FONDAT ÎN 1924 SUPLIMENT MARTIE 2010

PERIODIC AL UNIUNII ARMENILOR DIN ROMÂNIA

Florile
Pa u l B o g d a n A g o p i a n

Orientului
Merendera trigyna - Anatolia - foto Marijn van den Brink
 esenele rupestre reprezentând
diverse tipuri de plante de-
D monstrează că de la începu-
turile omenirii, omul şi-a legat exis-
tenţa de anumite plante folosite mai
întai în ritualuri magice, pentru ca mai
apoi să fie folosite ca leacuri.
Odată cu renunţarea la traiul no-
mad şi apariţia primelor oraşe, se dez-
voltă şi îndeletnicirea cultivării plan-
telor. Omul începe să perceapă plan-
tele într-un mod complex, începe să
experimenteze creearea de soiuri noi
şi, se pun bazele cultivării plantelor
într-un mod organizat, apar astfel
primele grădini cu plante decorative.
Cele mai cunoscute grădini apar
în Antichitate când, preocuparea pen-
tru cultivarea florilor şi a pomilor fruc-
tiferi era apanajul împăraţilor, regilor
şi a clasei nobiliare. O frescă păstrată la
muzeul Luvru din Paris imortalizează
imaginea unei frumoase grădini din
cetatea Mari, aşezată pe fluviu Eufrat.
În cetatea anticului oraş Ur, capitală a
Mesopotamiei în anul 3000 IdH, exis-
tau grădini sacre întreţinute de preoţi-
grădinari.
Cele mai frumoase grădini,
considerate una dintre cele şapte mi-
nuni al lumii, erau „Grădinile suspen-
date ale Semiramidei“, din Babilon.
Informaţii despre aceste grădini ne
parvin de la Diodor din Sicilia (80-24
IdH), vestigiile acestora fiind recent
descoperite. Potrivit relatărilor lui Dio-
dor, grădinile se întindeau pe aproape
1.5 hectare şi erau de fapt patru terase
suprapuse, susţinute de stâlpi uriaşi,
dintre care unul gol pe dinăuntru. Prin
acesta, cu ajutorul unui lanţ cu căuşe,
se aducea apa din Eufrat, folosită pentru
irigaţie. Ideea construirii acestei fru-
moase şi originale grădini se pare că
nu a aparţinut reginei Semiramida ci,
mai probabil regelui Nabucodonosor
al II-lea (604-562 IdH) care a construit
grădina pentru soţia sa Amytis. În
această gradină se cultivau trandafiri,
lalele, crini, zambile, maci, flori luate
în cultură de către grădinari,
fapt ce demonstrează că erau
autohtone.
Martie 2010
3
Primula vulgaris - Anatolia - foto Marijn van den Brink
Locuitorii vechiului Imperiu Per-
san erau renumiţi cultivatori de flori.
În grădinile nobilimii, numite „para-
disuri“ creşteau trandafiri, maci, lale-
le, narcise, liliac etc. Trandafirul era
cea mai apreciată floare şi se cultiva
intensiv, Persiei i se mai spunea „ţara
trandafirilor“ iar, oraşul Şuşa era su-
pranumit „oraşul crinilor“.
Trebuie menţionat că an-
tichitatea nu cunoştea grădi-
nile de agrement, precum
parcurile zilelor noastre
4  Martie 2010
ci, alături de plante decorative, culti-
vau pomi fructiferi, viţa de vie şi
legume. Homer şi Diodor din Sicilia
descriu amănunţit astfel de grădini
ingenios şi artistic concepute.
Culturile floricole comerciale
se pare că au apărut pentru prima dată
în Roma antică. Este de notorietate
faptul că nobilii romani făceau o mare
risipă de flori cu ocazia banchetelor
descrise cu lux de amănunte în
scrierile vremii.
 TRANDAFIRUL
Rosa rubiginosa - foto Marijn van den Brink

„Cel ce vrea un trandafir, trebuie să fie atent la ghimpi!“

– proverb persan
 intre toate florile cunoscute,
trandafirul, poate fi conside-
D rat o floare a tuturor timpu-
rilor, simbol al frumuseţii şi pasiunii.
Cunoscut şi cultivat încă din vechime,
istoria trandafirului se pierde în ne-
gura timpului, fiind obscură şi con-
troversată până în zilele noastre.
Căutând să lămurească delicata
problemă a originii trandafirului, bio-
logi de prestigiu au ajuns la concluzia
că această „floare a florilor“ îşi are
originea în Orientul Apropiat, de unde
s-a răspândit în lumea întreagă, având ca
strămoş modestul măceş cu 5 petale.
Potrivit fosilelor descoperite,
trandafirul era prezent în zona Asiei
Centrale cu cca. 30 -35 de milioane
ani în urmă, după care s-a răspândit în
întreaga emisferă nordică. Astăzi, se
cunosc peste 30.000 de specii de tran-
dafiri şi, este considerat floarea cu cel
mai complicat arbore genealogic dintre
toate speciile cunoscute. Cea mai ve-
che reprezentare a trandafirului apare
pe o medalie de argint cu o vechime
de 7000 de ani, găsită într-un mormânt
situat în zona munţilor Altay din sudul
Siberiei.
Altă mărturie scrisă cu privire
la trandafiri o întâlnim pe niste
tăbliţe de lut cu scriere
cuneiformă, scoase la
6  Martie 2010
iveală în urma săpăturilor arheologice
efectuate în oraşele antice Ur şi
Akkad din vechea Mesopotamie(azi
Irak) care povestesc cum pe la 2350
IdH, regele Sargon I al Akkadului în-
torcându-se dintr-un război purtat în
nord, a adus din Asia Minor viţa de vie,
trandafiri şi smochini. Potrivit croni-
carilor, în Asia Minor, armenii, „un
popor ospitalier şi paşnic, care se în-
deletnicea cu agricultura şi creşterea
animalelor“, erau renumiţi în acele
vremuri pentru priceperea lor în fabri-
carea de pomezi parfumate extrase
din plante, probabil şi din trandafiri.
La început, diferenţierea între
soiurile de trandafiri se făcea după
numărul de petale. Unul dintre cele
mai cunoscute şi apreciate soiuri din
acea vreme era „Trandafirul de Da-
masc“ (Rosa Damascena). Acesta
înfloarea o dată pe an toamna şi avea
o floare cu petale neregulate, puternic
parfumată şi, spini foarte ascuţiţi. Se
presupune că ar fi fost creeat în Asia
Minor, după care a fost răspândit în
Siria, Asia Centrală şi Orientul Apro-
piat, fiind rezultatul unei hibridizări em-
pirice între Rosa Gallica şi Rosa Phoe-
nicia două specii foarte vechi. Potrivit
unor cronicari ai vremii, Rosa Damas-
cena a fost adus în Europa de către
cavalerii cruciaţi în jurul anului 1254.

altă specie foarte veche este
Rosa Centifolia, specie ori-
O ginală din zona Caucazului
Răsăritean unde creşte şi azi în stare
sălbatică, descrisă de Pliniu cel Bătrân
în sec. I dH, supranumit şi „tranda-
firul varză“ datorită aspectului florii
sale. Florile sale sub formă de mici
bucheţele aveau o aromă de mosc şi
erau folosite pentru producerea apei
de trandafiri.
Dragostea orientalilor pentru
trandafiri a dus la cultivarea acestora
pe suprafeţe mari încă de acum 5000
de ani. În comparaţie cu Orientul, în
Egipt, trandafirii au început să fie
cultivaţi intensiv relativ târziu, în
Rosa Foetida - Iran - foto Marijn van den Brink
jurul sec.III-I dH sub dinastia Pto-
lemeilor.
În cultura arabă, trandafirul sim-
bolizează frumuseţea masculină. Se
spune că trandafirii au răsărit din pi-
căturile de sudoare de pe fruntea
profetului Mohammed în drumul său
spre rai. Se spune că, în trecut, dacă
un musulman găsea pe jos o floare
sau doar o petală de trandafir, se gră-
bea s-o aşeze într-un loc ferit, pentru
a nu fi călcată în picioare, profanând
memoria profetului. Cuvântul persan
pentru trandafir este „gul“ care
înseamna „floare“ şi este apro-
piat de „ghul“ care înseamna
„spirit“.
Martie 2010
7
Rosa persica – Iran - foto Marijn van den Brink
 ările din zona Asiei Minor păs-
trează până în zilele noastre
T sărbatori legate de trandafiri.
În Armenia spre exemplu, cuvântul
pentru trandafir este „vard“ şi, îl
găsim şi în denumirea unui festival ce
se ţine în timpul verii, numit Vartavar
(Flacăra trandafirului). În trecut, era
ziua apelor, florilor şi, în general, a
rodniciei pământului. Serbările de
Vartavar, durau şase zile, ocazie cu
care se organizau jocuri şi vânători. În
antichitate, această sărbătoare îl cele-
bra pe Amanor, cunoscut şi sub nu-
mele de Vanatur, zeul Anului Nou la
armeni, responsabil cu sporul recolte-
lor în noul an. Sărbătoarea în cinstea
lui începea în iulie şi se mai numea
Navasard (Anul Nou) şi, se ţinea în
oraşul Bagavan.
Mai târziu, în Iliada, Homer
(sec. IX IdH) povesteşte despre scutul
lui Ahile care era împodobit cu tran-
dafiri. Potrivit lui Herodot, trandafirul
a fost introdus în Grecia de către le-
gendarul rege frigian Midas despre
care se presupune că a domnit în Asia
Minor în jurul anului 300 IdH. Se spune
că în grădinile sale creşteau peste 30
de soiuri de trandafiri cu un variat
număr de petale, fiind considerate una
din minunile lumii antice.
Confucius, relatează despre îm-
păratul Chinei (551-478 IdH) care
avea în biblioteca imperială 600 de
cărţi cu privire la cultivarea trandafi-
rilor. Trandafirii din grădina împăra-
tului erau folosiţi pentru obţinerea
preţiosului ulei de trandafir. Acesta
avea proprietaţi miraculoase în viziu-
nea medicinii tradiţionale chineze şi
era destinat exclusiv clasei nobiliare.
Dacă un om de rând era prins deţi-
nând chiar şi o cantitate infimă de ulei
de trandafir, acesta era condamnat la
moarte.
În perioada de glorie a Egip-
tului, găsim pereţi pictaţi cu motive
florale ce reprezintă trandafiri şi, chiar
mici obiecte în formă de trandafir.
Aceste motive sunt întâlnite începând
din sec.V IdH până în vremea reginei
Cleopatra. Cunoscută fiind pasiunea
reginei pentru tot ce era roman, chiar
şi pasiunea ei pentru trandafiri a fost
însuşită de la aliaţii săi.
Săpăturile într-un mormânt egip-
tean au scos la iveală coroane de flori,
unele făcute chiar din trandafiri. Pe-
talele uscate şi-au păstrat culoarea roz
originală şi, după rehidratarea lor şi-au
revenit aproape de forma şi culoarea
iniţială. O coroană din trandafiri de pe
un mormânt aflat în Hawara, desco-
perit de arheologul englez William
Flinders Petrie în 1888 şi, datat 170
dH, conţinea seminţe de trandafir încă
viabile, capabile să încolţească.
Astfel, s-a hotărât germinarea
lor în condiţii de laborator,
trandafirii obţinuţi din
Martie 2010
9
aceste seminţe fiind consideraţi cea
mai veche specie existentă. Specia
respectivă era cunoscută sub numele
de „Trandafirul sfant al Abisiniei“ şi,
era o încrucişare între Rosa gallica şi
Rosa Phoenicia.
Mai târziu, trandafirul a devenit
sinonim cu cele mai mari şi somptuoase
petreceri ale Imperiului Roman. În
Roma antică, pe lângă grădinile parti-
culare ce aparţineau patricienilor, apar
grădinile publice de trandafiri. Docu-
mentele arată că existau 2000 de gră-
dini publice în Roma în toamna anu-
lui 476 dH. În acele vremuri, pentru
a-şi mulţumi conducătorii, agricultorii
erau forţaţi să cultive trandafiri în
detrimentul cerealelor sau altor culturi
necesare pentru hrană. Însuşi poetul
Horatiu se plângea de lipsa de viziune
a guvernanţilor romani care planta-
seră grădini de trandafiri acolo unde
ar fi trebuit cultivat grâu sau livezi de
pomi fructiferi.
Împăraţii obişnuiau să-şi ungă
corpul cu ulei de trandafir, să umple
piscinele şi fântânile cu apă de tran-
dafiri, şedeau pe jilţuri şi covoare aco-
perite cu petale de trandafir. Petalele
de trandafir erau folosite pe post de
confetti la sărbători, erau folosite în
medicină sau pentru obţinerea parfu-
mului de trandafir.
Elagabalus (Heliogaba-
lus) (203-222) împarat roman
al dinastiei Severilor,
10  Martie 2010
obişnuia să-şi „îmbăieze“ invitaţii în
valuri de petale de trandafir ce erau
aruncate din tavan.
Se spune că denumirea de „roza“,
dată trandafirului vine din vremea
Imperiului Roman, când se obişnuia
să se atârne trandafiri deasupra mese-
lor de conferinţă, aceasta simbolizând
că tot ceea ce se va discuta acolo va fi
confidenţial. Multe secole de atunci,
pe pereţii camerelor de oaspeţi erau
pictaţi sau sculptaţi trandafiri, ceea ce
însemnă că în timpul petrecerii se
poate vorbi liber. Rafinamentul ajun-
sese până acolo, încât pernele şi cana-
pelele pe care stateau întinşi mesenii
la ospeţe, erau umplute cu petale de
trandafir.
Cucerirea Constantinopolului de
către turci şi expansiunea acestora în
Europa au avut ca efect răspândirea
unor noi specii şi soiuri de trandafiri,
lalele, zambile etc., plante aduse din
vasta arie ce cuprindea Asia Mica,
Caucazul şi Persia.
Nu putem să vorbim despre tran-
dafir în vremea Imperiului Roman
fără să amintim de excentricul împă-
rat Nero care era obsedat de această
floare. La una din petrecerile sale a
folosit un număr de 200.000 de fire de
trandafir iar, invitaţii au fost serviti cu
vin parfumat cu ulei de trandafir. Se
povesteste că, în timpul fastuoaselor
sale banchete, adevarate ploi de petale
Rosa multiflora - China - foto Marijn van den Brink
cădeau asupra invitaţilor din tavanele
sălilor, unii dintre inviţati murind su-
focaţi în marea de petale frumos mi-
rositoare. De asemenea, cu ocazia săr-
bătorilor publice şi a luptelor de gla-
diatori, străzile erau presărate cu
petale de trandafir.
Apogeul obsesiei lui Nero pentru
trandafiri a fost atins când a ordonat
ca pentru o petrecere ce urma să aibă
loc, întreaga oglindă a lacului Lucrin
să fie acoperită cu petale de trandafir,
plătind pentru asta fabuloasa suma de
4 milioane de sesterţi.
Datorită asocierii trandafirului
cu clasa nobiliară romană, primii creş-
tini au văzut în trandafir un simbol al
păgânismului şi al desfrânării. Astfel,
în jurul anului 202 dH Tertullian scrie
un întreg volum împotriva trandafi-
rului iar, Titus Flavius Clemens (150
- 215) interzice creştinilor să se îm-
podobească cu trandafiri. Se pare to-
tuşi că primii creştini nu au dat prea
mare importanţă acestor recomandări
aşa încât cultivarea trandafirilor a con-
tinuat şi chiar au fost folosiţi la unele
ceremonii religioase.
În acele vremuri, romanii cre-
deau că prin împodobirea mormintelor
cu trandafiri, îl pot îndupleca pe Manes,
spiritul care patrona sufletele morţilor.
Nobilii bogaţi prevedeau în testamen-
tele lor ca după moarte, grădinile lor
de trandafiri să fie întreţinute pentru
a produce flori pentru împodobirea
mormintelor.
Multe dintre soiurile de
trandafir s-au pierdut o dată
cu căderea Imperiul
Martie 2010
11
Rosa webbiana – Iran - foto Marijn van den Brink
Roman şi cu invazia musulmană în
Europa. După cucerirea Persiei în sec.
VII, musulmanii şi-au îndreptat aten-
ţia spre această floare şi, cum impe-
riul se întindea din India până în Spa-
nia, multe specii de trandafiri au fost
introduse în Europa.
Încă din Antichitate, apa de tran-
dafiri a fost prima tentativă de a ex-
trage mirosul acestei flori, atât de râv-
nită. După aceea, esenţa de trandafir
s-a născut cu ajutorul procedeului dis-
tilaţiei. Trandafirul reintră în majoritatea
buchetelor florale, deci în majoritatea
parfumurilor. Trandafirii mirosi-
tori care sunt utilizaţi în elabo-
rarea uleiurilor esentiale pro-
vin din Turcia, Franţa, Bul-
12  Martie 2010
garia şi Maroc. Este nevoie de 1500
de flori pentru a obţine 1g din preţio-
sul ulei esenţial adică, de 3-5 tone de
trandafiri pentru a obţine 1 litru de ulei
esenţial iar, costul pentru producerea
unui singur litru este de 4.000 de euro.
Cele mai renumite mărci de par-
fumuri din lume - Nina Ricci, Chanel,
Christian Dior, Kenzo, Givenchy şi Gucci
- folosesc uleiuri rafinate de trandafiri
ca ingrediente principale. Printre cei
mai mari producători de uleiuri de
trandafiri sunt Bulgaria, Turcia, Maroc,
Iran, Franţa şi Italia. Azi, în jur de 60-
70% din producţia uleiului de tran-
dafiri este importată de Franţa.
Trandafirul intră în majoritatea
buchetelor florale.
LALEAUA „Se spune că în Persia, ţara ei natală, laleaua
îşi are cupa de un roşu aprins iar, mijlocul acesteia
este de culoare neagră şi simbolizează dragostea.
Când este trimisă persoanei iubite, aceasta va
înţelege că celui care a trimis-o, la fel ca şi lalelei,
inima i se mistuie ca un grăunte de jar şi chipul
său radiază de fericire“
Anne Pratt,
The Field, the Garden and the Woodland,
1838

Tulipa armenica – Anatolia - foto Marijn van den Brink

 riginea lalelei trebuie căutată
în zonele montane din Asia,
O mai exact în arealul munţilor
din Pamir, Mongolia, Iran, Armenia,
Azerbaidjan, zona de graniţă dintre
Rusia şi China unde le putem întâlni
şi astăzi în culori ce pot varia de la ro-
şu la roz sau de la galben la alb. Ha-
bitatul natural al acestei flori este cu
precădere zona montană unde, putem
întâlni specii endemice de lalele cres-
când la altitudini foarte mari, fiind în
perioada de iarnă acoperite cu un strat
gros de zăpadă. La câteva dintre aceste
specii, bulbul este acoperit cu un strat
păros ce le oferă o mai mare protecţie
la ger, de unde şi denumirea lor de
„lalele lânoase“.
În majoriatea cărţilor de specia-
litate, se susţine că lalelaua este origi-
nară din Turcia unde, este şi habitatul
ei natural dar, această informaţie este
doar parţial adevarată. În realitate, o
importantă parte a lalelelor cultivate
azi, spre exemplu în Olanda, sunt ori-
ginare din zonele cunoscute azi ca
teritoriul Rusiei, de-a lungul Mării
Negre, Iran, Armenia, Crimeea, şi
stepele din Caucaz. Bunăoară, pe ve-
chiul teritoriul al Armeniei, mai ales
în zonele montane, putem întâlni o
largă varietate de specii de plante,
mare parte din ele purtând chiar
în denumirea lor ştiinţifică
locul de origine. Avem
14  Martie 2010
astfel: Tulipa armenica, Muscari Ar-
meniacum, Sempervivum Armenum,
Scilla sibirica armena, Pulsatilla Al-
bana Armena etc.
În jurul anului 1500, când lale-
lele au fost introduse în Europa, te-
ritoriile menţionate aparţineau marelui
Imperiu Otoman care ocupase Asia
Minor şi Persia care, era recunoscută
pentru interesul şi priceperea persani-
lor în cultivarea florilor. Asfel, otoma-
nii au beneficiat din plin de cunoştinţele
persanilor în cultivarea lalelelor, unii
cronicari susţinând că, în realitate,
turcii au început cultivarea lalelelor
abia in jurul anului 1000 IdH.
În Persia creşteau mai multe
specii sălbatice de lalea iar, lângă
Kabul, marele Mogul Baber (Zahir
Uddin Muhammad Babur), descen-
dent al temutului Timur Lenk, poves-
tea că a numărat 33 de specii diferite.
Potrivit unei legende persane, prima
lalea ar fi apărut din picăturile de sân-
ge ale unui îndrăgostit şi, pentru mult
timp la persani, laleaua a fost sim-
bolul iubirii neîmpărtăşite.
Cu peste 1300 de ani în urmă,
laleaua era celebrată prin versurile
poetului persan Musharrifu'd-din
Sa'adi. El descria minunata sa grădina
din, Gulistan(estul Uzbekistanului) :
„Murmurul rece al brizei, cân-
tecul păsărilor, fructe coapte din bel-
şug, lalele în diferite culori şi, tran-
dafiri parfumaţi… au creat un pa-
radis pe pământ pentru pro- Tulipa montana – Iran
prietarul lor”. - foto Marijn van den Brink
Un alt poet scrie: „O,
paharnice, serveşte-ne mai re-
pede, înainte ca lalelele să se
ofilească…“. Sau altul: „Flă-
cările vetrelor noastre, gră-
dinile cu lalele ale iernii…“
Dintre cele 120 de spe-
cii de lalele existente la acea
vreme, laleaua persană (Tuli-
pa gessneriana) avea să fie cea
mai importantă. Această spe-
cie care îşi trage numele de la
naturalistul Conrad Gessner,
avea să fie cea mai importantă
pentru cultură, deoarece ea ar
fi strămoşul lalelelor cu tul-
pina înaltă şi cupă mare. Ea
poate fi întâlnită crescând şi
azi sălbatică în Afganistan,
Pakistan sau Iran. Turcii i-au
apreciat calităţile şi au intro-
dus-o în cultură, selecţionând-o
şi ameliorând-o.
Un cronicar anonim, în
lucrarea sa „Cartea grădinilor
de lalele din Istanbul“, ne
spune că înainte de invadarea
Bagdadului de către selgiucizi
în 1055, doar o singură specie
de lalea era cunoscută în Istan-
bul, şi anume, Sahra-i Lale
cunoscută şi sub numele de
„laleaua de câmp“. În 1096,
selgiucizii, au ocupat oraşul
Martie 2010
15
 Konya , din inima Anatoliei şi, îşi pun
amprenta pe simbolistica ceramicii.
Astfel, la excavările efectuate la pa-
latul sultanului Alaeddin Keykubad I,
situat pe ţărmul lacului Beysehir sunt
descoperite obiecte de ceramică deco-
rate cu lalele.
Lalelele au fost cele mai apre-
ciate flori în Turcia, începând cu anii
1500, perioadă în care exista Imperiul
Otoman, condus de sultanul Suleiman I
(1494-1566). Lalelele au devenit flori
foarte cultivate şi îngrijite pentru că
erau apreciate foarte mult de sultan şi
de anturajului său. În timpul domniei
Tulipa Montana -Iran - foto Marijn van den Brink
16  Martie 2010
lui Ahmed al III-lea (1703-1730), la-
leaua a fost ridicată la rangul de simbol
al bogaţiei şi prestigiului, iar perioada
respectivă s-a numit „Era Lalelelor".
Turcii aveau legi stricte în ceea
ce privea cultivarea şi vânzarea lale-
lelor. De exemplu: în timpul domniei
sultanului Ahmed al III-lea, era inter-
zisă cumpărărea sau vinderea lalelelor
în afara capitalei Imperiului - o crimă
pedepsită prin exil (considerată pe
timpul acela o pedeapsă blândă în
comparaţie cu tortura). Se spune de-
seori că, în acele timpuri, laleaua era
considerată a fi mai valoroasă decât
viaţa.
 n ceea ce priveşte numele
acestei flori, acesta ar veni de la
I cuvântul persan „toliban“ care
înseamnă „turban“ iar, în limba latină
a fost tradus cu „tulipa“.
Cu puţină imaginaţie, unele spe-
cii de lalele au flori care seamănă cu
un turban. În limba română, cuvântul
lalea vine de la turcescul „lale“. În
Orient există şi aşezări care şi-au legat
numele de cel al lalelei. Astfel, în
Estul Anatoliei, lângă Erzerum se află
o aşezare care poartă numele de
„Laleli“ care s-ar putea traduce „plin
cu lalele“ şi, o alta “Laleli gecidi”,
“Trecătoarea lalelelor”.
La începutul anilor 1700, turcii
au organizat ceea ce a fost primul Fes-
tival al Lalelelor, care se ţinea noap-
tea, la lumina lunii pline. Sute de vaze
somptuos decorate erau umplute cu
lalele delicate, candelabre de cristal
luminau grădinile, în timp ce colivii
cu privighetori şi canari cântau pentru
invitaţi. În plus, toţi cei invitaţi la fes-
tival trebuiau să se îmbrace în culori
care să se armonizeze cu florile expuse.
Lalele s-au găsit şi pe ornamentele
turceşti care datează din secolul al
XII-lea, însă în literatura europeană
lalelele sunt menţionate pentru prima
oară în anii 1550, precizează bota-
nista Adélaïde L. Stork. În 1553, un
călător din Franţa a scris că „străini
uimiţi“ cumpărau din pieţele Constan-
tinopolului (Istanbul) ciudaţi „crini
roşii cu cepe mari“. Localnicii îi spu-
neau acestei flori „dülbend“, ceea ce
în limba turcă înseamnă „turban“, iar
acest cuvânt a devenit „originea eti-
mologică a cuvântului «lalea»“,
explică dr. Stork.
Unul dintre străinii fascinaţi de
aceste flori asemănătoare unui turban
a fost Ogier Ghislain de Busbecq,
ambasadorul Austriei în Turcia (1555–
1562). El a adus la Viena câţiva bulbi
din Constantinopol, pe care i-a plantat
în grădinile împăratului habsburg,
Ferdinand I. Aici, bulbii de lalea au
înflorit sub grija atentă a specialistului
Charles de L’Écluse, un botanist fran-
cez, cunoscut mai mult sub numele
său latin, Carolus Clusius. Câţiva ani
mai târziu, în 1593, Clusius a fugit în
Olanda, cerând azil pe motive reli-
gioase şi devenind curatorul Grădinii
Botanice din Leiden. Deşi această
grădină exista în principal pentru a
alimenta stocul de ierburi şi plante
medicinale, Clusius a adus cu el în
Olanda marea sa colecţie de lalele
(despre care se zice că ar fi fost cea
mai impresionantă din vestul Europei
la acel moment) şi a plantat-o în gră-
dina din Leiden. Câteva luni mai târ-
ziu, în primăvara anului 1594, nouă
grădină a lui Clusius a devenit locul
în care a înflorit pentru prima
oară o lalea în Olanda.
Martie 2010
17
 Tulipa botschantzeva - Iran - foto Marijn van den Brink
Istoricii spun despre Clusius că
ar fi fost un grădinar foarte egoist pentru
că ţinea lalelele numai pentru el şi
refuza să le vândă sau să le împartă cu
alţii, în ciuda ofertelor cu adevărat
generoase. Cum popularitatea florilor
a devenit din ce în ce mai mare, unii
horticultori pasionaţi şi ajunşi la dis-
perare au furat câteva lalele. Se pare
că acest act l-a dezgustat atât de mult
pe Clusius, încât acesta a renunţat la
îngrijirea lalelelor şi nu le-a
mai cultivat niciodata. Odată
cu acel furt, lalelele au fost
eliberate din „închisoa-
18  Martie 2010
rea“ în care erau ţinute şi au început
să fie cultivate de toată lumea care îşi
permitea.
Lalelele au fost iniţial o curio-
zitate şi un hobby pentru oamenii
foarte bogaţi. Fascinaţia pentru lalele,
mutaţiile lor şi misterul nemăsurat le-au
dat acestor flori o valoare din ce în ce
mai mare.
Speculaţiile pe seama bulbilor
de lalele au început să apară imediat,
clasa mijlocie şi de sus a populaţiei le
vedeau ca pe un simbol ultim al bogă-
ţiei şi prosperităţii. Pe lângă coliviile
cu păsări exotice şi fântânile decora-
tive, în grădinile membrilor familiilor
regale, episcopilor şi a membrilor
aristocraţiei se găseau întotdeauna şi
lalele. De multe ori, prin grădină erau
aşezate oglinzi care dădeau iluzia unui
număr şi mai mare de lalele – motiv
de mândrie, pentru că înseamna că
proprietarul are foarte mulţi bani.
Până în anul 1630, bulbii de la-
lele se cultivau şi comercializau numai
între cunoscători şi oameni de ştiinţă,
pasionaţi de horticultură; în scurt timp
însă, din ce în ce mai mulţi comer-
cianţi au observat că pentru unii bulbi
se plăteau sume foarte mari de bani şi
s-au gândit să se îmbogăţească rapid.
Astfel, popularitatea lalelelor a cres-
cut şi mai mult. Se obişnuia ca în ha-
nurile locale să se adune grupuri mari
de comercianţi şi cumpărători de lalele.
Nu a durat mult până majoritatea
olandezilor au devenit cu adevarat
obsedaţi de aceste flori, începe aşa
numita tulipomanie. Cei care nu îşi
permiteau să cumpere bulbi de lalele
sau chiar lalele, se mulţumeau cu lu-
crări de artă, piese de mobilier, bro-
derii şi obiecte de ceramică pe care
apărea silueta delicată a florii. Multe
acuarele ce reprezintă lalele au fost
pictate în această perioadă şi sunt
considerate acum adevărate opere de
artă; pe vremea aceea însă, erau doar
nişte foi de catalog menite să îi facă pe
cumpărători să ia flori scumpe, pentru
că numai acestea erau reprezentate.
Cum bulbii se vindeau la kilo-
gram, majoritatea oamenilor făceau
speculaţii pe viitoarea greutate a acestora,
odată ce erau scoşi din pământ. Tot ce
trebuiau să facă investitorii era să
planteze bulbii şi să aştepte ca aceştia
sa crească în pământ. Era ca şi cum ar
fi făcut bani din aer, aşa că această
speculă a devenit cunoscută cu nu-
mele de „comerţul cu vânt“.
În perioada dintre 1634 şi 1637,
preţurile bulbilor de lalea au crescut
uimitor de mult, pentru că „febra“
lalelelor s-a răspîndit şi mai mult.
Bulbi care în mod normal ar fi costat
1-2 guldeni ajunseseră în numai câ-
teva luni să fie chiar şi 100 de guldeni,
astfel că bulbii îşi schimbau de câteva
ori stăpânii până să înflorească pentru
prima dată. Aceste speculaţii absurde
au constituit un fenomen atât de
intens, încât istoricii şi economiştii de
astazi încă nu îşi pot explica ce s-a
întîmplat. Atât de absurdă devenise
situaţia, că la apogeul ei, un singur
bulb ajungea să valoreze cât o casă
sau o proprietate situată în cea mai bună
zonă din Amsterdam (echivalentul sala-
riului unui zidar pe 15 ani). O fată se
putea căsători aducând soţului drept
zestre... un bulb de lalea. Cu un bulb
de soi se putea cumpăra o moară
de vânt sau o fabrică de bere.
În centrul Amsterdam-ului
exista o casă care avea
Martie 2010
19
 dăltuit în piatră faptul că a fost cum-
părată cu 3 bulbi de lalea.
Pentru un bulb din soiul Vice-
Roi un olandez a plătit 36 de buşeli de
grâu (1 buşel = 36litri), 72 de buşeli
de orez, 4 bivoli, 12 oi, 8 porci, 2 bu-
toaie de vin, 4 butoaie de bere, 2 tone
de unt, 1000 de pounzi de brânză, un
pat, un costum de haine, o cupă de
argint şi un vagon de o mărime consi-
derabilă pentru a le putea transporta,
toate până la echivalentul sumei de
2.500 de Florini olandezi.
Un altul a plătit pe un bulb greu-
tatea sa în aur iar, auzind că un meş-
tesugar mai are un bulb din aceeaşi
specie a decis să cumpere preţiosul
bulb de la acesta pentru suma de
15.000 de florini. Imediat după ce l-a
cumpărat l-a strivit cu piciorul chiar
în faţa meşteşugarului pentru ca nimeni
să nu mai aibă acea specie de lalea.
În disperarea de a face avere cât
mai curând, oamenii nu se dădeau în
lături nici de la furturi de bulbi din
grădinile cultivatorilor. Proprietarii de
bulbi nu mai conteneau tocmind paz-
nici dar, nici în ei nu puteai avea în-
credere, sumele enorme care se vehi-
culau luau minţile oricui. Unii culti-
vatori au decis să doarmă sub cerul
liber lângă preţioşii bulbi astfel, mulţi
dintre ei s-au îmbolnăvit şi unii chiar
au murit înainte să se îmbogăţească.
Au fost mulţi care au încercat
să oprească sau măcar să încetinească
20  Martie 2010
speculaţiile. Preoţii şi profesorii de
etică din acele timpuri îi avertizau pe
oameni de obsesia pentru bunurile
pământeşti, în timp ce reprezentanţii
guvernului încercau în acelaşi timp să
facă legi împotriva speculei.
Mai mult, fiind afectate de un
virus, unele lalele, monocrome până
atunci, deveniseră bălţate, sporind şi
mai mult interesul, provocând noi tu-
raţii financiare. Furnizorii de până atunci
au devenit ei înşişi „selecţionari“ şi
„producători“. Preţurile creşteau de
douăzeci de ori într-o singură lună! În
1637, o lalea costa cât o casă (şapte
sute de guldeni). Dacă o casă „ca eta-
lon“ vă spune puţin, iată alte două
exemple: o gravură de Rembrandt (re-
cordul este consemnat în istoria artei
plastice) costa, tot atunci o sută de
guldeni (aşadar, o lalea costa cît...
şase gravuri de Rembrandt!), iar ra-
portînd la banii de azi, o lalea ar
fi costat... 45 000 euro!
„Supraproducţia”
(previzibilă, în general, o
Martie 2010
21
spune orice manual de economie,
dar... imprevizibilă la momentul
respectiv) a condus la efectul domino
al oricărui simbol valoric: într-o lună
de zile, preţul a scăzut vertiginos (o
lalea coborâse pînă la costul... unei
cepe), astfel că mulţi au sărăcit într-o
clipită.
Inevitabila scădere a preţului
lalelelor a avut loc în 1637, când un
grup de vânzatori nu a putut să obţină
sumele de bani pe care le doreau
pentru vânzarea unor bulbi – a fost
momentul în care parcă toata lumea
şi-a dat seama de situaţie. Toţi au vă-
zut că preţul lalelelor era „artificial“
şi că valoarea lor era trecătoare.
Mulţi şi-au pierdut toată averea
pe care o aveau, iar acest sfîrşit tragic
pentru ei i-a făcut să nu mai poată
suferi această floare niciodată. Totuşi,
pentru mulţi alţii, mania lalelelor nu a
avut nici un efect când a venit vorba
de aprecierea plantei în sine, ea a
rămas în continuare o floare plină de
graţie şi frumuseţe, iar varietăţile rare
încă mai atingeau preţuri ridicate.
De exemplu, în 1640 (când se
considera că mania lalelelor deja tre-
cuse) varietatea de lalea Semper Au-
gustus ajungea la 1.200 de guldeni.
În secolele XVII-XVIII, laleaua
încă mai domnea în Europa, dar
dramaticul sfârşit al secolului XVIII şi
începutul secolului XIX, reprezentate
de Revoluţia Franceză şi invazia şi
22  Martie 2010
ocuparea Olandei de către Napoleon,
au schimbat modul în care lumea pri-
vea floarea. Tot în secolul al XVIII-lea,
lalelele olandeze au devenit atât de
renumite, încât un sultan turc, Ahmed
al III-lea, a importat mii de lalele din
Olanda. Astfel că, după o lungă că-
lătorie, descendentele olandeze ale
lalelelor turceşti s-au întors în ţara lor
de baştină.
În urmatoarele decade, interesul
pentru lalea a variat, olandezii rămâ-
nând singurii care şi-au păstrat „devo-
tamentul“ pentru aceste flori. Imigran-
ţii olandezi sunt în mare parte răspun-
zători de răspândirea popularităţii
lalelei în toate colţurile lumii.
În prezent, în Olanda, cultivarea
lalelelor a devenit o ramură comer-
cială importantă. Din cei 34 000 de
kilometri pătraţi ai ţării, circa 7 700
de hectare sunt folosite pentru culti-
varea bulbilor de lalele. Anual, cei
3 300 de producători din ţară exportă
aproape două miliarde de bulbi de
lalele în peste 80 de ţări.
Deşi laleaua a avut un trecut
zbuciumat, dragostea omului pentru
această favorită a grădinilor a rămas
aceeaşi. Pe parcursul secolelor, această
floare frumoasă i-a impresionat pe ar-
tişti, pe poeţi şi pe oamenii de ştiinţă,
aceştia imortalizându-i pe pânză şi pe
hârtie forma elegantă şi culorile ex-
traordinare.
 CRINUL
Lilium martagon - foto Marijn van den Brink

„Cum poate fi învinuit crinul

că iubeşte noroiul, când vântul
îi apleacă potirul la pământ ?“
proverb arab
 rinul, face parte din genul Li-
lium – este originar din Asia şi,
C este printre cele mai vechi flori
cultivate de om. Cuprinde numeroase
specii de climat subtropical până la
temperat, răspândite în special în Orient
şi Europa, dar şi pe continentul ame-
rican şi African.
Interesul omului pentru crin da-
tează de cel puţin cinci milenii, fiind
după unii biologi, chiar mai vechi
decât interesul pentru trandafir.
Preţuirea acordată acestei plante
e datorată atât însuşirilor sale tămă-
duitoare, cât şi aspectului ei decorativ.
În antichitate reprezenta speranţa, pu-
ritatea, triumful. În medicina
populară bulbii erau folosiţi
pentru dezinfectarea
24  Martie 2010
rănilor şi pentru preparea leacurilor
contra muşcăturilor de şarpe. Această
plantă creşte salbatic atât în Orient,
cât şi în Europa.
Una dintre cele mai vechi aşe-
zări care îşi leagă originea de istoria
crinului, este oraşul persan, Susa (Şu-
şa) creeat în jurul anului 4000 IdH.
Localizat la est de râul Tigru şi, supra-
vieţuitor al violentelor campanii mili-
tare ale Imperiului Babilonian şi Im-
periului Asirian, acest oraş antic îşi
trage numele de la cuvântul semit
„susan“ care înseamnă „crin“ sau „şu-
şan“ în limba armeană, „şuş“ în si-
riană sau „sousa“ în greacă.
Împreună cu trandafirul şi cu
laurul, era folosit la greci şi romani
pentru încununarea frunţilor învingă-
torilor. Deşi creşte în stare sălbatică
 Fritilaria imperialis - Iran - foto Marijn van den Brink
mai mult în Orient şi în Europa, crinul
a ajuns şi pe continentul african, fiind
foarte apreciat în Egiptul antic, unde
simboliza chiar ţara Egiptului (hiero-
glifa care reprezenta crinul simboliza
Egiptul). Câteva milenii mai târziu
crinul devine simbolul regalităţii în
Franţa.
Este foarte interesant faptul că
deşi crinul alb (Lilium candidum) cu
flori albe în formă de potir, cu parfum
îmbătător, creşte în mod spontan în
multe părţi ale Europei, totuşi aceasta
plantă a fost adusă din Orient ca
plantă cultivată. Cărăuşii au fost feni-
cienii, grecii şi romanii şi, mai târziu
arabii şi turcii. În România spre exemplu,
crinul s-a cultivat pentru prima dată în
1545, fiind adus din Asia Mica.
Deşi planta se folosea de mult
timp în scopuri medicale sau orna-
mentale, ea a stârnit târziu interesul
naturaliştilor. Astfel, crinii originari
din Orient sunt menţionaţi în Europa
abia în Buletinul Grădinii Regale din
Kew (Anglia) din anul 1811. Ca an de
început al culturii crinului, în Europa
este considerat anul 1905, când bota-
nistul englez Willson a introdus crinul
regal (Lilium regale), cu toate că pe
acest continent se cultivau demult
crinii asiatici.
În ultima sută de ani au fost
creaţi numeroşi hibrizi, dar nici unul
nu a reuşit să ocupe locul crinu-
lui alb şi al celui regal (imperial)
în privinţa formei, parfumu-
lui şi culorii.
Martie 2010
25
Scilla sibirica armena – Anatolia - Erzurum - foto Marijn van den Brink

ZAMBILA
 enul Hyacinthus cuprinde peste
30 de specii de plante. Eroina
G principală a acestui gen este
Hyacinthus Orientalis, o specie de
zambilă sălbatică care a stat la baza
creării majorităţii soiurilor cultivate
până în zilele noastre. Specii primi-
tive de zambile putem întâlni şi astăzi
în zonele montane din Asia Minor,
Asia Centrala, Balcani şi Caucaz. Po-
trivit unor cercetători, termenul „Hya-
cinth“ ar proveni din limba traco-
pelasgă, limbă vorbită cu peste 4000
de ani în urmă.
Cultivată în regiunea estică a
bazinului mediteraneean şi, mai ales
în Orientul Apropiat, zambila s-a im-
pus repede datorită parfumului ei plă-
cut. Este interesant că această floare a
însoţit întotdeauna laleaua, pe care
însă cu greu o egalează, chiar şi în
zilele noastre. Zambila este întâlnită
frecvent în folclorul şi mitologia orien-
tală. Astfel, în Armenia, întâlnim o
specie de zambilă (hyacinthus race-
mousus Dodonei) sub denumirea de
„haurotmaurot“ ce sugerează pre-
zenţa a doi zei zoroastrici:
- Haurvatat – una din cele şapte
divinităţi din Amesha Spentas. În
mitologia persană, Amesha Spentas
este grupul celor şapte divinităţi ce
luptă de partea binelui şi a zeului su-
prem, Ahura Mazda. Numele „Ame-
sha Spentas“ înseamnă „nemuritorii
buni“, membrii acestui grup susţinând
adevărul şi justiţia. Ea este personi-
ficarea perfecţiunii, aduce sănătate şi
prosperitate şi este asociată vieţii de
după moarte.
- Ameretat – personificarea nemu-
ririi şi protectoarea plantelor, numele
ei înseamnă „fără moarte“. Îi este
dedicată a cincea lună a anului.
Şi, pentru că vorbim despre Ar-
menia, trebuie să amintim încă două
specii de zambilă care cresc sălbatic
în flora montană a Armeniei. Una se
numeşte zambila strugure (Muscari
Armeniacum). O plantă viguroasă din
familia Hyacinthaceae, cu frunze lun-
gi şi flori mici, globulare, de culoare
violet sau alb, ce se aseamănă cu un
ciorchine de strugure. Cealaltă se nu-
meşte Scilla sibirica ssp. Armena, o
întâlnim în zonele montane înalte din
Armenia, este asemănătoare cu zam-
bila din zilele noastre, are flori simple,
de culoare violet, puternic parfumate.
Din relatările diverşilor croni-
cari aflăm că zambilele înmiresmau
aerul renumitelor grădini din Orient
cu mii de ani în urmă. Zambila de
grădină, soiul comun (Hyacinthus
Orientalis), original din Anatolia, a
fost adus în Europa în secolul XVI.
Din Bagdad şi Alep au fost duşi la
Veneţia în 1562, bulbi de zambile cu
flori simple şi foarte parfumate.
Acestea s-au răspândit în toată
Italia, unii specialişti afir-
mând că speciile respec-
Martie 2010
27
 Muscari armeniacum - Anatolia - foto Marijn van den Brink
tive mai sunt cultivate şi în zilele acoperit cu zambile înflorite şi par-
noastre în anumite zone. În scurt timp, fumate. Cum localnicii erau iubitori
zambilele s-au răspandit în Franţa, de flori, s-au grăbit să le transplanteze
Anglia şi în restul Europei. Cum zam- în grădină. Zambilele cultivate n-aveau
bila a fost nedesparţită de lalea, poate decât 3 culori de bază: alb, roz şi
hazardul a făcut să găsească în Olanda albastru. În anul 1768 se obţin pentru
o a doua patrie. O legendă, născocită prima dată zambile roşii, galbene şi
probabil de fantezia olandezilor, po- violet.
vesteşte că un vas genovez a naufra- Puţini ştiu că nu doar laleaua a
giat în apropierea coastei Ţărilor de fost protagonista unei isteriei în masă,
Jos. Încărcătura sa conţinea şi o ladă a tulipomaniei ci, şi zambila. Ceea ce
cu bulbi de zambile. Aceştia au fost s-a întîmplat cu zambila, nu a fost mai
aruncaţi pe ţărm, unde au găsit puţin spectaculos ci doar, foarte puţin
condiţii bune de dezvoltare. cunoscut. La mijlocul secolului
După un timp plaja s-a XVIII, Madame de Pompadour,

28  Martie 2010
 Scilla sibirica armena – Anatolia - foto Marijn van den Brink
amanta regelui francez Louis al XV a dinarii olandezi, zambila devine aproape
decis că grădinile Versailles-ului tre- tot atât de apreciată ca şi laleaua. Pe la
buie să fie împodobite cu zambile începutul secolului la XIX-lea existau
olandeze. Desigur, elita franceză nu mii de soiuri, în culori şi nuanţe di-
putea fi mai prejos astfel, ia naştere ferite, cu flori duble şi parfumate.
„hyacinthmania“, o enormă isterie În prezent, zambilele se cultivă
pentru bulbi de zambilă. Totuşi, această intensiv în Olanda şi Anglia. Au fost
isterie nu a dus până într-acolo încât create culori noi, interesante: crem,
nobilimea franceza să-şi vândă caste- orange, galben, roşu, nuanţe de bleu
lele pe bulbi de zambilă. etc. Zambila este printre cele mai apre-
Zambilele au început să fie ciate flori de primăvară astfel, că s-a
cultivate în scopuri comerciale din a hotarât ca ziua de 7 martie să fie de-
doua jumătate a secolului al XVI-lea clarată „Ziua Internaţionala
şi, au devenit foarte populare în Eu- a Zambilei.
ropa în secolul XVIII – XIX. Selec-
ţionată şi ameliorată continuu de gră-
Martie 2010
29
Bibliografie :
- Istoria Armenilor – V. Mestugean – 1923
- Civilizaţia armenilor – Mihai Rădulescu - 1983
- Florile – parfum şi culoare – Aurelian Băltăreţu – 1980
- Floricultura şi Fitothenie – A. Militiu, Natalia Ailincăi – 1967
- Tulip – Anna Pavord – e-book
- The Ultimate Rose Book – Stirling Macoboy – e-book
- Teme pentru studii culturale – Mircea V. Ciobanu – e-book
- Pantheon of Armenian pagan gods and goddess - Smbat Minasyan
– e-book
- Despre lalele – Lavinia Rorich - grădinamea.ro
- Enciclopedia online – curiozitati.net

30  Martie 2010
 Mulţumiri domnului Marijn van den Brink – Olanda,
un pasionat fotograf şi botanist, pentru amabilitatea
de a ne pune la dispoziţie fotografiile (unele foarte rare)
utilizate pentru ilustrarea acestui material !
Pulsat. albana ssp.armena anemona - foto Marijn van den Brink