Cu cat se-nsera peste arborii rari,

cu atat incepeau sa lumineze mai tare

inimile noastre de hoinari,

cautatorii pietrei filozofale.

Totul trebuia sa se transforme in aur,

absolut totul:

cuvintele tale, privirile tale, aerul

prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca niste lacuri

de campie,

si noi nu mai conteneam traversandu-le.

Ora isi punea o coroana de nori, liliachie.

Ti-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gandule?