresul în ceea ce

172
priveşte cerebralizarea este asigurat de prelungirea copilăriei. De aceea, orice mutaţie care
este avantajoasă prelungirii copilăriei poate fi considerată o mutaţie cerebralizantă.
Ar fi greşit însă să credem că performanţele intelectuale se realizează doar prin
acumulările din copilărie. Acumulările continuă întreaga viaţă. Din acest punct de vedere
adultul ne apare oarecum nedesăvârşit cerebral atâta timp cât după perioada copilăriei şi a
tinereţii continuă să aibă nesfârşite acumulări sub raport intelectual şi să-şi formeze noi şi noi
abilităţi. De aici putem deduce că juvenilizarea speciei este o juvenilizare cerebrală, că omul
rămâne cu un potenţial veşnic de acumulări intelectuale. După cum se exprimă Ed. Morin:
„Juvenilizarea contribuie, într-o primă etapă la prelungirea copilăriei, iar într-o a doua
etapă la pătrunderea adultului în juvenilitate şi a juvenilităţii în universul adult.
Juvenilitatea este un proces în acelaşi timp general şi multiplu, strâns legat în toate
aspectele de cerebralizare, care implică natura genetică a speciei, natura socială a culturii şi
natura afectivă şi intelectuală a individului, asigurând condiţii mai bune de autoreproducere
şi de autodezvoltare socio-culturală, precum şi condiţii mai bune pentru dezvoltarea
individuală, afectivă, intelectuală, inventivă, începând de la naştere şi până la bătrâneţe” (p.
88).

Alte caracteristici ale omului

O caracteristică a omului este conştiinţa. Când a apărut ea şi în ce constă? Edgar
Morin are o concepţie particulară despre conştiinţă şi despre apariţia ei.
Conştiinţa apare ca o interrelaţie, interferenţă şi interacţiune dintre ansamblul
aptitudinilor şi activităţile nervoase superioare ale lui Homo sapiens.
Conştiinţa începe de la fruntariile gândirii, de acolo de unde începe mitul şi magia, de
la desprinderea de realul concret şi intrarea în imaginar. După cum afirma Edgar Morin
(1999) „rădăcinile conştiinţei sunt de fapt recunoaşterea acestei breşe şi acestei zone, iar
conştiinţa se naşte dintr-o dublă dialectizare a subiectului şi obiectului, a adevărului şi
erorii” (p. 143).
Conştiinţa este angajată în jocul complex dintre adevăr şi eroare şi depinde în mare
măsură de eul afectiv individual. Conştiinţa oscilează în timp între adevăr şi eroare. Ceea ce la
un moment dat pare eroare ar putea deveni ulterior adevăr şi invers. Prin această conştiinţă se
descoperă relativitatea adevărului şi a erorii. După cum remarca Hegel îndoiala şi
scepticismul reprezintă elemente fundamentale ale conştiinţei. Tocmai datorită acestora
conştiinţa devine din ce în ce mai critică şi din ce în ce mai încrezătoare în adevărul propriilor
descoperiri, atunci când unele dintre ele par a fi confirmate.
Se întâmplă însă adesea ca jocul obiectiv-subiectiv al cunoaşterii să cadă într-o falsă
conştientizare. Iluminarea unui nou adevăr poate constitui o capcană şi să fie doar o iluzie. De
aceea conştiinţa nu poate asigura certitudinea că a depăşit incertitudinea şi ambiguitatea.
Aceasta deoarece nu se poate realiza un dispozitiv în conştiinţă care să identifice conştiinţa
adevărată de cea falsă. Conştiinţa este controlată de practică, de experienţă şi în genere de
societate. Prin evoluţia sa conştiinţa îşi perfecţionează sistemele verificatorii, îşi măreşte
puterea de control asigurând astfel propria dezvoltare, ceea ce conduce la apariţia meta-
sistemelor şi meta-organizărilor.
„Conştiinţa nu este o flacără care luminează spiritul şi lumea, ci doar raza sau flash-ul
care luminează breşa, incertitudinea, orizontul. Ea tinde să elimine eroarea, însă pentru a
lumina doar rătăcirea; nu aduce nici o soluţie permanentă sau sui generis, dar apare însă
indispensabilă pentru o veritabilă dezvoltare a hipercomplexităţii, adică a acelor posibilităţi
încă latente în sapiens” (E. Morin, 1999, p. 147).
173
 Lorenz şi Tinbergen consideră că ritul în viaţa animală este un comportament
comunicaţional, de cele mai multe ori cu caracter mimetico-simbolic, având funcţia de mesaj
şi cerând un anumit răspuns. În situaţii de derută, perturbatoare determinate de sentimente
contradictorii (atracţie sau repulsie) animalul reacţionează prin unele comportamente rituale,
însă aceste comportamente sunt defazate şi merg în gol. Un astfel de comportament ritual
putem observa şi la om în funcţie de situaţiile create. Pot apare rituri de subordonare, de
împăcăciune sau de prietenie, care capătă aspectul unor jocuri. La om apare însă, spre
deosebire de animal, o dimensiune nouă a ritului prin asocierea magiei şi a mitului.
Ritul apare ca un răspuns la dezordine, la angoasă şi se adresează unor forţe
mitologice (zei, sfinţi) în vederea găsirii unei soluţii.
Magia a apărut tocmai pentru a realiza o rezonanţă între mit şi rit, în vederea eliminării
unei ameninţări de creştere a entropiei. Magia a fost, poate, provocată mai ales de teama
entropiei finale, aceea a morţii.
Pe bună dreptate consideră E. Morin că magia, ca şi religia, reprezintă „nevroza
obsesională a umanităţii”:
„Astfel, mitul, ritul, magia, religia, asigură un compromis, nu numai cu mediul
exterior, ci şi cu forţele noologice, adică un compromis intern, în interiorul spiritului uman,
cu propriile fantasme, propria dezordine, propriul urbis, propriile contradicţii, propria
natură crizică” (Edgar Morin, 1999, p. 153).
Omul este producător de cultură, însă cultura concentrează în ea însăşi mitologia,
magia, ritul şi religia luând asupră-i comportamentul antropologic al nevrozei oferind soluţii
gata pregătite pentru securitate şi purificare.
Se pare însă că pentru a rezolva compromisul interior şi exterior pe care i-l oferă
magia, omul a trebuit să plătească un tribut destul de substanţial, acesta fiind sacrificiul.
Orientarea vieţii umane către mit, magie şi religie indiferent de nivelul de evoluţie la
care se găseşte omul, dezvăluie atât profunzimea caracterului său crizic cât şi profunzimea
soluţiilor nevrotice la care apelează umanitatea pentru supravieţuire.
Se consideră adesea că era capetelor mari, a creierului dezvoltat, începe cu Homo
sapiens neanderthalensis. A continua cu trecerea omului modern prin Homo sapiens
neanderthalensis ni se pare, pentru antropologia actuală, o greşeală. Homo sapiens sapiens a
fost contemporan cu Homo sapiens neanderthalensis şi nu a provenit din acesta. Omul de
neandertal nu a avut o evoluţie continuă către omul modern. Nu putem trage o linie prin care
să despărţim pe omul de neandertal de omul modern. Nu putem stabili o dată, fie ea şi de zeci
de mii de ani de aproximaţie. Dacă nu vom stabili definitiv că Homo sapiens neanderthalensis
nu este o subspecie a speciei Homo sapiens, ci mai curând o specie separată, Homo
neanderthalensis, atunci va trebui să acceptăm că omul de neandertal şi omul modern au
provenit dintr-un strămoş comun şi că au urmat sensuri evolutive separate.
Aceste aspecte sperăm să fie cât mai repede elucidate de genetica modernă. Ceea ce
este mult mai complicat este, de fapt, să separăm cele două culturi: a paleantropilor şi a
oamenilor moderni.
Se afirmă că era capetelor mari a început cu Homo sapiens neanderthalensis, că atunci
când a apărut Homo sapiens sapiens omul era deja faber, socius, loquens (Ed. Morin, 1999,
p. 101).
Nu mai putem gândi pregătirea lui Homo sapiens sapiens în societatea lui H. s.
neanderthalensis.
Am mai pus în discuţie semnificaţia înmormântării. Este legată de paleantropi. Asta nu
înseamnă că Homo sapiens fosilis nu a practicat înhumarea. Ne întrebăm însă firesc: au
preluat-o de la paleantropi? Putem discerne cu adevărat care sunt necropolele paleantropilor şi

174
care ale neantropilor? Omul modern se strecoară aşa, ca un fir roşu, între populaţiile de
paleantropi şi apare deodată în proporţie de masă şi îi elimină pe aceştia?
Lucrurile sunt încurcate. Culturile sunt amestecate. Cert lucru pare a fi, totuşi, faptul
că omul modern nu este continuitatea unei forme de paleantropi. Paleantropii nu au mers, din
etapă în etapă către progres, fie el biologic şi/sau psiho-comportamental. Nu putem urmări o
formă de paleantropi până la un anumit timp dat (apreciat în timp geologic), după care să
spunem că populaţia respectivă a întrunit toate calităţile omului modern.
Dacă încercăm să interpretăm devenirea umană, atunci cu siguranţă va trebui să
descoperim momentul în care hominizii au descoperit fenomenul morţii ca pe un fenomen
natural, ca pe o concluzie a vieţii.

Dileme privind veriga de legătură

Oare Ernest Haeckel a simplificat, sau a complicat problema disjuncţiei omului din
maimuţe atunci când a conceput forma de trecere de la maimuţă la om – Pitecanthropus
erectus? Descoperirea acestei forme de tranziţie a fost uluitoare. Argumentele aduse de
Ernest Haeckel au cucerit pe toţi antropologii şi au deschis căile conturării arborelui
genealogic al fiinţei umane. Cu cât au fost descoperite mai multe resturi fosile, cu atât s-a
complicat însă problema. Este Pithecantropus erectus veriga de legătură căutată de Haeckel?
Pitecanthropus înseamnă maimuţă-om. Între timp Pitecanthropus erectus a devenit
Homo erectus şi reprezintă, pe drept cuvânt, o formă din multitudinea de linii care au tins
către umanizare. Homo erectus este deja o formă umană, ceea ce înseamnă că trebuie găsită o
altă verigă de legătură. Descoperirea lui Australpithecus africanus a adus o rază de lumină.
Sunt forme mult mai primitive decât Homo erectus. Acestea ar fi putut constitui veriga de
legătură dintre maimuţe şi om. Ce înseamnă însă Australopithecus? Înseamnă maimuţa-din-
sud. Australopitecul a fost considerat o maimuţă. Numărul de specii de australopiteci
descoperiţi a crescut. Resturile osoase au fost găsite împreună cu diferite tipuri de unelte. Cel
puţin Zinzanthropus boisei (devenit Australopithecus boisei) proba că este un constructor de
unelte. Să nu mai vorbim de Australopithecus prometheus, care nu numai că ar fi fost un
constructor de unelte ci ar fi folosit focul pentru obţinere de căldură, sau poate şi pentru
coacerea unor rădăcini sau pentru frigerea cărnii.
Când a fost descoperită „Lucy” (Australopithecus afarensis), de o vârstă respectabilă,
a fost considerată aproape unanim ca o verigă de legătură între maimuţe şi om. Australopitecii
însă sunt numiţi pe nedrept aşa, deoarece nu sunt maimuţe, ci tot forme umane, considerabil
mai vechi şi mai primitive decât Homo erectus.
Descoperirea lui Homo habilis şi considerarea lui ca o primă formă umană, a avut un
rol deosebit în dezvoltarea antropologiei şi în elucidarea unor procese antropogenetice. Iată
însă că şi Homo habilis a fost detronat de alte forme, locul lui fiind luat deocamdată de Homo
ergaster. Şi acesta este însă tot un om. Tot un om este şi Australopithecus afarensis şi tot
oameni sunt şi formele descoperite mult mai recent: Australopithecus anamensis,
Ardipithecus ramidus kadabba şi chiar Orrorin tugenensis, care ne duce în urmă cu şase
milioane de ani. Căutăm veriga lipsă şi până acum am găsit doar oameni şi maimuţe. De mult
se tot vorbeşte de faptul că australopitecii nu mai trebuie să fie numiţi astfel, ci australantropi,
fiind vorba de oamenii din sud, nu de maimuţele din sud.
Dar, în fond, ce căutăm noi? Cândva se căuta forma de legătură dintre omul cu creierul
mare şi primatul cu cap mic. Iată însă că, între primat şi om nu se deschide o falie sau
prăpastie, ci o vale fertilă a umanizării. Pe bună dreptate afirma Ed. Morin (1999, p. 55):
„Acolo unde îl vedem pe Homo sapiens degajându-se de natură printr-un salt maiestuos,
175
pentru a produce, graţie strălucitei sale inteligenţe, tehnica, limbajul, societatea, cultura,
observăm, din contră, că de fapt natura, societatea, inteligenţa, tehnica, limbajul şi cultura îl
co-produc pe Homo sapiens de-a lungul unui proces de câteva milioane de ani.”
Căutăm ruptura dintre om şi maimuţă. Am împins veriga de legătură până la Orrorin
şi tot nu am găsit-o. Am dat peste oameni din ce în ce mai primitivi, dar tot oameni. Şi
australantropul sau ardipitecul cu craniul de 600 de cm3 şi Homo habilis şi Homo erectus cu
peste 800 cm3 sunt tot forme umane.
Forma adevărată de tranziţie dintre maimuţe şi om nu va putea fi găsită niciodată,
deoarece nu vom putea evidenţia, din punct de vedere biologic, diferenţa structurală.
Diferenţa este dată de capacitatea de a construi unelte. Chiar dacă se va găsi o astfel de formă,
partizanii maimuţelor vor considera că este o maimuţă, iar partizanii oamenilor vor aprecia că
este un om. Cine va hotărâ de partea cui este adevărul?
Ce înţelegem însă prin umanitate? Când a apărut omul? Nu ştim când. Aşa cum spune
Geertz, „oamenii au dată de naştere, nu însă şi omul” (Geertz, 1966 citat de Ed. Morin,
1999, p. 55).
Umanitatea a avut multiple tentative, multiple naşteri de homo după homo până a
ajuns la Homo sapiens şi, cu siguranţă, că şi această etapă va fi depăşită.
Nu putem defini omul numai prin creier, deoarece el este produsul unui complex de
factori care s-au intersectat, au intrat în interrelaţii şlefuind fiinţele care au pornit de la primul
primat coborât din arbori pentru a păşi pe sol până la Homo sapiens sapiens, care se găseşte în
vârful arborelui genealogic al tuturor primatelor.
Prima acumulare de tip umană este ridicarea pe verticală şi iniţierea mersului biped.
Ridicarea pe verticală şi iniţierea mersului biped au condus la eliberarea mâinilor. Iată că am
ajuns la ceea ce a presupus J.B. Lamarck. Trebuie însă să percepem procesele mult mai
complex.
Am văzut, urmărindu-l pe Leroi-Gourhan, că eliberarea mâinii se corelează cu
reducerea maxilarului. Verticalitatea şi eliberarea mâinilor şi a maxilarului se corelează cu
eliberarea cutiei craniene de forţele care o încorsetau, făcând posibilă deschiderea evantaiului
cortical.
Iată o înşiruire de factori care se condiţionează reciproc:
verticalizare → eliberare a mâinilor → eliberare craniană → deschiderea evantaiului cortical
→ dezvoltarea tehnologică
Nu este vorba de o acţiune algoritmică, ci de o rezultantă a acţiunii acestor factori.
Toate aceste procese s-au desfăşurat într-un mediu adecvat, savana, nu pădurea şi într-
un climat care a solicitat capacităţile inventive, care au condus treptat la transformarea acestei
fiinţe din pradă în prădător.
Ecosistemele succesive care au reprezentat scena procesului de antropogeneză au
constituit cadrul adecvat care, a făcut posibilă modelarea fondului genetic prin „forţarea” de
noi mutaţii determinate de sistemul funcţional picior-mână-creier.
Mâna eliberată reprezintă polul funcţional care asigură prehensiunea hranei, serveşte
la comunicare, alături de polul oral şi devine organul constructor de unelte. Uneltele
prelungesc forţa musculară a mâinilor (corpului). Spre deosebire de cimpanzeu, fiinţa pornită
spre calea umanizării, este nevoită să folosească, la început, arme defensive şi să construiască
adăposturi mai eficiente împotriva vitregiilor climatice. În acest mod se declanşează
dezvoltarea tehnică în sânul unui nou praxis. Asistăm la o dezvoltare a complexităţii sociale,
care generează de fapt un nou praxis, în funcţie de virtualităţile cerebrale.
Noi căutăm omul şi găsim mediul geografic şi climatic în care s-a format omul, găsim
creşterea gradată a complexităţii sociale, creştere care este generată şi întreţinută de mărirea
complexităţii cerebrale.

176
 Care din factorii puşi în discuţie merită să fie consideraţi hotărâtori? Sistemul genetic
nu poate fi desprins de factorii ecologici şi de ambianţa climatică în care şi-au desfăşurat
existenţa generaţiile succesive de hominieni. Sistemul genetic trebuie să-şi găsească ecoul în
evoluţia sistemului cerebral, însă nu este vorba de un sistem cerebral izolat, ci de cadrul socio-
cultural care a favorizat dezvoltarea cerebrală. Aceşti doi factori se alimentează reciproc, se
întăresc unul pe altul în exerciţiul vieţii. Nu-i putem considera separaţi, după cum nu putem
considera că sunt separaţi factorii ecosistemului de cei socio-culturali. Se constituie un
ecosistem care nu a mai fost cunoscut în natură. Nu este vorba doar de natură, de factorii
abiotici şi biotici, ci de aceşti factori esenţiali modificaţi de intervenţia omului. Modificarea
lor determină, ca o reacţie de feed-back, crearea unui mediu complex caracteristic societăţii
umane.
Suntem de acord cu schema propusă de Ed. Morin (1999, p. 57) pentru a ilustra
factorii care au provocat şi întreţinut procesul antropogenetic.

Sistemul genetic Sistemul cerebral

Praxis

Ecosistem Societate-cultură

Omul este o fiinţă multidimensională şi nu poate fi concretizat doar prin

particularităţile biologice, sau prin cele spirituale şi nici numai prin cele socio-culturale. Toţi
aceşti factori şi-au conjugat sau şi-au opus influenţele, au format un tot unitar şi complex care,
acţionând asupra fiinţelor preumane, au generat traiectoria la capătul căreia a apărut
sapiensul.
Şi, totuşi, creierul nu este doar un organ ca oricare altul, el reprezintă esenţialul în
procesul hominizării. Funcţionează ca un epicentru, ca un motor al procesului de
antropogeneză.
Când vorbim de antropogeneză nu trebuie să ne imaginăm o înşiruire lineară de specii,
cu atât mai mult să nu ne imaginăm transformarea prin anageneză a unei specii în altă specie
de tipul: Ramapithecus → Australopithecus → Homo ergaster → Homo erectus → Homo
sapiens neanderthalensis → Homo sapiens sapiens. Nu vom putea urmări, ca un fir roşu,
trecerea prin specii către om, hominizarea treptată a unei linii umane, acumulând experienţa
de viaţă pornită de la primul cioplitor de piatră. Problemele sunt nesfârşit mai complexe.
Arborele genealogic al lui Homo sapiens sapiens are multiple noduri stufoase, are multiple
încercări de umanizare, din care o linie evolutivă a găsit calea cea mai directă.
Materialul documentar (resturile fosile însoţite de o variată industrie litică) trebuie cu
pricepere analizate şi puse cap la cap, astfel încât să ne conducă spre omul modern al zilelor
noastre.

177
 COMPLEXUL ENERGETIC AL CORPULUI
UMAN

Corpul uman este un complex energetic care generează diferite forme de energie:
electrică, magnetică, termică, cinetică şi electromagnetică, care pot fi uşor puse în evidenţă,
însă mai sunt şi alte energii mai subtile, care sunt corelate mai ales cu nivelurile mental,
emoţional şi instinctual al fiinţei umane.
Cu toţii putem simţi când o anumită persoană are o energie mentală puternică (Me), că
structurile sale de gândire sunt puternice, bine organizate, coerente, transmise cu coerenţă şi
uşurinţă şi eficiente în influenţarea celorlalţi.
Dimpotrivă, slăbiciunea mentală a unei persoane, modul haotic în care îşi exprimă
ideile, lipsa unor structuri în procesele de gândire şi lipsa de eficienţă în exprimarea
gândurilor probează o energie mentală slabă.
Ne putem „acorda” la structura de gândire a altei persoane înainte ca aceasta să ne fi
comunicat verbal gândurile sale. În India, citirea gândurilor este un fenomen comun.
Existenţa noastră adevărată gravitează în jurul generării constante a acestor structuri
de gândire.
Schimbările aduse mentalului şi emoţionalului nu pot fi detectate anatomic, dar pot fi
puse în evidenţă prin comportament.
Psihiatrii avertizează pe oamenii de ştiinţă că funcţia de autoreglare a propriului corp
poate fi perturbată prin folosirea medicamentelor.
Hormonii afectează funcţionalitatea creierului; pilula contraceptivă în doze mari
produce psihoze temporare. Alcaloizii de tipul rezerpinei determină fenomene depresive;
pacienţii hipertensivi care primesc astfel de alcaloizi sunt cei mai dispuşi la depresie,
ajungând până la suicid; procain-penicilina este responsabilă de apariţia agitaţiei, a
halucinaţiilor auditive, gustative, tactile şi vizuale.
Unele antibiotice au contribuit substanţial la creşterea numărului de boli mentale
senile şi la producerea sindromului Down.
Energiile emoţionale sunt mai uşor de pus în evidenţă. O persoană foarte sperioasă
descarcă energie negativă agresivă. Când două persoane sunt extrem de furioase una pe alta,
chiar dacă este o linişte totală se simt vibraţiile negative agresive în aer. Este generat un flux
mare de energie emoţională (Ee) încât nimeni nu-l poate ignora.
Când două persoane se îndrăgostesc este generată o mare cantitate de Ee pozitivă.
Aceasta se îndreaptă în special către partenerul iubit.
Zonele mentale şi emoţionale suferă mari deteriorări din cauza medicamentelor
chimice.
Potenţialul energiei sexuale este foarte evident. Atunci când cineva este foarte obosit,
dacă se întâlneşte cu femeia pe care o iubeşte se produce o energie sexuală sporită. Capătă
energie şi se simt întăriţi şi chiar întineriţi. De ani de zile specialiştii în reclame au folosit cu
succes sexualitatea şi energia produsă de ea în campaniile publicitare.
Fiinţa umană este construită, după George Vithoulkas din trei planuri de câmpuri
energetice;
1. - planul mental - spiritual;
2. - planul emoţional - psihic;
3. - planul fizic - material care include instinctele şi cele cinci simţuri.

178
 Planul mental-spiritual

Includem aici latura spirituală a fiinţei umane în nivelul mental. Planul mental-
spiritual nu este complet dezvoltat la toţi oamenii. El există, fie şi în „stare latentă” la toţi
indivizii. La oamenii primitivi exista frica primordială de supranatural sau de necunoscut, care
i-a condus spre cele mai rudimentare elemente ale religiei şi spre formarea unei vieţi
spirituale. „Frica de moarte” a devenit un factor important în societatea vestului „civilizat”.
Întreaga filosofie a medicinii clasice, în încercarea de a vindeca oamenii şi de a împiedeca
moartea, indiferent de preţul plătit de individ, de familia lui sau de societate, are legătură cu
frica de moarte.
Cu cât individul este mai evoluat, cu atât mai dezvoltat este aspectul lui spiritual.
Odată ce planul spiritual este trezit la viaţă, individul este animat de o dorinţă interioară, de o
pornire lăuntrică de a găsi răspunsuri la problemele esenţiale:
- Cine sunt eu?
- Încotro mă îndrept?
- Care este scopul vieţii mele?
- Care este misiunea mea pe acest pământ?
- Ce este Dumnezeu?
- Ce este adevărul?
Sistemul nostru educaţional relevă meritele logicii şi ale performanţei ştiinţifice în
detrimentul moralei şi eticii. În consecinţă sistemul nostru educaţional a încurajat fără voie
decepţia. Este cazul multor minţi strălucite din justiţie, care încearcă să obţină avantaje
materiale prin manipularea inteligentă a legilor, fără să ia în seamă implicaţiile etice ale
comportamentului lor.
Mintea se hrăneşte şi creşte cu idei, iar dacă aceste idei acceptate şi hrănite de minte
sunt false sau distructive, individul este practic „hrănit cu mâncare otrăvită”, ceea ce va
submina planul spiritual al existenţei sale.
Un fenomen asemănător este goana agresivă de îmbogăţire prin furt sau prin
exploatarea altora. Indivizii aceştia, la nivelurile cele mai profunde ale planului mental-
spiritual sunt foarte bolnavi.
Răspândirea lăcomiei şi a egoismului este un semn de criză spirituală a timpurilor
noastre, responsabilă în primul rând de accentuarea „nebuniei” din societatea occidentală.
Insecuritatea, anxietatea extremă, furia, graba, superficialitatea, sensibilitatea, viclenia,
paranoia, competitivitatea, iritabilitatea, criminalitatea etc. sunt rezultate ale dezechilibrului
mental şi spiritual atât de răspândit în prezent.
Întrebarea este: câte dintre aceste aberaţii mentale se datoresc medicamentelor chimice
pe care le înghiţim sub diverse forme, în ultimii 30-40 de ani?

Planul emoţional – psihic

Planul emoţional ar fi acea parte care generează şi întreţine emoţiile. Cu toţi trăim o
serie largă de stări emoţionale de intensităţi diferite, care variază între poli opuşi:
securitate/insecuritate, încredere/neîncredere, dragoste/ură, bucurie/tristeţe, calm/anxietate,
curaj/frică etc.
În măsura în care individul nutreşte sentimente pozitive, putem spune că este sănătos
din punct de vedere emoţional. Sentimentele pozitive tind să aducă o stare de fericire. Totuşi,
emoţiile constant pozitive sunt imposibile. Stările opuse între care oscilăm fac parte din însăşi
natura planului emoţional.

179
 Cu cât un individ trăieşte mai multe sentimente negative, cu atât este mai puţin sănătos
pe plan emoţional şi măsura dereglării sănătăţii sale emoţionale se va reflecta proporţional
într-o stare de profundă nefericire.
Dacă cineva doreşte să afle cât de bolnav este pe acest plan, trebuie să ţină cont de
sentimentele sale negative, cum sunt: apatia, anxietatea, furia, ura, invidia, depresia,
dezamăgirea, insatisfacţia etc.
Expresia pozitivă a acestui plan este dezvoltarea conştiinţei spirituale individuale, iar
expresia negativă o reprezintă deteriorarea conştiinţei şi în consecinţă degenerarea în haos
moral şi comportamental.
Când spiritualitatea se dezvoltă pe cale naturală şi sănătoasă, omul este modest şi are o
înclinaţie vădită spre altruism. Un individ dezvoltat spiritual se bucură de un profund
sentiment de linişte mentală. Atunci când spiritualitatea se dezvoltă în mod nesănătos, apar
trăsături negative, cum ar fi aroganţa, egoismul, neliniştea şi un deranjant sentiment de
nevinovăţie.
Dacă medicamentele distrug acest plan al existenţei, ele determină mai curând o
suprimare decât o vindecare, chiar dacă patologia fizică a fost temporar ameliorată.
Spre exemplu, dacă un bărbat urmează un tratament pentru durerile sale articulare şi
observă că după doi ani durerile s-au ameliorat, dar a pierdut toată bucuria şi libertatea putem
spune că acest tratament a fost de suprimare. Suferinţele fizice sunt suprimate, dar omul este
distrus la un nivel mai profund.
Alte aspecte ale planului mental, aflate mai jos pe scara ierarhică decât cel spiritual,
sunt procesele de gândire: capacitatea de a compara, a calcula, a sintetiza, analiza, comunica,
percepe, crea şi exprima idei, de a gândi abstract etc.
Planul mental este partea din organism care înregistrează schimbările de percepţie şi
înţelegere. O tulburare a acestor funcţii constituie simptome mentale sau tulburare mentală.
Pentru ca facultăţile mentale să fie considerate sănătoase, ele trebuie să aibă
următoarele calităţi:
- claritate;
- coerenţă;
- creativitate.
Prin creativitate sănătoasă trebuie să înţelegem orice fel de act creativ (mai puţin cel
artistic) - dar pentru ca activităţile creative să fie considerate sănătoase, ele trebuie să fie
motivate de două intenţii esenţiale:
- să servească individului pentru satisfacerea necesităţilor proprii, fapt care să conducă
în final la evoluţia lui;
- să servească altora în acelaşi timp, cu aceleaşi obiective. Este important ca individul
să se simtă la fel de fericit când îi serveşte pe alţii ca şi atunci când se serveşte pe sine.
Faptul că sentimentele negative sunt într-o măsură mai mare sau mai mică necesare
pentru a determina individul să-şi învingă slăbiciunile şi defectele pe acest plan reprezintă
o uimitoare lege a naturii.
O trăsătură caracteristică a sentimentelor pozitive, care variază de la simpla afecţiune
la extazul sublim, este ceea ce ele dau individului sensul unicităţii, de contopire cu Universul
şi cu ceilalţi. Este în natura dragostei forţa care să-i apropie mai mult pe oameni, să-i unească
pentru a învinge sentimentele de izolare. Trăirile negative tind să determine separarea
individului de lume în general şi de semeni în special, aşa cum ura separă şi distruge uniunea.
În planul emoţional putem include şi partea psihică a fiinţei umane, exprimată la nivel
subconştient şi intuitiv. Ea este foarte importantă şi are efecte incontestabile asupra
manifestării bolii.

180
 La indivizii bolnavi, subconştientul este de obicei încărcat cu impresii negative
puternice care pot controla şi manipula comportamentul pe o perioadă lungă de timp. Oamenii
sănătoşi trec imediat peste provocări şi impresiile zilnice nu lasă sentimentele negative să se
instaleze în subconştient. Prin urmare, persoanele sănătoase au un subconştient „uşor” sau
„curat”, ceea ce le conferă un mare grad de libertate.
Se pare că în lumea occidentală această parte a individului este cea mai vulnerabilă,
dar şi cea mai neglijată în sistemul nostru cultural şi emoţional.
Educaţia, care pune accentul pe planul mental, se concentrează în mod exagerat pe
dezvoltarea anumitor zone ale minţii, în detrimentul altora. Sistemul nostru educaţional ignoră
nivelul emoţional, lăsând loc improvizaţiei. Mai rău, structurile societăţii noastre par să
încurajeze ideea că emoţiile nu există sau, în cel mai bun caz, că nu ar trebui să se manifeste.
În unele familii, părinţii săvârşesc greşeala de a-i deprinde pe copii să-şi înăbuşe
emoţiile. „Nu plânge”, este comanda pe care aproape fiecare copil american o aude. Nu s-a
înţeles niciodată că plânsul i-ar putea scuti de multe dintre problemele de sănătate de mai
târziu.
Emoţiile se hrănesc cu impresii. Dacă „mâncarea” este otrăvitoare, dacă imaginile
pe care le priveşte un individ sunt îngrozitoare, înspăimântătoare sau chiar maligne - de pildă
atunci când copilul este martorul bătăilor dintre părinţi, sau vede la televizor sau în viaţa reală
semne de violenţă, când este martorul agresiunii şi a lipsei de armonie din marile oraşe, de
exemplu - atunci corpul emoţional va fi repede şi profund tulburat. Se poate dezvolta o fiinţă
normală în o fiinţă umană normală în asemenea circumstanţe? Desigur că nu. Iată motivul
pentru care aspectul cel mai slab şi mai vulnerabil al oamenilor din societatea occidentală îl
reprezintă nivelul lor emoţional.
Comparând rata mortalităţii atribuită suicidului la 100.000 de locuitori din populaţiile
standard, ne putem face o idee despre dezechilibrul la nivel emoţional - psihic care există între
ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.
Danemarca - 29,1 (1982) Panama - 2,5 (1983)
Austria - 26,8 (1982) Mexic - 2,2 (1982)
R.F.G. - 19,19 (1982) Grecia - 3,5 (1982)
Ungaria - 45,0 (1984)
În ţările dezvoltate, a căror populaţie a consumat o cantitate uriaşă de medicamente
alopate, rata suicidului este mare.
Conform ipotezei lui George Vithoulkas planul emoţional, care este cel mai slab şi
mai puţin antrenat din cele trei planuri, a fost afectat mai rapid şi mai grav de consumul unor
cantităţi enorme de medicamente, lucru care nu s-a întâmplat în ţările subdezvoltate.

Planul fizic

Corpul fizic a fost cel mai mult controlat până acum şi, totuşi, nu s-a mai reuşit înţelegerea
pe deplin a legilor şi proceselor care îi asigură funcţionalitatea. Nimeni nu a luat în
consideraţie modul cum reacţionează organismul ca întreg. Ca o consecinţă a unei asemenea
atitudini suntem martorii unor efecte secundare ale medicaţiei intensive, care sunt cu mult mai
grave, mai profunde şi mai devastatoare decât s-a crezut.
Deşi medicina alopată nu se bazează pe principii sau legi şi, în pofida lipsei de
valabilitate etiologică, ea a fost totuşi, larg acceptată.
Conform noului model de medicină alternativă, trupul fizic nu reprezintă întreaga
realitate a existenţei noastre deoarece nu ia în consideraţie şi celelalte planuri ale existenţei.
Există o relaţie ierarhică între cele trei planuri. S-ar părea că organismele, prin unele

181
mecanisme intrinseci menţin o ierarhie a celor trei niveluri.
Pentru organism cel mai important plan este cel mental-spiritual. O tulburare la acest
nivel va fi, mai mult ca sigur, simţită acut de întregul organism.
Distrugerea nivelului central, ca în cazul unor tulburări mentale severe, îi răpeşte
omului ceea ce are el mai de preţ, acel ceva care îl deosebeşte de animale. Organismul, prin
întreaga sa structură fizică, protejează în primul rând această parte şi nu va permite cu
uşurinţă dezordinii să pătrundă adânc, decât dacă organismul a fost serios afectat.
Următorul nivel ca importanţă este planul emoţional şi în final cel fizic. Organismul
va încerca să-şi protejeze părţile interne prin oprirea dezechilibrului la nivel periferic.
Ideea ierarhizării este exemplificată prin observarea evoluţiei procesului bolii din
interiorul individului. Debutul ei pare să se producă la nivel fizic, dar dacă se aplică un
tratament incorect sau de suprimare, tulburarea se mută de la nivelul fizic în părţile cele mai
profunde ale fiinţei umane. Apar apoi perturbări ale planurilor mental şi emoţional.
O femeie cu scurgeri vaginale de orice etiologie, care foloseşte ovule locale, poate
opri scurgerea, dar poate cauza dereglări de ordin mai profund, ca insomnia şi depresia. De
îndată ce scurgerea reapare ca urmare a unui tratament corect sau pur şi simplu prin reacţia de
apărare a organismului, insomnia şi depresia dispar.
În această situaţie vedem interiorizarea bolii, care este „aceeaşi”, dar sub formă
diferită, mai profundă şi deci mult mai dureroasă şi periculoasă. Tratamentul a împins boala
mai în profunzime şi de fapt a rupt prima barieră de apărare ridicată de organism. Ovulele au
distrus violent apărarea şi de aceea organismul a ridicat în calea bolii a doua barieră, care a
luat forma insomniei şi a depresiei.
Terapia extinsă cu antibiotice cu spectru larg poate duce la apariţia candidozei,
datorită ruperii echilibrului ecologic normal al florei intestinale. Astfel, utilizarea
antibioticelor evocă o imagine asemănătoare scurgerii radioactive dintr-un reactor nuclear.
Simptomele iniţiale par să dispară sub acţiunea medicamentelor, dar în realitate, ele nu sunt
vindecate, ci împinse în zone mai profunde ale organismului.
Dacă un tratament nu este corect administrat, acţiunea aparent curativă a
medicamentelor poate fi dăunătoare.
Fiecare dintre cele trei planuri este compus din multiple câmpuri complexe sau
sisteme de organe, care menţin şi ele o relaţie ierarhică. Sistemele sau câmpurile de energie,
ori modelele interioare ale unui plan, sunt structurate astfel încât un anumit sistem sau un
organ are o importanţă mai mare decât altul. Asta înseamnă că o leziune pe creier nu va avea
aceeaşi consecinţă ca o leziune pe piele. Consecinţele unei leziuni pe creier este mult mai
gravă, deoarece este un organ mai important şi mai bine apărat de organism.
Întregul organism este organizat ierarhic. Protecţia este asigurată nu numai de către
poziţia fizică, anatomică a organelor, ci şi de mecanismele de apărare ale organismului, de un
sistem operant primar. Mecanismul de apărare include sistemul imunitar, precum şi sistemele
reticulo-endotelial, simpatic şi parasimpatic, hormonal şi limfatic. Acestea menţin
homeostazia din organism prin asigurarea unui echilibru în condiţiile adverse şi, mai presus
de toate, prin protejarea centrilor şi organelor vitale.

Importanţa ierarhiei din interiorul corpului fizic.

Iată o anumită ierarhie:

1. Sistemul nervos central şi periferic;
2. Inima şi sistemul vascular;
3. Epifiza şi celelalte glande endocrine;

182
 4. Ficat şi sistemul digestiv;
5. Sistemul limfatic;
6. Plămâni şi sistem respirator;
7. Rinichi şi sistem urinar;
8. Testicule/ovare şi sistem genital;
9. Vertebre şi sistem osos;
10. Sistem muscular;
11. Membrane mucoase;
12. Piele.
O astfel de ierarhizare oferă un cadru pozitiv de referinţă pentru înţelegerea
conceptului de suprimare.
Dacă un individ suferă de o boală de piele (eczemă), care poate fi idiopatică sau o
consecinţă a tratamentului de suprimare (unguent sau cortizon), ea dispare dar este urmată de
o afecţiune pulmonară, sănătatea persoanei deteriorându-se. Boala s-a deplasat mai profund,
în interiorul corpului.
O ierarhizare este posibilă şi în planurile mental şi emoţional:

MENTAL EMOŢIONAL FIZIC

- Confuzie mentală completă; - Depresie suicidară; - Afecţiuni ale creierului;

- Delir distinctiv; - Apatie; - Afecţiuni cardiace;
- Idei paranoide; - Tristeţe; - Afecţiuni endocrine;
- Mânii; - Furie; - Afecţiuni hepatice;
- Letargie; - Fobii; - Afecţiuni pulmonare;
- Deprimare; - Anxietate; - Afecţiuni renale;
- Lipsă de concentrare; - Iritabilitate; - Afecţiuni osoase;
- Uitare; - Insatisfacţie. - Afecţiuni musculare;
- Lipsa de atenţie. - Afecţiuni ale pielii.

Fiecare dintre aceste trei planuri - mental, emoţional şi fizic - deşi de natură complexă,
constituie unităţi distincte şi separate, care diferă esenţial în frecvenţele lor vibraţionale şi în
modele informaţionale.
Cele trei planuri distincte interacţionează la orice stimul într-o manieră concertată,
care este întotdeauna în rezonanţă cu propria lor idiosincrazie.
Energia mentală se află pe o frecvenţă vibraţională diferită de energia emoţională,
energia sexuală sau energia fizică. Energia care face ca inima să bată nu este aceeaşi cu cea
care produce o emoţie. Energia generată de dragoste este diferită de cea generată de ură sau
furie.
Despărţirea de persoana iubită, fapt care produce un şoc ce nu poate fi compensat de
organism, va tinde să genereze câteva tipuri de reacţii, de exemplu: o erupţie cutanată, herpes
labial, ulcer duodenal, tulburări hepatice, anxietate, depresie, depresie suicidară, confuzie
mentală, deziluzie, idei paranoide sau poate fi o serie de efecte pe toate cele trei niveluri.
Organismul va reacţiona într-o manieră individuală, distribuind reacţia finală la unul,
două sau toate trei planuri. Acesta este motivul pentru care tratamentele îndelungate
dezamăgesc de obicei atât medicul, cât şi pacientul, deoarece rezultatele pe care le produc
sunt numai în plan material, prin urmare ele sunt prea „greoaie” şi de aceea nocive, în special
pentru organismele sensibile, care nu au un mecanism robust de apărare.

183
 Definiţia şi măsura sănătăţii
În mod obişnuit când durerea s-a diminuat, când inflamaţia a scăzut, când simptomele
supărătoare au dispărut, când patologia nu mai este evidentă, pacientul este declarat sănătos.
Mai pot exista însă dezechilibre de lungă durată, cauzate de tratament, în special în părţile mai
profunde sau mai subtile ale organismului uman, aşa cum sunt sistemele imunitar sau
hormonal, sau chiar mai rău, în planurile mental sau emoţional care nu sunt luate în seamă.
Deci, un tratament ar trebui sa aibă un efect benefic simultan la toate cele trei niveluri,
pentru a putea pretinde că este tipul corect de tratament.

Sănătatea pe plan fizic

Boala, fie ea exprimată prin durere, disconfort sau slăbiciune, tinde întotdeauna să
limiteze individul. Opusul ei, sănătatea, dă un sentiment de libertate.
Un individ poate fi bolnav la un nivel, pe când la un alt nivel poate părea complet
sănătos. Un schizofren, care este profund dezechilibrat în plan mental-emoţional, pare extrem
de sănătos în corpul lui fizic. Pacienţii grav bolnavi mental, nu fac niciodată boli fizice, chiar
în condiţiile cele mai adverse, pe când alţii, care suferă de boli fizice, pot fi foarte sănătoşi în
sfera lor emoţională şi mentală.
Fiecare durere, nelinişte, suferinţă sau slăbiciune în corpul fizic au ca rezultat limitarea
libertăţii şi un sentiment de umilinţă, datorită durerii şi disconfortului. Individul îşi îndreaptă
toată atenţia către durere, excluzând orice altceva, şi, bineînţeles, pierzându-şi starea generală
de bine. Acesta este motivul după care sănătatea pe plan fizic poate fi definită astfel: sănătatea
este libertatea faţă de durere în corpul fizic, prin obţinerea unei stări de bine.

Sănătatea pe plan emoţional

Pe plan emoţional, cea care înrobeşte individul şi îi captează toată atenţia este
pasiunea excesivă, pasiune în cel mai larg sens al cuvântului, fără conotaţii senzuale. Pasiunea
neobişnuită probează un grad de dezechilibru pe plan emoţional. De exemplu, când pasiunea
erotică copleşitoare pentru o altă persoană atinge un punct în care se întrevede uciderea acelei
persoane din gelozie, fără îndoială că aveam de-a face cu un caz de boală, nu cu o dovadă de
dragoste.
Pasiunea pentru o cauză, chiar înaltă, care îl determină pe individ la acţiuni distructive
împotriva altora, este un stadiu de boală, nu atât un idealism justificat.
O stare de sănătate pe plan emoţional nu poate produce în jur distrugere, ci mai curând
încearcă să urmeze „metoda de aur” a grecilor antici.
Atitudinile fanatice şi dogmatice care sunt rupte de logică şi înţelegere, arată un grad
de implicare emoţională nesănătoasă, având efecte dezastruoase atât pentru individ cât şi
pentru ceilalţi. A iubi cu pasiune pe cineva poate să însemne că gradul de ataşament este atât
de mare, încât dacă dragostea nu este reciprocă, individul poate ajunge până la crimă.
Nici opusul pasiunii - apatia - nu este de preferat. Apatia este un stadiu emoţional
extrem de nesănătos, foarte mult înrudit cu ideea de moarte. De dorit este un stadiu de
severitate şi calm, creativ şi dinamic nu pasiv, indiferent sau distructiv, un stadiu unde domină
dragostea şi emoţiile pozitive, ca opus al urii şi altor emoţii negative.
Pentru a-şi putea justifica originea şi destinul, fiinţele umane trebuie să-şi depăşească
natura animală, făcând eforturi conştiente de a evolua nu atât în corpul fizic, cât în sferele
mentale şi emoţionale.

184
 Sănătatea pe plan emoţional este eliberarea de pasiune, având drept rezultat o stare
dinamică de calm şi seninătate.

Sănătatea pe plan mental-spiritual

Se ştie faptul că liniştea spirituală poate fi foarte serios afectată de egocentrism,

egoism şi necunoaştere. Cu cât un individ este mai egocentrist şi egoist, cu atât mai mare este
predispoziţia lui pentru tulburări mentale. O persoană foarte egocentristă poate fi grav
supărată când îi sunt puse la îndoială autoritatea, cunoştinţele sau realizările. Un om modest
cu aceleaşi realizări nu va reacţiona aproape de loc la criticile nedrepte ale celorlalţi şi practic
va vedea partea pozitivă a criticii şi îşi va corecta activitatea în consecinţă.
Aceleaşi „şocuri” care îl pot face pe un egocentric să explodeze şi îl pot distruge, lasă
un om modest aproape neafectat.
La fel avariţia poate deveni sâmburele tulburărilor mentale.
Este cert că o persoană ocupată de propriul său ego poate să nu observe obiectivele şi
nici să nu întrezărească adevărul. Crede că întotdeauna ştie totul, iar cunoştinţele sale sunt mai
bune decât ale celorlalţi.
Demenţa lui Hitler, a lui Idi Amin Dada şi chiar aceea a căpitanului vasului Titanic au
costat lumea cu sute de vieţi.
Starea de sănătate mentală poate fi obţinută numai prin eforturile conştiente ale
individului, în timp ce starea de sănătate a corpului fizic este înnăscută.
Dezechilibrul pe care îl simţim pe plan mental - spiritual este probabil cea mai
complicată şi incitantă problemă căreia trebuie să-i facem faţă. Nimeni nu este scutit, deşi
există diferite grade de manifestare. Cu cât egocentrismul şi egoismul individului sunt mai
mari, cu atât mai mari sunt posibilităţile ce duc la o prăbuşire mentală.
Putem defini sănătatea mental-spirituală ca libertate faţă de egoism în sfera mentală,
având ca rezultat unificarea cu Adevărul.
Sănătatea este eliberarea de durere în corpul fizic, o stare de bine general; eliberarea
de pasiune pe plan emoţional, având ca rezultat o stare de calm şi seninătate; eliberarea de
egoism în sfera mentală, având ca rezultat unificarea totală cu Adevărul.

Măsura sănătăţii

Pentru ca un tratament să fie încununat de succes, el trebuie să împingă centrul de

gravitaţie al dezechilibrului tot mai mult către periferie, pielea fiind calea finală de
manifestare, lăsând intacte părţile cele mai profunde ale fiinţei umane - nivelurile mental şi
emoţional.
- dacă tratăm pe cineva de astm şi ca urmare apare o boală de inimă, cum ştim dacă
aceasta este noua stare de mai bine decât cea anterioară?
- dacă este tratat un pacient de o boală cardiacă şi starea lui se ameliorează, dar după o
perioadă de timp se dezvoltă o stare de nevroză anxioasă, putem spune că tratamentul a fost
benefic pentru pacient?
Un parametru bun de măsurare a stării de sănătate a unui individ este gradul în care
acesta este liber să creeze. Cine este fundamental sănătos va încerca să creeze, mai degrabă
decât să distrugă. În măsura în care cineva comite acte distructive faţă de sine sau faţă de alţii,
devine evident gradul în care este bolnav.

185
 Evoluţie sau degenerare
Fiinţa umană trebuie să fie înţeleasă ca o unitate foarte complexă de energie cu
potenţial fie evolutiv, fie degenerativ.
Prin evoluţie înţelegem un grad mai înalt de esenţă în structurile informaţionale, care
duc la o intensificare a capacităţii creative şi la longevitate.
Prin degenerare înţelegem un grad mai mare de confuzie în aceste tipare
informaţionale cu o accentuată tendinţă de distrugere. Fiecare fiinţă umană are puterea de a fi
mai coerentă, completă şi organizată, putând astfel să progreseze către regenerare. Dar are în
acelaşi timp şi potenţialul de a fi afectată de diferiţii factori negativi interni sau externi, care
pot perturba sau degenera întregul sistem.
Ceea ce evoluează sau degenerează nu este numai corpul material, ci şi aspectele
emoţionale şi spirituale ale fiinţei umane. Cele două aspecte (material şi spiritual-psihic) pot
să nu coincidă în progresia sau regresia lor. Dacă într-o perioadă corpul fizic este grav afectat
de o boală cronică severă, planul psihic-spiritual al fiinţei umane poate progresa la un grad
mai înalt de organizare şi coerenţă. Avem exemplul geniilor, a căror capacitate pentru
activitatea ştiinţifică sau artistică a fost mare la un moment, dar corpurile lor fizice erau
degenerate din cauza unor boli cronice. Nu este întâmplător faptul că uneori asistăm la un
comportament straniu al celor care sunt pe moarte din cauza unor afecţiuni severe. În acel
moment, iese la iveală ce au ei mai bun în ei, demonstrând o puternică înclinaţie spirituală şi o
disponibilitate afectivă care nu s-au manifestat anterior, când erau consideraţi „sănătoşi”.
Putem observa şi reversul, când persoane bolnave mental manifestă o uriaşă vioiciune în
corpul lor fizic; se îmbolnăvesc arareori, chiar în situaţii deosebit de critice. Tot aşa copiii
autişti se îmbolnăvesc foarte rar de boli acute sau infecţioase. Bolnavii cu afecţiuni mentale
severe suferă foarte rar de infecţii chiar şi în condiţii mizere. Aceasta se pare, datorită faptului
că centrul de gravitaţie al dezechilibrului este concentrat în planurile mai profunde ale
existenţei, lăsând corpul fizic intact. Dezvoltarea asimetrică şi necoordonată a fiinţei umane,
fiecare nivel progresând sau regresând separat, este în mare măsură efectul normelor socio-
culturale predominante. Adesea presiunile exercitate de societate par să-l silească pe individ
să adopte căi de acţiune nesănătoase, uneori deviante. Se caută temperarea sau uciderea
emoţiilor. De altfel în societăţile occidentale se recomandă copiilor: „Nu ar trebui să-ţi
exteriorizezi niciodată emoţiile”, „Nu fi atât de emotiv”, „Dacă eşti slab şi plângi îi
superi pe alţii”.
O altă practică dezastruoasă este separarea emoţiilor de corpul fizic, pe care o
recomandă calea hedonistă în dragoste. Alegând sexul în locul dragostei, ei urmează o cale cu
consecinţe atât de subtile şi dezastruoase, încât vor simţi efectul tot restul vieţii. În loc să se
îndrăgostească cu adevărat, astfel încât actul sexual să devină punctul culminant al unui
proces de regenerare profund satisfăcător, ei aleg „orgasmul” fizic rupt de orice investiţie
emoţională, care îi privează de energii mult mai preţioase, creative şi subtile; rămân cu o
„scleroză emoţională”, care îi face să arate mai bătrâni şi morţi din punctul de vedere
emoţional de la 25 de ani. Înţelegerea greşită sau neînţelegerea funcţiei şi importanţei planului
emoţional se datorează faptului că el este cel mai important generator de suferinţă şi durere
umană. Ucigând această latură a naturii lor, unii cred că pot uita durerea. Puţini înţeleg că
exact acest fel de suferinţă, care vine din acest plan, conţine o calitate care ne diferenţiază de
existenţa astfel crudă şi complet animalică. Când emoţiile sunt puternice ele sunt anihilate cu
medicamente chimice tari. Preţul pe care va trebui să-l plătim în viitorul apropiat pentru
asemenea practici nechibzuite poate fi atât de mare, încât se va afla la limita dezastrului.
Oamenii devianţi, bolnavi, taraţi emoţional vor provoca celorlalţi oroare şi durere, fiind lipsiţi
de limitele impuse de o „inimă bună şi blândă”.

186
 INFLUENŢA ELEMENTELOR ATMOSFERICE ASUPRA
FIZIOLOGIEI UMANE

Omul este o fiinţă ce nu se poate sustrage influenţei oceanului cosmic. Din fericire
pentru noi, învelişul de aer din jurul planetei constituie un strat-tampon care atenuează
acţiunea externă a factorilor cosmici, permiţând întreţinerea funcţiilor vitale care îi asigură
supravieţuirea. Atmosfera terestră prezintă o serie de proprietăţi care, prin efectul lor conjugat
sau separat, determină tipul mecanismelor de reglare şi integrare fiziologică a organismului
uman. Acesta dezvoltă reacţii flexibile care favorizează adaptarea dinamică a întregului
sistem fiziologic, astfel încât nivelul său funcţional să nu scadă sub parametrii săi limită. Din
acest motiv, diverşi senzori fiziologici nu numai că avertizează sistemele centrale de control
metabolic asupra variabilităţii factorilor meteorologici, dar şi diminuează agresivitatea
acestora, asigurând deplina protecţie a stocurilor biochimice interne.
În unele situaţii intensitatea şi amploarea solicitărilor atmosferice între limitele
potenţialului fiziologic de adaptare, aducând grave prejudicii echilibrului intern care, în
absenţa unor măsuri imediate, poate fi modificat ireversibil. Pragul „stării de alarmă” diferă
de la un individ la altul, de la o populaţie la alta, în funcţie de gradul de adaptare anterioară la
condiţiile specifice de stres meteorologic, iar labilitatea reflexelor involuntare de reglare
fiziologică poate determina comportamente psihice şi motrice anormale, favorizând
declanşarea unor stări patologice.
Omul modern, înconjurat de toate avatarurilor supertehnologiei, pe care el o crede
infaibilă, tinde să neglijeze banalele aspecte legate de starea vremii, considerându-se total
eliberat de influenţa lor zilnică, sezonieră sau anuală.
Simpla protecţie împotriva efectelor atmosferice vizibile (precipitaţii, vânt) nu oferă
soluţia integrală pentru anularea influenţelor externe deoarece acţiunea, deseori insensibilă dar
pătrunzătoare, a unor forţe atmosferice nevăzute (electricitatea atmosferei, gradul de ionizare
a aerului etc.) poate determina deteriorarea „barometrului fiziologic” al omului
supraîncrezător în forţele sale, provocându-i o stare confuză de disconfort care, în mod
inevitabil îi va afecta starea psihică cotidiană. Însă, din cauza inexistenţei unui climat ideal, în
care acesta să fie ferit de agresivitatea ocazională sau permanentă a elementelor climatice, el
trebuie să-şi conştientizeze dimensiunea biometeorologică şi să adopte comportamente
voluntare care să-i asigure protecţia fiziologică necesară.
Fiind o fiinţă meteosensibilă, omul trebuie să ţină seama de factorii meteorologici sau
microclimatici ce-i determină atmosfera ambientală în care îşi desfăşoară activitatea, pentru a
preveni eventualele situaţii de risc ce îi pot afecta productivitatea şi creativitatea, dar mai ales
sănătatea.
Densitatea aerului poate influenţa procesele fiziologice atunci când, aceasta scade mult
la mari înălţimi (4000 m în Munţii Anzi şi 6000 m în Podişul Tibet). Prin scăderea densităţii
aerului pierderile energetice suferite de organismul uman în timpul efectuării unui lucru
mecanic vor fi mult mai reduse din cauza diminuării forţei de frecare, însă modificările
fiziologice ale organismului sunt ample şi trebuie să fie adecvate.
„Avantajul cinetic” pus pe seama scăderii densităţii aerului, este intens utilizat în
probele sportive, care încearcă să obţină îmbunătăţirea performanţelor cronometrice şi de
distanţă. Din calculele balistice efectuate rezultă că, din acest motiv se pot câştiga 5,8 cm la
aruncarea greutăţii, 53 cm la ciocan, 69 cm la suliţă, 162 cm la disc.

187
 Probele de viteză se pot îmbunătăţi cu 10% pe distanţele de 400 m, 5000 m şi 10000 m
şi cu 36% la 800 m alergare (Nicoleta Ionac, 1998).

Gravitaţia

Influenţează mişcările kinestezice ale corpului omenesc. Valoarea sa normală la

nivelul suprafeţei terestre este de 9,81 m/s2 şi determină formarea unei foiţe de gravitaţie
orientată, pe direcţia verticală, spre centrul Pământului, care execută o presiune asupra
centrului de greutate asigurând menţinerea echilibrului ortostatic.
În spaţiu cosmic absenţa gravitaţiei determină pierderea echilibrului static şi cinetic,
mişcările corpului omenesc suferind acceleraţii din ce în ce mai ridicate, care îi impun un
comportament motric dezordonat, lipsit de coordonare kinestezică. În absenţa gravitaţiei
terestre, organismul uman suportă modificări fiziologice importante:
- tulburări ortostatice care se datorează modificării sistemului de distribuire a sângelui
în organism. Prin dispariţia componentei gravitaţionale a presiunii hidrostatice din vasele
sanguine, sângele nu se mai acumulează în partea inferioară a corpului, cum este normal în
poziţie verticală, ci se redistribuie în favoarea extremităţilor superioare, dând impresia de
plenitudine cefalică, exprimată prin senzaţia de „a fi cu capul în jos”. Aceasta se soldează în
primele 6 zile de zbor ale astronautului prin pierderea unui important procent din masa
corpului în prima fază. În a doua fază se constată apreciabile pierderi hidrice (peste 60%)
datorită scăderii conţinutului de Na şi K din volumul sanguin circulant, favorizând reducerea
cu 8% a masei de globule roşii aflate în circulaţia sistemică şi atrofierea masei musculare.
În poziţie de repaus corpul omenesc adoptă o poziţie de tip fetal:
- dispariţia reflexelor musculare voluntare se datorează scăderii extreme a presiunii
gravitaţionale executate asupra aparatului osos şi muscular;
- sistemul osos este supus unui accentuat proces de decalcifiere, ilustrat prin deformări
grave ale calcaneului, care se micşorează cu 5-9%;
- mărirea discurilor intervertebrale determină distensia coloanei vertebrale, astfel încât
înălţimea corpului creşte cu circa 2,5 cm;
- fenomenul de „topire” musculară, reprezentat prin pierderea unui volum de peste 800
cm3 de masă musculară, determină alterarea reflexelor musculare, provocând la coborârea pe
Pământ a unor grave tulburări de mers şi dureri musculare;
- orientarea spaţială şi locomoţia vor fi grav afectate datorită afectării aparatului
otolitic. În absenţa gravitaţiei celulele senzoriale ale atoliţilor nu mai fac distincţie între
valoarea şi direcţia celor două tipuri de acceleraţie motorie (liniară şi unghiulară);
componenta unghiulară dispare, iar cea liniară, care însoţeşte mişcările corpului se intensifică,
provocând starea de cinetoză (rău de transport);
- datorită fenomenului de basculare reflexă a ochilor spre spate producând iluzia
mişcării în picaj a corpului, dispare noţiunea de sus-jos, apare incapacitatea coordonării
gesturilor, dezorientare, tulburări de echilibru, care îmbracă forme patologice reprezentate
prin stări de indispoziţie, greaţă, vărsături;
- deformarea canalelor circulare determină dispariţia sensului de orientare, materializat
prin confuzie spaţială;
- receptorii cutanaţi îşi pierd funcţia de înregistrare a senzaţiei de presiune, generată în
prezenţa câmpului gravitaţional normal, prin atingerea corpurilor din jur, accentuând starea de
dezorientare.
Cantitatea de oxigen – conţinută în aerul atmosferic din diferite regiuni geografice
influenţează intensitatea proceselor energetice ale metabolismului uman prin absorbţia şi
transportul său în aparatul respirator, cardiovascular şi muscular.

188
 Volumul de oxigen inspirat (VO2) reprezintă un important indicator al condiţiei fizice
individuale, permiţând evaluarea capacităţii de efort în diferite medii şi tipuri de activităţi
umane.
Volumul total de O2 conţinut în aerul atmosferic scade pe măsura creşterii altitudinii,
mai întâi constant, apoi din ce în ce mai repede la înălţimi de peste 6000 m, determinând
scăderea corespunzătoare a capacităţii de efort. În regiunile situate la mari înălţimi (Podişul
Tibet, Munţii Anzi) apare un adevărat stres fiziologic, care limitează posibilităţile energetice
ale indivizilor neaclimatizaţi. Populaţia indigenă nu manifestă semne clinice, putând desfăşura
orice fel de activitate fizică, fără vreo restricţie fiziologică.
În condiţii normale, reducerea altitudinală a VO2 atrage după sine scăderea toleranţei
la efort, datele experimentale efectuate pe sportivi arătând că la 2250 m altitudine se pierde 6-
8 % din capacitatea totală de efort, la 3000 m – 10%, la 4500 m – 20%, la 6000 m – 50% şi la
7500-8000 m – 80-90%. Totuşi, prin strategii speciale de antrenament, hipoxia poate deveni
un factor adjuvant, impunând timpul de efort care poate avantaja anumite ramuri sportive
(Nicoleta Ionac, 1998).
Efectele fiziologice ale hipoxiei de altitudine se transpun, pe plan social, prin tendinţa
de diminuare a dimensiunilor populaţionale, din cauza scăderii ritmului fertilităţii naturale. În
grupurile sociale răspândite în spaţiul andin, căsătoriile se fac la vârste timpurii, iar vârsta
medie a primei sarcini este mult devansată, în scopul atenuării negative ale hipoxiei de
altitudine. Muntenii bogaţi (mestizo) îşi trimit soţiile gravide în zonele de mică altitudine, în
vederea asigurării condiţiilor optime de gestaţie.

Ionizarea aerului

Ionizarea atmosferei terestre are profunde implicaţii asupra proceselor fundamentale

ale metabolismului energetic uman. Presiunea pe care o exercită vântul solar asupra câmpului
magnetic terestru face ca, din centurile de radiaţii ale Pământului, să evadeze permanent
particule care, urmărind traiectorii helicoidale de-a lungul liniilor de flux ale câmpului
magnetic, pătrund adânc în atmosferă şi ionizează moleculele din componenţa aerului.
Gradul de ionizare a aerului scade pe măsura creşterii latitudinii, maximul de ionizare
înregistrându-se în dreptul latitudinilor temperate datorită intensităţii mai mari a radiaţiilor
ionizante şi grăsimii mai mici a stratului de aer.
Ionii mici din atmosferă, între care O2+, O2- şi OH-, H3O+ afectează procesele tisulare
implicate în metabolismul energetic, care funcţionează, în principal, pe baza aportului extern
de oxigen.
Aerul cu un conţinut mai ridicat de ioni pozitivi de oxigen, fiind puternic oxidant, va
facilita creşterea rezervelor energetice ale organismului uman prin intensificarea funcţiilor
celulare, în schimb aerul cu un conţinut mare de ioni negativi de oxigen, fiind mai puţin
oxidant, va determina diminuarea resurselor energetice ale celulei.
Ionii specifici ai apei (H3O+ şi OH-) sunt înglobaţi în fondul de apă liberă al
organismului, căruia îi modifică echilibrul acido-bazic.
Ionii negativi (OH-), care prezintă un deficit de protoni, măresc valoarea indicelui pH
(pH > 7,0) imprimând mediului un caracter bazic, în timp ce ionii pozitivi (H3O+), cu exces de
protoni, scad valoarea indicelui pH la valori acide (pH< 7,0).
La nivelul sistemului nervos central, reacţiile slab acide favorizează procesele de
conducţie şi transmitere sinaptică a impulsului nervos, determinând stări de euforie,
excitabilitate, bună dispoziţie, în timp ce reacţiile bazice, induse sub acţiunea unui mediu cu
un ridicat conţinut de ioni negativi, exercită efecte inhibitive, de depresie nervoasă, destindere
psihosomatică.

189
 Prin expunerea la mediul aerian (cu O2-, H2O) se disting următoarele etape de
reactivitate:
I. – scăderea pragurilor senzitive ale tuturor receptorilor (văz, auz, miros, gust);
- creşterea vitezei de reacţie la orice stimul extern;
- intensificarea gradului de atenţie;
- creşterea rapidităţii şi corectitudinii deciziilor;
- predominarea sentimentelor de siguranţă, satisfacţie, euforie.
II. – pragurile senzitive ale receptorilor scad atât de mult încât stimulii neidentificaţi în
mod curent devin iritanţi;
- viteza de reacţie creşte foarte mult, încât se execută mişcări mai rapide decât este
necesar;
- instabilitatea iritabilităţii nervoase determină scăderea corectitudinii deciziilor;
- apariţia unei stări de agitaţie, enervarea agresivă, tendinţa spre manifestări
violente.
III. – se atinge limita patologică ce atrage după sine declanşarea insomniilor, cefalee,
stress nervos cu manifestări agresive.
Într-o atmosferă cu caracter electrochimic bazic (datorat prezenţei ionilor negativi ai
O2- şi apei OH-) treptele de reactivitate psihosomatică sunt:
1. – creşterea pragurilor senzitive ale tuturor receptorilor;
- scăderea vitezei de reacţie la stimulii externi ca urmare a măririi timpului de
integrare şi răspuns;
- scăderea gradului de atenţie referitoare la percepţia simultană a stimulilor externi;
- scăderea rapidităţii şi corectitudinii deciziilor;
- predominanţa sentimentelor de incertitudine, insatisfacţie, melancolie;
2. – pragurile senzitive ale receptorilor cresc atât de mult încât cortexul cerebral nu
mai înregistrează decât intensităţi mari ale reacţiei acestora;
- reducerea vitezei de reacţie determină încetinirea ritmului execuţiilor motorii;
- diminuarea atenţiei determină întârzierea deciziilor, care de multe ori sunt eronate;
- apariţia unei stări de somnolenţă, nesiguranţă, frică.
3. – se atinge limita patologică, ce atrage după sine o stare de astenie, cefalee, stress
psihic cu manifestări depresive.
Regimul diurn al conţinutului de ioni mici variază direct proporţional cu valoarea
presiunii atmosferice şi invers proporţional cu temperatura aerului. În timpul zilei (orele 6-
18), creşterea temperaturii aerului determină intensificarea reacţiilor chimice tisulare, iar
reacţiile psihosomatice dobândesc un caracter de hiperexcitabilitate corespunzătoare celor
induse prin expunerea într-un mediu puternic ionizat cu ioni pozitivi.
În timpul nopţii (orele 18-6), situaţia se inversează, în sensul că scăderea temperaturii
aerului inhibă reactivitatea chimică a celulelor, iar organismul uman va adopta reacţii de
hiporeactivitate psihosomatică, asemănătoare celor induse prin expunerea într-un mediu
puternic ionizat cu ioni negativi. Pe parcursul unui an calendaristic cele mai ridicate
concentraţii minime, medii şi maxime de ioni se înregistrează în sezonul cald, când, pe fondul
unei atmosfere cu proprietăţi oxidative superioare, organismul uman dezvoltă reacţii
psihosomatice deosebit de active şi de precise, în timp ce, în cursul iernii, predominanţa
situaţiilor sinoptice care favorizează persistenţa aerului cu proprietăţi oxidative reduse
determinând scăderea generală a acuităţii reflexelor şi diminuarea pragurilor senzoriale de
reacţie.
Variaţia neperiodică a concentraţiei de ioni din atmosferă depinde de starea vremii şi
de ciclul activităţii solare.

190
 În cazul în care o masă de aer cald, cu presiune atmosferică redusă şi excedent de ioni
negativi (mediu electro-chimic bazic) este înlocuită cu o masă de aer rece, cu presiune ridicată
şi excedent de ioni pozitivi (mediu electrochimic acid), organismul uman va fi surprins într-o
stare deficitară a rezervelor energetice, epuizate de efortul de adaptare la aerul cald, cu
proprietăţi oxidante inferioare şi o presiune parţială de O2 scăzută, drept pentru care va
declanşa mecanismele simpatice de reglare neurovegetativă, provocând vasoconstricţie
sistemică bruscă, ce declanşează dureri „albe” de cap şi insomnii accentuate.
Când masa de aer rece cu presiune atmosferică ridicată şi conţinut excedentar de ioni
pozitivi este înlocuită cu una caldă cu presiune redusă şi excedent de ioni negativi, organismul
uman este surprins în plin travaliu de sinteză energetică şi declanşează mecanismele nervoase
de reglare parasimpatică ce provoacă vasodilataţia sistemică, ce are ca efect o stare de
somnolenţă şi letargie prelungită în timpul zilei, asociată cu dureri „roşii” de cap.
Pentru organismul sănătos, mediul atmosferic cu caracter electrochimic-acid, specific
regiunilor de litoral, este foarte tonic, mărind eficienţa proceselor metabolismului energetic.
Din acest motiv, cura heliomarină este indicată persoanelor cu o constituţie fiziologică
robustă, dar total contraindicată nevroticilor şi cardiacilor, cărora le amplifică travaliul tisular,
impunând riscuri patologice acute.
În staţiunile montane înconjurate de păduri extinse, aerul dobândeşte un caracter
electrochimic basic, datorită surplusului de ioni negativi care exercită efecte calmante
puternice.
În marile oraşe industriale, nivelul concentraţiei de ioni mici scade în mod dramatic
din cauza gazelor de eşapament şi a particulelor de praf care, ridicate în aer, neutralizează
sarcina electrică a ionilor. În acest sens se citează că în oraşul San Francisco (SUA) s-a atins,
în 1972, nivelul limită inferior de 80-100 ioni/cm3, provocând o adevărată tragedie
„fiziologică” în cadrul populaţiei locale (Nicoleta Ionac, 1998).

Electricitatea atmosferei

Electricitatea atmosferei reprezintă o proprietate variabilă, care solicită organismului

uman o reacţie permanentă de adaptare la liniile invizibile de forţă ce caracterizează câmpul
aeroelectric natural.
Intensitatea câmpului aeroelectric natural variază în limite largi în funcţie de cantitatea
generală de dipoli noroşi şi de la distanţă până la cele mai apropiate fronturi noroase. Cum
atmosfera terestră nu este un mediu omogen, repartiţia inegală a dipolilor noroşi determină
formarea unor calote senine, corespunzătoare, de obicei, ariilor de maximă presiune
atmosferică, şi a unora în care densitatea dipolilor noroşi variază în funcţie de tipurile
fronturilor atmosferice şi de natura suprafeţei active.
În mod normal, în calotele senine, organismul uman se află sub influenţa unui câmp
aeroelectric a cărui intensitate este de 50-80 V/m în timpul verii şi 80-120 V/m în timpul
iernii. În această situaţie între vârful capului şi tălpile picioarelor se va crea o diferenţă de
potenţial electric de 80-140 V vara şi 140-200 V iarna.
În cazul apariţiei dipolilor noroşi, a căror frecvenţă variază în funcţie de anotimp,
intensitatea câmpului aeroelectric pozitiv creşte până la 450 V/m la apropierea dipolilor
noroşi, iar apoi devine negativ, cu valori obişnuite de 1000-10000 Vm, atunci când aceştia se
situează deasupra observatorului. Diferenţa de potenţial dintre extremităţile organismului
atinge valori de 700 V în faţa dipolului şi 1700-17000 V sub el. Spre deosebire de câmpul
aeroelectric natural a cărui intensitate variază amplu de la 50-120 V/m în calotele senine la
15000-30000 V/m în timpul descărcărilor electrice generate de trecerea fronturilor de dipoli
noroşi, câmpul aeroelectric indus în apropierea liniilor electrice de înaltă tensiune sau a

191
staţiilor şi echipamentelor electrice dobândeşte un potenţial excepţional, cuprins între 40000
şi 140000 V în cazul reţelelor electrice cu intensitate de 220 KV şi respectiv 400 KV, care
generează un microclimat specific ce supune solicitării fiziologice intense pe întreaga durată a
programului de muncă.
Câmpurile electrice cu intensităţi mai mari de 10-100 KV pot determina dislocarea
ionilor din contextul lor electrochimic (efectul Wien) provocând adevărate traume fiziologice
prin creşterea anormală a potenţialului electric transmembranar al tuturor celulelor, reducând
permeabilitatea celulară pentru substanţele nutritive primare, ceea ce atrage după sine
diminuarea principalului proces de producere a energiei.
S-a constatat că după o activitate zilnică de 4 ore într-o staţie electrică de întreţinere a
reţelelor de 400-500 KV, determină apariţia de tulburări neurologice motoare după circa 3 ore
de expunere, instalarea unei stări de slăbiciune generală, somnolenţă şi cefalee. Acestea dispar
după ieşirea din zonă.

Radiaţiile electromagnetice şi corpusculare

Radiaţiile electromagnetice şi corpusculare reprezintă fluxuri variabile de linii

invizibile de forţă de natură electrică şi magnetică ce se propagă simultan în spaţiu şi timp cu
o viteză de 300000 Km/m. Amploarea efectelor provocate de acestea variază invers
proporţional cu pătratul distanţei dintre punctul de emisie al radiaţiei şi cel de intercepţia
materiei organice şi depind atât de energia şi densitatea radiaţiei cât şi de durata expunerii.
În funcţie de tipul efectelor biologice pe care le produc, radiaţiile electromagnetice
sunt grupate în:
- radiaţii neionizante: - undele radiometrice;
- microundele; = determină accelerarea
- radiaţiile infraroşii; vitezei de deplasare a
- radiaţiile luminoase; electronilor şi ridicarea
- razele ultraviolete lor pe orbitali superiori
- radiaţii ionizante: - Roentgen; = produc dislocarea electronilor
- gamma din atomii bioelementelor iradiate
şi ionizarea materiei organice

Organismul uman prezintă tendinţe de relativă permeabilitate pentru toate tipurile de

unde electromagnetice, deşi undele radiometrice şi microundele sunt în principal reflectate
sau difuzate încă de la nivelul ţesuturilor cutanate superficiale, datorită energiei lor foarte
scăzute.
Absorbţia radiaţiilor infraroşii la nivelul epidermei se datorează prezenţei proteinelor
şi melaninei.
Toate ţesuturile organice devin aproape complet permeabile pentru radiaţiile
Roentgen, gamma şi corpusculare, care produc efecte fiziologice ireversibile pe întreaga lor
direcţie de propagare.
Undele radiometrice având potenţial energetic foarte scăzut, sunt prezente în
atmosfera terestră, atât în zilele senine cât şi în cele noroase, când intensitatea lor se amplifică
datorită descărcărilor electrice care au loc între dipolii noroşi.
Organismul uman captează şi amplifică radiaţiile electromagnetice cu proprietăţi
radiometrice, înlocuind cu succes o antenă obişnuită de recepţie pe lungimile de undă medie,
lungi sau foarte lungi. Într-o zi înnorată, când vaporii de apă conţinuţi în aerul atmosferic
formează un ecran ce reduce amplitudinea semnalului ajuns la receptor, înlocuirea antenei

192
metalice cu corpul depanatorului va determina intensificarea sunetului sau imaginii
receptorului determinând calităţile „radio-conductive” ale organismului uman.
Observaţiile efectuate pe unii subiecţi umani nevrotici, sensibili la procesele
aeroelectrice, au pus în evidenţă faptul că undele emise cu prilejul descărcărilor electrice din
timpul nopţii provoacă senzaţii de înţepături violente la nivel cutanat în puncte situate pe faţă,
piept, ceafă sau spate, tresărind sau spasme scurte, dar violente, ale membrelor inferioare sau
superioare în fazele premergătoare instalării somnului, insomnii urmate de o iritare generală.
La subiecţii normali se înregistrează un somn animat de multe mişcări incoerente, de
multe răsuciri şi visuri cu scene violente pe care subiecţii pot să le povestească dacă sunt
treziţi imediat.
Microundele sunt prezente în atmosfera terestră atât ca produse ale activităţii solare,
cât şi ca urmare a emisiilor radar sau radio-TV. Din punct de vedere biologic, microundele
pulsatile au un efect penetrant mai puternic datorită intensităţii mari a undei şi distribuţiei sale
spaţiale heterogene. Acestea provoacă două tipuri de efecte fiziologice:
- un efect specific, datorat radiaţiilor de mică intensitate, ce constă din demodularea
vibraţiilor electromagnetice ale structurilor microscopice din celule, având ca efect tulburarea
bioelectrică a sistemului nervos central, ce se manifestă prin astenie, cefalee, tulburări de
comportament, ameţeli, fenomene cardio-vasculare (scăderea tensiunii arteriale), endocrine şi
diminuarea potenţei sexuale;
- un efect termic, datorat microundelor cu intensităţi mai ridicate care afectează
sistemul de termoreglare umană. Astfel, undele cu λ = 10-30 cm sunt absorbite în proporţie de
20-100% la nivelul ţesutului adipos, în funcţie de grosimea acestuia, iar cele cu λ < 10 cm
sunt absorbite în întregime de tegument.
Radiaţiile infraroşii dispun de o energie cuprinsă între 0,001-0,9 eV, având lungimi de
undă de 2,3-0,76 μ. Sursa principală de emisie este Soarele. Organismul uman captează
radiaţiile infraroşii şi din atmosferă atunci când temperatura acesteia o depăşeşte pe cea a
corpului.
Radiaţiile infraroşii solare reprezintă sursa indispensabilă de energie care întreţine
procesele vitale ale materiei vii în general şi organismul în special. Prin absorbţia lor la
diferite nivele (bioelemente, organite celulare, ţesuturi, organe), se produce, în principal un
efect termodinamic, caracterizat prin transportul căldurii, rezultată prin absorbţia energiei spre
ţesuturile organice şi apoi, prin sânge, în întregul organism.
Organismul nu absoarbe întreaga cantitate de radiaţii infraroşii şi nici nu trebuie
deoarece este prea multă energie. Organismul uman este înzestrat cu un sistem eficient de
filtrare radiativă selectivă, localizat la învelişul cutanat. Epiderma acţionează ca un ecran
radiativ, reglând cantitatea de căldură pe care trebuie să o primească fiecare organ, în funcţie
de necesităţi.
Limita până la care organismul uman suportă acţiunea radiaţiilor infraroşii, expunând
reacţii de protecţie prin intermediul sistemelor de integrare şi reglare fiziologică, este de 1,5-3
cal/cm2/min. Dincolo de acest prag, organismul uman dezvoltă reacţii patologice temporare,
reprezentate prin eritem, arsuri, colaps caloric, şoc termic sau insolaţie, iar dacă se prelungeşte
apar modificări patologice ireversibile, cum ar fi cataractele oculare, afecţiuni nervoase,
endocrine etc.
Radiaţiile vizibile sunt unde electromagnetice alcătuite din fotoni, care se propagă în
linie dreaptă, cu lungimi de undă λ = 0,40-0,76 μ şi puterea energetică de 1,7 eV.
Radiaţiile vizibile determină inervaţia senzorilor normali ale retinei oculare, singurul
organ specializat în acest tip de relaţii cu mediul extern.
Radiaţiile roşii, portocalii şi galbene, apropiate spectrului infraroşu, produc, prin
absorbţie un efect termic care activează mecanismul de termoreglare.

193
 Radiaţiile vizibile albastru-violete determină intensificarea şi proliferarea producţiei
de melanină cu reacţii de protecţie la efectul foto-chimic indus de acestea.
Caracterul alternant al radiaţiilor vizibile datorat mişcării de rotaţie a Pământului,
determină instalarea ritmurilor nictemerale. Acest ritm are caracter filogenetic şi se
definitivează abia la vârsta de 10 ani. Instalarea bioritmului circadian, are loc prin adaptarea
sincronă a funcţiilor organismului la fenomenele externe. Modificarea forţată a condiţiilor
ambientale care au stabilit un anumit bioritm poate determina grave dereglări senzoriale şi
psihice, reprezentate prin amnezii, pierderi ale capacităţii de orientare în timp, dereglarea
organelor centrale de coordonare nervoasă etc.
Frecvent întâlnit sindromul crono-patologic jet-lag, datorat dezadaptării crono-
biologice suferite în urma unei călătorii aeriene transcontinentale, când trecerea de la un fus
orar la altul se face foarte rapid.
Modificarea stimulilor ritmici iniţiali, prin schimbarea bruscă a caracteristicilor
climatice s-au comprimarea ritmului veghe-somn, creează un stress biologic, care ridică
probleme dificile de adaptare. Însă conştiinţa are un rol important în reglarea bioritmului
circadian, ceea ce face ca efectele sindromului jet-lag să fie reversibile.
Radiaţiile ultraviolete cu lungimi de undă cuprinse între 2800 şi 4000 Å dispun de cel
mai mare potenţial energetic din categoria radiaţiilor neionizante. Sursa lor este Soarele. Pe
pământ nu ajung decât 45% din cantitatea de radiaţii ultraviolete deoarece restul se absoarbe
de către stratul de ozon. Pe munţi, la înălţimi mari, cantitatea de radiaţii se poate dubla.
Prin absorbţie în structurile celulare ale organismului uman radiaţiile ultraviolete
produc două tipuri de efecte biologice, în funcţie de lungimea lor de undă şi de durata
expunerii. Radiaţiile ultraviolete cu λ = 3200-4000 Å exercită efecte de fotoionizare, cu un rol
preponderent eritematogen, în timp ce radiaţiile ultraviolete cu λ = 2800 –3200 Å generează
efecte de fotosinteză cu rol antirahitic.
Prin efectul de fotoionizare produs de radiaţiile ultraviolete în structura chimică a
bioelementelor cuprinse în organitele celulare, organismul uman dezvoltă eficiente reacţii de
protecţie încă de la nivelul epiteliului cutanat care suportă primul acţiunea agresivă a acestora.
Cele mai importante dintre acestea sunt: pigmentarea, hiperkeratoza şi eritemul.

Pigmentarea (bronzarea) pielii constituie o reacţie biochimică reflexă şi se produce

în două etape:
- pigmentarea imediată – are eficienţă maximă la acţiunea radiaţiilor ultraviolete cu
lungimi de undă de 2940 – 2570 Å şi se datorează întunecării cantităţii de melanină existentă
în structurile epidermice;
- formarea de melanină suplimentară – atunci când radiaţiile ultraviolete ajung la 3400
– 3500 Å; procesul de sinteză de melanină debutează după 2-3 zile de iradiere şi ajunge la
maximum la 19-30 zile, după care pigmentul este eliminat progresiv în 8-9 luni.

Hiperkeratoza se manifestă prin proliferarea accelerată a celulelor epiteliale,

determinând îngroşarea stratului cornos. Este o reacţie de apărare ce contribuie la absorbirea a
peste 50% din cantitatea de radiaţii ultraviolete incidente.

Reacţia inflamatorie (eritemul) apare după o expunere de 30-60 min. Şi devine

vizibil după 6 ore; persistă 3-5 zile.
Dacă acţiunea acestor radiaţii depăşeşte doza maxim admisibilă de iradiere, poate
determina modificări cromozomiale în celulele din măduva osoasă.
Radiaţiile ionizante sunt emise fie în timpul erupţiilor cronosferice solare (radiaţii
corpusculare), fie de elemente radioactive naturale sau artificiale (radiaţii radioactive).

194
 Acţiunea radiaţiilor cosmice nu este resimţită în straturile inferioare ale atmosferei
terestre decât în mică măsură.
Radiaţiile radioactive sunt reprezentate de radiaţii alfa emise de: 57Co, 60Co, 54Mg,
65
Zn, Ag, 45C, 89Sr, 226Ra, 131I, 51Cr, 64Cu etc.
110

În mod normal organismul uman acumulează izotopi radioactivi C14, K14, Na24, ceea
ce permite să apreciem că ei joacă un rol activ în reacţiile de sinteză a aminocizilor şi
glucidelor. Dar când intensitatea radiaţiilor emise de elemente radioactive depăşeşte anumite
limite, în organismul uman se produc reacţii biochimice intense, desfăşurate în 3 etape
(Nicoleta Ionac, 1998):
1. – în urma coliziunii directe dintre radiaţiile radioactive cu atomii moleculelor din
structurile celulare se formează o „avalanşă” de ioni excitaţi prin absorbţie fotoelectrică ce
dezintegrează oxigenul şi apa liberă intracelulară, necrozând ţesuturile în care se află;
2. – din cauza gravelor dezechilibre electrice produse în plasma celulară, se
declanşează unda de şoc de depolarizare, care modifică repartiţia ionilor de Na+, K+ şi Cl- de
pe membranele celulare perturbând întregul proces metabolic;
3. – apar dereglări la nivel cromozomial care alterează tiparul genetic transmis
următoarelor generaţii.
Comparând doza periculoasă de 50 remi pentru om cu doza primită sub acţiunea
radiaţiilor naturale, de 0,16 remi/an şi cca 10-12 remi într-o viaţă de 70 ani, se observă că
organismul uman are rezerve de rezistenţă.

Efectele fiziologice ale radiaţiilor asupra organismului uman (după Nicoleta

Ionac, 1998)

Doza de iradiere Semne clinice

25 remi - doza admisibilă fără efecte
50 remi - iritare nervoasă şi insomnii sau oboseală şi somnolenţă, asociate
cu modificări ale elementelor sanguine
100 remi - modificări apreciabile ale formulei sanguine, oboseală generată
de epuizare suprarenală
200 remi - elemente celulare patologice, tulburări nervoase importante
300 remi - vărsături, 20% din subiecţi decedează după prima lună, iar
subiecţii rămaşi în viaţă se vindecă după trei luni
400 remi - 50% dintre subiecţi decedează după o lună, iar restul
contractează boala de iradiere
600 remi - doza letală sigură

Temperatura aerului
Temperatura reprezintă cel mai important factor climatic de influenţă asupra
organismului.

Comportamentul a frigore – este dat de mecanismul fiziologic menit să asigure

protecţia organismului uman împotriva temperaturilor ambientale reduse, care tind să-i
diminueze capacitatea de lucru.

Termogeneza reprezintă mecanismul cel mai eficient de luptă împotriva frigului, prin
sporirea producţiei interne de căldură.
Se realizează prin:
- accentuarea tonusului muscular;
195
 - contracţia musculară involuntară (frisonul);
- vasoconstricţie periferică;
- zburlirea părului;
- mărirea ratei metabolice;
- stimularea centrului foamei;
- inhibarea centrului de saţietate.
Vasoconstricţia periferică poate conduce la apariţia degerăturilor. Acestea apar în
cazurile în care vaporii de apă acumulaţi pe suprafaţa pielii în urma proceselor de transpiraţie
se condensează brusc, determinând scăderea rapidă a temperaturii în zona expusă.

Sindromul Pojlus („rău de tranşee”) – se poate produce la temperaturi exterioare

pozitive de +0º - +10º C. În această situaţie nu numai frigul şi umezeala accentuată a aerului,
ci şi compresiunea prelungită a încălţămintei determină apariţia degerăturilor.
Expunerea prelungită la frig poate determina dereglarea ireversibilă a bilanţului termic
al organismului uman prin instalarea hipotermiei. Dacă temperatura corpului scade sub limita
pragului intern minim admis (37º C), organismul începe să reacţioneze violent: frisoanele
dobândesc intensitate maximă, funcţiile fiziologice se dereglează şi scade voinţa de a
supravieţui, favorizând instalarea stării de epuizare fizică. Majoritatea subiecţilor îşi pierd
conştienţa atunci când temperatura internă coboară la 30-31º C şi manifestă rigiditate
musculară. Prin acumularea CO2 în sânge apar tulburări ale ritmului cardiac şi inima îşi
încetează activitatea. Moartea survine când temperatura internă ajunge la 24º C.

Comportamentul a calore – este dat într-un mediu hipertermic.

- Termoliza este mecanismul de răspuns:
- prin intermediul sistemului endocrin se limitează producţia energetică a
organelor interne specializate (ficat, plămâni, muşchi);
- ritmul reacţiilor metabolice scade;
- se produce vasodilataţie periferică;
- transpiraţia conduce la pierderea unei cantităţi de căldură.
Dacă durata de expunere la căldură creşte, apar efecte din ce în ce mai grave:
- sincopa de căldură datorită creşterii fluxului sanguin spre zona cutanată
periferic, în detrimentul circulaţiei cerebrale;
- se manifestă prin: ameţeli, greţuri, leşin, dar efectul poate fi anulat dacă
subiectul face băi reci şi stă într-o cameră aclimatizată;
- deshidratarea excesivă se instalează ca urmare a pierderii, prin evaporare, a
unei cantităţi însemnate de apă din organismul uman. O deshidratare de 2% este tolerată, dar
se menţine senzaţia de sete nepotolită;
- o deshidratare de 4% determină o oboseală accentuată, iritabilitate
emoţională, apatie sau agresivitate;
- o deshidratare de 6% conduce la epuizare fiziologică;
- la 8% se produc confuzii mentale;
- la 15% se produce moartea (se poate instala în 15 ore în zonele deşertice).
-
Sindromul de declorurare se datorează pierderilor minerale din timpul transpiraţiei.
Echilibrul hidrosalin poate fi grav afectat prin eliminarea excesivă de săruri de Na, K, Ca, Mg.
Efecte:
- apariţia crampelor musculare;

196
 - vărsături;
- scăderea apetitului;
- pierderea din greutate;
- moartea.
Trebuie să se administreze forţat sare (10-15 g/zi).

Şocul de căldură (hipertermia) apare atunci când organismul nu-şi mai poate
menţine echilibrul caloric. Dereglarea sistemelor fiziologice de control termic determină
creşterea neobişnuită a temperaturii interne, blocând pierderile calorice prin vaporaţie.
Subiectul îşi pierde conştienţa, iar dacă nu se iau măsuri de răcire a capului prin băi reci,
temperatura internă poate creşte până la 42º C şi intervine moartea.

Presiunea atmosferică

Poate devei un factor de stress fiziologic doar la altitudini ridicate, când efectul său se
combină cu alţi parametri meteorologici (temperatură, umezeala aerului, viteza vântului,
presiunea parţială a O2 etc.) generând „răul de munte”. Această stare meteorologică cuprinde
un ansamblu de reacţii fiziologice induse ca urmare a expunerii într-un mediu hipobaric.
Primele efecte apar la altitudini de 1000-2000 m. La aceste înălţimi presiunea aerului
scade relativ constant cu un gradient mediu vertical de 1 mm Hg/10 m înălţime. La altitudini
cuprinse între 2000 şi 3000 de m din cauza scăderii exponenţiale a presiunii atmosferice, al
cărei gradient vertical se reduce brusc la 0,64 Hg/10 m înălţime organismul uman începe să
manifeste semne clinice vizibile, care se înrăutăţesc progresiv, diminuându-i capacitatea de
efort fizic aerob.
Altitudinea limită a efortului fizic este de 4500 – 6000 de m în cazul ascensiunii (cu
avionul) şi 6500-7000 m în cazul ascensiunilor lente când capacitatea de efort a organismului
este complet anulată din cauza hipoxiei acute. Starea fiziologică generală se deteriorează
ireversibil la altitudini de 7500-8000 m, când organismul uman nu poate rezista fără aport
artificial de oxigen.
După Hurtada (1964) „boala de altitudine” se desfăşoară în patru faze:
1. Faza indiferentă (între 0-3 mm);
2. Faza compensatorie (între 3000-4000 m înălţime);
3. Faza alarmei (între 4500-6000 m);
4. Faza critică (peste 7500 m) cu incapacitate fizică şi mentală.
La altitudini medii de 2000 m sistemul nervos central şi analizatorii se găsesc într-o
stare de hiperexcitabilitate atât ziua cât şi noaptea. Aceasta favorizează funcţiile intelectuale şi
posibilităţile de gândire logică şi asociere combinativă a noţiunilor, producând o stare de
euforie şi emulaţie creativă care-i stimulează potenţialul ştiinţific şi artistic al omului. Din
această cauză cel mai mare institut de cercetări medicale din lume a fost amplasat la Bethesda
(Maryland, SUA), la 2000 m.
La altitudini de 4000 m organismul manifestă primele semne clinice de intoleranţă
hipoxică: modificări ale stării psihice (ilaritate, euforie, veselie, logoree, explozii emoţionale
de plâns, insubordonare, apariţia halucinaţiilor şi ideilor fixe ce pot duce la agresivitate);
- argumentaţia devine greoaie;
- automotivaţia scade substanţial;
- adaptarea la noi situaţii se face incomplet şi târziu;
- activitatea motorie devine deficitară (lipsa de coordonare, scrisul devine imposibil);
- acces de tremurături;

197
 - manifestări de tip astenic (oboseală mentală, scăderea capacităţii de memorare,
diminuarea pragului percepţiei senzoriale, alterarea simţului gustativ);
- prostraţie, letargie, paralizie;
- moartea.
Majoritatea tulburărilor clinice datorate scăderii altitudinale a presiunii atmosferice
caracterizează comportamentul oamenilor neaclimatizaţi, de tip slab (faiting type), care nu au
experienţa ascensiunilor repetate pe munte. Nivelul optim de aclimatizare altitudinală se
atinge de abia între vârstele de 20 şi 34 de ani, când prin perfecţionarea calităţilor individuale
şi stabilizarea funcţiilor fiziologice se depăşeşte pragul „bolii acute de altitudine”.

Vântul

Vântul devine un factor de stress meteorologic în sine doar atunci când viteza sa
depăşeşte 0,5 m/sec, sub formă de mişcare imperceptibilă având un efect relaxant. Vântul
exercită asupra organismului uman atât o acţiune biotropă directă, exprimată prin efectul
mecanic de presiune cutanată şi prin cel de răcire a temperaturii suprafeţei corporale, cât şi
una indirectă, datorită variaţiilor termice şi barice pe care le provoacă. Vântul reprezintă şi un
agent de transport al germenilor patogeni, ameninţând securitatea fiziologică a indivizilor
expuşi.
Puterea de răcire a vântului este determinată de acţiunea combinată a temperaturii
aerului şi vitezei vântului asupra bilanţului caloric al organismului.
Vântul execută şi o acţiune indirectă asupra organismului uman, prin modificarea
parametrilor electro-termo-barici ai atmosferei locului. De cele mai multe ori intensificarea
circulaţiei aerului şi succesiunea fronturilor atmosferice au determinat dereglarea constantelor
fiziologice ale organismului uman şi apariţia unor predispoziţii patologice.
Cu cât amplitudinea variaţiile meteorologice produse de vânt este mai mare, cu atât
efectele fiziologice sunt mai complexe şi severe.
În regiunea Lyon (Franţa) se individualizează un areal de risc datorat acţiunii Autan-
ului (le Vent du Midi), un vânt foarte cald ce se canalizează de-a lungul văii Rhonului,
determinând scăderea alarmantă a presiunii şi umezelii aerului. „Sindromul Vântului de
Sud”, provocat de acesta se caracterizează prin apariţia unei stări de nelinişte, iritabilitate şi
slăbiciune, care se prelungeşte în timpul nopţii, generând coşmaruri şi insomnii acute. Se
spune că „atunci când bate Autan-ul, la şcolile din Lyon plouă cu pedepse” deoarece copii
fiind mai sensibili la schimbările de vreme, manifestă tendinţe de slăbire a reflexelor corticale
exprimate prin diminuarea atenţiei şi instalarea unei stări de letargie, care obnubilează
procesele intelectuale.
În rândul adulţilor se observă o creştere a gradului de tensiune a relaţiilor inter-umane
determinând generalizarea stărilor conflictuale. Acestea se liniştesc când încetează vântul.
Efecte similare se întâlnesc în zonele expuse acţiunii Foehn-ului. Acesta se simte de-a lungul
văilor amplasate pe versantul nordic al Munţilor Alpi, ca urmare a ascendenţei-descendenţei
forţate şi încălzirii adiabatice a curenţilor de aer din sud şi sud-est. Foehn-ul creează o
adevărată psihoză de masă, în sensul că populaţia manifestă accentuate semne de iritabilitate,
anxietate şi intoleranţă comportamentală, pe fondul cărora se dezvoltă predispoziţii agresive.
Când bate Foehn-ul efectivele organelor de poliţie se dublează, în scopul prevenirii şi
atenuării infracţiunilor majore (crime, violuri, sinucideri, jafuri), care se înregistrează ca
urmare a pierderii autocontrolului.
În cazul Sirocco-ului, un vânt fierbinte ce bate în sudul Italiei, venind din zona saharei
efectele depresive sunt şi mai accentuate. Acesta este responsabil de creşterea numărului de
atacuri cerebrale, sinucideri. Mistralul, care bate în sud-estul Franţei şi Tramontana din zona

198
litorală estică a Italiei, determină scăderea bruscă a temperaturii aerului (cu 10º în 24 h) şi
intensificarea neobişnuită a vitezei vântului. Condiţiile topografice locale, care favorizează
canalizarea curenţilor de aer, conferă acestor efecte dimensiuni îngrijorătoare, în sensul
accentuării durerilor de cap, dezvoltării unei senzaţii opresive şi stabilizării unei predispoziţii
de incapacitate motorie.
Atât Mistralul, Tramontana cât şi Bora (din zona litoralului dalmatic) determină
înrăutăţirea critică a stării generale a bolnavilor de tuberculoză şi creşterea gradului de
mortalitate. Numărul atacurilor de astm bronşic, angină pectorală, reumatism şi epilepsie se
ridică la cote alarmante. Omul modern, a cărui evoluţie a fost dirijată de sensul şi intensitatea
schimbărilor climatice, nu a reuşit să se elibereze pe deplin de influenţa factorilor
meteorologici, oricâte eforturi culturale a depus. În ciuda uriaşului potenţial de adaptare de
care dispune, organismul funcţionează în concordanţă cu legile sistemului fizic din care acesta
face parte şi îşi reglează reacţiile vitale în funcţie de evoluţia factorilor ambientali.

199
 ECOLOGIA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ
ÎN AŞEZĂRILE OMENEŞTI

Sintagma Sustainable Development a fost folosită pentru prima dată în World

Conservation Strategy (1981). A fost preluată apoi de Bruntland Report (1987) şi a devenit
conceptul central al documentului ONU – Caring for the Earth (1991). Conferinţa de vârf de
la Rio de Janeiro, din 1992, avea să constituie o Comisie de Dezvoltare durabilă, care să
sistematizeze informaţiile, să coordoneze activitatea de cercetare şi să elaboreze strategiile de
lucru.
Prin dezvoltarea durabilă trebuie să înţelegem o nouă concepţie de dezvoltare care să
satisfacă nevoile generaţiei prezente fără a compromite nevoile generaţiei viitoare.
United Nations University propune specialiştilor trei principii de bază ale dezvoltării
durabile:
1. – fiecare generaţie trebuie să conserve diversitatea naturală şi culturală, astfel încât
să nu restricţioneze pe nedrept opţiunile generaţiilor viitoare;
2. – fiecare generaţie este îndreptăţită la o diversitate comparabilă cu cea a generaţiilor
trecute;
3. – fiecare generaţie trebuie să asigure membrilor săi drepturi echitabile de acces la
moştenirea lăsată de generaţiile trecute.
Pentru a putea realiza aceasta ar trebui urmate trei obiective programatice prioritare:
- reducerea poluării generate de activitatea umană;
- reconstrucţia ecologică prin realizarea unei stări de echilibru, de stabilitate;
- formularea şi implementarea unui tip de proces de dezvoltare economică, social-
culturală şi politică-evolutiv şi complexă în condiţiile menţinerii vieţii pe Terra.
Conceptul de dezvoltare durabilă schimbă accentul acestui proces, ce constă în faze de
reglare şi funcţionare a societăţilor spre un nivel complex şi evoluat, de la mijloace spre cap.
Caracterizată drept autoreproductibilă, dezvoltarea este preconizată a avea loc, la noii
ei parametri, la scara globului. Se pune deci problema unei dezvoltări durabile globale.
Dimensiunea ecologică a conceptului de dezvoltare durabilă avea să rămână, în urma
Conferinţei de la Rio de Janeiro, un determinant esenţial al scopului, iar ecologia ca ştiinţă va
face parte dintr-un concept de colaborare interdisciplinară şi internaţională.
Combinaţia efectelor determinate de fenomenele climatice, socio-economice, geo-
topografice şi politico-culturală va fi cheia deciziilor valorico-normative ale societăţilor în
spaţiul posibil acţional, generat de legile şi procesele naturii şi de rezultatele acţiunilor umane.
Aspectul echilibrului funcţional al topos-ului (locul/spaţiul în sens aristotelic) va deveni
pentru arhitecţi, urbanişti, medici, ecologi obiectul asupra căruia se vor apleca cu predilecţie.
Se poate vorbi de o nouă concepţie filosofică şi morală privind dezvoltarea. Acest tip de
abordare ecologică şi socio-culturală a realităţii create prin acţiuni umane, conduce spre
alternative de dezvoltare, deci de evaluare a surselor şi resurselor de satisfacere a necesităţilor
umane, pe baza sistemelor de valori-norme-comportamente specifice acestui sfârşit de
mileniu.
Acest concept nu poate fi abordat decât prin promovarea cercetării interdisciplinare şi
prin înlăturarea fragmentarismului în acţiune. Se pune însă întrebarea în ce măsură specialiştii

200
sunt dispuşi să părăsească „turnul de fildeş” al autonomiei şi al îngustei specializări pentru a
trece la o abordare globală, în ce măsură limbajul utilizat de fiecare disciplină este recunoscut
de celelalte.
Antropizarea mediului ca acţiune atât de puternic volitivă a oamenilor nu s-a dovedit
înţeleaptă.
Afirmaţiei uşor ironice, conform căreia epoca noastră este dominată de definirea
conceptelor şi stabilirea metodologiei de lucru, i se opune în prezent preocuparea majoră a
tuturor specialiştilor pentru redefinirea atitudinii faţă de conceptul de spaţiu cultural prin
identificarea comportamentelor umane în spaţiul existenţial organizat.
Din punct de vedere psiho-social, demersul legat de spaţiul amenajat, organizat, face
referire la spaţiul construit socialmente. Cu alte cuvinte, mediul social este în esenţă spaţiul
amenajat de către şi în cadrul societăţii. Mediul uman este social prin însăşi structura lui,
deoarece el este produsul intervenţiei care determină spaţiul în care noi ne autodefinim
autospaţiali.
Întregul spaţiu este în acest sens o imagine a culturii noastre.
Studiul comportamentului uman în relaţie cu mediul definit şi ordonat de către om nu
se poate face fără evidenţierea procesului prin care datele spaţiale - economice, culturale şi
sociale – determină în timp comportamente şi atitudini.
Relaţia om-spaţiu se poate traduce ca relaţia dintre variabilele fizice ale spaţiului şi
constantele bioecologice şi aprecierea vieţii.
Urmând afirmaţia lui Le Corbusier conform căreia primul semn al existenţei este
ocuparea spaţiului, spaţiul construit poate fi considerat ca expresie, dincolo de o implantare
fizică, a funcţiilor spaţiu/cadrul funcţional – şi activităţilor, dar structura sa socială nu este
direct determinată de logica ce susţine această implantare: aceasta poate fi un suport, un
aspect al expresiei lui. Din această perspectivă spaţiul arhitectural nu se reduce la proprietăţile
sale fizice, materiale; el se structurează ca un limbaj ce comunică un mesaj ocupanţilor lui
(Cristina Ochinciuc, 1999).
Plecând de la înţelegerea spaţiului, cu valenţele sale multiple, ne dăm seama că
arhitectura poate deveni „medicina preventivă a maladiilor urbane, a amenajării planetare”.
(G.N. Fischer, Psihologia socială a mediului)
Spaţiul arhitectural poate fi considerat ca un spaţiu al existenţei umane. Spaţiul interior
şi cel urbanistic, spaţiul limitat vizual de obstacole, fie ele ziduri sau şiruri de copaci, spaţiul
vid şi cel construit, spaţiul continuu şi cel discontinuu, toate aceste senzaţii pe care oamenii le
realizează în procesul percepţiei spaţiului existenţial construit, conduc la experienţa trăită,
particulară locului.
Aceste spaţii construite sunt, după părerea lui Kevin Lynch rezultatul unui proces
mental prin care este recepţionată lumea exterioară, este rezultatul atât al senzaţiilor imediate,
cât şi al memoriei experienţei trecute.
Pentru înţelegerea tipului de integrare a spaţiului construit – ca mediu existenţial
construit de om, în cadrul spaţiului existenţial şi al mediului în globalitatea lui putem apela la
vechiul concept genius loci, care presupune decodificarea scării spaţio-temporale a realităţii
construite.
Modelul de tratare globală a mediului este de fapt atitudinea corectă pe care o pot
adopta specialiştii în cadrul cercetărilor şi prin acţiuni concrete de rezolvare a problemelor
specifice aşezărilor umane din perspectiva dezvoltării durabile.
Programul MAB-UNESCO indică studiul prin care condiţionările sociale (organizarea
şi structura societăţii, industriile, spaţiul construit etc.) afectează geosistemul natural şi cel
antropizat şi calitatea experienţei umane. Originalitatea acestui program propus de S. Boyden
constă în punerea accentului pe condiţiile de viaţă şi bunăstarea locuitorilor, privind atât

201
individul, cât şi grupul sau comunitatea ce se identifică cu un anume geosistem antropizat, fie
că este vorba de o aşezare rurală sau urbană.
Un program particularizat oraşului, pus la punct de Ph. Mirenowicz, ia în considerare
două orientări distincte, pe care le denumeşte:
- mediul total – ecologia sistemului urban;
- experienţa umană – ecologia populaţiei.
Ideea de bază este aceea că starea de sănătate şi bunăstarea individului depind de
calitatea mediului său şi de trăsăturile sale comportamentale, formate de cadrul de viaţă sau de
muncă (condiţii materiale, sociale, culturale).
Mediul total cuprinde: - mediul natural sau modificat;
- populaţia umană (structură demografică, economică,
profesională şi organizarea socială);
- produsele muncii (tehnica, produsele finite etc.);
- cultura (valori sociale, cunoaştere, tehnologie, legi, religii).
Abordarea conceptuală, care defineşte forma şi conţinutul acestui program de
cercetare privind mediul urban se bazează pe următoarele probleme:
- perceperea şi înţelegerea factorilor perturbatori ai mediului individual, colectiv sau
global;
- elaborarea soluţiilor având ca scop eliminarea constrângerilor şi valorificarea
aspectelor pozitive;
- integrarea acestor soluţii în procesul de decizie şi acţiune.
Gestionarea mediului total (ecologia populaţiei umane) şi proiectarea spaţiului
existenţial construit (ecologia urbană) necesită nu numai înţelegerea elementelor perturbatoare
ale mediului natural sau modificat, ci şi a constrângerilor socio-culturale şi economice ale
individului sau ale unei părţi din populaţie.
Proiectarea spaţiului existenţial construit trebuie să fie sensibilă la diferitele perturbaţii
care pot afecta controlul fizic, psihic sau mental al colectivităţilor umane utilizatoare, dar
scopul urmărit trebuie să fie acela de a oferi, pe termen lung, cadrul în care să fie posibilă
ponderarea direcţiilor de dezvoltare ale mediului global cu stadiile de echilibru sau
dezechilibru semnalate în diverse momente în cele două geosisteme, natural şi antropic.
Numai astfel, prin gestionarea mediului aşezărilor în dezvoltare putem fi în măsură să
definim forma şi nivelul intervenţiei, în termenii ecologiei populaţiei, prin următoarele trei
medii:
- individual;
- proxim;
- global.
Arhitectul, prin actul conceptual arhitectural devine responsabil de felul în care aceste
valori sunt promovate de spaţiul existenţial construit.
Declaraţia de interdependenţă pentru un viitor durabil făcută la cel de-al XVIII-lea
Congres Mondial al UIA (Chicago, 18-21 iunie 1993) menţionează: „Clădirile şi mediul
construit joacă un rol major în impactul uman asupra mediului natural şi asupra calităţii
vieţii; proiectarea durabilă reuneşte consideraţiile asupra resurselor şi eficienţei energetice,
materialelor şi construcţiilor sănătoase, folosirea terenului cu grijă faţă de problemele
ecologice şi sociale şi o sensibilitate estetică ce inspiră, afirmă şi înnobilează; proiectarea
durabilă poate să reducă semnificativ agresiunile umane asupra mediului natural, ridicând în
acelaşi timp calitatea vieţii şi a bunăstării economice”.
Repercursiunile dezvoltării economice şi ale progreselor tehnologiei moderne s-au
manifestat asupra mediului şi stării de sănătate a populaţiei chiar în interiorul spaţiilor

202
funcţionale ale oraşului, reprezentate în cea mai mare parte de construcţii aparţinând
diferitelor programe arhitecturale şi de forma urbană în continuă schimbare.
Îndesirea construcţiilor în planurile urbanistice, cu prim efect negativ asupra stării de
sănătate biopsihică a utilizatorilor, reducerea spaţiilor acoperite cu vegetaţie, impurificarea
atmosferei urbane datorate în special traficului intens şi scăpat de sub control, toate acestea au
amendat negativ factorii de confort (Cristina Ochinciuc, 1999).
Spre deosebire de localităţile rurale, acoperite în cea mai mare parte de vegetaţie,
oraşul prezintă un mare dezavantaj datorită construcţiilor, pavajului, sistemului de canalizare,
etc.
Topoclima urbană şi microclimatele definite de climatologie, amprentate natural sau
create de om, au fost puse în evidenţă de preocupările punctuale ale arhitecturii bioclimatice.
Ţările europene dezvoltate, pentru care progresul nu şi-a pierdut sensul, îşi construiesc
un model de control al mediului în totalitatea lui, care a devenit pentru unele domenii un
model de acţiune.
Planul ecologic de dezvoltare urbanistică şi tehnologia proactivă, benefică ecologic,
sunt astăzi considerate limitele între care se poate desfăşura analiza critică a unei construcţii
etichetate drept durabilă şi se pot selecta criteriile de organizare a spaţiului construit.
Amândouă aceste tipuri de gândire proiectivă ecologică sunt generate în sfera antropicului,
amândouă sunt incidente asupra geosferei naturale şi, în sfârşit prin evaluarea lor se urmăreşte
un scop comun, cunoscut ca sintagma, utilizată astăzi, de protecţia mediului sub forma sa
globală.
Poate pentru prima dată în istoria civilizaţiilor progresul este asociat cu noţiunea de
menajare a resurselor.
Expoziţia Universală 2000 Hanovra, are ca generic deviza: OM – Natură – Tehnică.
Omul nu poate trăi decât în natură, într-o natură sănătoasă, cu o dezvoltare durabilă.
Omul nu poate progresa fără tehnică, însă dezvoltarea tehnicii nu trebuie să afecteze natura.
Cu siguranţă că secolul XXI va marca reintegrarea omului în natură.

203
 ÎNTRE ECOLOGIA DE PROFUNZIME ŞI
CEA SOCIALĂ

În secolul nostru ecologia a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, care a condus la

diversificarea sa în funcţie de nesfârşite criterii. Pe lângă formele comune de structură
intrinsecă, autoecologie şi sinecologie se vorbeşte astăzi de ecologia sistemică, ecologia
plantelor, a animalelor, ecologia umană şi ecologia microorganismelor. Geoecologia şi
pedoecologia se ocupă de partea terestră a naturii, în timp ce ecologia marină sau ecologia
acvatică studiază împărăţia apelor. Genetica ecologică şi biochimia ecologică nuanţează unele
aspecte criptice ale sistemelor ecologice, în timp ce ecologia socială cunoaşte multiple nuanţe,
de la ecologia culturală la cea de profunzime şi socială.
Depăşind interesul specialistului, ecologia a ajuns la sfere înalte, vorbindu-se astăzi de
ecologie politică, de politica ecologică, de filosofia mediului (Enviromental Philosophy) şi de
ecologia libertăţii (The Ecology of Freedom).
Forma cea mai radicală a orientărilor filosofice de natură ecologistă o reprezintă însă
ecologia de profunzime (Deep Ecology).
Ecologia de profunzime începe cu J. Bentham, care propune extinderea ideii de statut
moral dincolo de graniţele lumii omeneşti. Orice fiinţă este demnă de respect şi merită să fie
protejată, astfel că intră în legile morale extinderea protecţiei de la om la întreaga natură.
Mihaela Miroiu (1986) scoate la lumină în “Convenio. Despre natură, femei şi
morală” un pasaj semnificativ pentru înţelegerea gândirii lui J. Bentham: “Poate că va veni
ziua în care celelalte creaturi animale vor dobândi drepturile care le-au fost refuzate de
mâna tiranică. Francezii au înţeles deja că nu putem lăsa o fiinţă umană în seama capriciului
asupritorului pentru simplu motiv că pielea ei e neagră. Tot aşa, poate că va veni cândva şi
ziua în care se va recunoaşte că numărul picioarelor, pilozitatea pielii sau terminaţia osului
sacral sunt motive total insuficiente pentru a abandona o fiinţă sensibilă unui astfel de destin.
Dar atunci cum am mai putea trasa linia de netrecut? Să fie facultatea de a raţiona sau poate
cea de a vorbi? Dar un cal matur sau un câine sunt fără îndoială mai raţionale şi mai
comunicative decât un copil de o zi, de o săptămână sau chiar de o lună. Întrebarea nu este:
Pot ele raţiona? Nici: Pot ele vorbi? Ci: Pot ele suferi?”
Suferinţa este pentru J. Bentham o caracteristică comună a fiinţelor vii. Dacă
suferinţa ne este cunoscută nouă oamenilor sub diversele sale nuanţe şi dacă este imoral să
faci pe un om să sufere, poate fi moral să faci să sufere oricare altă fiinţă nonumană? Dacă nu
este moral atunci nu este firesc să extindem etica la întreaga natură, s-o universalizăm?
Paul Taylor (1986) consideră că ceea ce poate fi universalizat din punct de vedere
moral este respectul pentru natură. Natura trebuie să fie respectată în întregul ei. Orice
fiinţă este demnă de respect, în primul rând pentru că este vie, pentru că în ea pulsează
principiul vital, care este un fenomen cosmic, care impune respectul. Fie că este vorba de o
amoebă, o algă, o insectă sau un om, fiecare fiinţă este purtătoarea principiului vital. Aceasta
îl determină pe Paul Taylor să considere fiinţele vii drept centre teologice ale vieţii. Desigur
că expresia nu mulţumeşte pe toată lumea şi poate provoca dispute. Însă esenţa gândirii sale
merită toată atenţia pentru orice fel de ecologişti şi nu numai. Pentru P. Taylor orice fiinţă
este demnă de respect şi are valoare intrinsecă.
Acest mod de a apune problema poate permite trecerea de la antropocentrism la
biocentrism, de la egoismul de specie la altruismul ecologic.
204
 Taylor propune respectul pentru natură. Este vorba de un respect care trebuie să fie
înţeles într-un anumit sens, care trebuie să aibă anumite caracteristici. Se poate trece peste
hotarul mândriei de a fi om? Se poate dizolva omul în natură, sau putem ridica fiinţele din
jurul nostru la înălţimea speciei umane? Poţi apela la sensibilitatea, emoţia şi iubirea
oamenilor faţă de natură, faţă de semenii nonumani întru viaţă? Se poate lărgi sau universaliza
“iubirea pentru aproapele tău” cerută de Iisus astfel încât să se ajungă la iubirea şi respectul
faţă de natură? Un răspuns afirmativ este respins chiar de Bentham. Respectul trebuie să fie
în primul rând moral. Respectul e etic obligatoriu, deoarece trebuie să rezulte din datoria de a
privi natura în esenţa sa, din datoria de a vedea valoarea intrinsecă a fiecărei fiinţe vii.
Respectul are caracteristica de a fi moral deoarece este dezinteresat şi are în acest caz atributul
universalităţii. Respectul pentru natură reprezintă o problemă cognitivă deoarece este
determinat de valoarea intrinsecă a fiinţelor vii. Respectul pentru natură impune o cunoaştere
profundă a acesteia.
Ecologia de profunzime propune o deplasare a eticienilor de la forma egoistă, care are
la bază sinele meu, familia mea, tribul meu spre societatea lărgită şi apoi spre natură.
Această abstracţie este rezultatul abstragerii din emoţional, particular, parţial, sensibil,
fiecare dintre aceştia trecând drept inamici ai raţiunii.
Val Plumwood (1993) consideră că acest lucru este posibil dacă luăm în considerare
existenţa sinelui în trei modalităţi: existenţa sinelui indistinct, existenţa sinelui extins şi
existenţa sinelui transcendent.

Sinele indistinct. În mod obişnuit se realizează o distincţie între uman şi nonuman,

între sine şi altul. Ecologia de profunzime propune o soluţie pentru depăşirea acestei bariere.
P. Taylor şi T. Regan încearcă să găsească un factor unificator, care să dizolve orice
formă de distincţie între uman şi nonuman.
Acest factor nu este altceva decât mediul. Mediul unifică întreaga existenţă a unui
spaţiu dat. Fiecare componentă a mediului reprezintă o formă de existenţă a acestuia. Eu sunt
o parte a mediului social, iar protecţia mediului social presupune automat şi protecţia mea.
Dacă trăiesc în pădure sunt, deci, o parte a pădurii, iar protejarea pădurii înseamnă şi
protejarea mea. Într-un mediu fiecare depinde de fiecare. Ecologia de profunzime scoate în
evidenţă unele adevăruri de mare subtilitate, care par a fi greu de înţeles. Într-o reţea trofică a
unei biocenoze bine stabilite fiecare specie depinde de fiecare. Lăsăm la o parte unele aspecte
legate de neutralism pentru a pune în evidenţă integralitatea sistemului superior. Speciile unei
biocenoze sunt părţi componente ale acesteia şi depind în existenţa lor unele de altele şi toate
de întreg. Găsim, totuşi, aici o notă forţată. Chiar dacă trăiesc în pădure nu pot să cunosc, în
mod concret, decât nevoile mele şi să presupun care ar fi nevoile altor fiinţe care fac parte din
acelaşi mediu. Cum pot să consider, în acest caz, nevoile pădurii ca fiind şi nevoile mele?
Cum pot să respect nevoile unei păduri ca fiind ale mele, odată ce n-am acces la ele decât prin
reguli universale? Pot să afirm oare că pădurea sunt eu?
Uneori nu reuşim să ne cunoaştem pe deplin propria persoană. Dar dacă extind sinele
meu până la contopirea cu mediul pot să deviez pe o cale greşită. Sinele indistinct reprezintă o
viaţă forţată. Pot să mă integrez în natură, pot să trăiesc în armonie cu ea dar nu mă pot
dizolva total în natură.

Sinele extins. Ecologiştii de profunzime vorbesc de un sine extins. Nu este vorba de

un sine holist. Acest sine extins înseamnă a mă identifica cu o altă făptură. Identificarea nu
înseamnă însă identitate. A mă identifica cu o altă fiinţă (nonumană) înseamnă a avea un mare
grad de empatie în raport cu ea. Extinderea sinelui pare a nu avea margine. John Livingstone

205
ajunge la o astfel de extindere, la o astfel de generalizare încât consideră că este perfectă
sintagma – universul nu e al meu, ci universul sunt eu.
Pe bună dreptate observă Val Plumwood că această formulă nu presupune despărţirea
de egoism, ci doar o extindere a acestuia, ajungându-se, de fapt, la o formă supremă de
altruism trufaş, la un altruism care se autoanihilează.
După cum crede Val Plumwood (1994) referitor la egoism, natura umană e egoistă,
iar alternativa la egoism este sacrificiul. Cunoscând natura umană credem că este greu de
ajuns la un astfel de sacrificiu al omului în raport cu natura, aşa că, pe bună dreptate observă
Mihaela Miroiu că acest sacrificiu este mai curând un sacrificiu trufaş.
Ecologiştii de profunzime vorbesc de identificarea fiinţei prin empatie, fără pierderea
identităţii. Ce înţeleg ei prin empatie în această situaţie? Dacă ideea tayloriană a “respectului
pentru natură” are ca sursă datoria raţională, empatia presupune un mare grad de participare
emoţională şi intuitivă.
Sinele transcendent sau transpersonal. Ecologia de profunzime ne cere identificarea
imparţială cu toţi particularii (Mihaela Miroiu, 1986, p. 186). Doar în felul acesta se poate
realiza versiunea ecologică a universalizării. Sinele nu poate transcede dacă nu scapă de
imanenţă. Imanenţa este cea care îl ţine prizonier. Un sine transcedent este un sine destrupat,
un sine curăţat de emoţional şi particular. Acest sine trebuie să se plaseze dincolo de
individual.
Ecologiştii de profunzime ne propun să tratăm natura ca pe un scop în sine. În această
situaţie natura are valoare imanentă. Ei păstrează, asemenea lui Taylor, valoarea inerentă a
umanităţii, la care adaugă şi pe cea a altor făpturi şi neagă faptul că ar fi vreo valoare în zona
de graniţă a raţiunii cu corporalitatea. În această situaţie emoţiile, sentimentele n-ar avea
valoare inerentă. În felul acesta doar s-ar putea trece de la antropocentrism la biocentrism.
Arne Naess, filosoful norvegian, consideră ecologia de profunzime ca o “mişcare
normativă, ecofilosofică, inspirată şi întărită prin experienţa noastră ca oameni în natură”
(citat de Mihaela Miroiu, 1986, p. 186). El ţine să nuanţeze esenţa ecocentrică a ecologiei de
profunzime.
În disputa dintre ecologiştii de profunzime şi cei sociali ies la suprafaţă unele aspecte
de care trebuie să ţinem seama în relaţia noastră cu natura. Ecologiştii sociali atrag atenţia
prin Murray Bookchin (1982) că nu putem separa problemele ecologiei de caracteristicile
socio-economice ale lumii în care ne desfăşurăm existenţa. Nu poate fi neglijată relaţia dintre
statul capitalist şi distrugerea mediului. După părerea noastră nici nu trebuie făcută o diferenţă
între statul capitalist şi cel socialist (acolo unde mai persistă) deoarece promovează aceeaşi
relaţie cu mediul.
Ecologiştii sociali încearcă să realizeze un proiect pentru o lume descentralizată,
dezinteresată, pentru o lume în care deciziile majore în raport cu mediul se adoptă în contextul
unei comunităţi care practică proceduri democratic-participative.
Ecologiştii sociali găsesc rădăcinile comportamentului omului faţă de natură în
principiul exploatării omului de către om. Ei consideră că ecologii de profunzime sprijină o
diversiune manifestată prin eludarea problemelor sociale de dragul unui biocentrism care
marginalizează unele aspecte sociale grave. Ei atrag atenţia asupra faptului că ecologiştii de
profunzime nu ţin cont de ierarhia socială din cadrul comunităţilor umane. Tocmai această
ierarhie generează răul, inclusiv cel ecologic. Aceasta deoarece întreaga putere se află în
mâinile unei elite politice şi economice, caracteristice societăţilor patriarhale definite prin
autoritarism.
Murray Brookchim (1982) considera că, în această situaţie nu trebuie să mai
adăugăm dominărilor existente în societatea omenească (a omului de către om, a tinerilor de
către bătrâni, a femeilor de către bărbaţi, a unui grup rasial de către altul, a societăţii de către

206
stat) şi a omului faţă de natură: “Atâta vreme cât persistă ierarhia, atâta vreme cât dominarea
organizează situaţia în jurul unui sistem de elite, proiectul dominării naturii va rămâne
ideologia preponderentă şi inevitabilă care va conduce planeta la marginea, dacă nu abisul
existenţei ecologice” (Brookchim, 1982, p. 123).
Gândirea lui Brookchim (1982, p. 127) porneşte de la înţelegerea perfectă a realităţii
sociale. El pune în discuţie restricţiile ecologice pe care le impun prin forţă societăţile
dezvoltate lumii a treia. Aceste restricţii sunt impuse ca “limite draconice” ţărilor în curs de
dezvoltare pentru a nu afecta mediul. Dar autoritatea impusă este o austeritate în pauperitate,
nu în opulenţă ca în cazul lor şi, mai mult decât atât, ţările dezvoltate nu respectă mediul însă
caută să impună respectarea mediului de către alţii. Ca să actualizăm comportamentul ţărilor
dezvoltate în raport cu mediul şi cu lumea pe care o controlează, trebuie să privim spre
ecocidul practicat în Jugoslavia în numele dreptului minorităţilor la autodeterminare. Au fost
sfidate principiile respectului faţă de natură şi, în primul rând faţă de om. Acest comportament
a fost practicat şi în Irak, dar a fost mai departe de noi. Prin războiul mediatic am fost mai
departe de adevăr.
Un aspect interesant pe care îl pune în discuţie ecologia de profunzime este acela al
suprapopulaţiei. Nu abordăm această problemă în spiritul lui Darwin şi nici nu apelăm la
principiile lui Thomas Malthus, care au fost atât de blamate, dar care sunt pe linia
adevărului. Ecologii de profunzime consideră suprapopularea ca o consecinţă a luptei de
expansiune a unei specii împotriva altor specii. Dezvoltarea exponenţială a unei specii duce la
îngrădirea altor specii. Ca urmare, a gândi ecologist înseamnă a îngrădi posibilitatea înmulţirii
exponenţiale a unei specii. Problema devine mult mai spinoasă atunci când are loc înmulţirea
exponenţială a speciei umane. Această înmulţire are loc mai ales în ţările lumii a treia.
Brookchim vine aici cu sugestia descentralizării prin crearea unor eco-comunităţi în
aşezări mult mai mici, înconjurate de ferme în care se practică agricultura şi care utilizează
tehnologii alternative, preponderent organice. Aceste comunităţi mici nu au nevoie de o clasă
conducătoare şi nici de birocraţii uriaşe. Prin autoconducere şi autoguvernare se redescoperă
valoarea puterii personale asupra vieţii sociale.
Simţim aici o doză de naivitate. Aceste eco-comunităţi sunt, într-adevăr, posibile şi pot
avea o astfel de organizare şi conducere, însă ele nu pot să scape de controlul puterii. În
timpul nostru şi în lumea noastră un stat nu poate fi format doar din eco-comunităţi.
Ecologiştii sociali au dreptate atunci când afirmă că organizarea ierarhică generează
existenţa nedreptăţii, a injustiţiei sociale şi a alienării dominatoare în raport cu natura.
Brookchim atrage atenţia ecologilor de profunzime că nu iau în consideraţie relaţiile
care s-au stabilit în ierarhiile omeneşti şi ierarhia om/natură, considerând că dominarea naturii
vine după dominarea om/om, că dizolvă umanitatea într-o specie oarecare.
Val Plumwood (1994, p. 68) atrage pe bună dreptate atenţia că: “Încorporarea naturii
în sfera umană prin definirea umanităţii ca natură dotată cu conştiinţa de sine face ca
politicile în privinţa relaţiilor om-natură să fie conceptual imposibile, fiindcă nu lasă loc
pentru independenţă, diferenţă şi autodirecţionare a naturii înseşi”.
La rândul lor ecologiştii de profunzime atrag atenţia ecologiştilor sociali că protejează
şi chiar dezvoltă “şovinismul omenesc” şi refac multe elemente ale modului de gândire
antropocentrică.
Ecologiştii sociali şi ecofeminiştii consideră că, pe undeva, ecologiştii de profunzime
unificând omul cu natura ajung la o abdicare de la radicalismul mişcărilor de protest şi la o
elucidare a problemelor interumane de dragul unui “sine extins transpersonal”.
În această privinţă noi considerăm că nu trebuie să uităm că omul este o parte
componentă a naturii şi reprezintă rezultatul evoluţiei sale, ca şi cum apariţia sa ar fi fost
prefigurată.

207
 Noi facem parte din natură şi trebuie să trăim în armonie cu natura. Suntem însă o
natură dotată cu conştiinţă de sine. Aceasta nu ne dă dreptul la practicarea despotismului
omenesc asupra naturii, însă nu trebuie nici să ne identificăm cu o specie oarecare din ierarhia
biologică. Suntem de partea ecologiştilor de profunzime în ceea ce priveşte critica
antropocentrismului şi a dominării naturii, însă considerăm că nu trebuie şi nici nu putem să
ajungem la dizolvarea speciei umane în natură (între specii).

208
 SOCIETATE CIVILĂ, CULTURĂ ECOLOGICĂ ŞI
ECOCONŞTIINŢĂ

Trăim într-o lume nebună, nebună, nebună, în care nu mai ştii ce este bine şi ce este
rău, ce este pacea şi ce este războiul, în care ne prefacem că nu pricepem noţiunea de
agresiune asupra naturii, asupra vieţii sau asupra aproapelui. Noţiunea de conştiinţă rămâne
ascunsă undeva în cărţi, în mituri, în eter.
Acum, când comportamentul uman a devenit cu adevărat aberant, acum când
stratificarea naţiunilor şi a elitelor a devenit piatra de încercare a puterii politice, când forţele
răului se autodeclară prin forţă şi violenţă drept forţele binelui, acum când Organizaţia
Naţiunilor a fost batjocorită şi adusă la condiţia de slugă, să vorbeşti acum despre
ecoconştiinţă ni se pare anacronic. Acţionează Homo sapiens sapiens într-adevăr ca un om
înţelept? Probează el cu adevărat că posedă conştiinţă? Dacă da, atunci cum se manifestă
aceasta, cum poate fi evaluată. Acum, când războiul informatic a devenit cea mai diabolică şi
exterminatoare armă, iar societatea civilă se lasă manipulată de maniaci ai puterii, ne-am găsit
să vorbim despre ecoconştiinţă, despre o categorie subtilă şi distilată a conştiinţei umane –
conştiinţa ecologică? Atunci trebuie să vorbim, în aceeaşi măsură, despre morala ecologică,
despre bioetică şi despre multe alte rafinamente ale epocii moderne. Am uitat însă abecedarul
cunoaşterii şi al comportamentului uman. Ar trebui să discutăm aici despre cele 10
PORUNCI biblice, pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu pentru direcţionarea şi
modelarea comportamentului semenilor săi. Au apărut mii de cărţi despre bioetică, dar toate la
un loc nu au atâta adevăr şi atâta limpezime cât au cele 10 PORUNCI.
În respectarea semenilor şi a naturii trebuie să pornim de la cele mai elementare norme
de comportament. Numai aşa vom reuşi să nu mai permitem bestiilor cu faţă umană să se
manifeste şi să transforme viaţa de pe această planetă într-un iad. Dacă totuşi, dorim să
abordăm tema programată – „Societatea civilă şi ecoconştiinţa”, ar trebui să punctăm nişte
idei care să ne permită desfăşurarea discursului.
În primul rând de unde acest prefix eco-? Ce semnificaţie are acesta în zilele noastre?
Noţiunea de ecologie a fost introdusă în ştiinţă de Ernst Haeckel în 1869. Marele
biolog a simţit nevoia să pună bazele unei ştiinţe care să se ocupe cu studiul autoorganizării
naturii. Oikos – casă, gospodărie, economie. Aceasta este ştiinţa care studiază relaţiile dintre
organisme şi dintre acestea şi mediu. Ecologia a avut o evoluţie rapidă, iar în zilele noastre
pare să reuşească să impună un anumit concept privind relaţiile omului cu natura.
Trebuie să remarcăm, cu oarecare îngrijorare, că ecologia a ajuns la modă în zilele
noastre, ceea ce nu trebuie să ne bucure.
Aşa cum am mai subliniat, ecologia studiază relaţiile organismelor cu mediul şi
autogospodărirea naturii ca un tot. Omul a apărut în ultimele minute ale zilei cosmice. Până la
apariţia omului nici o altă fiinţă nu i-a ameninţat existenţa. Natura a învăţat perfect să-şi
autoregleze toate procesele, să-şi schimbe faţa de la o perioadă geologică la alta, de la un an la
altul, de la un anotimp la altul. Ca biologi şi ecologi am învăţat că în natură nu este nimic în
plus şi că nu lipseşte nimic. Dacă în zilele noastre lipseşte ceva din natură, aceasta se poate
datora numai şi numai omului. Natura are o capacitate de regenerare de-a dreptul fantastică.
Ea nu admite imperfecţiunea. Operează şi elimină tot ceea ce nu este corespunzător sau este
perimat (care prezintă uzură morală). Apele au capacitatea naturală de autoepurare sau, mai
bine zis, au avut această capacitate până la intrarea omului în era industrială. Ecosistemele

209
naturale au puterea şi capacitatea de a-şi modela structura şi funcţionalitatea în raport cu
modificările naturale ale mediului.
Toate s-au desfăşurat normal până a apărut omul ca o componentă a naturii. În
evoluţia sa însă, într-o anumită etapă, omul a considerat că se poate desprinde de natură, că o
poate controla şi chiar modifica după plac. Nimic mai fals. De fapt, omul nu se poate
desprinde de natură, el a reuşit doar să se întoarcă împotriva naturii. Şi-a propus să transforme
natura înainte de a o cunoaşte. Astfel omul a devenit singura specie a acestei planete, care
acţionează împotriva naturii.
După cum remarcă Konrad Lorenz, laureat al Premiului Nobel pentru Etologie,
Ecologia omului se transformă într-un ritm mult mai rapid decât în cazul tuturor celorlalte
vietăţi. Ritmul e prescris de progresul tehnologiei sale, care urmează o progresie geometrică.
Astfel, omul declanşează vrând-nevrând preschimbări profunde, ce conduc adesea la
distrugerea totală a biocenozelor în care şi de pe urma cărora trăieşte (Karl Popper,
Konrad Lorenz, Viitorul este deschis, 1997).
Observaţia lui Konrad Lorenz pune în lumină modul în care omul a reuşit să
realizeze, cel puţin în unele părţi ale lumii pustiirea mediului vital. Doar în unele triburi
sălbatice din Oceanul Verde al Amazonului trăiesc în armonie cu natura şi nu-i produc răni
ireversibile. Doar aceste culturi umane nu-şi influenţează biotopul într-o măsură mai mare
decât o fac diferitele populaţii de animale. Aceasta ar reprezenta o modalitate teoretică în care
omul ar putea reintra în echilibru cu natura. Dar nu ne putem întoarce nici la începutul
timpului cultural al omului şi nici nu putem accepta opţiunea progresului tehnologic zero.
Trebuie să căutăm alte soluţii.
Oare ce anume i-ar putea insufla omului modern sentimentul de respect şi veneraţie
pentru natură? Cu siguranţă că, pentru ca omul să se menţină sănătos din punct de vedere
sufletesc şi spiritual are nevoie deopotrivă de frumuseţea naturii şi de cea a mediului cultural
creat de el. Acestea nu se pot obţine însă fără o adevărată cultură, care să cuprindă şi cultura
ecologică.
Ecologia ne probează că omul face parte din natură şi că trebuie să trăiască în armonie
cu aceasta, ne învăţa că nu trebuie să acţionăm în natură, că nu trebuie să intervenim pentru
modificarea naturii până nu-i înţelegem structura şi funcţionalitatea. Intervenţia omului în
natură a adus multe lucruri benefice, dar a şi provocat răni grave, care nu se mai închid. Prin
acţiunile sale nesăbuite omul îşi pune în pericol propria existenţă pe Terra. Este imoral să
porneşti împotriva naturii pentru nişte interese imediate, meschine. Probează că ai lipsă de
conştiinţă atunci când nu acţionezi conform legilor naturii în mediul abiotic cât şi în cel biotic.
Ecologia ne avertizează şi caută să ne formeze o nouă conştiinţă, dacă pe cea firească,
specific umană, nu o avem. Ne atrage atenţia că nu ne putem permite să acţionăm, să
modificăm natura înainte de a o cunoaşte perfect. De aceea se tinde spre realizarea unei
conştiinţe ecologice. Conştiinţa ecologică se poate edifica doar având la bază o morală
ecologică şi o cultură ecologică.
Pornind de aici ne dăm seama că se formează un concept ecologic, care ne
direcţionează în relaţiile noastre cu natura. Toate acţiunile noastre trebuie să fie echilibrate, să
intre în armonie cu natura. Întregul nostru comportament trebuie să fie natural, adică normal.
Natura îşi are “inteligenţa” sa proprie şi dacă n-o înţelegi spune că n-o înţelegi, nu te ridica
împotriva sa.
Comportamentul biologic trebuie să devină o componentă a comportamentului social.
Cultura ecologică trebuie să fie o latură principală a culturii generale. Cultura reprezintă
totalitatea acumulărilor (noţiuni, cunoştinţe, abilităţi etc.) cu care omul încearcă să se
acomodeze, prin înţelegere profundă, la lumea înconjurătoare, pe care trebuie să o cuprindă
cât mai deplin pentru a se bucura de ea.

210
 Cultura trebuie deci să permită omului o integrare cât mai perfectă în natură.
Integrarea în natură nu se poate însă realiza fără cunoaşterea perfectă a acesteia. Cultura
ecologică face parte din cultura civică. De aceea vorbim astăzi despre politică ecologică şi
ecologie politică. Dacă comportamentul ecologic nu devine parte importantă a
comportamentului social, atunci ecologia este doar o modă.
În acest context abordarea temei – Societatea civilă şi ecoconştiinţa devine o
necesitate, devine o problemă politică, o problemă de stat. Se ridică multe întrebări despre
modul în care individul îşi concepe propriul său rol în rezolvarea unor probleme sociale de
nuanţă ecologică. Din răspunsurile date la aceste întrebări putem realiza o adevărată
taxonomie a culturilor ecologice.
Ne propunem să aplicăm aici taxonomia propusă de Gabriel Almond şi Sidney
Verba în domeniul politicului, în lucrarea Cultura civică: Sunt trei mari tipuri de cultură
politică: parohială, care demonstrează frecvenţa zero a orientărilor politice; dependentă,
care desemnează o frecvenţă înaltă a orientărilor doar faţă de sistemul politic în general
(sentimente cum ar fi patriotismul) şi faţă de obiectul de output (adică, punerea în practică a
politicelor, fluxul “de sus în jos”), însă orientări zero în ce priveşte fluxul “de jos în sus” şi
perceperea sinelui ca participant activ; participativă, în care orientările sunt maxime faţă de
toate obiectivele politice, în special faţă de sine ca participant activ la politică p. 20.
Cultura ecologică se aseamănă pe undeva cu cultura politică, şi intră în cultura civică.
Democraţia înseamnă normalitate şi este compusă din nenumărate instituţii, norme şi
proceduri democratice. Prin extrapolare, ele ar putea fi numite mecanismul guvernamental
democratic al reacţiilor anticipate.
În taxonomia culturilor ecologice trebuie să pornim de la conceptul de orientare
ecologică şi să ajungem la problema relaţiilor indivizilor cu natura (obiect ecologice).
Cunoaşterea următoarelor elemente este esenţială:
- care sunt obiectele ecologice (om, natură);
- cum se orientează spre ele: “de jos în sus” sau “de sus în jos”.
Aflarea acestor elemente depinde de răspunsul la zeci de întrebări privind rolul
indivizilor în protecţia şi ocrotirea naturii. Trebuie cunoscute opiniile şi judecăţile individului
faţă de politica ecologică, faţă de rolul elitelor politice pe de o parte şi faţă de elitele ecologice
pe de altă parte, dacă acestea există cu adevărat; despre modul cum se iau deciziile în
probleme ecologice majore, despre modul cum se adoptă legile ecologice şi de protecţie şi se
transpun în practică.
Cultura ecologică trebuie să fie o cultură participativă, în care indivizii sunt orientaţi
în mod pozitiv către structura de input şi procesul de output.
În multe ţări aflate în tranziţie, inclusiv România, se poate constata că, în ciuda
adoptării unor modele de constituţii democratice, în ciuda pluripartitismului politic şi a
prezenţei unor instituţii democratice, nu există încă democraţie. Nu poate exista democraţie în
afara unei culturi politice democrate (G.A. Almond, S. Verba, p. 11).
Cultura politică se referă la anumite orientări politice, adică la atitudini faţă de
sistemul politic, în întregul său şi în părţile sale, precum şi la atitudinile cu privire la rolul
sinelui în sistem.
Cultura politică a democraţiei este cultura civică. Cultura ecologică face parte din
cultura civică. Ea poate fi definită cu ajutorul unor concepte cheie din ştiinţele ecologice, ceea
ce permite apoi alcătuirea unei tipologii:
1. Conceptul de orientare ecologică, care se referă la aspectele internalizate ale
obiectelor şi relaţiilor ecologice;
2. Conceptul de sistem ecologic general, care cuprinde trei clase de obiecte ecologice
şi două canale: (input şi output) de circulaţie a informaţiilor ecologice.

211
 Taxonomia folosită pentru culturile politice poate fi aplicată şi pentru culturile
ecologice. Cultura ecologică poate fi împărţită, de asemenea, în cele trei categorii:
- parohială, care probează frecvenţa zero a orientărilor ecologice. Indivizii care
aparţin la această cultură nu ştiu ce este ecologia şi nu înţeleg care sunt principiile
ecologice care guvernează relaţiile om-natură şi administraţie – om – natură.
Considerăm că nu este vorba de un primitivism, deoarece oamenii primitivi au
avut un concept bine definit asupra relaţiilor lor cu natura. Asemenea aborigenilor
din Australia şi din “Oceanul verde al Amazonului”, primitivii simţeau că fac
parte din natură şi se integrau perfect în aceasta, îşi armonizau acţiunile cu natura.
Este vorba de oameni mai mult decât indiferenţi faţă de natură sau porniţi chiar
împotriva acesteia;
- dependentă, care presupune o frecvenţă înaltă a orientărilor faţă de conceptul
ecologic în general (sentimente cum ar fi dragostea faţă de natură, grija pentru
protecţia naturii) şi faţă de obiectele de output (punerea în practică a politicului,
fluxul “de sus în jos”; deci existenţa unor legi privind protecţia mediului
înconjurător, privind ocrotirea naturii, legi privind protecţia apelor, a pădurilor
etc.), însă orientare zero în ce priveşte fluxul “de jos în sus” şi perceperea sinelui
ca participant activ. Cei care aparţin acestui tip de cultură ecologică cunosc legile
cu conţinut ecologic, cunosc obiectele ecologice (rezervaţii ale biosferei, parcuri
naturale, monumente ale naturii etc., dar nu fac nimic pentru protecţia lor, pentru
formarea unei opinii cetăţeneşti care să impună guvernanţilor aplicarea cerută şi la
timp a legilor ţării; aceştia cunosc sursele de poluare care le viciază mediul, cunosc
măcar în mare pericolul pe care îl prezintă diferiţi factori poluanţi pentru sănătatea
lor, dar nu acţionează în nici un fel, nu-şi cer dreptul la o existenţă în afara oricărui
pericol), însă nu acţionează;
- participativă, în care orientările sunt maxime faţă de toate obiectivele ecologice,
în special faţă de sine ca participant activ la politica ecologică.
După cum remarcă Almond şi Verba, cultura civică nu este în mod exclusiv o cultură
participativă. Este o cultură mixtă, în care sunt amestecate toate cele trei tipuri de cultură.
Acelaşi lucru îl putem constata şi în ceea ce priveşte cultura ecologică. S-ar părea că
rezolvarea problemelor ecologice depinde de tipul de cultură ecologică care predomină. În
societăţile cu cultură ecologică parohială nici nu se pune o astfel de problemă. În aceste
societăţi domneşte liberul arbitru. În cele cu cultură ecologică dependentă guvernanţii
stabilesc comportamentul ecologic fără să ţină cont de opinia publică, sau consultă formal
opinia publică. În societăţile cu o cultură ecologică participativă opinia publică poate impune
guvernanţilor un anumit comportament.
The Civic Culture este o carte descurajantă pentru profeţii improvizaţi. Aşa cum
democraţia se învaţă şi se instaurează greu, tot aşa conceptele ecologice şi în genere cultura
ecologică au nevoie de trei-patru decenii pentru a se înrădăcina în mediul social. Aceasta
deoarece tocmai caracterul mixt al acestei culturi determină ca într-un anumit mediu social să
nu se ajungă niciodată la acea cultură ecologică participativă, care trebuie să dea roade.
Dezvoltarea culturii civice poate fi înţeleasă ca produsul unei serii de conflicte care
apar între modernizare şi tradiţionalism. Progresul tehnologic este corelat cu amplificarea
procesului de poluare. Amplificarea procesului de poluare se corelează cu apariţia unor boli
caracteristice, scăderea sistemului imunitar şi creşterea sensibilităţii organismului uman la
diferiţi factori stresanţi ai mediului. Aşa-numita dilemă - progres tehnic şi mediu viciat - sau
progres tehnic zero şi mediu ambiant sănătos – nu poate să funcţioneze: Cine desface aici
nodul gardian? puterea politică sau opinia maselor?

212
 Dacă nu există un control al elitelor guvernamentale realizat de către nonelite, este
greu să considerăm un sistem politic ca fiind democratic. Pe de altă parte însă nonelitele nu se
pot autoguvernamenta.
Un sistem politic ca să fie eficient, trebuie să fie capabil ca să iniţieze şi să
îndeplinească politic, să se adapteze la noi situaţii, să vină în întâmpinarea provocărilor
interne şi externe.
Se pune legitima întrebare: cum poate fi edificat un sistem democratic astfel încât să
fie menţinut echilibrul între putere şi responsabilitate? După cum afirma, pe bună dreptate
E.E. Schattschneider problema nu este cum pot 180 de milioane de Aristoteli să conducă o
democraţie, ci cum putem organiza o comunitate de 180 de milioane de oameni obişnuiţi, în
aşa fel încât să rămână sensibilă la nevoile ei p. 353.
Tensiunea dintre puterea guvernamentală şi răspundere are o paralelă în exigenţele
conflictuale la adresa cetăţenilor unui sistem democratic. Dacă este ca elitele să fie
responsabile faţă de cetăţeanul de rând şi aşa trebuie să fie, atunci şi cetăţeanul de rând trebuie
să fie obişnuit să-şi exprime punctul de vedere astfel încât elitele să ştie ce doreşte el.
Cetăţeanul trebuie să fie implicat în problemele comunităţii astfel încât să ştie să-i pese dacă
elitele au responsabilitate, şi el trebuie să fie influent astfel încât să impună elitelor un
comportament responsabil.
Aceasta înseamnă că răspunderea elitelor solicită din partea cetăţeanului obişnuit o
acţiune în conformitate cu modul raţionalist-activist al cetăţeniei.
În situaţia în care trebuie ca elitele să fie puternice (nu totalitariste) şi să ia decizii
autoritare, atunci implicarea, activitatea şi influenţa omului obişnuit trebuie limitată. În
această situaţie cetăţeanul obişnuit trebuie să acorde puterea elitelor şi să le lase să guverneze.
Putem constata că există o prăpastie între componentul politic real al subiecţilor noştri,
pe de o parte, şi percepţiile lor cu privire la capacităţile lor de a acţiona, pe de altă parte. Acest
lucru este aplicabil şi la militanţii ecologi. O oarecare proporţie se consideră capabilă să
influenţeze deciziile guvernamentale sau ale elitelor locale, iar o proporţie substanţială,
gândeşte sau tinde să reacţioneze în acelaşi mod. Însă această înaltă estimare a competenţei
cuiva ca cetăţean influent nu se potriveşte în mod cert cu comportamentul real. O foarte mică
proporţie a subiecţilor care au încercat vreodată să exercite o influenţă asupra elitelor, sau
chiar dacă ar încerca să realizeze o astfel de influenţă, cu siguranţă că nu s-ar bucura de
succesul pe care şi-l închipuie.
Sentimentul obligaţiei de a lua parte la problemele comunităţii nu se armonizează cu
importanţa atribuită unei asemenea activităţi de către subiecţi. Proporţia celor care se afirmă
ca cineva cu asemenea obligaţie este considerabil mai mare decât a celor ce realizează aceasta
în mod real.
Inactivitatea omului obişnuit şi imobilitatea sa de a influenţa deciziile ajută la
asigurarea puterii de care au nevoie elitele guvernamentale, dacă trebuie ca ele să ia decizii.
Puterea elitelor trebuie însă să fie ţinută sub control. Rolul opus al cetăţeanului, unul care
impune activ şi influent ca elitele să răspundă, este menţinut prin puternica sa loialitate faţă de
norma cetăţeniei active, ca şi percepţia sa că el poate fi un cetăţean activ.
Aceasta este un mit, deoarece implică un set de norme care nu se potrivesc
comportamentului real. Totuşi, faptul că măcar unii cetăţeni au în minte acest mit, că se văd
pe sine influenţi, creează potenţialitatea influenţei şi activităţii cetăţeneşti.
Deci, un cetăţean din interiorul culturii civice are o rezervă de influenţă. El nu este
conştient implicat în problemele ecologice, el nu controlează în mod activ comportamentul
celor care iau decizii politice. Are, totuşi, potenţialul de a acţiona dacă este nevoie.
Trăind într-o cultură civică, pentru omul obişnuit există o posibilitate mai mare ca el
să acţioneze prin alte mijloace pentru a menţine o rată constantă şi ridicată a activităţii sale, să

213
fie membru al unei organizaţii ecologice neguvernamentale şi să se angajeze într-o discuţie
informală. Aceste activităţi îl pregătesc pe individ pentru intervenţii în sistemul responsabil.
În vremuri normale cetăţenii sunt relativ interesaţi de ceea ce fac cei care iau decizii
guvernamentale, iar aceştia au libertatea de a acţiona aşa cum cred ei de cuviinţă.
Dacă o problemă controversată devine eminentă, atunci cresc revendicările cetăţeneşti
la adresa oficialităţilor. Dacă oficialii pot răspunde revendicărilor, atunci importanţa
problemei descreşte şi oficialii se întorc la normal.
Putem vorbi de anumite cicluri ale implicării cetăţeneşti şi de răspunsul elitelor, ceea
ce conduce la un autoreglaj în sistem.
Dacă cei care iau decizii acceptă concepte cu privire la rolul cetăţeanului obişnuit în
luarea propriilor decizii, atunci se menţine în echilibru balanţa dintre putere şi răspunderea
guvernamentală.
Dacă ei împărtăşesc credinţa în potenţialul de influenţă al omului obişnuit, libertatea
de acţiune este limitată, deoarece ei cred că vor bate la uşă cei ce-i urmăresc, dacă nu
acţionează într-o anumită manieră care să răspundă aşteptărilor. În felul acesta se acţionează
responsabil.
Aceasta se poate realiza numai atunci când elitele împărtăşesc cultura civică a
nonelitelor.
Cultura civică, care conţine uneori atitudini politice uneori aparent contradictorii,
pare a fi într-un mod particular potrivită sistemelor politice democratice deoarece ele, de
asemenea sunt amestecuri de contradicţii. Harry Eckstein a sugerat că un sistem politic
democratic presupune un amestec al contradicţiilor apărute – pe care le numeşte “disparităţi
echilibrate” – pentru ca el să funcţioneze eficient. Pe de o parte, trebuie să guverneze un
guvern democratic; el trebuie să aibă putere şi iniţiativa şi să ia decizii. Pe de altă parte, el
trebuie să fie responsabil în faţa cetăţenilor săi. Deoarece, dacă democraţia înseamnă ceva,
înseamnă că elitele guvernamentale trebuie să răspundă într-un fel dorinţelor şi
revendicărilor cetăţenilor. Nevoia de a menţine acest tip de echilibru între puterea
guvernamentală şi responsabilitatea guvernamentală, ca şi nevoia de a menţine alte echilibre
care devin din echilibrul putere/responsabilitate – echilibrele dintre consens şi clivaj, dintre
afectivitate şi neutralitate afectivă – ajută la aplicarea modului în care patern-urile mai
amestecate ale atitudinilor politice, asociate cu cultura civică sunt adecvate unui sistem
politic democratic (G.A. Almond, S. Verba, p. 312).
Menţinerea unui echilibru între puterea guvernamentală şi capacitatea guvernamentală
de a fi responsabilă şi de a răspunde, reprezintă una dintre cele mai importante şi dificile
sarcini ale unei democraţii.
Dacă sistemul rămâne pentru o lungă perioadă de timp, necesită o formă de loialitate
politica bazată pe un ataşament mai general faţă de sistemul politic – o fidelitate pe care
Almond şi Verba o numesc “afect de sistem”. Eckstein consideră că o implicare politică
pur pragmatică şi nonemoţională implică o politică a oportunismului; o politică ducând
probabil spre cinism (G.A. Almond, S. Verba, p. 365).
Dacă în interiorul societăţii nu există un consens, atunci există un potenţial limitat
pentru o rezolvare paşnică a diferenţelor politice care sunt asociate cu procesul democratic.
Dacă, de pildă, elite aflate la putere consideră elita opoziţională prea ameninţătoare, este puţin
probabil că cei aflaţi la putere vor permite o competiţie paşnică pentru poziţia de elită.
Oamenii de stat care încearcă să creeze o democraţie politică se concentrează adesea
asupra creării unui set formal de instituţii guvernamentale democratice şi elaborării unei
constituţii. Sau se concentrează asupra formării unor organizaţii pentru a stimula participarea
maselor. Însă formarea unei organizaţii depinde şi de orientările oamenilor faţă de dezvoltare

214
şi politica ecologică. Dacă cultura ecologică nu este capabilă să sprijine sistemul democratic,
atunci şansele nu sunt decât reduse.
Cultura ecologică nu este predată în şcoli. În şcoli se pot învăţa însă principiile
ecologiei ca ştiinţă. Cultura ecologică înseamnă nu doar cunoştinţe ci şi un anumit
comportament cetăţenesc orientat pe această direcţie.
Există un fel de filozofie cu privire la ceea ce face “un bun cetăţean” şi cum trebuie să
fie antrenaţi copiii pentru rolul lor de buni cetăţeni. Problema nu este că pregătirea explicită
din şcoli nu joacă nici un rol în crearea unei culturi civice; mai curând că ea s-ar putea să
joace un rol redus.
O cultură ecologică nu se realizează doar printr-o îndoctrinare explicită. Atitudinile şi
comportamentele culturii ecologice se îmbină în mod complicat şi subtil. Aceasta deoarece o
componentă importantă a culturii ecologice o reprezintă setul de atitudini privind încrederea
în alţi oameni, încredere care nu se realizează prin predare.
Cultura ecologică este realizată printr-un proces complex, care include o formare în
cadrul mai multor instituţii sociale: familie, grup de egali, şcoală, loc de muncă. În cadrul
acestor instituţii opiniile şi experienţa variază în limite foarte largi. Copilul învaţă orientările
ecologice prin mass media, la orele de ecologie din şcoală; ei învaţă să se comporte ecologic
în funcţie de ce îl învăţa cei din jur. El îşi aude părinţii discutând, sau îi vede participând la
diferite acţiuni civile, la care participă şi el. Este învăţat la grădiniţă să înţeleagă, să iubească
şi să respecte natura; să aibă un comportament ecologic şi să ia poziţii împotriva celor care
încalcă legile unui comportament civilizat. Nu trebuie doar să i se vorbească copilului, ci să
fie antrenat la acţiuni cu caracter ecologic la nivelul înţelegerii lui. Deprinderea orientărilor
ecologice nu poate fi nici explicită, nici politică în conţinut, ci se formează prin participarea la
acţiunile din familii, şcoală sau din cadrul unor organizaţii.
Un pattern atât de larg al socializării acţiunilor ecologice asigură o excelentă
modalitate de a inculca subtilităţile pe care le conţine cultura ecologică.
În situaţia în care o parte din cultura ecologică este implicită, inconsistenţele dintre
orientări pot fi depăşite. Prin propria sa participare în familie şi şcoală, precum şi prin
predarea manifestă a normelor ecologice, copilul poate învăţa să se aştepte la oportunitatea de
a participa la decizii.
Fiecare generaţie absoarbe cultura ecologică prin intermediul expunerii la
comportamentul şi atitudinile politice ale generaţiilor precedente.
Cel mai important substitut al timpului este educaţia. Acesta este faptul cel mai
important în formarea atitudinilor ecologice. Avantajul educaţiei este acela că este dat de
deprinderile de care este nevoie pentru un comportament ecologic, deprinderi care pot fi
transmise mai departe destul de uşor. Copiii pot fi învăţaţi cum să culeagă informaţia, pot fi
puşi în contact cu mass media etc. Este posibilă comunicarea prin educaţie a normelor
explicite ale participării şi responsabilităţii democratice.
Educaţia poate da doar unele componente ale culturii ecologice. Şcolile pot să dea
conţinutul informaţional, însă pot să predea şi atitudinile sociale fundamentale.
Pe măsură ce familia devine mai participativă şi deschisă, se pot dezvolta noi
posibilităţi pentru sprijinirea atitudinilor civice.
Participarea şi deprinderile cognitive nu sunt suficiente pentru a crea o comunitate
organizatorică. Odată cu deprinderile participative pe care şcoala şi alte agenţii de socializare
le pot sprijini, este necesar un angajament afectiv şi un sentiment al comunităţii civice.
Trebuie să existe un eveniment simbolic sau un lider charismatic pentru a crea
angajamentul şi unitatea la nivel simbolic. Foarte importante sunt oportunităţile educaţionale
în expansiune, experienţele în contexte industriale şi expunerea la mijloace de comunicare în
masă, partide politice şi asociaţii voluntare.

215
 Performanţa guvernului poate avea un efect crucial asupra dezvoltării civice.
Vorbim de conştiinţa ecologică. În fond ce înţelegem prin aceasta? Ce trebuie să
conştientizeze cetăţeanul de rând pe de o parte privitor la relaţiile sale cu mediul abiotic şi
biotic (cu natura) şi cu mediul social, iar pe de altă parte ce trebuie să conştientizeze elita
guvernamentală?
Fiecare cetăţean al acestui pământ trebuie să conştientizeze faptul că nu poate trăi
singur, ci numai într-un mediu social, că în existenţa sa depinde pe de o parte de semenii săi
iar pe de altă parte de natură; că pentru a-şi apăra sănătatea şi a supravieţui cât mai mult
trebuie să trăiască într-un mediu curat, neviciat de nimeni şi de nimic. Omul trebuie să
conştientizeze că face parte din natură şi că nu se poate întoarce împotriva naturii fără ca
existenţa să-i fie afectată.
Pe lângă aceste aspecte elitele guvernamentale trebuie să conştientizeze că toate
principiile ecologice trebuie să fie respectate şi că au obligaţia să imprime respectarea lor, să
intervină prin acţiunile guvernamentale în aşa fel încât interesele comunităţii să nu fie
afectate. Elitele guvernamentale sunt obligate prin funcţia lor să asigure formarea unei culturi
ecologice în cadrul societăţii civile astfel încât să se ajungă la apariţia conştiinţei ecologice.
Unele aspecte par banale sau chiar de-a dreptul puerile. Şi, totuşi, implicaţiile
ecologice ale comportamentului uman sunt uneori foarte subtile şi complexe.
Ni se pare imoral din partea elitelor guvernamentale şi o lipsă gravă de conştiinţă
ecologică să nu avertizeze populaţia civilă atunci când apare un pericol grav care poate afecta
sănătatea populaţiei şi poate determina fenomene incontrolabile. Vom da ca exemplu fără a
comenta, fenomenul Cernobâl (1986). Un alt exemplu la fel de edificator ar fi acesta:
periodic în cadrul instituţiilor de igienă s-a testat conţinutul în noxe al laptelui mamelor din
ţara noastră. Au fost găsite adesea doze îngrijorătoare, care puneau în real pericol sănătatea
nou-născuţilor alăptaţi. Se făceau cunoscute rezultatele? Nu! Astăzi se fac cunoscute? Nu! Şi,
totuşi, sunt mulţi experţi care cunosc aceste aspecte. Ce putem spune despre ecoconştiinţa lor?
Să aducem exemple mai apropiate existenţei cotidiene: este cunoscut faptul că se
lansează pe piaţă tot felul de băuturi contrafăcute, care reprezintă o ameninţare gravă pentru
sănătatea umană. Cum acţionează poliţia sanitară? ce face poliţia ecologică? care este
manifestarea şi responsabilitatea elitelor guvernamentale? Probează consumatorul că are o
conştiinţă ecologică pe deplin formată? Care este presiunea nonelitelor exercitată asupra
elitelor guvernamentale pentru a le obliga să intervină şi să controleze situaţia? Nu există nici
o presiune. Apar adesea semnalări sporadice, de care elitele guvernamentale nu ţin seama, sau
le maschează.
După anii 1990, apa de Timişeşti, pe care o consumă o parte din locuitorii Iaşului, a
fost afectată de prezenţa nitriţilor şi a colibacililor peste valorile normale. A apărut un semnal
de alarmă în mass media locală. Factorii responsabili au intervenit prompt şi au dezminţit
informaţiile, calmând situaţia. Peste şase luni, specialişti de la Agenţia pentru Protecţia
Mediului au prezentat lucrări ştiinţifice prin care probau cele semnalate, depăşirile fiind cu
mult mai mari decât cele cuprinse în avertismentul lansat.
Aceste exemple ne reliefează clar, credem noi, anumite faţete ale ecoconştiinţei la
nivelul elitelor guvernamentale. Cum ni le putem explica? Probabil prin faptul că cetăţenii
Iaşului dovedesc în ansamblu o cultură ecologică de tip parohial, sau cel mult dependent.
Elitele au probat o lipsă totală de loialitate, dispreţ faţă de societatea civilă, precum şi un
comportament imoral, o lipsă totală de moralitate ecologică. În ceea ce priveşte ecoconştiinţa
– no coment!
Că astfel de comportamente erau cotidiene înainte de 1989 ştim cu toţii. Dar faptul că,
într-un stat de drept, care funcţionează, sau avem pretenţia că funcţionează, se întâmplă

216
lucruri asemănătoare, sau mai grave trebuie să se ridice semne de întrebare. Dar, probabil că
de asta am ajuns aici.
Imediat după 1989, ca urmare a funcţionalităţii sistemului democratic primesc
informaţia, de la un venerabil profesor de biologie din Vaslui, că în Rezervaţia Ştiinţifică
“Hulubăţ”, din perimetrul acestui oraş, se construiesc nişte vile impunătoare. Am verificat
informaţia şi am lansat semnalul de alarmă la Ministerul Mediului. Reacţia a fost promptă. În
două zile a şi sosit o echipă, a analizat situaţia, ne-a dat câştig de cauză şi au stabilit măsurile
de rigoare în numele ministerului pe care îl onorau. No problem! Ne-au rugat pe noi să
permitem mutarea rezervaţiei în funcţie de vile. No comment!
În privinţa conştiinţei ecologice, pe care o probează elitele guvernamentale, tindem să
ne edificăm. Să nu uităm că am intra în democraţie aşa cum intri cu picioarele într-un tort. Să
ne fie iertată această îngroşare grosolană, dar ce poţi să spui despre modul în care elitele
guvernamentale şi ecologice în acelaşi timp, au pornit de la nivel ministerial să ne transforme
ţara în “lada de gunoi” a Europei. Şi aceasta nu reprezintă doar o figură de stil, ci o amară şi
incredibilă realitate.
Prin comportamentul elitelor guvernamentale şi ecologice a fost compromisă noţiunea
de comportament ecologic.
Din acest punct de vedere un lucru este limpede: toate acţiunile ecologice pornesc “de
sus în jos”. Nu există, sau mai bine zis au existat foarte puţine acţiuni “de jos în sus” (cazul
sindromului Suceava, Copşa Mică), însă maniera în care au fost rezolvate problemele nu a
fost cea mai firească (ca să nu spunem onorabilă).
Cât de mult contează opinia nonelitelor în democraţia noastră? Funcţionează într-
adevăr o opinie a nonelitelor?
Municipiul Bacău nu are, practic, apă potabilă, apă curată. Apa freatică a fost grav
afectată de complexele industriale. Ne punem o întrebare firească: care a fost şi care este
presiunea opiniei publice asupra elitelor guvernamentale? De ce acceptă populaţia Bacăului să
consume o apă care îi pereclitează sănătatea? Cum poate să mai funcţioneze o primărie, o
prefectură şi chiar o preşedinţie în condiţiile acestea?
Cum putem forma unui copil o conştiinţă ecologică? Ce anume trebui să-i inculcăm?
Trebuie să-l învăţăm că face parte din natură. Trebuie să înţeleagă faptul că fiecare fiinţă, dar
absolut fiecare fiinţă, îşi are rolul său în natură, şi că fiecare depinde de fiecare. Copilul
trebuie să înţeleagă că este necesar să-şi păstreze curăţenia fizică şi spirituală. O maximă
antică cerea să nu te urinezi cu faţa la soare, să nu te urinezi într-un izvor. Aceasta pentru a nu
profana lumina şi apa.
În cucerirea universului copilul porneşte de la înconjurimea imediată:
- prima hrană este laptele mamei şi acesta trebuie să fie sănătos, să nu fie încărcat cu
noxe;
- prima apă pe care o bea trebuie să fie asemenea unui cristal, să fie o apă cu
adevărat catarobă, adică să nu fie atinsă de poluare;
- aerul pe care îl respiră copilul din momentul în care îşi ia în posesie propriul corp
nu trebuie să fie viciat;
- curăţenia corpului să fie păstrată cu sfinţenie;
- curăţenia căminului înseamnă sănătate, înseamnă o cerinţă umană;
- curăţenia casei, a blocului, a cartierului; de aici va ajunge copilului să-i fie foame
de o natură curată, în care roua şi ploaia să nu păteze, în care zăpada să fie
imaculată (“stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos
decât zăpada mă voi albi”, se spune în Psalmul 50);
- copilul trebuie să înveţe că la grădiniţă curăţenia este o cerinţă primordială; că la
şcoală se învaţă în ordine şi curăţenie;

217
 - curăţenia ştrandului, curăţenia râului, curăţenia străzii şi a oraşului trebuie să
constituie o preocupare pentru toţi cetăţenii educaţi, pentru toţi cei care fac parte
din specia umană.
Uşor de spus! La câţi dintre oameni ar trebui să li se ridice legitimaţia de om?
Curăţenia este ameninţată de diferitele forme ale poluării, fie că este vorba de
curăţenia fizică sau de cea spirituală.
De acea vorbim de diferite tipuri de poluare: fizică, chimică, radioactivă, biologică şi
morală. Trebuie să nominalizăm şi acest tip de poluare, deoarece ni se pare forma cea mai
gravă. Poluarea morală este generată de lipsa ecoconştiinţei şi a ecomoralei.
Directorul unei întreprinderi care permite deversarea unor noxe foarte periculoase în
atmosferă, sau în diferite bazine acvatice, nu poate avea nici conştiinţă ecologică şi nici un
comportament moral. Elita guvernamentală care ascunde populaţiei civile pericolele grave
care o ameninţă, sau care provoacă cu bună ştiinţă aceste pericole, nu probează că are
ecoconştiinţă ci, dimpotrivă un comportament iresponsabil şi imoral.
Când copilul va înţelege că normele comportamentului ecologic sunt obligatorii pentru
toţi oamenii, indiferent de poziţia lor socială şi de vârstă, atunci vom putea spune că s-a
format o conştiinţă ecologică.
Atunci când elita guvernamentală va face o politică ecologică, va ţine cont de opinia
nonelitei şi a elitei ecologice atunci putem vorbi cu adevărat de democraţie.
Vom încheia cu unele gânduri foarte sugestive ale lui Karl Popper de care trebuie să
ţinem seama în comportamentele noastre şi care justifică şi intervenţia noastră în acest capitol:
Viaţa caută o lume mai bună. Orice vieţuitoare încearcă să găsească o lume mai
bună, sau cel puţin să se oprească ori să înoate mai lent acolo unde lumea este mai bună.
Situaţia aceasta o întâlnim de la amoebă şi până la noi. A găsi o lume ideală este şi va
rămâne mereu dorinţa, speranţa şi utopia noastră. Aceasta ne-a fost implantată oarecum de
selecţia darwiniană şi nu ne e permis să o abandonăm. Nu este nicidecum adevărat că suntem
formaţi de mediul înconjurător. Noi căutăm lumea înconjurătoare şi noi o formăm, în mod
activ (K.R. Popper, K. Lorenz, Viitorul este deschis, p. 17).

218
 BIBLIOGRAFIE

1. Almond, Gabriel, Verba Sidney, 1996 – Cultura civică. Ed. CEU Press Du Style,
Bucureşti
2. Amosov, N.M., 1965 – Modelirovanie mîşlenia i psihiki. Kiev
3. Anghelescu, F.G., 1997 – Timp şi dincolo de timp. Ed. Univ. Bucureşti
4. Ankel, Friderun, 1970 – Einführung in die Primatenkunde, Gustav Fischer Verlag,
Stuttgart
5. Armstrong, E., Falk, D., 1982 – Primate Brain Evolution. Metods and Concepts.
Plenum Press, New York
6. Barnea, M., Calciu, Al., 1979 – Ecologie umană. Ed. Medicală, Bucureşti
7. Bates, M., 1962 – Human Ecology. Ed. Antropology Today, Chicago-Londra
8. Bănărăscu, P., 1973 – Principiile şi metodele zoologiei sistematice. Ed. Acad.
Române, Bucureşti
9. Bertalanffy, L. Von, 1960 – Problems of Life. Harper Torch Books, New York
10. Biberi, Ion, 1971 – Principii de antropologie psihologică. Ed. Did. şi Ped.,
Bucureşti
11. Biberson, Pierre, 1975 – L’origine de l’homme. Ed. Laffont, Grammont, Paris
12. Bleahu, Marcian, 1998 – Ecologie-natură-om. Ed. Metropol
13. Bleahu, Marcian, 1999 – Conceptul Gaia, în Secolul 20. Loc-locuire-Poluare, p. 65-
68
14. Botnariuc, N., 1976 – Concepţia şi metoda sistemică în biologia generală. Ed.
Acad. Române, Bucureşti
15. Botnariuc, N., Vădineanu, A., 1983 – Ecologie. Ed. Did. şi Ped., Bucureşti
16. Botnariuc, N., 1984 – Cu privire la abordarea sistemică în ecologie. Bul. de
Ecologie, 1, 15-21
17. Botnariuc, N., 1999 – Evoluţia sistemelor supraindividuale. Ed. Univ. Bucureşti
18. Boule, M., Vallois, H., 1952 – Les Hommes fosilles. Paris
19. Brookchim, Murray, 1982 – The Ecology of Freedom, Pato Alto, California,
Chesire Books
20. Budeanu, C., Călinescu, E., 1982 – Elemente de ecologie umană. Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti
21. Caillois, Roger, 2000 – Mitul şi omul. Ed. Nemira, Bucureşti
22. Campbell, B., 1967 – Human Evolution. University Press, Cambridge
23. Clarke, G.L., 1963 – Elements of Ecology. Ed. John Willey & Sons, Inc.,
New York, London
24. Cogălniceanu, Al., Cogălniceanu, D., 1998 – Energie, economie, ecologie.
Ed. Tehnică
25. Coppens, Y., 1982 – Les Ancêtres de l’homme. Sciences et Avenis, 38, 60-65
26. Coppens, Y., 1983 – Le Singe, l’Afrique et l’Homme cole. „Le temps des
sciences”, Fayard
27. Copans, Jean, 1999 – Introducere în etnologie şi antropologie. Ed. Polirom,
Bucureşti
28. Dajoz, R., 1974 – Dynamique des populations. Masson et Cie, Paris

29. Darwin, Ch., 1967 – Descendenţa omului şi selecţia sexuală. Ed. Academiei
219
 Române, Bucureşti
30. Dawkins, Richard, 2000 – Gena Egoistă (Selfish Gene). Ed. Humanitas, Bucureşti
31. Dediu, Ion, 2002 – O nouă ştiinţă interdisciplinară – ecososfia. Rev. Mediul
Ambiant, nr. 4, R. Moldova, p. 35-37
32. Dennet, Daniel, 1996 – Tipuri mentale. O încercare de înţelegere a conştiinţei.
Ed. Humanitas, Bucureşti
33. Diamond, Jand, 1992 – The third Chimpanzee. The Evolution and Future of the
Human Animal. Harper Perenial
34. Donald, Johanson, Shruve, Janus, 1989 – La fille de Lucy. Ed. Robert Laffont,
Bucureşti
35. Douglas, Paul, McMahon, Alice, 1960 – How to Be an – Active Citizen,
Goinesville
36. Eldredge, N., 1974 – Character displacement in evolutionary time. Amer. Zool., 14,
1083-1097
37. Eldredge, N., 1985 – Unfinished synthesis. Oxford Univ. Press, New York, Oxford
38. Feayle, J.G., 1988 – Primate adaptation and Evolution. S. Achademy Press
39. Florian, Mircea, 1987 – Recesivitatea ca structură a lumii. Ed. Eminescu, vol. II,
Bucureşti
40. Futuyma, D.J., 1988 – Sturm und Drang and the evolutionary synthesis. Evolution
42, 2, 217-226
41. Futuyma, J. Douglas, 1998 – Evolutionary Biology. Third Edition, Sinauer
Associates, Inc. Publishers, Sunderland, Massachusetts
42. Gâştescu, P., 1998 – Ecologia aşezărilor umane. Ed. Univ. Bucureşti
43. Gee, Henry, 2000 – Deep time. Cladistic, the revolution in evolution. Fourth
Estate, London
44. Georgescu, Dan, Iordache, Virgil, Botezatu, Mădălina, 2001 – Ecologie umană. Ed.
Ars Docendi, Bucureşti
45. Gillespie, J.M., Allport, G.W., 1956 – Youth’s Outlook on the Future, New York
46. Hill, Osman, 1972 – Evolutionary Biology of the Primates. Academic Press
London, New York
47. Howell, F. Clark, 1965 – Early man. Tina-Life Books, New York
48. Ionac, Nicoleta, 1998 – Clima şi comportamentul uman. Ed. Enciclopedică,
Bucureşti
49. Jones, Steve, Martin, Robert, Pilbeam, David, 1992 – Cambridge, Encyclopedia
of Human Evolution. Cambridge University Press
50. Kampis, G., Csányi, V., 1987 – Notes on order and complexity. J. Theor. Biol.,
124, 111-121
51. Key, V.O., 1961 – Public Opinion and American Democracy, New York
52. Koestler, A., 1969 – Beyond atomism and holism – the concept of the holon. În:
Koestler A., Smythies J.R. (eds.), Beyond reductionism. Hutchinson,
London
53. Laszlo, E., 1987 – Evolution. The grand synthesis. New Science Library,
Shambhaal, Boston, London
54. Leakey, Richard, 1994 – Originea omului. Humanitas, Bucureşti
55. Leroi-Gourhan, Andrye, 1983 – Gestul şi cuvântul. Ed. Meridian, vol. I şi II,
Bucureşti
56. Lévi-Strauss, Claude, 1995 – Mitologia I. Crud şi gătit. Ed. Babel, Bucureşti
57. Lévi-Strauss, Claude, 1998 – Mitologia II. Miere şi scrum. Ed. Babel, Bucureşti
58. Lewin, Roger 1987 – Controversies in the Search for Human Origins, New York

220
59. Lewin, Roger, 1998 – The Origin of Modern Humans. A division of HPHLP,
New York
60. Lovejoy, C. Owen, 1981 – „The Origin of Man”. Science, 211:341-350

61. Lovelock, James, 1999 – Vârstele Gaiei, în Secolul 20, loc-locuire poluare,
p. 63-65
62. MacMahon, J.A., Phillips, D.L., Robinson, J.V., Schimpf, D.J., 1978 – Levels of
biological organization: an organism-centered approach. Bioscience.
28, 11, 700-704
63. Margalef, R., 1970 – Perspectives in ecological theory. The Univ. of Chicago Press,
Chicago, London
64. Mayr, E., 1963 – Animal species and evolution. The Belknap Press of Harvard
Univ. Press, Cambridge, Massachusetts, London
65. Mayr, E., 1969 – Principles of systematic zoology. McGraw-Hill Book Company,
New York
66. Mayr, E., 1982 – The growth of biological thought. The Belknap Press of Harvard
Univ. Press, Cambridge, Massachusetts, London
67. Miroiu, Mihaela, 1986 – Convenio. Despre natură, femei şi morală. Ed. Alternative,
Bucureşti.
68. Morin, Edgar, 1999 – Paradigma pierdută: natura umană. Ed. Univ. „Al.I.Cuza”
Iaşi
69. Mustaţă, Gheorghe, Mustaţă, Mariana, 2001 – Origine, evoluţie şi evoluţionism.
„Vasile Goldiş” University Press, Arad
70. Mustaţă, Gheorghe, Mustaţă, Mariana, 2002 – Homo sapiens sapiens L. Origine şi
evoluţie. „Vasile Goldiş” University Press, Arad
71. Necrasov, Olga, 1971 – Originea şi evoluţia omului. Ed. Acad. Române, Bucureşti
72. Ochinciuc, Cristina, 1999 – Ecologia şi dezvoltarea durabilă în arhitectură, în
secolul 20, loc-locuire poluare, p. 68-78
73. Odum, E.P., 1971 – Fundamentals of Ecology W.B. Saunder’s Company.
Philladellphia, Toronto
74. Odum. E.P., 1975 – Diversity as a function of energy flow. În: Dobben W.H. van
Lowe-McConnell R.H. (eds.), Unifying Concepts in Ecology. Dr.
W. Junk B.V. Publishers, The Hague, p. 11-14
75. Odum, E.P., 1983 – Basic Ecology. Holt – Saunders International Editions. New
York, Chicago, London
76. Pârvu, Constantin, 1999 – Ecologie generală. Ed. Tehnică, Bucureşti
77. Plumwood, Val, 1993 - Feminism and the Mastery of Nature, Routledge, London,
78. Plumwood, Val, 1994 – “The Ecopalities Debate and the Politics of Nature”, în
Ecological Feminism, ed. Karen Warren, Routledge, p. 68.
79. Pop, Ioan, 1997 – Biogeografie ecologică. vol. I şi II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca

80. Puia, Ioan, Ardelean, Aurel, Soran, Viorel, Maior, Corneliu, Puia, C. Ioan., 1999 –
Elemente de ecologie umană. „Vasile Goldiş” University Press,
Arad
81. Sartori, Giovanni, 1987 – The Theory of Democracy Revisited. Chatam House
Publishers, New Jersey
82. Schattschneider, E.E., 1960 – The Semi – Sovereign, New York.
83. Setrov, M.I, 1971 – Organizaţia biosistem. Nauka, Leningrad
84. Simionescu, Veronica, 1980 – Ecologie. Ed. Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi

221
85. Smith, A.E. Wilder, 1980 – Originea omului, destinul omului. Ed. Ilinois
86. Stugren, B., 1965 – Ştiinţa evoluţiei. Ed. Politică, Bucureşti
87. Stugren, Bogdan, Killyen, H., 1975 – Ecologie, probleme generale şi de tehnologie
didactică. Ed. Did. şi Ped., Bucureşti
88. Stugren, Bogdan, 1982 – Probleme moderne de ecologie. Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
89. Stugren, Bogdan, 1982 – Bazele ecologiei generale. Ed. Şt. şi Enciclopedică,
Bucureşti
90. Tattersal, Ian, 1999 – Les premiers exodes. Dassier pour la Science, p. 70-77
91. Taylor, Paul, 1986 – Respect for Nature, Princeton, New Jersey, Princeton
University Press
92. Teilhard, Chardin Pierre, 1997 – Fenomenul uman. Ed. Aion
93. Tufescu, Victor, Tufescu, Mircea, 1981 – Ecologia şi activitatea umană.
Ed. Albatros
94. Ţarcă, Mihai, 1997 – Demografie. Ed. Economică
95. Valenciuc, Niculai, 1993 – Ecologie umană. Note de curs
96. Vandebrock, G., 1969 – Evolution des vertébres. Ed. Masson & Cie
97. Varvara, Mircea, 1998 – Curs de ecologie. Ed. Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi
98. Varvara, Mircea, Zamfirescu, Ştefan, Neacşu, Petre, 2001 – Lucrări practice de
Ecologie, Ed. Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi
99. Weisz, P.B., 1963 – The science of biology. McGraw-Hill Book Company, Inc.
New York, Toronto, London
100. Wicken, J.S., 1979 – The generation of complexity in evolution: a thermodynamic
and information – theoretical discussion. J. Theor. Biol., 77, 349-
365
101. Zavadski, K.M., 1961 – Ucenie o vide. Nauka, Leningrad.

222