Sunteți pe pagina 1din 213

CUPRINSUL

CAPITOLUL 1 NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR §1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor

§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului §3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor

§4.

Principiile dreptului afacerilor

§5.

Izvoarele dreptului afacerilor

.

CAPITOLUL 2. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR §1. Definirea activităţii de întreprinzător §2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător §3. Genurile activităţii de întreprinzător §4. Subiectele activităţii de întreprinzător §5. Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător §6. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale §7. Activităţi interzise §8. Profesii liberale

CAPITOLUL 3. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR §1. Consideraţii generale

§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător §3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător §4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător §5. Concurenţa şi monopolul în activitatea de întreprinzător §6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de întreprinzător

§7.

Plata

taxelor

şi

impozitelor

în

legătură

cu

desfăşurarea

activităţii

de

întreprinzător

§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător

CAPITOLUL 4. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE §1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului §2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii §3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale §4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social §5. Formarea şi modificarea capitalului social

CAPITOLUL 5. SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR §1. Întreprinzătorii ca subiecte ale dreptului afacerilor §2. Întreprinzătorul persoană fizică

1

§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale §4. Gospodăria ţărănească (de fermier)

CAPITOLUL 6. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV §1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ §2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ §3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ (organizare, patrimoniu, scop) §4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ (adunarea generală, organul executiv, organul de control) §5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ §6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ (denumirea de firmă, marca, emblema, sediul, naţionalitatea)

CAPITOLUL 7. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ §1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată (SRL) §2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată §3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată

CAPITOLUL 8. SOCIETATEA PE ACŢIUNI §1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni §2. Constituirea societăţii pe acţiuni §3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni §4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni §5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni

CAPITOLUL 9. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE §1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor §2. Organele de conducere ale cooperativei §3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative §4. Cooperativa de producţie §5. Cooperativa de întreprinzător §6. Cooperativa de consum

CAPITOLUL 10. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ §1.Întreprinderea de stat §2.Întreprinderea municipală

CAPITOLUL 11. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV §1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice §2. Reorganizarea prin fuziune §3. Reorganizarea prin dezmembrare §4. Transformarea §5. Procedura de lichidare a persoanei juridice

2

§6. Lichidatorul persoanei juridice

CAPITOLUL 12. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR §1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate §2. Participanţii la procesul de insolvabilitate §3. Intentarea procesului de insolvabilitate §4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare §5. Procedura planului

Bibliografie …………

…………………………………………………

3

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR

§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor

Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor.

Pentru a studia evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la

istoria dezvoltării dreptului privat, inclusiv şi a dreptului comercial.

Adoptarea Codului comercial francez din 1807 a divizat dreptul

privat în drept civil şi drept comercial (mai devreme în 1804 este adoptat

Codul civil francez). S-a creat o situaţie cînd raporturile juridice

patrimoniale erau reglementate concomitent de două culegeri de legi

diferite. În asemenea situaţie se spune apariţia aşa numitului "dualismul

dreptului privat" 1 .

Dreptul civil este o ramură a dreptului care reglementează

raporturile juridice patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale dintre

persoanele private (fizice şi juridice).

Dreptul comercial este considerat o ramură a dreptului care

reglementează raporturile juridice dintre persoanele fizice şi persoanele

juridice, ce apar ca rezultat al activităţii comerciale (de antreprenoriat,

economice).

Dreptul afacerilor trebui să fie tratată ca o ramură succesoare a

dreptului comercial, iar istoria dreptului comercial ne interesează mai

mult decît istoria dreptului civil ca atare.

Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare:

1. perioada veche;

2. perioada evului mediu;

3. perioada contemporană.

1. Perioada veche (antică). La o anumită etapă de dezvoltare a

omenirii în societate s-au produs anumite schimbări, care au condus la

cunoscutele diviziuni ale muncii. Efectul pozitiv al acestor diviziuni l-au

constituit creşterea productivităţii muncii şi apariţia unor surplusuri de

1 Nicolae Roşca, Sergiu Baieş, Dreptul Afacerilor, Editura Cartier, 1997

4

producţie. Aceste surplusuri, indiferent de faptul cine le însuşea (indivizii sau colectivul) erau schimbate pe alte obiecte sau produse, satisfacînd, astfel, mai multe necesităţi. Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ apărută în antichitate şi utilizată pînă în prezent. Savanţii afirmă că cele mai vechi reglementări juridice ale comerţului au fost stabilite încă în străvechiul Babilon. Cea mai veche operă legislativă, cunoscută sub denumirea de "Codul lui Hammurapi" (Hammurapi - rege al Babilonului care a domnit în anii 1792-1749 î.e.n.) conţinea dispoziţii referitoare la cîrciumi, negustori, auxiliarii lor etc. Codul cuprindea reglementări detaliate a contractelor de locaţiune, de comision, de împrumut. Alte surse indică că în legătură cu intensificarea comerţului pe malul Mării Mediterane în sec.VII î.e.n. grecii de asemenea au instituit anumite reguli specifice negustorilor. Situaţie apărută în urma extinderii statelor (oraşelor) greceşti în bazinul Mării Mediterane şi Mării Negre, necesitatea schimbului comercial între acestea. Aceste reguli priveau operaţiunile financiare, asigurarea, comerţul maritim etc. In dreptul roman existau norme ce reglementau şi raporturile comerciale. Distincţia între "jus civile" şi "jus gentium" prefigurează distincţia dintre dreptul civil şi dreptul comercial. Dreptul ginţilor era aplicat în raporturile dintre cetăţeni şi străini şi s-a format ca urmare a extinderii relaţiilor romanilor cu străinii, în condiţiile producţiei de mărfuri şi a vieţii comerciale, fără precedent. Printre cele mai cunoscute norme juridice aplicabile activităţii comerciale din dreptul roman am numi exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio institoria şi actio exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răspunderea armatorului etc.

2. Perioada evului mediu. Reglementarea juridică a comerţului în perioada evului mediu este legată de apariţia corporaţiilor (universitas). Universitas erau organizaţii colective formate de comercianţi şi meseriaşi. Comercianţii şi meseriaşii dintr-o ramură intrau într-o corporaţie. Corporaţiile era administrată de un consul asistat de consilieri. Consulii

5

emiteau norme interne bazate pe obiceiuri (cutumă), care serveau la soluţionarea litigiilor apărute între membrii corporaţiei. De astfel, aceste norme interne constituiau soluţiile efectiv aplicate la rezolvarea unor litigii, care ulterior erau aplicate şi în alte cauze asemănătoare. Hotărîrile consulilor au servit un bun temei pentru apariţia dreptului negustorilor (jus mercatorum). Hotărîrile mai importante ale consulilor erau adunate în culegeri numite statute. Sînt cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc. Normele statutelor oraşelor italiene aşa au şi rămas ca dreptul oraşelor-cetăţi. Ideile, obiceiurile, termenii dreptului negustorilor italieni au pătruns şi în alte state, fiind acceptate uneori chiar în dauna propriilor obiceiuri. Din perioada evului mediu s-au păstrat "monumente" ale obiceiurilor negustoreşti, îndeosebi obiceiuri maritime. Printre astfel de monumente sînt culegerea "Consulat de la Mer" utilizată de comercianţi în Marea Mediterană, în secolul XIV, culegerea "Roles d'Oleran" utilizată în Oceanul Atlantic atît de corăbiile comercianţilor francezi, cît şi englezi. In nordul Europei (Marea Baltică) se aplica codificaţia "Regles de Wisby". O culegere întocmită reuşit era aplicată de negustorii din alte ţări, iar ca ei să atragă atenţia la provenienţa acesteia, uneori chiar contrar obiceiurilor naţionale, normelor dreptului feudal şi a dreptului canonic. 3. Perioada modernă. Perioada modernă de dezvoltare a dreptului comercial se caracterizează prin înlocuirea dreptului cutumiar cu dreptul scris.

Ca exemplu în Franţa, unde asupra unificării obiceiurilor existente în acea perioadă a lucrat Colbert, ministru de finanţe al regelui Franţei Ludovig XIV, care a elaborat două ordonanţe comerciale. În 1673 a fost pusă în aplicare Ordonanţa privind comerţul terestru, iar în 1681 a fost adoptată Ordonanţa privind comerţul maritim. Prin aceasta, pentru prima dată s-a efectuat o reglementare unică pe teritoriul Franţei, la care erau supuşi toţi cei care tăceau comerţ. Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comercial

6

francez din 1807, pus în aplicare la 1 ianuarie 1808. In Codul comercial au fost incluse şi unele instituţii din Codul civil francez. Cu adoptarea Codului comercial a şi fost recunoscută dualitatea dreptului privat. Această dualitate a fost recunoscuta ulterior într-un şir de state: România, Germania. Spania, Belgia, Italia etc. În privinţa Italiei, Codul comercial francez a fost aplicat ca lege internă începînd cu anul 1808. În 1882 a fost elaborat şi adoptat Codul comercial italian, completat cu noile realizări din doctrina germană, belgiană, franceză. În Germania Codul comercial a fost adoptat în anul 1861. Acesta a funcţionat pînă în 1900, cînd au fost puse în aplicare Codul civil şi un nou Cod comercial. Codul comercial german, spre deosebire de cel francez, are la bază sistemul subiectiv de determinare a obiectului dreptului comercial. În sistemul subiectiv normele dreptului comercial constituie un drept profesional şi se aplică numai comercianţilor, indiferent de caracterul genurilor de activitate practicate. Pe teritoriul actualei Republici Moldova au existat reglementări juridice ale relaţiilor economice. Pînă la Unirea din 1918 se aplicau actele normative ale Imperiului Rus. După 1 decembrie 1918 Codul comercial român din 1887 a fost extins şi pe teritoriul Basarabiei prin Decret-lege, care a funcţionat pînă în 1944. După cel de-al doilea război mondial în republică, ca şi în toate ţările cu regim comunist, a funcţionat economia planificată. După declararea independenţei, la 27 august 1991 în Republica Moldova au fost adoptate un şir de acte normative, care au menirea să reinstaureze relaţiile economiei de piaţă.

§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului Întrucît dreptul este o categorie socială care, urmînd firul evoluţiei, reflectă nivelul dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi de altă natură a societăţii, transformările ce se produc în viaţa economică şi

7

socială duc la transformări respective ale sistemului de drept. După părerea unor doctrinari dreptul afacerilor reprezintă o instituţie a dreptului civil, tratînd-o numai ca disciplină de studiu. Alţii consideră că dreptul afacerilor şi dreptul comercial (ce s-a delimitat de dreptul civil pentru a răspunde unor cerinţe practice) sînt sinonime absolute, iar folosirea noţiunii de „drept al afacerilor" este o simplă adaptare a terminologiei la un fenomen la modă şi acceptarea unor termeni mai atrăgători. În conformitate cu alte păreri dreptul afacerilor este tratat ca o ramură independentă şi integră de drept. Potrivit opiniilor dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins decît dreptul comercial, cuprinzînd şi aspecte de drept public (intervenţia statului în economie), de drept fiscal, de drept al muncii, de drept civil (protecţia consumatorilor), întrucît problemele care le ridică astăzi gestiunea întreprinderilor sînt tot mai complexe. Fiind analizate aceste opinii se deduc nişte tendinţe comune de abordare şi anume:

a) de elaborare şi adoptare a normelor juridice ce reglementează activitatea întreprinzătorilor; b) normele ce reglementează activitatea întreprinzătorilor sînt compartimentate în sfere de reglementare specifice; c) aceste reglementări asigură dezvoltarea activităţii de între- prinzător, creînd condiţiile juridice necesare pentru iniţierea şi practicarea cu succes a unei afaceri, de a apăra atît drepturile particulare ale între- prinzătorilor, precum şi interesele publice ale statului şi a societăţii în întregime. În esenţă folosirea terminologiei diferită este determinată de condiţiile de dezvoltare şi tradiţiile istorice al unui sau altui stat. La o analiză mai profundă a sistemului de drept al Republicii Moldova se evidenţiază multe puncte de tangenţă cu legislativ a ţărilor post-sovietice. Trecerea acestor ţări, inclusiv a Republicii Moldova, de la o economie centralizată la economia de piaţă a creat condiţii favorabile

8

pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător, ceea ce a dictat şi o reglementare juridică a raporturilor sociale din cadrul acestei activităţi adecvată noilor condiţii. Reformele sociale şi economice iniţiate şi promovate pe parcursul ultimilor ani, în aceste state, dau rezultate, at ît pozitive cît şi negative, diferite. De aceea şi ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea agenţilor economici, în esenţă ce constituie conţinutul dreptului afacerilor, reflectînd specificul dreptului naţional al ţărilor post- sovietice, într-o anumită măsură sînt asemănătoare. Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de drept ce cuprinde ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, modalităţile de constituire, funcţionare şi încetare a activităţii de întreprinzător, raporturi ce apar în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, inclusiv raporturile de intervenţie a organelor administraţiei publice. Datorită caracterului complex a relaţiilor sociale reglementate, dreptul afacerilor este privit ca drept interdisciplinar.

§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor Criteriile definitorii ale împărţirii dreptului pe ramuri sînt obiectul reglementării juridice şi metoda reglementării juridice. Obiectul reglementării juridice reprezintă un grup de raporturi sociale calitativ omogene, dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate, raporturi reglementate de normele juridice. Obiectul dreptului afacerilor este determinat de raporturile juridice reglementate de normele acestei ramuri. Afacerea poate fi definită ca un raport dintre doi oameni care tratează pentru a-şi impune unul altuia interese morale sau materiale. Ea poate să aparţină unui singur întreprinzător care îşi asumă întregul risc sau mai multor persoane asociate care se înţeleg să împartă într-un anumit mod drepturile şi obligaţiile. Dicţionarul limbii române

9

tratează noţiunea de "afacere" ca "o îndeletnicire, o activitate comercială, industrială sau financiară bazată, cel puţin în parte, pe capital privat (1); o acţiune din care rezultă un profit (2) o tranzacţie economică, avînd o finalitate financiară extrem de bine definită - profitul (3)" 2 . O afacere poate fi lansată şi gestionată cu succes de către o persoană care are spirit inovator, perseverenţă, încredere în sine, insistenţă, tendinţă spre risc, responsabilitate - om de afaceri, întreprinzător. Afacere (business), sau sinonimul ei - activitate de întreprinzător, este orice activitate economică, cu excepţia muncii efectuate în baza contractului (acordului) de muncă, desfăşurată în conformitate cu legislaţia de către o persoană, avînd drept scop obţinerea venitului, sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul activităţii, se obţine venit. Prin urmare, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în procesul activităţii economice şi în rezultatul cărora aceştia obţin un venit sistematic constituie obiectul dreptului afacerilor. în majoritatea lor, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în cadrul activităţii economice rezultă din contracte şi sînt reglementate de norme ale dreptului civil, iar participanţii la aceste raporturi se află pe poziţie de egalitate (raporturi pe orizontală). Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de activitate economică. Fiecare domeniu al activităţii economice reprezintă un gen de activitate umană ce se formează şi evoluează în raport de nevoile existente şi de posibilităţile de utilizare eficientă a factorilor de producţie. Astfel, se pot distinge activităţi de producţie, activităţi comerciale, financiare, de asigurări, de investiţii, de transport şi telecomunicaţii, de consultanţă, de intermediere etc. Separarea activităţii agenţilor economici pe domenii distincte, de sine stătătoare, dar interdependente, formează diviziunea muncii. Activitatea de întreprinzător în Republica Moldova poate fi practicată de către persoane fizice cît şi de persoane juridice de drept privat şi de

2 Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 22.

10

drept public. Pentru ca persoanele fizice şi juridice să poată desfăşura activitate de întreprinzător ele trebuie să aibă calitatea de subiect de drept al afacerilor (agent economic), adică trebuie să se organizeze, în confor- mitate cu legislaţia, într-un anumit mod:

a) să se înregistreze în calitate de întreprinzător individual ce va activa în baza patentei de întreprinzător; b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o societate comercială, o cooperativă etc. In funcţie de genul principal de activitate societăţile comerciale pot activa ca întreprinderi industriale, de construcţii, de transport, comer ciale etc., ca instituţii bancare, fonduri de investiţii, companii de asigurări, burse de valori, burse de mărfuri etc. Acţiunile pe care trebuie să le între- prindă persoanele fizice şi cele juridice în vederea organizării şi dobîndirii calităţii de agent economic, precum şi cele legate de încetarea acestei calităţi sînt prevăzute de lege. Raporturile juridice stabilite în legătură cu organizarea activităţii de întreprinzător (raporturi interne) sînt reglementate, cu unele excepţii, de norme juridice ce se conţin în acte normative interne - acte de constituire (contract de constituire, decizie de fondare, declaraţia de constituire, statut), regulamente de activitate, hotărîri ale organelor de conducere competente, contracte individuale de muncă etc. Deci, relaţiile sociale la care participă întreprinzătorii în procesul şi în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător au un caracter destul de complicat şi sînt determinate de complexitatea aspectelor unei afaceri: înregistrarea de stat, formarea capitalului social, creditarea, licenţierea, angajarea personalului, marketingul şi promovarea produselor pe piaţă, impozitarea, importul şi exportul etc. De aceea şi ansamblul nor- melor juridice care reglementează aceste relaţii este destul de vast. Prin metoda reglementării juridice se înţelege totalitatea de procedee de înrîurire a dreptului asupra participanţilor la relaţiile sociale, consfinţite prin lege. De regulă, fiecare ramură le drept presupune

11

existenţa unor metode specifice de reglementare a comportamentului subiecţilor de drept. La determinarea metodei de reglementare juridică a relaţiilor sociale se cere a lua în considerare mai multe componente:

- modul în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor le

drept;

- gradul de determinare a drepturilor stabilite şi al libertăţii de acţiune i subiectelor;

- alegerea faptelor juridice considerate ilegale;

- caracterul situaţiei juridice a părţilor raportului juridic,

repartizarea drepturilor şi obligaţiilor titre subiecţi;

- căile şi metodele de asigurare a drepturilor subiective.

Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor presupune aplicarea mai multor procedee de înrîurire asupra comportamentului participanţilor, specifice activităţii de întreprinzător. Astfel, în unele cazuri legea prevede drept izvor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor întreprinzătorilor contractul încheiat de către întreprinzător, în alte cazuri - actul emis în limitele competenţei de autorităţile publice (de exemplu, dispoziţia executorie a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei), în al treilea rînd drepturile şi obligaţiile reies direct din conţinutul legii (obligativitatea înregistrării de stat). Prin urmare, normele dreptului afacerilor pot fi norme dispozitive (nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune), pot avea caracter de

recomandare, pot avea un caracter imperativ. Subiectele raporturilor juridice de drept al afacerilor se pot afla pe poziţii de egalitate (raporturi pe orizontală) între întreprinzători, între- prinzător şi furnizori sau consumatori ori pe poziţie de subordonare (raporturi pe verticală) între întreprinzători şi stat, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale. Pentru apărarea drepturilor şi intereselor agenţilor economici legislaţia prevede diferite metode şi mecanisme de realizare. Pentru neexecutarea

12

obligaţiunilor antreprenorii, persoanele cu funcţii de răspundere, autorităţile administraţiei publice sînt sancţionate, după caz, penal, administrativ, material, disciplinar. Prin urmare, în dreptul afacerilor sînt aplicabile mai multe metode (regimuri juridice) de reglementare juridică:

metoda dispoziţiilor (prescripţiilor) obligatorii; metoda voinţei autonome a părţilor (metoda acordului liber); metoda recomandărilor etc.

§4. Principiile dreptului afacerilor Dicţionarul limbii române tratează cuvîntul principiu ca lege, regulă, element de bază al unei ştiinţe, al conduitei unui individ 3 . Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de drept, cît şi o modalitate de coordonare a normelor juridice, în cadrul sistemului, în jurul unei idei călăuzitoare. Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului, care sînt caracteristice şi ramurii dreptului afacerilor - principii generale, principii interramurale şi principii ramurale. Principii generale. Printre principiile generale ale dreptului, care sînt aplicabile şi dreptului afacerilor, pot fi menţionate:

- principiul egalităţii în faţa legii, în conformitate cu care întreprinzător poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid; persoanele juridice străine sînt asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele juridice ale Republicii Moldova; persoanele juridice de drept privat şi persoanele juridice de drept public ce desfăşoară activitate de întreprinzător, în raporturile juridice de drept al afacerilor, sînt situate pe poziţie de egalitate etc.; - principiul responsabilităţii, în conformitate cu care întreprinzător individual sau fondator al unei persoane juridice poate fi doar persoana fizică care are capacitatea deplină de exerciţiu şi poate răspunde pentru faptele sale, precum şi persoana juridică care este înregistrată în confor- mitate cu legislaţia, adică are un patrimoniu propriu cu care poate

3 Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 265

13

răspunde pentru obligaţiile asumate. Responsabilitatea apare ca un raport conştient al persoanei fizice şi juridice faţă de valorile şi normele sociale, determinînd un anumit comportament al acestora faţă de alţi agenţi economici, faţă de

consumatori, faţă de societate etc. Responsabilitatea este strîns legată de libertate. Persoana este liberă să aleagă - să respecte norma socială ce-i reglementează conduita sau nu. Pentru nerespectarea acestei norme persoana poartă răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare;

- principiul legalităţii. Traducerea acestui principiu în viaţă constituie

fundamentul existenţei statului de drept. Prin legalitate se înţelege res - pectarea strictă a normelor de drept atît de către cei care le adoptă, precum şi de cei care le pun în executare, cît şi de toţi membrii societăţii. Prin urmare activitatea de întreprinzător trebuie exercitată în strictă conformitate cu cerinţele legislaţiei, ceea ce presupune respectarea strictă a prevederilor normelor juridice de către agenţii economici, de către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale împuternicite cu reglementarea şi/sau supravegherea activităţii agenţilor economici, de către consumatori etc. Principiile interramurale caracterizează nu una, ci mai multe ramuri de drept. Printre aceste principii pot fi numite:

- principiul libertăţii de a contracta, care prevede că, părţile contrac-

tante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege. Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este prevăzută de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol. Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege, precum şi contracte care conţin elemente ale diferitor contracte prevăzute de lege (contracte complexe). Acest principiu este o premisă necesară a

14

economiei de piaţă şi a dezvoltării concurenţei. - principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a egalităţii lor juridice şi protecţiei egale. în conformitate cu principiul dat, în Repu - blica Moldova legislaţia nu poate să prevadă careva privilegii sau îngrădiri pentru unele sau altele forme de proprietate a subiectelor antrenate în activitatea de întreprinzător cu atragerea bunurilor aflate în proprietatea statală, municipală sau personală, deoarece "statul ocroteşte proprietatea publică şi privată şi garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de proprietar", dar numai în concordanţă

cu legea. Cetăţenilor, organizaţiilor şi altor proprietari li se asigură condiţii egale de dezvoltare a diverselor tipuri de proprietate şi apărarea lor. Nimeni nu are dreptul să retragă în mod forţat bunurile proprietarului, decît în cazurile prevăzute de lege, precum şi să ceară proprietarului să-şi asocieze bunurile cu bunurile altui proprietar. Printre alte principii interramurale aplicabile dreptului afacerilor mai pot fi menţionate: principiul protecţiei secretului comercial al agentului economic; consensualismului privitor la forma actului juridic; principiul imixtiunii în viaţa privată a persoanelor fizice etc. Principii ramurale. Fiecare ramură de drept, luînd drept bază principiile generale şi interramurale, îşi formează principiile sale specifice. Printre principiile specifice dreptului afacerilor putem enumera:

- principiul libertăţii activităţii de întreprinzător, principiu ce şi-a găsit exprimarea în prevederea constituţională: "Statul trebuie să asigure liber- tatea comerţului şi activităţii de întreprinzător" 4 . Principiul dat este dez- voltat în Codul civil, precum şi în alte acte legislative. El înseamnă dreptul întreprinzătorului de a lansa şi a desfăşura o afacere în orice sferă

a activităţii de întreprinzător, în orice formă organizatorico-juridică

prevăzută de lege, cu folosirea patrimoniului propriu şi cu atragerea bunurilor şi drepturilor patrimoniale de la alte persoane, să-şi aleagă

4 Constituţia R.M., art. 126, alin.l, lit. b

15

independent genurile de activitate, să dispună liber de beneficiul obţinut de pe urma activităţii, după achitarea impozitelor şi a altor plăţi obligatorii etc. - principiul reglementării activităţii de întreprinzător din partea statului. În orişice stat activitatea economică este reglementată de către stat. Diferite, însă, sînt formele şi metodele unei asemenea reglementări, care sînt determinate de situaţia politică, nivelul dezvoltării sociale şi economice, tradiţiile istorice, specificul naţional, precum şi de alţi factori. Statul asigură, în mod democratic, cadrul juridico-legislativ şi instituţional pentru desfăşurarea activităţii agenţilor economici în condiţiile de exercitare a liberei iniţiative, determinînd în acest mod formele organizatorico-juridice ale activităţii de întreprinzător, patrimoniul care poate fi folosit, stabilind drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile agenţilor economici etc. în anumite împrejurări, ia măsuri pentru a susţine activitatea agenţilor economici în unele domenii (viticultură, construcţii, industria constructoare de maşini pentru agricultură etc.) sau în anumite zone, alocă subvenţii, finanţează investiţii etc. Statul depune eforturi în vederea obţinerii şi asigurării echilibrului dintre interesele personale ale antreprenorilor şi intereselor publice a statului şi societăţii. În acest scop în faţa agenţilor economici sînt puse anumite obligaţii: de a plăti impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a proteja mediul înconjurător, de a proteja interesele consumatorilor, etc. - principiul concurenţei loiale. Respectarea principiului dat este o condiţie necesară pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi exercitarea activităţii de întreprinzător.

§ 5. Izvoarele dreptului afacerilor Dreptul afacerilor constituie un ansamblu de norme ce reglementează raporturile juridice din sfera activităţii de întreprinzător. Aceste norme trebuiesc aduse la cunoştinţa întregii societăţi şi, în primul

16

nd, la cunoştinţa celor, al căror comportament îl prescriu. Forma pe care o iau normele juridice sau modalitatea prin care aceste norme devin cunoscute poartă denumirea de izvor de drept. Noţiunea de izvor al dreptului în doctrină este utilizată în mai multe sensuri: izvor material şi izvor formal; izvor direct şi izvor indirect; izvor scris şi izvor nescris; izvor intern şi izvor extern etc. În diferite etape de dezvoltare istorică, în diferite state, în dependenţă de sistemul de drept propriu statului dat, de legătura lui cu alte valori normative, de complexitatea relaţiilor sociale reglementate, prioritatea a fost dată unuia sau altui izvor de drept. Legislaţia naţională consideră drept izvoare de drept actele normative. Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de autorităţile publice (Parlament, Preşedinte, Guvern, organele autorităţilor publice locale), izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare la nevoie este asigurată prin forţa coercitivă a statului. Aşa cum izvoarele dreptului afacerilor cuprind norme juridice ce reglementează raporturile la care participă agenţii economici, în cele ce urmează ne vom opri succint asupra unor categorii de astfel de acte normative. 1. Constituţia R.M. (29.07.1994) se situează în „vîrful piramideituturor actelor normative ce reglementează relaţiile economiei republicii. Constituţia are forţă juridică superioară celorlalte legi, consimţind perspectiva politicii interne şi externe a statului, organizarea de mat, statutul juridic al omului şi cetăţeanului, precum şi structurile economico şi formele proprietăţii. Astfel, Constituţia Republicii Moldova, stabileşte că factorii de bază ai economiei Moldovei reprezintă economia de piaţa, libera iniţiativă şi concurenţa loială: Economia Republicii Moldova este o economie de piaţă de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi publică, antrenate în concurenţă liberă. Statul trebuie să asigure reglementarea juridică a activităţii economice; libertatea comerţului şi a

17

activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie; inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine. 2. Legile ocupă un loc central în structura ierarhică a izvoarelor de drept al afacerilor. Parlamentul Republicii Moldova este singurul deţinător al puterii de a reglementa prin lege relaţiile sociale. În exercitarea acestei puteri Parlamentul emite legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Printre legile ce reglementează activitatea de întreprinzător, locul primordial îi revine Legii nr.1107-XV din 06.06.2002 Codul civil, ce reglementează un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial şi personal nepatrimonial ce corespund situaţiei economice actuale. Normele Codului civil reglementează formele de organizare juridică a activităţii de întreprinzător, libertatea agenţilor economici de a contracta şi modul de încheiere a contractelor etc., recunoscînd egalitatea participanţilor persoane fizice şi juridice la raporturile de drept al afacerilor. Principiile generale ale activităţii de întreprinzător, formele juridice de organizare a întreprinderilor şi caracteristica lor succintă - modul de înfiinţare, conţinutul actelor constitutive, procedura înregistrării şi licenţierii, precum şi modalitatea de încetare a activităţii întreprinderii sînt stabilite de către Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (03.01.1992), etc. 3. Hotărîrile Parlamentului. De regulă, sînt acte de aplicarea normelor juridice şi, prin urmare nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ. Insă, se mai întîlnesc hotărîri ce conţin anumite norme juridice, de cele mai multe ori fiind emise în scopul executării legilor. Printre Hotărîrile Parlamentului, ce vizează domeniul antreprenoriatului pot fi indicate: Hotărîrea pentru aprobarea Regulamentului privind modul de Utilizare a mijloacelor fondului pentru susţinerea agriculturii; Hotărîrea privind rezultatele controlului asupra activităţii Departamentului Tehnologii Informaţionale etc. 4. Decretele Preşedintelui Republicii în vederea exercitării

18

atribuţiilor, Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. La categoria actelor normative nu se atribuie toate decretele prezidenţiale, ci doar acelea care conţin norme juridice. Drept exemplu, în acest sens, poate servi Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind edificarea societăţii informaţionale în Republica Moldova potrivit cu care edificarea societăţii informaţionale în ţara noastră a fost declarată drept una din priorităţile naţionale. 5. Hotărîrile de Guvern pot fi atît cu caracter aplicativ, cît şi normativ. E necesar de menţionat că, hotărîrile Guvernului se adoptă pentru organizarea executării legilor. Ca exemplu pot fi analizate Hotărîrile Guvernului: Cu privire la reglementarea monopolurilor, Cu privire la aprobarea Strategiei Investiţionale a Republicii Moldova, cu

privire la adoptarea Concepţiei administrării corporative a întreprinderilor din economia naţională. 6. Alte acte normative, din categoria cărora pot fi evidenţiate:

a) acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei

publice centrale de specialitate (ministere, departamente, agenţii de stat), în conformitate cu competenţa lor. Prin intermediul acestor acte normative statul stabileşte obligaţii agenţilor economici şi exercită controlul asupra activităţii economice. Printre ele o importanţă mai mare o au actele emise de organele ce activează nemijlocit în sfera economică -

Ministerul Economiei, Ministerul Finanţelor, Banca Naţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Camera Înregistrării de Stat, Camera de Licenţiere, etc. În unele sfere ale activităţii de întreprinzător, ca de exemplu în sfera evidenţei contabile şi statistice, a impunerii fiscale etc., anume aceste acte normative asigură reglementarea detaliată a raporturilor juridice;

b) acte normative emise de autorităţile administraţiei publice locale

în vederea exercitării atribuţiilor ce-i revin. Organele de administrare locală reglementează prin acte normative activitatea întreprinderilor din

19

teritoriul administrat. În particular, întreprinderile municipale se formează şi se dotează de către autorităţile administraţiei publice locale în conformitate cu legislaţia cu privire la întreprinderile municipale, cu privire la administraţia publică locală şi cu statutele-model ale acestor întreprinderi; c) acte normative cu caracter intern adoptate de însăşi agenţii eco- nomici în scopul reglementării propriei activităţi au un rol deosebit de însemnat în dreptul afacerilor. Printre aceste acte pot fi numite, în primul rînd, actele constitutive ale întreprinderilor, precum şi diferite regulamente. Ele pot să se refere atît la activitatea întreprinderii în ansamblu (statutul întreprinderii, contractul de societate), cît şi la activitatea anumitor subdiviziuni ale întreprinderii (regulamentul filialei, reprezentanţei). În al doilea rînd, pot fi numite contractele, prin intermediul cărora se stabileşte regimul juridic al participanţilor la activitatea de întreprinzător.

7. Uzanţele (cutuma) reprezintă norme de conduită care, deşi

neconsfinţite de legislaţie, sînt general recunoscute şi aplicate pe

parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al

raporturilor civile. Ele se aplică numai dacă nu contravin legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

8. Practica judiciară şi doctrina juridică, de asemenea, nu sînt

recunoscute ca izvoare de drept, însă, Curtea Supremă de Justiţie face periodic analiza practicii judiciare pe anumite categorii de dosare, adoptînd hotărîri cu anumite recomandări. 9. Normele dreptului internaţional joacă un rol deosebit în realizarea unei coerenţe mai mari în elaborarea politicilor economice globale. Spaţiul economic al planetei se prezintă astăzi sub forma economiilor naţionale. Deşi sînt entităţi distincte, istoriceşte constituite, prin legăturile economice tot mai strînse pe care le angajează între ele, economiile naţionale contemporane se găsesc în numeroase interdependenţe şi condiţionări reciproce, devin părţi ale economiei mondiale. În cadrul

20

economiei mondiale, între economiile naţionale derulează importante fluxuri economice de bunuri materiale şi servicii, de capitaluri, de forţă de muncă etc.

21

CAPITOLUL 2. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Definirea activităţii de întreprinzător

Noţiune. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc

legal de acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi spirituale.

Această activitate apare o dată cu formarea relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia

produselor destinate schimbului de mărfuri 5 .

Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice activitatea

aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau juridice, iar în sens

restrîns, se înţelege activitatea de vînzare-cumpărare cu amănuntul a mărfurilor,

de fabricare şi comercializare a produselor alimentare, de organizare a

consumului lor, de prestare a serviciilor suplimentare la cumpărarea mărfurilor

etc. Se menţionează şi faptul că activitatea de întreprinzător poate fi privită ca o

activitate profesională.

Este important să cunoaştem că atît în vorbirea curentă, cît şi în lege se

întîlnesc un şir de expresii ce denumesc activitatea de întreprinzător, ele avînd

acelaşi înţeles: „activitate de antreprenoriat”, „activitate comercială”, „activitate

economică”, „afacere”, „business”. În ce ne priveşte, vom utiliza expresia

activitate de întreprinzător, ea fiind în corespundere cu legislaţia în vigoare, dar

şi cuvîntul afacere, luînd în considerare că disciplina noastră se numeşte Dreptul

afacerilor 6 .

În legislaţie, noţiunea activităţii de întreprinzător este prevăzută în Legea

cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, care menţionează că

antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei, executare a

lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile

acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul

propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă

5 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004,

p.43.

6 Prezintă interes faptul că la Facultatea de Drept a USM există catedra Drept al Antreprenoriatului. La această catedră se atribuie toate disciplinele ce ţin de activitatea de întreprinzător (antreprenoriat): dreptul afacerilor, dreptul antreprenoriatului, dreptul economic, dreptul fiscal, dreptul societăţilor comerciale, dreptul transporturilor, dreptul turismului etc.

22

permanentă de venituri. Munca efectuată conform contractului (acordului) de muncă încheiat nu este considerată antreprenoriat” (art.1) 7 . Legislaţia fiscală defineşte puţin altfel noţiunea respectivă, evident, urmărind scopuri exclusiv de fiscalitate, activitatea de întreprinzător fiind considerată orice activitate conform legislaţiei, cu excepţia muncii efectuate în baza contractului (acordului) de muncă, desfăşurată de către o persoană, avînd drept scop obţinerea venitului sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul activităţii, se obţine venit (art.5 pct.16 Cod fiscal).

§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător Din definiţia sus-menţionat se desprind o serie de elemente specifice activităţii de întreprinzător, şi anume: a) este o activitate independentă; b) din proprie iniţiativă; c) se desfăşoară sub denumire proprie; d) pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară; e) prin intermediul ei se asigură o sursă permanentă de venituri. a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate independentă. Ea acordă întreprinzătorului libertate, el activează din voinţa liberă şi în interesul său propriu. Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător, noţiunea trebuie înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite limite, ea nu este una totală. Întreprinzătorul nu poate face orice doreşti, fiindcă în economia de piaţă libertatea absolută a producătorului nu există. Prin lege se impun anumite cerinţe: să ţină cont de concurenţa pe piaţă, să fie înregistrat, să deţină licenţă pentru genul de activitate pe care îl desfăşoară, să dispună de autorizaţii, certificate, să plătească taxe şi impozite statului etc. Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni nu-i poate dicta întreprinzătorului cît să producă, cum să o facă şi unde să-şi comercializeze mărfurile. El va şti cît să producă reieşind din cererea şi oferta existentă pe piaţă la produsele şi serviciile date.

7 În continuare, vom folosi expresia „activitate de întreprinzător” în loc de „activitate de antreprenoriat”. Aceasta, deoarece în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992 se foloseşte cuvântul „antreprenoriat”, pe când în celelalte legi, cuvântul „întreprinzător”. Ultima denumire o considerăm a fi mai reuşită.

23

b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie iniţiativă. Nimeni nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător 8 . Proprietarul singur decide să-şi fondeze o întreprindere, îşi alege de sine stătător genul de activitate, forma juridică de organizare şi denumirea. La fel, proprietarul hotărăşte ce investiţii să facă, unde să-şi comercializeze producţia, cu cine să încheie contracte, la ce preţ etc.

c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, mai trebuie să se înregistreze sub

una din formele de organizare juridică prevăzută de lege. În caz contrar, afacerea începută de el va fi considerată ilegală. Din momentul înregistrării, se consideră

că activitatea de întreprinzător se desfăşoară sub denumire proprie. Cu alte cuvinte, la data înregistrării apare un nou subiect de drept, care sub denumire proprie participă la relaţiile de comerţ. De exemplu, Întreprinzătorul Individual „Ion Vasilaşcu”, Societatea cu Răspundere Limitată „Florile Primăverii”, Întreprinderea de Stat „Poşta Moldovei” etc. Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este obligat, la cererea acestui, să înceteze folosirea denumirii şi să îi repare prejudiciul. În cazul modificării denumirii, agentul economic este obligat să publice un aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” despre modificarea denumirii şi să

opereze modificările necesare în Registrul înregistrării de stat 9 , ţinut de Camera Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.

d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară” se

explică în felul următor: oricine începe un business al său, pune în circulaţie

anumite valori patrimoniale şi depune eforturi pentru a majora costul lor. Dacă calculele întreprinderii sunt greşite, întreprinderea riscă nu numai să nu cîştige nimic, dar să piardă chiar şi bunurile pe care le-a pus în circulaţie 10 .

e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o sursă

permanentă de venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de întreprinzător trebuie să fie permanentă şi aducătoare de profit. Scopul celui care desfăşoară un business este de acumula cîştiguri stabile, pentru a-şi acoperi cheltuielile, a plăti salariile

8 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004,

p.51.

9 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004, p.60. 10 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.39.

24

lucrătorilor, a achita taxele şi impozitele faţă de stat, şi în sfîrşit, de a avea un profit. De aceea, se consideră că activitatea ocazională (întîmplătoare) nu-i va aduce întreprinzătorului cîştiguri suficiente. Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase cît mai mari, astfel încît motivul care determină pe cineva să-şi înceapă o afacere constă în ştigul personal ce va rezulta din această activitate. Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod regulat sau sistematic. De exemplu, un angajat pleacă peste hotare cu probleme de serviciu şi, la rugămintea unui prieten, cumpără din străinătate un automobil (calculator, costum). Chiar dacă prietenul îi plăteşte pentru serviciul prestat, acesta nu poate fi calificat drept activitate de întreprinzător. Dacă persoana pleacă de mai multe ori în străinătate şi aduce de acolo mărfuri pentru prieteni ori pentru a le vinde unor terţi, obţinînd din această activitate profit, înseamnă că ea practică activitate de întreprinzător 11 .

§3. Genurile activităţii de întreprinzător De regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin: fabricarea producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, comercializarea mărfurilor şi a produselor. Mai sunt şi alte genuri de activitate reglementate de legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, de asigurare, operaţiunile cu valorile mobiliare etc. În aşa mod, oricine alege să desfăşoare un business al său, are mai multe posibilităţi de a alege, şi anume:

- producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de uz casnic, produse alimentare, mobilă, conserve, covoare, tractoare, biciclete, unelte de muncă etc. A produce înseamnă a transforma materialele şi materia primă în produse noi, cu o valoare mai mare. - să execute lucrări - de exemplu, lucrări de construcţie în diferite domenii (blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de extragere a resurselor naturale, de prelucrare a pămîntului, de obţinere a produselor agricole, de creştere a animalelor. Cel mai frecvent, executarea de lucrări se face în baza contractului

11 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004,

p.54.

25

de antrepriză. Prin contractul de antrepriză o parte se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi, iar ultima se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit (art.946 Codul civil). - să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de spălare a maşinilor; servicii de reparaţie; servicii de deservire socială; servicii turistice; servicii hoteliere, de transport, de asigurare, de audit, de consultanţă juridică etc. Prestarea serviciilor de orice gen se face în baza unui contract, numit contractul de prestări servicii. Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură. Deşi în prezent se întîlnesc o multitudine de servicii, nu toate se consideră a fi activitate de întreprinzător. Se consideră activitate de întreprinzător doar acele servicii care se practică cu scopul de a obţine profit. - să comercializeze (să vîndă) mărfuri şi produse. Tot spectrul de produse şi servicii sunt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct sau nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie) 12 . Între producător şi consumator există, de regulă, unul sau mai mulţi intermediari, altfel spus comercianţi, care cumpără de la producător mărfuri pentru a le revinde, fie consumatorilor, fie altor comercianţi. Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la crearea şi utilizarea inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor ştiinţifice, operelor literare, de artă şi alte obiecte ale proprietăţii intelectuale 13 . Acest gen de activitate are la bază creaţia artistică şi cea intelectuală a autorului, fiind reglementat de un act normativ special - Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139/2010 14 . Potrivit legii, din această categorie fac parte lucrările ştiinţifice, literare, muzicale, de traducere; lucrări de sculptură, pictură, arhitectură, grafică, fotografică; filmele de cinema şi televizate; emisiunile de radio şi televiziune etc.

12 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices” S.R.L., 2007, p.22.

13 Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic”. Chişinău: „Business-Elita”, 2006, p.86.

14 Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.191-193/630 din 01.10.2010.

26

§4. Subiectele activităţii de întreprinzător Enumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de întreprinzător în Republica Moldova. În calitate de subiect al activităţii de întreprinzător poate activa persoana fizică şi persoana juridică, care efectuează orice gen de activitate aducătoare de profit neinterzis de lege. Vorbind de „subiectele activităţii de întreprinzător”, avem în vedere „întreprinzătorii”. Ambele noţiuni au acelaşi înţeles, fiind sinonime 15 . Aşadar, calitatea de întreprinzători o au persoanele fizice şi persoanele juridice. Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin următoarele forme de organizare juridică:

a) în baza patentei de întreprinzător, eliberată de inspectoratul fiscal sau,

după caz, de primăria din localitatea în raza căreia se doreşte desfăşurarea

activităţii;

b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche figurează

noţiunea de „întreprindere individuală”). Întreprinzător individual este persoana fizică, înregistrată în modul stabilit de lege, care desfăşoară activitate de întreprinzător fără a constitui o persoană juridică 16 . Înregistrarea întreprinzătorului individual se face la oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat; c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv desfăşurării activităţii de întreprinzător în domeniul agriculturii. Se înregistrează într-un registrul special, la primăria din localitatea în care gospodăria ţărănească

îşi va desfăşura activitatea. Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător se mai numesc persoane juridice cu scop lucrativ (sau cu scop comercial), deoarece obiectivul lor principal constă în acumularea cît mai multor venituri (cîştiguri,

15 În legislaţie poate fi întâlnită şi o a treia noţiune, cea de agent economic. Potrivit Codului fiscal al Republicii Moldova, agent economic este orice persoană ce desfăşoară activitate de întreprinzător (art.5 pct.13).

16 Întreprinzătorul individual se distinge prin următoarele trăsături: - este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu; - desfăşoară independent, permanent şi în nume propriu o activitate aducătoare de profit; - activitatea este practicată sub riscul său; - persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele activităţii sale (Cojocaru Olga. Problematica definirii noţiunii de întreprinzător individual, în „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică. Chişinău: CEP USM, 2008, p.267). La acestea, mai adăugăm că întreprinzătorul individual: a) trebuie să fie înregistrat conform legii; b) în procesul de lucru poate angaja muncitori, în baza contractului individual de muncă; c) este obligat să ducă evidenţa contabilă, să deţină aparat de casă şi control cu memorie fiscală (şi să elibereze bon de casă, bineînţeles).

27

profituri). Atît în vorbirea curentă, cît şi în legislaţie adeseori ele sunt numite întreprinderi, acesta fiind un termen mai vechi, moştenit din perioada sovietică. În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea statul şi organele administraţiei publice locale. De exemplu, dacă statul doreşte să cumpere grîu pentru fondul de rezervă, atunci va organiza o licitaţie, cumpărînd grîu de la agricultori la preţul de piaţă. În această relaţie, statul apare ca un simplu întreprinzător, fiind pe picior de egalitate juridică cu vînzătorul producţiei agricole. Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru unele categorii aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori este greu de explicat din ce considerent o anumită activitate a fost atribuită ca fiind comercială (de întreprinzător), iar alta - nu. Există cazuri în care aceeaşi activitate uneori poate fi considerată comercială, alteori necomercială. Exemplu în acest sens poate servi învăţămîntul. Activitatea de organizare a învăţămîntului practicată de o persoană juridică se consideră necomercială, sau nonprofit 17 , deşi cei care beneficiază de serviciile unei astfel de persoane juridice instituţie de învăţămînt plătesc pentru aceste servicii sume importante 18 . O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul liber, dau lecţii în particular, contra plată. Această activitate a profesorilor este considerată o activitate de întreprinzător, de aceea, pentru a o practica în mod legal, ei trebuie să dobîndească patentă de întreprinzător ori să-şi înregistreze o persoană juridică. Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile obşteşti. Asociaţii obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de apărare şi de promovare a drepturilor omului, asociaţiile de femei, de veterani, de invalizi, de tineret şi de copii, societăţile ştiinţifice, tehnice, ecologiste, cultural-educative, sportive, uniunile de creaţie, comunităţile naţional-culturale, alte asociaţii ale persoanelor fizice şi/sau juridice legal constituite 19 .

17 Legea învăţământului nr.547/1995, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.62-63 din 09.11.1995, art.36

alin.(3).

18 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.48.

19 Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.153-156 din 02.10.2007, art.1 alin.(2).

28

Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor obşteşti să desfăşoare activitatea de întreprinzător. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996 stabileşte că asociaţia obştească este în drept să desfăşoare activitate economică ce rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, dar numai pentru realizarea scopurilor şi sarcinilor statutare. Pentru a practica o activitate economică ce nu rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, asociaţia obştească poate fonda societăţi comerciale şi cooperative. Asociaţia obştească poate avea în proprietate întreprinderi, organizaţii, instituţii (inclusiv edituri), localuri pentru acţiuni de binefacere etc. În aşa mod, vedem că asociaţiile obşteşti deşi nu urmăresc în sine scopul de a obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi pe parcurs sunt în drept să fondeze societăţi comerciale şi cooperative. Scopul acestora din urmă este legat în mod direct de obţinerea cîştigului. Cu toate acestea, veniturile realizate de asociaţia obştească din activitatea economică nu pot fi distribuite între membrii acestei asociaţii şi se folosesc în exclusivitate pentru realizarea scopurilor pentru care a fost creată asociaţia - scopuri filantropice, religioase, educative, sportive, culturale ş.a. Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza contractului individual de muncă nu este considerată activitate de întreprinzător. Între acest salariat şi întreprinderea la care lucrează se stabilesc raporturi de muncă şi sunt reglementate de Codul muncii al Republicii Moldova. Întreprinderea este obligată să încheie cu salariatul contract de muncă, să-i achite salariu nu mai mic decît tariful prevăzut de lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă de asigurare medicală, cont special la fondul de pensionare etc. Clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii. Aşa cum s-a menţionat, toate persoanele juridice care au ca scop obţinerea veniturilor poartă denumirea de întreprinderi. Reieşind din mărimea acestora şi veniturile anuale pe care le au, întreprinderile din republică se clasifică în întreprinderi micro, mici şi mijlocii. Clasificarea dată o găsim în Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii nr.206/2006. Dintre ele, cea mai sporită atenţie din partea statului o au întreprinderile

29

mici şi mijlocii, ele fiind cele mai active şi cele mai numeroase în sectorul de business al Republicii Moldova. În prezent, acestea beneficiază de numeroase facilităţi şi scutiri la plata taxelor şi impozitelor din activitatea comercială pe care o au, pentru a se putea consolida şi a aduce mai tîrziu venituri economiei naţionale. Aşadar, sectorul întreprinderilor micro, mici şi mijlocii se constituie din totalitatea întreprinderilor care corespund unor cerinţe stabilite de lege. Este întreprindere micro agentul economic ce corespunde următoarelor criterii:

număr mediu anual de salariaţi de cel mult 9 persoane, iar sumă anuală a veniturilor din vînzări pînă la 3 milioane de lei. Întreprindere mică este agentul economic care dispune de un număr anual de salariaţi de cel mult 49 de persoane şi suma anuală a veniturilor din vînzări este de cel mult 25 milioane de lei. În sfîrşit, este numită întreprindere mijlocie (medie) agentul economic care are un număr anual de salariaţi pînă la 249 de persoane, iar sumă anuală a veniturilor din vînzări pînă la 50 milioane de lei.

Categoria

Număr de

Volumul anual al vînzărilor (mln. lei)

Valoarea de bilanţ a activelor (mln. lei)

persoane

Microîntreprinderi

nă la 9

nă la 3

nă la 3

Întreprinderi mici

nă la 49

nă la 25

nă la 25

Întreprinderi

nă la 249

nă la 50

nă la 50

mijlocii

Tabelul 1. Criterii în funcţie de care se face clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii

Orice persoană fizică sau juridică poate opta pentru una din formele de întreprinderi menţionate. Avantajul acestora se explică prin facilităţile şi scutirile de care beneficiază la achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii faţă de stat. De asemenea, au dreptul de a participa la programe de susţinere a întreprinderilor micro, mici şi mijlocii, dreptul de acces la sistemul simplificat al evidenţei contabile, suporturi financiare din partea administraţiei publice locale etc.

Nu se încadrează în categoria întreprinderilor micro, mici şi mijlocii următorii agenţi economici: a) care ocupă o poziţie dominantă pe piaţă; b) care au fondatori ce nu fac parte din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi aceşti

30

fondatori deţin o pondere mai mare de 35% din fondul statutar; c) companiile fiduciare şi companiile de asigurare; d) fondurile de investiţii; e) agenţii economici care importă mărfuri cu accize; f) băncile, organizaţiile micro- financiare, asociaţiile de creditare şi economii, alte întreprinderi financiare; g) casele de schimb valutar şi lombardurile; h) întreprinderile care activează în ramura jocurilor de noroc.

§5. Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător Una din posibilităţile de a practica activitatea de întreprinzător fără fondarea unei întreprinderi este patenta de întreprinzător 20 . Patenta de întreprinzător este un document, ce atestă dreptul de a desfăşura genul activităţii de întreprinzător indicat în el, în decursul unei anumite perioade de timp. Titular al patentei poate fi numai persoana fizică. Patenta se eliberează de către inspectoratul fiscal din localitatea în care se doreşte desfăşurarea activităţii, iar în unele situaţii, patenta poate fi eliberată şi de primăria din acea localitate. În acest caz, evidenţa blanchetelor patentei de întreprinzător şi repartizarea lor primăriilor se efectuează de către inspectoratul fiscal 21 . Durata patentei de întreprinzător este de la cel puţin 1 lună, iar ulterior, termenul ei de valabilitate poate fi prelungit. Este important să cunoaştem că titularul patentei nu poate transmite patenta unei alte persoane, patenta fiind un document strict personal. Mai mult ca atît, titularul patentei nu are dreptul să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător specificate în patentă. Activităţile care pot fi desfăşurate în baza patentei de întreprinzător sunt numeroase, ele fiind stabilite în anexa la Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93/1998 22 , şi anume:

- comerţul cu amănuntul la tarabe, tejghele, tonete şi din autovehicule în pieţe şi/sau în locuri autorizate de autoritatea administraţiei publice locale;

20 Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic”. Chişinău: „Business-Elita”, 2006, p.103.

21 Patenta poate fi eliberată de primărie, în cazul dacă în localitatea respectivă nu este amplasat inspectoratul (oficiul) fiscal. Patenta eliberată de primărie este valabilă numai pe teritoriul administrat de aceasta.

22 Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-73/485 din 06.08.1998.

31

comerţul cu amănuntul în chioşcuri şi în alte încăperi cu suprafeţe mici; comercializarea cu amănuntul a apei îmbuteliate;

- comerţul cu produse alimentare şi mărfuri uşor alterabile autohtone;

- întocmirea dărilor de seamă contabile;

- transportul călătorilor cu automobilele-taxi, cu un număr de locuri de

nă la 7; servicii de spălătorie; servicii de păstrare a bagajelor;

- masaj, servicii de îngrijire a bolnavilor şi alte servicii medicale;

- servicii veterinare, zootehnice;

- servicii de frizerie şi servicii cosmetice;

- croitul, cusutul, tricotarea, reparaţia îmbrăcămintei şi comercializarea

acestora; confecţionarea şi reparaţia încălţămintei;

- predarea limbilor străine (instruire individuală sau în grupe cu un număr

de pînă la 20 persoane); servicii de dactilografiere, inclusiv cu folosirea

computerului;

- vulcanizarea camerelor şi anvelopelor în ateliere;

- repararea locuinţelor; construirea caselor de locuit şi a garajelor în localităţile rurale;

- reparaţia tehnicii de uz casnic, instrumentelor şi mecanismelor,

ceasurilor; reparaţia aparatelor tele, audio, video de uz casnic;

- servicii hoteliere (în hoteluri cu un număr de locuri de pînă la 7);

- creşterea florilor şi comercializarea lor; deservirea muzicală a

ceremoniilor. În prezent, un număr tot mai mare de persoane fizice lucrează în bază de patentă, fie la piaţă sau în alte locuri autorizate. Cel mai frecvent, patenta o întîlnim la persoanele care şi-au deschis o mică afacere de frizerie şi machiaj, prestarea serviciilor de xerox şi imprimare, reparaţia încălţămintei, vînzarea cărţilor în stradă ş.a. Din nefericire, există şi persoane care activează ilegal, fără a deţine patentă de întreprinzător, cum ar fi de exemplu, cei care oferă apartamente în chirie, care efectuează reparaţii în case de locuit, vînzătorii ambulanţi în pieţe şi pe străzi etc. Desfăşurarea activităţii de întreprinzător în baza patentei nu presupune

32

înregistrarea de stat şi nici primirea licenţei. La fel, asupra titularului de patentă nu se extind cerinţele privind dările de seamă financiare şi statistice, ţinerea evidenţei contabile şi financiare, efectuarea operaţiilor de casă şi decontărilor, şi nici prevederile din Codul fiscal. Altfel spus, titularul de patentă este liber în acţiunile sale. El este singurul întreprinzător pentru care legea nu cere eliberarea bonului de casă.

§6. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale Activităţile monopol de stat sunt desfăşurate exclusiv de organele statului

sau de persoane juridice constituite de stat. Prin monopolul statului se înţelege situaţia în care un număr limitat de agenţi economici sunt investiţi de către organele administraţiei publice cu drepturi exclusive pentru desfăşurarea într-o anumită sferă a activităţilor economice: de producere, transportare, comercializare şi procurare a mărfurilor şi serviciilor. Lista monopolurilor statului este prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărîrea Guvernului R.M. nr.582/1995 23 , acestea fiind:

a) de competenţa Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi medaliilor, utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea semnelor ce confirmă achitarea taxei de stat. b) Ministerul Agriculturii: asistenţa veterinară animalelor infectate cu boli deosebit de periculoase, fabricarea produselor din tutun.

c) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor: prestarea

serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în trafic naţional şi internaţional cu pornirea din Republica Moldova.

d) Ministerul Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală

(certificate despre starea sănătăţii psihice, expertiza privind pierderea capacităţii

de muncă, boli molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite intervenţii chirurgicale. e) Ministerul Apărării: repararea armamentului, cumpărarea tehnicii de luptă etc.

23 Hotărârea Guvernului R.M. nr.582 din 17.08.1995 cu privire la reglementarea monopolurilor, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.59-60/472 din 26.10.1995.

33

f) Banca Naţională a Moldovei: emisia şi baterea monedei. Monopol natural avem situaţia în care prestarea anumitor tipuri de servicii poate fi făcută şi de agenţii economici, alţii decît statul. Aşadar, spre deosebire de monopolul de stat unde serviciul este prestat doar de organul de stat, în cazul monopolului natural, se implică şi agenţii economici privaţi. Din această categorie fac parte: activităţile legate de exploatarea căilor ferate, a gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor navigabile, porturilor fluviale, reţelele de radiodifuziune şi televiziune de stat, exploatarea reţelei de gaze şi sistemul de gazificare, transportul gazelor prin conducte, aprovizionarea cu energie electrică, energia termică, apa prin conducte, colectarea gunoiului şi a zăpezii, acordarea serviciilor funerare, exploatarea aeroporturilor şi a sistemului de dirijare a circulaţiei aeriene. Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural deoarece, pe de o parte, prezintă un risc sporit, iar pe de alta, agenţii economici care desfăşoară astfel de activităţi pot influenţa negativ piaţa de bunuri şi servicii. De exemplu, din lipsa posibilităţii de a alege, omul de rînd nu poate schimba agentul economic care îi livrează energie termică (n.n. - „Termocom” SA), energie electrică (n.n. - ÎCS „Union Fenosa”), apă (n.n. - „Apă-Canal” SA), gaze naturale (n.n. - „Moldova-Gaz” SA) etc., fiind nevoit să accepte toate condiţiile impuse de organizaţia care îi prestează aceste servicii. În acelaşi timp statul are dreptul să intervină în activitatea acestor monopolişti comerciali, pentru a proteja cumva consumatorii de posibilele abuzuri. Aşa o face, de exemplu, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (ANRE) care verifică în permanenţă activitatea monopoliştilor „Union Fenosa”, „Moldova Gaz”, „Termocom” etc., avînd dreptul să le aplice amenzi, iar în cele din urmă, să le retragă chiar licenţa de activitate dacă încalcă sistematic drepturile consumatorilor.

§7. Activităţi interzise Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător interzise. În lipsa unor reglementări exprese, în această listă se includ activităţile care pot să aducă un profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau

34

administrativă 24 . De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova 25 există un capitol separat, numit „Infracţiuni economice”, în care sunt prevăzute infracţiunile comise în cadrul activităţii de întreprinzător. Astfel, potrivit Codului penal sunt interzise şi se pedepsesc următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane (art.165), traficul de copii (art.206), munca forţată (art.168), practicarea ilegală a medicinei şi activităţii farmaceutice (art.214), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi (art.236), dobîndirea creditului prin înşelăciune (art.238), practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea fiscală la întreprinderi, instituţii şi organizaţii (art.244), limitarea concurenţei libere, concurenţa neloială (art.246), înşelarea clienţilor (art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257), eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art.249) contrabanda (art.248) etc. În Codul contravenţional al Republicii Moldova 26 un capitol aparte este consacrat contravenţiilor ce afectează activitatea de întreprinzător (Capitolul XV) 27 . Dintre acestea enumerăm: desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.263), comerţul sau transportul de mărfuri a căror comercializare este interzisă ori limitată (art.267), plasarea pe piaţă a produselor alimentare cu termen de valabilitate expirat sau fără indicarea acestui termen (art.269), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), încălcarea regulilor de comerţ în piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul pieţei produselor petroliere (art.277), încălcarea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305), comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice (art.286), activitatea bancară fără autorizaţie (art.290) etc.

§8. Profesii liberale În legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate liberale. Cu toate acestea denumirea lor o desprindem din diferite acte normative. Aşadar,

24 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.58.

25 Codul Penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128- 129/1012 din 13.09.2002.

26 Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6/15 din 16.01.2009.

27 Contravenţii sunt încălcări ale prevederilor din Codul contravenţional, la fel cum infracţiunile reprezintă încălcări ale normelor din Codul penal.

35

din categoria profesiilor liberale fac parte profesiile de: avocat, notar, medic, profesor, muzician, profesor etc. 28 În primul rînd, la baza evidenţierii unei profesii liberale, stă criteriul punerii de către o persoană la dispoziţia tuturor celor interesaţi a cunoştinţelor şi abilităţilor, contra unui onorar. În al doilea rînd, aceste profesii trebuie să fie practicate liber, fără ca persoanele ce le desfăşoară să fie în subordinea cuiva. De exemplu, dacă profesorul ţine un curs de lecţii la universitate, nu putem spune că el desfăşoară profesie liberală, deoarece este angajatul universităţii, lucrînd în baza contractului de muncă, primind salariu. În schimb dacă profesorul mai deţine o patentă de întreprinzător şi după universitate ţine cursuri particulare celor interesaţi, contra plată, spunem că exercită o profesie liberală. La fel şi în cazul medicului, avocatului, notarului, auditorului, contabilului etc. În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea liberală reprezintă acea profesie, dobîndită de o persoană fizică prin pregătire profesională în cadrul sistemului de învăţămînt, exprimată într-o specialitate, care ar urma să fie exercitată în mod liber şi independent, prin orice formă de organizare ar dori fiecare (individual sau prin birouri particulare) 29 . În schimbul acestui serviciu, trebuie să se plătească un onorariu în bani. Taxele pentru servicii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, se fac publice prin afişarea în Internet, la intrarea în birou, pe panou, perete sau chiar pe uşă. Important este să fie văzute de către clienţi. De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la avocatură nr.1260/2002 30 stabileşte că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonomă, dar nu este activitate de întreprinzător (art.1) 31 . Persoana care activează în calitate de avocat, nu poate exercita în acelaşi timp şi alte profesii 32 . În această privinţă, legea prevede că profesia de

28 Dintre toate, avocatura este considerată „regina profesiilor liberale”.

29 Tufan Constantin. Profesiile libere (liberale), publicat în Revista de Drept Comercial (Bucureşti, România), 1997, nr.10, p.72.

30 Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159/582 din 04.09.2010. 31 Din acest considerent, cu înregistrarea cabinetului avocatului şi a biroului asociat de avocaţi se ocupă Ministerul Justiţiei, aşa cum se procedează şi în cazul asociaţiilor obşteşti.

32 În Republica Moldova avocat poate deveni persoana fizică care are diplomă de licenţiat în drept, se bucură de o reputaţie ireproşabilă şi a fost admisă în profesia de avocat după susţinerea examenelor de calificare. Sunt

36

avocat este incompatibilă cu: a) oricare funcţie remunerată, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi cea de arbitru al judecăţii arbitrale (arbitraj); b) activitatea de întreprinzător; c) activitatea de notar; d) alte activităţi ce lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri (art.11). Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică. Asistenţa juridică prestată de avocat se face contra plată. Luînd în considerare starea materială a persoanei, avocatul îi poate acorda asistenţă juridică şi în mod gratuit. Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă juridică în bază de contract. Contractul de asistenţă juridică se semnează de avocat şi client, se aplică ştampila personală a avocatului şi se înregistrează într-un registru special 33 . De asemenea, în contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul se prestează în mod gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat pentru asistenţa juridică. Excepţie fac cazurile de reprezentare a intereselor soţului, soţiei şi rudelor pînă la gradul al patrulea inclusiv (copii, fraţi, surori, părinţi, bunei, nepoţi, verişori).

CAPITOLUL 3. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Consideraţii generale

Prin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător urmează să

înţelegem cum statul, avînd la îndemînă legile şi alte acte normative, contribuie

la organizarea şi supravegherea desfăşurării normale a activităţii de

întreprinzător în republică.

Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii societăţi. Ea trebuie

desfăşurată liber atît timp cît se face conform legii şi nu limitează drepturile altor

persoane. Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor, activitatea de

întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi: vînzarea de mărfuri fără a deţine

licenţă de activitate, falsificarea produselor, prestarea de servicii necalitative,

periculoase pentru viaţa şi sănătatea celor din jur ş.a.

Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate numeroase acte

normative, prin care statul impune anumite reguli de joc tuturor

întreprinzătorilor 34 . Aceste reguli sunt stabilite prin Legea cu privire la

antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/2006 35 , au scopul de a disciplina

întreprinzătorii şi se referă la: a) înregistrarea de stat; b) obţinerea licenţelor de

stat pentru genul de activitate practicat; c) achitarea la timp a taxelor şi

impozitelor faţă de bugetul de stat; d) ţinerea evidenţei contabile; e) respectarea

legislaţiei muncii; f) respectarea drepturilor consumatorilor; g) protecţia

mediului înconjurător etc.

Organele de stat sunt în drept să aplice sancţiuni pentru încălcările comise

de întreprinzători. De exemplu, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător

soldată cu obţinerea unui profit în proporţii mari este calificată de Codul penal

al Republicii Moldova ca infracţiune şi vinovatul se pedepseşte cu amendă sau

cu muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă infractor este persoana

34 Pe parcursul anilor, reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător a fost obiectul multor acte normative. S-a observat că acesta este mecanismul prin care statul intervine, uneori abuziv în activitatea societăţilor comerciale. În loc să întreprindă măsuri de liberalizare a pieţei, mulţi ani la rând autorităţile au pus piedici în realizarea iniţiativei private (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004, p.65).

35 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92, publicată în Monitorul Oficial nr.2/33 din 28.02.1994.

38

juridică, atunci se va aplica o amendă însoţită de retragerea dreptului de a mai desfăşura pe viitor genul respectiv de activitate 36 .

§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia unor fenomene ca şomajul, sărăcia, poluarea mediului, monopolul etc. Deşi în Constituţia Republicii Moldova este prevăzută libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător, această libertate nu este una absolută, deoarece statul are dreptul să intervină în diferite feluri pentru a ţine sub control activitatea respectivă. În primul rînd, statul elaborează legi şi acte normative subordonate legilor, cum sunt hotărîrile de guvern, regulamentele, deciziile, ordinele ministerelor, decretele preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care este reglementată întreaga activitate aducătoare de profit în republică. În al doilea rînd, prin aceste acte normative în seama întreprinzătorilor sunt puse un şir de obligaţiuni, cum sunt: - înregistrarea de stat; - obţinerea licenţei de activitatea; - ţinerea evidenţei contabile; - achitarea la timp a impozitelor şi a taxelor faţă de stat; - concurenţa liberă pe piaţa produselor şi a serviciilor; - protecţia consumatorilor; - respectarea legislaţiei muncii etc. Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în activitatea de întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de necesitatea de a proteja interesele majore ale societăţii şi a asigura: formarea bugetului de stat, deschiderea noilor locuri de muncă, protecţia drepturilor consumatorului, concurenţa legală, protecţia mediului înconjurător etc. Organele de stat pot emit acte normative doar în limita competenţelor stabilite de legislaţie. Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii care lezează drepturile întreprinzătorilor este ilegală şi poate fi atacată în instanţele judecătoreşti. Dacă întreprinzătorului i-au fost aduse daune materiale ca rezultat al executării acestor acte şi dispoziţii, pagubele vor fi reparate de organul de stat care a emis actul respectiv 37 .

36 (Art.241) Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial nr.128- 129/1012 din 13.09.2002.

37 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.42-43.

39

În al treilea rînd, statul verifică modul de respectare a legislaţiei, iar dacă constată anumite încălcări, aplică sancţiuni. De exemplu, inspectoratul fiscal verifică cum agenţii economici achită taxele şi impozitele; organul de licenţiere - respectarea condiţiile de licenţiere; inspecţia muncii - cum este respectată legislaţia muncii etc. 38 Sancţiunile care se aplică pot fi diferite:

amenda, retragerea licenţei, interdicţia de a desfăşura un anumit gen de activitate, interdicţii impuse la importul şi exportul mărfurilor etc. Aceste mijloace statul le foloseşte în scopul de a ţine sub control activitatea de întreprinzător.

§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la întîmplare. Persoana care doreşte să înceapă o afacere, mai întîi trebuie să se înregistreze conform legii. În caz contrar, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (fără a fi înregistrat) este considerată infracţiune, fiind sancţionată de Codul Penal al Republicii Moldova. Legislaţia R.Moldova prevede că persoana juridică se consideră constituită din momentul înregistrării ei de către stat 39 . Înregistrarea de stat urmează a fi înţeleasă ca o recunoaştere (certificare) din partea statului, prin intermediul organelor sale abilitate, a creării, reorganizării ori lichidării persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, precum şi orice alte modificări şi completări aduse în actele de constituire a acestora. Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri: efectuarea unui control asupra persoanelor care desfăşoară activitatea de întreprinzător; prevenirea şi combaterea activităţilor ilegale; ţinerea unei evidenţe statistice; promovarea politicii de impozitare; furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei cu privire la identitatea şi nivelul financiar a persoanelor înregistrate. Organul de înregistrare. Unica instituţie publică care prin intermediul

38 Cerinţele faţă de timpul de muncă şi timpul de odihnă al muncitorilor, eliberarea obligatorie a poliţei de asigurare medicală fiecărui muncitor, acordarea unui salariu nu mai mic decât salariul minim prevăzut de lege, igiena şi protecţia muncii, eliberarea bonului de casă la procurarea mărfurilor (serviciilor), ambalajul produselor alimentare, nepoluarea mediului înconjurător etc.

39 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.60.

40

oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, este Camera Înregistrării de Stat. Oficiile teritoriale ale Camerei sunt conduse de registratori de stat. Acestea au un şir de atribuţii, cum sunt: primesc cererile de înregistrare, verifică setul de acte depuse pentru înregistrare, înregistrează persoanele juridice şi întreprinzătorii individuali sau refuză înregistrarea acestora etc. Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi întreprinzătorii individuali se înregistrează la oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat în a cărui rază de deservire îşi au sediul. Certificatul de înregistrare este documentul care confirmă înregistrarea de stat luarea la evidenţă fiscală. Certificatul respectiv se eliberează numai după ce avut loc înregistrarea de stat. Înregistrarea nu se face gratuit. Taxa pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice este de 250 lei, iar pentru întreprinzătorii individuali – 54 lei.

Actele necesare pentru înregistrare. Pentru înregistrarea de stat a persoanei juridice se depun următoarele acte: a) cererea de înregistrare; b) hotărîrea de constituire semnată de fondatori; c) actul de constituire (statutul); d) dovada achitării taxei de înregistrare; e) certificatul care confirmă depunerea de către fondatori a cotei-părţi în capitalul social al persoanei juridice, în mărimea şi în termenul prevăzut de legislaţie. Pentru aportul depus în bani la capitalul social trebuie prezentat certificatul bancar, iar cu privire la aporturile depuse în natură (construcţii, terenuri, maşini, tractoare, aparate de lucru etc.) se va prezenta actul de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natură, în care este indicat costul fiecărui bun (art.144 Cod civil). Pe lîngă aceste acte, în anumite situaţii pot fi solicitate şi alte acte: de exemplu, în cazul înregistrării unei organizaţii religioase se cere şi avizul Serviciului Culte; pentru fondarea unor teatre, muzee, circuri, cinematografe, este solicitat şi avizul Ministerului Culturii; la fondarea de licee şi universităţi – avizul Ministerului Educaţiei. Registratorul verifică legalitatea actelor depuse pentru înregistrare şi adoptă o decizie, de înregistrare sau de refuz. În cazul deciziei de refuz, actele

41

pentru înregistrare pot fi depuse în mod repetat, numai dacă au fost înlăturate cauzele care au stat la baza refuzului de înregistrare. Mai mult ca atît, decizia de refuz poate fi contestată în instanţa de judecată şi anulată. Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două registre unice pentru întreaga republică: Registrul de stat al persoanelor juridice şi Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali. Registrele de stat se ţin în mod computerizat şi manual. În situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două registre (manual şi computerizat), se consideră autentice datele din registrul ţinut manual 40 . Se consideră că persoana juridică există atîta timp cît figurează în registrul de stat. Dacă se descoperă faptul că în numele „persoanei juridice” neînregistrate sau radiate din registrul de stat, au fost încheiate contracte, efectuate transferuri băneşti ori alte acţiuni similare, acest lucru se consideră încălcare a legii şi cei vinovaţi riscă o pedeapsă, penală sau contravenţională.

§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător Noţiunea de licenţă. Definiţia licenţei este formulată de Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451/2001, şi anume: „licenţa este un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de autoritatea de licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere”. Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia persoana poate să desfăşoare o anumită activitate care îi aduce de profit. Lista activităţilor care se desfăşoară în baza licenţei este prevăzută de lege, iar dreptul de a practica activitatea pentru care este necesară licenţă apare numai din momentul obţinerii acesteia. Licenţele sunt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc pe formulare tipizate, au serie şi număr. Modelul formularului de licenţă se aprobă

40 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.61.

42

de Guvern. Orice licenţă trebuie să conţină: a) denumirea autorităţii de licenţiere; b) seria, numărul şi data eliberării/prelungirii licenţei; c) denumirea, forma juridică de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă; d) data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii; e) genul de activitate, integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f) termenul de valabilitate a licenţei; g) semnătura conducătorului autorităţii de licenţiere sau a adjunctului, însoţită de ştampilă. De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în cazurile prevăzute de lege există şi unele excepţii în acest sens: 3 ani pentru fabricarea şi nzarea producţiei alcoolice şi a berii; 1 an pentru organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc, loteriilor, mizelor la competiţii sportive; importul, fabricarea, comercializare produselor din tutun. Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele categorii de licenţe, taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile farmaceutice este de 1800 lei, pentru aducerea de peste hotare şi comercializarea produselor din tutun - 20.000 de lei, băuturilor alcoolice - 40.000 de lei, benzinei şi motorinei - 200.000 de lei etc. Sumele respective se achită o singură dată, la momentul obţinerii licenţei. În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă nouă subdiviziune separată, el este obligat să depună la Camera de Licenţiere o cerere de reperfectare a licenţei, în vederea includerii în anexa la licenţă a unei noi adrese de desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune separată a titularului de licenţă, acestuia i se eliberează copii autorizate de pe aceasta. Copiile confirmă dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei obţinute. Un moment important este că deţinătorul licenţei nu este în drept să transmită licenţa unei altei persoane. Încălcarea acestei interdicţii are ca efect retragerea licenţei. Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică persoanele fizice înregistrate ca întreprinzători individuali 41 la Camera Înregistrării de Stat şi

41 O perioadă îndelungată de timp se numeau întreprinderi individuale.

43

persoanele juridice cu scop lucrativ 42 . Licenţa este valabilă de la data eliberării şi pînă la data expirării ei. Acţiunea licenţei încetează în caz de suspendare, anulare, retragere sau de expirare a termenului de valabilitate. Camera de Licenţiere este în drept să controleze faptul cum titularul de licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă. Dacă se constată încălcări, titularul de licenţă va fi sancţionat prin suspendarea sau retragerea licenţei. Se poate ajunge pînă la dizolvarea şi lichidarea titularului de licenţă 43 . Organele împuternicite cu licenţierea În prezent, în republică avem 6 organe împuternicite cu eliberarea licenţelor: 1) Camera de Licenţiere; 2) Banca Naţională a Moldovei; 3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică; 5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei; 6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi, cele mai multe feluri de licenţe eliberează Camera de Licenţiere. 1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră) este un organ de stat aflat în subordinea Ministerului Economiei, are statut de persoană juridică, dispune de ştampilă şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui regulament aprobat de Guvern. Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor. Pe lîngă aceasta, Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a) eliberează, prelungeşte, reperfectează, reia valabilitatea licenţelor, eliberează copii şi duplicate ale acestora, suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite licenţe; b) organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de licenţiere; c) ţine dosarele de licenţiere şi registrul de licenţiere; d) prezintă Ministerului Economiei dări de seamă anuale privind activitatea sa. Deciziile Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa judecătorească. Genurile de activitate care se supun licenţierii de către Camera de

42 Societăţile comerciale (societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită), cooperativele de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale.

43 Dacă acesta este o persoană juridică.

44

Licenţiere sunt numeroase. Dintre ele enumerăm doar cîteva: activitatea de audit; activitatea de evaluare a bunurilor imobile; activitatea burselor de mărfuri; organizarea şi desfăşurarea loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea cazinourilor, exploatarea automatelor de joc cu cîştiguri băneşti, stabilirea mizelor la competiţiile sportive; importul şi comercializarea producţiei alcoolice, a berii, produselor din tutun; construcţiile de clădiri; îmbutelierea apelor minerale şi naturale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază; activitatea farmaceutică; transportul auto de călători în folos public; activitatea de turism; activitatea de broker vamal etc. 2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii Naţionale face parte cea de licenţiere şi supraveghere a activităţii instituţiilor financiare din republică (art.5 al Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548/1995 44 ). Cu alte cuvinte, Banca Naţională este singurul organ de stat care eliberează licenţe pentru activitatea băncilor comerciale din ţară, fiind în drept să le impună sancţiuni sau chiar să le retragă aceste licenţe. Pe lîngă aceasta, Banca Naţională este singura instituţie care eliberează licenţe pentru activitatea de schimb valutar. 3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritatea publică autonomă, responsabilă faţă de Parlament, care reglementează şi autorizează activitatea participanţilor la piaţa financiară nebancară, supraveghind respectarea legislaţiei de către ei. În acest scop, Comisia Naţională este investită cu putere de decizie, de intervenţie, de control şi de sancţionare disciplinară şi administrativă (art.1 al Legii privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192/1998 45 ). În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extinde asupra participanţilor la piaţa financiară nebancară, care cuprinde: deţinătorii de valori mobiliare, investitorii, asiguraţii, organizaţiile care lucrează pe piaţa valorilor mobiliare, Biroul Naţional al Asigurărilor de Autovehicule din Republica Moldova, membrii asociaţiilor de economii şi împrumut, clienţii organizaţiilor de

44 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 din 21.07.95, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57/624 din 12.10.1995. 45 Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192 din 12.11.1998, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.

45

microfinanţare şi participanţii profesionişti la piaţa financiară nebancară. Reieşind din aceasta, printre atribuţiile de bază ale Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare se referă eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea asigurătorilor (reasiguratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea de gestiune a activelor fondurilor nestatale de pensii; c) activitatea asociaţiilor de economii şi împrumut; d) activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare. 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (pe scurt - ANRE) este autoritatea investită cu atribuţii de reglementare şi monitorizare a domeniului energeticii - energia electrică, gaze naturale, benzină, motorină, alte produse petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe pentru desfăşurarea activităţilor sus-menţionate în conformitate cu Legea cu privire la gaze, Legea cu privire la energia electrică şi Legea privind piaţa produselor petroliere (art.4 din Legea cu privire la energetică nr.1525/1998 46 ). 5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei (pe scurt - ANRCETI). Agenţia, în limitele competenţelor sale, are dreptul să elibereze, să suspende ori să revoce licenţele, să elaboreze şi să modifice condiţiile de licenţă conform legii şi să efectueze controlul respectării acestora (art.10 pct.(c) din Legea comunicaţiilor electronice nr.241/2007 47 ). ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de activitate pentru: a) utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau a resurselor de numerotare în scopul furnizării reţelelor şi/sau serviciilor de comunicaţii electronice; b) serviciile de creare, implementare şi de asigurare a funcţionării sistemelor informaţionale automatizate de importanţă statală, inclusiv a produselor program. Mai simplu vorbind, Agenţia este responsabilă de acordarea licenţelor pentru frecvenţele de undă radio, tele, programelor Internet, telefonie mobilă (Orange, Moldcell, Unité) şi fixă (Moldtelecom). Lista licenţelor eliberate de ANRCETI se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului acordă licenţe pentru

46 Legea cu privire la energetică nr.1525-XIII din 19.02.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.50-51/366 din 19.02.1998. 47 Legea comunicaţiilor electronice nr.241-XVI din 15.11.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.51-54/155 din 14.03.2008.

46

difuzarea programelor pe cale radioelectrică terestră şi/sau prin orice alte mijloace de telecomunicaţii decît cele radioelectrice terestre (art.23-34 Codul audiovizualului al Republicii Moldova 48 ). Cu alte cuvinte, acordă licenţe pentru posturile de radio şi televiziune pe teritoriul republicii.

§5. Concurenţa în activitatea de întreprinzător Concurenţa se defineşte ca o liberă competiţie între agenţii economici care oferă pe piaţă bunuri şi servicii ce tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor. În aşa mod, concurenţa este considerată şi o luptă dintre agenţii economici pentru cîştigarea clientelei şi extinderea afacerilor. În această luptă, fiecare agent economic îşi pune ca scop lărgirea pieţei de desfacere şi realizarea unor profituri cît mai mari. Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa ţine agenţii economici sub o presiune continuă, ei fiind gata de a reacţiona oricînd la cerinţele pieţei 49 . Dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună-credinţă, corectitudine şi onestitate în afaceri, fără a încălca libertăţile celorlalţi agenţi economici. Numai în acest caz putem vorbi de o concurenţa licită sau loială, în caz contrar, ia naştere concurenţa neloială. Condiţiile necesare pentru existenţa concurenţei. Pentru existenţa unei concurenţe normale pe piaţa de desfacere, trebuie să fie întrunite cel puţin 4 condiţii: a) liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător); b) prezenţa unui număr suficient de agenţi economici; c) liberalizarea preţurilor şi tarifelor; d) existenţa unei legislaţii reuşite, care ar combate concurenţa neloială. a) liberalizarea comerţului (activităţii de întreprinzător) presupune că fiecare agent economic este în drept să-şi aleagă liber domeniul de activitate, să producă şi să vîndă mărfurile care sunt cerute pe piaţă. Concurenţa este posibilă numai dacă în republică există o libertate a comerţului, şi invers, libertatea comerţului are sens numai dacă este prezentă concurenţa între mulţi producători şi ofertanţi de servicii.

48 Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260 din 27.07.2006, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.131-133/679 din 18.08.2006. 49 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier, Chişinău, 1997, p.54.

47

b) prezenţa unui număr suficient de agenţi economici. Pe piaţa mărfurilor

şi serviciilor de acelaşi fel, trebuie să existe mai mulţi agenţi economici.

Numărul prea mic de agenţi economici transformă piaţa într-un monopol, în care consumatorul nu mai are de unde alege, fiind nevoit să accepte mărfuri şi

servicii dintr-o singură sursă.

c) liberalizarea preţurilor şi tarifelor. Regula este că agentul economic

poate să-şi stabilească singur preţurile la mărfuri şi servicii. Totuşi, statul prin hotărîre de Guvern reglementează un şir de preţuri şi tarife pe care agenţii economici sunt obligaţi să le respecte, şi anume: preţurile la pîine, ulei, lactate,

medicamente, transportul de călători, energia electrică şi termică, gazul natural 50 .

d) existenţa unei legislaţii reuşite, care ar combate concurenţa neloială 51 .

Faptele de concurenţă neloială admise de unii agenţi economici, generează numeroase probleme agenţilor economici care activează corect şi cinstit. Combaterea acestui fenomen negativ este posibilă, în primul rînd, prin adoptarea unor legi reuşite şi respectarea acestora de către toţi agenţii economici 52 . Concurenţa neloială este un fenomen negativ şi constă în acţiunile agentului economic de a obţine avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, fapt ce aduce sau poate aduce prejudicii altor agenţi economici, inclusiv prin a prejudicia reputaţia lor în afaceri 53 . Faptele de concurenţă neloială sunt interzise. Ca exemple de concurenţă neloială am putea enumera: a) răspîndirea informaţiilor false în stare să prejudicieze averea şi/sau reputaţia altui agent economic; b) inducerea în eroare

a cumpărătorilor cu privire la locul de producere, calitatea şi însuşirile

mărfurilor; c) folosirea neautorizată a emblemei, mărcii comerciale, denumirii

de firmă 54 ; d) folosirea sau divulgarea informaţiilor care constituie secret

50 Hotărârea Guvernului nr.547 din 04.08.1995 cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.53-54/426 din 28.09.1995.

51 Cuvântul neloial înseamnă necinstit sau contrar normelor de conduită în afaceri.

52 Organul de stat în sarcina căruia revine supravegherea activităţii de concurenţă în republică este Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei.

53 (Art.2) Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103 din 30.06.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.166-168 din 31.12.2000.

54 Cele mai răspândite cazuri de concurenţă neloială sunt încercările de a crea confuzie în mintea consumatorilor. De exemplu, unele firme încearcă să aplice mărci care se aseamănă foarte mult („până la confuzie”) cu o marcă binecunoscută în lume. Au devenit deja banale confuziile de genul „Reebok” - „Reabok”, „Panasonic” - „Panasunic” „Parlament” - „Parliament”, „Abibas” - „Adidas” ş.a.

48

comercial al firmei ş.a.

Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată a fi

periculoasă în procesul de desfăşurare a unei afaceri. Din acest considerent,

tendinţa statului într-o economie de piaţă este de a reduce la maximum

activitatea de monopol. Totuşi, în anumite domenii monopolul persistă, fiind

susţinut şi promovat chiar de către stat. Este vorba de: energia electrică, gazul

natural, serviciile poştale, transportul feroviar, telefonia fixă, fabricarea

armamentului, fabricarea articolelor din tutun ş.a.

Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia dominantă pe

piaţă. Se consideră dominantă pe piaţă situaţia acelui întreprinzător care deţine

peste 35% din volumul de vînzări de mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu

de afaceri.

§6.

Drepturile

întreprinzător

consumatorilor

şi

protecţia

acestora

în

activitatea

de

Definiţia. Consumator este orice persoană fizică ce intenţionează să

comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse,

servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau

profesională 55 .

Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean, străin sau

apatrid. Persoana juridică nu poate avea calitatea de consumator 56 . Consumatorul

trebuie să procură bunuri sau să beneficieze de servicii pentru necesităţi

personale, casnice şi familiale. Dacă o face pentru alte interese (profesionale,

de întreprinzător), persoana nu mai poate fi numită consumator.

La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se găseşte în faţa

unei abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară de avantajele pe care i le

oferă, îi creează şi numeroase dificultăţi. Astăzi consumatorul nu mai este

cumpărătorul de altă dată, care procura bunuri de pe o piaţă de mici dimensiuni,

55 Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003. 56 În Uniunea Europeană, de exemplu, consumator poate fi şi persoana juridică. În măsura în care procurarea unor bunuri se face pentru amenajarea oficiului de lucru al întreprinderii, se consideră că întreprinderea este consumator. Aceste bunuri procurate vor contribui la satisfacerea nevoilor curente ale întreprinderii. În Republica Moldova calitatea de consumator o poate avea doar persoana fizică.

49

dar el s-a transformat într-un element al consumului de masă, făcînd obiectul campaniilor publicitare şi al presiunilor exercitate de grupuri de producători, care controlează piaţa 57 . Statul prin mijloacele prevăzute de lege protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori împotriva riscului de a cumpăra produse care pot pune în pericol viaţa, sănătatea şi interesele lor materiale. În acest context, Legea privind protecţia consumatorilor nr.105/2003 enumeră principalele drepturi ale consumatorului:

- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat responsabil de

protecţia drepturilor consumatorilor în republică este Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor;

- de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori un serviciu

care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale legitime în calitate de

consumator; - de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea prejudiciului material, moral şi venitul ratat în legătură cu produsul ori serviciul acordat în mod necalitativ;

- de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind produsele

achiziţionate şi serviciile prestate etc. Obligaţiile producătorului şi vînzătorului. Producătorul este persoana care a fabricat bunurile. El este obligat să indice în documentaţia de însoţire a produsului, pe etichetă, sau prin alte modalităţi, regulile de utilizare, depozitare şi transportare a produsului, iar vînzătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa consumatorului. Vînzătorul este obligat să înmîneze bon de casă, care confirmă faptul cumpărării produsului. Bonul de casă se eliberează pentru orice bun care a fost procurat, indiferent de costul acestuia 58 . Pe lîngă aceasta, vînzătorul trebuie să dispună de Registrul reclamaţiilor, în care consumatorii liber îşi pot expune

57 El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianţii etc.) se folosesc pentru a obţine profituri cât mai ridicate în schimbul unui produs sau serviciu necorespunzător (Plotnic Olesea. Protecţia consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene, publicat în Revista Naţională de Drept, nr.7-8, 2010, p.58).

58 Pierderea bonului de casă sau neluarea lui, nu împiedică consumatorul să-şi apere drepturile, doar că el va trebui să dovedească prin alte mijloace de probă (cum sunt: felul produsului, aspectul ambalajului, martorii, înregistrările video etc.) că a procurat produsul anume de la acel vânzător.

50

pretenţiile, criticile sau sugestiile în legătură cu modul de respectare a drepturilor lor.

În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la serviciile comandate, consumatorul pentru a beneficia de drepturile sale trebuie să acţioneze corect şi anume: iniţial, trebuie să depună o reclamaţie în formă scrisă. Aceasta se depune vînzătorului ori prestatorului de servicii, solicitînd înlocuirea gratuită a produsului sau restituirea contravalorii lui. Odată cu depunerea reclamaţiei, consumatorul prezintă copia bonului de casă sau alt document care confirmă faptul procurării bunului sau prestării serviciului respectiv 59 . Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării reclamaţiei de către vînzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a primit nici un răspuns în scris în decurs de 14 zile calendaristice, el este în drept să se adreseze organelor abilitate prin lege cu funcţia de protecţie a consumatorilor sau în instanţa de judecată 60 . Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos este următoarea: „producătorul este responsabil pentru prejudiciul cauzat de defectele produsului său” 61 . Dacă producătorul bunului nu poate fi identificat, atunci întreaga răspundere o poartă vînzătorul bunului. Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de producere), de transportare (nerespectarea cerinţelor de încărcare, descărcare, temperatură etc.), de funcţionare (sunt probleme de design ce afectează funcţionarea normală; avem caz real cînd tramvaiul a lovit un pieton, deoarece nu l-a văzut din partea dreaptă; în urma unor expertize efectuate s-a constatat că partea din faţa a tramvaiului avea un defect, fapt ce nu i-a permis şoferului să observe pietonul 62 ), de asamblare (de exemplu, autovehiculul este adus de peste hotare şi

59 Reclamaţia se prezintă în două exemplare, la sediul vânzătorului, se înregistrează şi se aplică pe ambele ştampila. Primul exemplar rămâne la vânzător, iar al doilea este luat înapoi ca dovadă a faptului că reclamaţia a fost depusă. În ultimul timp, tot mai frecvent reclamaţiile se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire. În instanţa de judecată, avizul de primire dovedeşte că reclamaţia a fost adresată.

60 Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei şi Protecţia Consumatorilor. Chişinău: „Bones Offices” SRL, 2009, p.6.

61 Antohi Leonid. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord. Buruiană Mihail). Editura ARC, Chişinău, 2006, p.1098.

62 Kirmici Corina. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase. Teză de doctor în drept (conducător ştiinţific: dr. hab., prov. univ. Eugenia Cojocari), Chişinău, 2010, p.92.

51

asamblat greşit în Republica Moldova), din lipsa de informare (produsul nu are

indicat pe el termen de valabilitate şi nici instrucţiuni de folosire).

§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător

Un alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de întreprinzător sunt

impozitele şi taxele. În Republica Moldova se percep două feluri de impozite şi

taxe: generale de stat şi locale.

Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte: 1)

impozitul pe venit; 2) taxa pe valoare adăugată; 3) accizele; 4) impozitul privat;

5) taxa vamală; 6) taxele rutiere. În sistemul impozitelor şi taxelor locale se

includ: a) taxa pentru amenajarea teritoriului; b) taxa de organizare a licitaţiilor

şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; c) taxa de amplasare a

publicităţii; d) taxa de aplicare a simbolicii locale; e) taxa pentru unităţile

comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială; f) taxa de piaţă; g)

taxa pentru cazare; h) taxa balneară; i) taxa pentru prestarea serviciilor de

transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale);

j) taxa pentru parcare; k) taxa de la posesorii de cîini.

Impozitele reprezintă plăţi obligatorii la stat, nerambursabile, efectuate

de persoanele fizice şi juridice 63 . Ele constituie cea mai importantă şi mai veche

resursă financiară a statului. Plata impozitelor este obligatorie pentru toţi agenţii

economici. Mărimea şi felul impozitelor este stabilită de către Parlament în

Codul fiscal. Cu ajutorul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale

şi locale reuşesc să-şi formeze bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la

muncitori, pensionari, invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate ş.a. Taxa

este o plată obligatorie achitată către stat, dar care nu este impozit. Cele mai

frecvente taxe sunt taxele de stat (pentru adresarea în judecată, pentru serviciile

de poştă, pentru înregistrarea căsătoriei, pentru obţinerea buletinului de

identitate etc.).

63 Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, plătită de persoane juridice şi de persoane fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (Stîngu Gheorghe. Drept financiar public. Partea a II-a. Editura „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2007, p.29).

52

Clasificarea impozitelor şi taxelor se face în: directe şi indirecte, duble şi progresive etc. Impozitul direct se încasează direct de la persoanele fizice sau juridice pentru bunurile şi veniturile acestora (impozitul pe venitul cîştigat, impozitul pe bunurile imobiliare etc.). Impozitul indirect se include în preţul de nzare a mărfurilor (ca adaos) şi se suportă de consumator. Ca exemplu de impozite indirecte în republică avem: taxa pe valoare adăugată, accizele şi taxele vamale 64 . Impozitul dublu sau dubla impunere este impozitul pe venituri perceput o dată în ţara în care acesta s-a produs şi a doua oară în ţara de origine a cetăţeanului. Din aceste considerente, ţările negociază acorduri privind evitarea dublei impuneri asupra venitului cîştigat 65 . La aplicarea impozitelor progresive se ţine cont de veniturile persoanelor, astfel încît cei cu venituri sporite plătesc impozite mai mari, şi invers, persoanele cu venituri mici au o cotă de impozitare mai redusă.

§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător Noţiunea de contabilitate. Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca moment al apariţiei, la începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea utilizînd metode diferite 66 , iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aceste socoteli să ia treptat forma unor coduri, norme şi reglementări care, reunite într- un sistem complex, au devenit apanajul unei categorii de persoane care nu era implicată în activitatea productivă a întreprinderii ci avea doar obligaţia de a îndeplini o serie de operaţiuni prin intermediul cărora se urmărea modul de desfăşurare a activităţilor şi prezentarea rezultatelor obţinute de entitatea economi67 . Aceste persoane au luat numele de contabili. Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sunt obligate să

64 De exemplu, firmele care se ocupă cu importul zahărului în republică, sunt obligate să plătească accize şi taxe vamale, iar ulterior aceste cheltuieli le acoperă prin scumpirea preţului la zahăr. În aşa mod, statul percepe de la agenţii economici impozite indirecte, aceştea scumpesc produsele şi serviciile, iar consumatorul final este cel care plăteşte toate aceste cheltuieli.

65 Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.”. Chişinău, 2004, p.380.

66 Sfori înnodate şi diferit colorate, în cazul grecilor, perşilor şi incaşilor; pietricele a căror denumire în limba latină - calculus - reprezintă izvorul cuvântului „calcul” utilizat în prezent; tăbliţe de argilă umedă, folosite în Mesopotamia pentru gravarea operaţiilor ce avuseseră loc; papirusul utilizat de către scribi în timpul domniei faraonilor; crestături pe bucăţi de lemn care ajutau păstorii în ţinerea evidenţei turmelor de oi, capre şi vaci, etc. 67 Mardiros Daniela-Neonila. Contabilitatea ca sistem informaţional, publicat în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Seria Ştiinţe Economice, Anul 2004/2005, p.145.

53

organizeze şi să ţină contabilitatea. Cînd o marfă este vîndută, în locul ei în activul patrimoniului intră preţul încasat, care, la rîndul său, va fi înlocuit de marfă, în care se investesc aceşti bani. În aşa mod, la orice întreprindere trebuie să existe un contabil care să întocmească bilanţul de venituri şi cheltuieli ale întreprinderi, pentru a şti dacă aceasta lucrează în cîştig sau în pierderi. Cu alte cuvinte, instrumentul prin intermediul căruia întreprinderea dă socoteală mediului său despre ceea ce face, despre poziţia sa financiară, despre performanţele sale, reprezintă contabilitatea financiară. Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl constituie bunurile mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile cu potenţial economic, mijloacele băneşti, hîrtiile de valoare (n.n. - valorile mobiliare), drepturile şi obligaţiile patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute, precum şi circulaţia, modificările intervenite în urma efectuării operaţiunilor patrimoniale 68 . Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o poartă conducătorul agentului economic. Pentru ţinerea contabilităţii, agentul economic are două posibilităţi: prima - să constituie secţie de contabilitate ca subdiviziune structurală condusă de contabilul-şef, care se subordonează nemijlocit conducătorului; a doua - să transmită ţinerea contabilităţii unei organizaţii specializate - firma de audit, în bază contractuală. Dacă agentul economic aplică sistemul contabil în partida simplă, contabilitatea poate fi ţinută nemijlocit de conducător (de directorul general). Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de ţinere a contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să aibă studii superioare sau medii de profil. 8.2. Organizarea contabilităţii: ciclul contabil, documente primare, conturi contabile, registrele contabile, inventarierea, rapoartele financiare Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională. Agentul economic este obligat să păstreze pe suport de hîrtie s-au în formă electronică documentele contabile care includ: documentele primare, registrele contabile,

68 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală”, Chişinău, 2004,

p.72.

54

rapoartele financiare şi alte documente aferente organizării şi ţinerii contabilităţii. Aceste date contabile vor servi drept suport informaţional, în baza căruia agentul economic va întocmi dările de seamă fiscale. Drept bază pentru determinarea venitului impozabil al agentului economic serveşte rezultatul (profitul/pierderea) contabil reflectat în rapoartele de profit şi pierdere, întocmite şi prezentate în conformitate cu cerinţele Standardelor de Contabilitate. Erorile contabile trebuie să fie corectate şi perfectate prin Nota de contabilitate, care se consideră la fel un document primar. Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate în termenele şi conform regulilor prevăzute de Organul de Stat pentru Supravegherea şi Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova. Răspunderea pentru organizarea păstrării şi integrităţii documentelor contabile o poartă conducătorul agentului economic. În cazul destituirii conducătorului, aceste documente se transmit persoanei nou-numite. Transmiterea se efectuează prin întocmirea unui proces-verbal de predare-primire, în prezenţa comisiei, cu indicarea termenelor de păstrare a documentelor, precum şi a documentelor care lipsesc. Orice fapte economice legate de activitatea agentului economic trebuie reflectarea în contabilitate. Conform art.44 din Legea contabilităţii nr.113/2007, persoanele vinovate de încălcarea legii, care se eschivează de la ţinerea contabilităţii, aplică incorect Standardele de Contabilitate, precum şi cele care falsifică intenţionat documentele primare, registrele contabile, rapoartele financiare şi anuale, sunt trase la răspundere disciplinară, materială, administrativă s-au penală după caz, conform legislaţiei. Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare. Itinerarul parcurs de documente, începînd cu momentul întocmirii (intrării) acestora şi nă la predarea lor la arhivă după prelucrare şi reflectare în contabilitate se numeşte circulaţia documentelor 69 (ciclul contabil). Mişcarea şi circulaţia documentelor cuprinde cîteva etape: a) întocmirea (emiterea) documentelor; b) primirea documentelor de contabilitate; c) prelucrarea şi înregistrarea documentelor în sistemul înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în

69 Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2004, p.178.

55

arhivă. Documentele primare. Faptele economice se contabilizează în baza documentelor primare şi centralizatoare. Documentele primare se întocmesc în timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta este imposibil - nemijlocit după efectuarea operaţiunii sau după producerea evenimentului. Formularele tipizate de documente primare sunt aprobate de Ministerul Finanţelor, apoi tipărite în multe exemplare şi difuzate la persoanele fizice şi persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător, ultimele fiind obligate să ducă evidenţa contabilă. Ca exemplu de document primar avem: bonul emis de aparatul de casă şi control cu memorie fiscală, biletul de călătorie, foaia de parcurs, poliţa de asigurare, dispoziţia de plată, factura fiscală etc. Fiecare document primar dispune de serie şi număr, de aceea, emiterea mai multor documente primare pentru unele şi aceleaşi operaţiuni este interzisă. Orice document primar întocmit trebuie să conţină următoarele elemente: a) denumirea şi numărul documentului; b) data întocmirii; c) denumirea, adresa, codul fiscal al entităţii în numele căreia este întocmit documentul; d) denumirea, adresa, codul fiscal al destinatarului documentului, iar pentru persoanele fizice - codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f) etaloanele cantitative şi valorice în care sunt exprimate faptele economice; g) funcţia, numele, prenumele şi semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor responsabile de efectuarea şi înregistrarea faptelor economice. Documentele primare întocmite pe suport de hîrtie sau în formă electronică au aceeaşi putere juridică. În cazul întocmirii documentului primar în formă electronică, entitatea, la solicitarea utilizatorului, este obligată să imprime copia documentului pe suport de hîrtie din cont propriu. Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare, comerciale şi calculate pot fi semnate doar de conducătorul entităţii, sau: cea dintîi semnătură să fie aplicată de conducătorul entităţii, iar doua - de contabilul- şef. Semnăturile se confirmă prin aplicarea ştampilei. În lipsa funcţiei de contabil-şef, ambele semnături pe documente se aplică de conducătorul entităţii respective.

56

Registrele contabile. Datele din documentele primare se înregistrează, se acumulează şi se prelucrează în registrele contabile. Structura registrelor contabile se stabileşte de fiecare entitate de sine stătător, pornind de la necesităţile informaţionale proprii. Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii: a) denumirea registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit registrul; c) data începerii şi finisării ţinerii registrului şi/sau perioada pentru care se întocmeşte acesta; d) data efectuării faptelor economice, grupate în ordine cronologică şi/sau sistemică; e) etaloanele de evidenţă a faptelor economice; f) funcţia, numele, prenumele şi semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea registrului. Registrele contabile obligatorii sunt Cartea mare, balanţa de verificare şi alte registre centralizatoare, care servesc drept bază pentru întocmirea rapoartelor financiare. Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul contabil în partidă dublă este obligat să ţină evidenţa activelor, capitalului propriu, datoriilor, consumurilor, cheltuielilor şi veniturilor în baza conturilor contabile. Nomenclatorul grupelor de conturi contabile şi metodologia privind folosirea lor sunt stabilite în planul general de conturi contabile, care se elaborează şi se aprobă de Ministerul Finanţelor 70 . Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are obligaţia să efectueze inventarierea generală a activelor şi pasivelor pe care le deţine, cel puţin o dată pe an. De regulă, aceasta se face la sfîrşitul anului, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar. Regulile cu privire la modul de efectuare a inventarierii sunt stabilite în Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/2004 71 . Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se constată prezenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul întreprinderii la data efectuării inventarierii. Procesului de inventarierii se supun bunurile:

70 Conturile funcţionează în baza metodei contabilităţii, numită dubla înregistrare, care presupune reflectarea dublă a fiecărei operaţiuni economice la una şi aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce permite a controla mişcarea mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi situaţia lor la o dată oarecare (Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2004, p.47).

71 Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.123-124/268 din 27.07.2004.

57

mijloacele fixe, materia primă, materiale, produse finite, mărfuri, mijloace băneşti etc. Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabilirea integrităţii bunurilor, verificarea modului stabilit de ţinere a evidenţei primare şi a regulilor de păstrare. Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutile, comenzile sistate, creanţele vechi şi neîncasate etc. Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o comisie de inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi membrii comisiei. Preşedintele comisiei tot timpul este conducătorul întreprinderii ori adjunctul lui, iar în calitate de membrii fac parte contabilul-şef, şefii de subdiviziuni, specialişti competenţi etc. Formarea comisiei şi începerea lucrului se dispune printr-o decizie a conducătorului întreprinderii. Decizia se înregistrează în contabilitate, împreună cu raportul final al inventarierii. Atît preşedintele, cît şi membrii comisiei poartă răspundere pentru corectitudinea efectuării inventarierii. Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori care caracterizează activitatea economică a întreprinderii într-o anumită perioadă de timp. În funcţie de perioada întocmirii, există rapoarte financiare trimestriale şi anuale. Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele prevăzute de legislaţie şi cuprind:

„Bilanţul contabil”, „Raportul privind rezultatele financiare”, „Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti”, „Raportul privind fluxul capitalului propriu”, nota explicativă şi anexele respective 72 . Rapoartele financiare le semnează conducătorul întreprinderii şi contabilul-şef. Ambii poartă răspundere pentru informaţia prezentată.

72 Grigoroi Lilia, Lazari Liliana. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-a. Chişinău: Cartier, 2005, p.213.

58

CAPITOLUL 4. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului

Pentru demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială trebuie să

dispună de un anumit capital, care apare din momentul fondării şi există pînă la

lichidarea societăţii. Patrimoniul prezintă suportul material al afacerii, deoarece

totalitatea valorilor material şi nemateriale care îl compun dau posibilitate

întreprinzătorului să participe la circuitul economic şi să încheie diverse contracte

întru atingerea scopului.

Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de acela al

asociaţilor sau acţionarilor şi nu poate fi confundat cu capitalul social.

Termenul de ”patrimoniu” este definit sub două aspecte: în sens economic

şi în sens juridic. În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor

care constituie averea unei persoane, iar în sens juridic, patrimoniul desemnează

totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluate în bani,

care aparţin persoanei.

Potrivit alin. (1) art. 284 al Codului civil patrimoniul este format din totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial, care aparţin societăţii, privite ca о

sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele.

Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceea el se

menţine atît pe timpul vieţii titularului său, cît şi după moartea acestuia, pî

nd patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal.

Patrimoniul va exista şi atunci cînd pasivul va depăşi activul, adică şi atunci cînd

datoriile vor fi mai mari decît activul. Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de

titular, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin

schimbul conţinutului său.

Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu. Aşadar, pot fi

titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot

avea drepturi şi obligaţii.

Patrimoniul societăţilor comerciale este independent de patrimonial

asociaţilor sau a acţionarilor acestor societăţi. Aceasta se exprimă prin aceea că:

59

- bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în cel al

societăţii;

- bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează gajul general al creditorilor societăţii;

- obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de asociaţi;

- aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate priveşte numai patrimoniul

acesteia. 73 În activul patrimoniului persoanei juridice pot fi evidenţiate următoarele bunuri:

Bunurile corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art. 285 al Codului civil, bunuri corporale sunt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile. Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă, ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sunt: dreptul asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor, etc. Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine. In această categorie intră banii şi titlurile de valoare, orice alt lucru care nu este imobil. Bunurile imobile, care, care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol. Potrivit art.288 din Codul civil, sunt imobile terenurile, porţiunile de subsol, obiectivele acvatice separate, plantaţiile prinse de sol prin rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil în acesta. Calitatea de imobil o păstrează şi acele materiale care, fiind separate provizoriu de un teren, sunt destinate reamplasării în alt loc. Prin lege pot fi considerate imobile şi alte bunuri.

73 .Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 280

60

Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi întreprinderea ca un complex patrimonial unic. Noţiunea de întreprindere are două sensuri:

1. în sens juridic;

2. în sens economic. În sens juridic prin termenul de „întreprindere” se subînţelege însăşi subiectul de drept, inclusiv ca societate comercială. În sens economic prin termenul „întreprindere” înţelegem complexul patrimonial unic. Mijloacele economice ale întreprinzătorului constituie totalitatea activelor materiale şi băneşti care se folosesc la activitatea de întreprinzător. Activele societăţii comerciale, la rîndul lor, se împart în active fixe şi active circulante. Activele fixe constituie acele bunuri materiale care iau parte la mai multe cicluri de producţie, consumîndu-se treptat şi transferîndu-şi parţial valoarea, pe măsura folosirii lor (utilajele, clădirile, maşinile). Acestea pot fi grupate, după criteriul productivităţii sau al posesiunii, în active productive şi active neproductive, în active proprii şi active închiriate. Activele circulante sunt bunuri destinate să asigure continuitatea producţiei şi circulaţia mărfurilor. Ele se consumă integral în fiecare ciclu de producţie, îşi schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie, desfacere. Sursele mijloacelor economice 74 reprezintă locul de unde provin ele sau modalitatea lor de dobîndire. Astfel, mijloacele economice se clasifică în capital propriu şi capital atras (asimilat). Capitalul propriu provine din fondurile băneşti ale societăţii comerciale, adică din capitalul social, din capitalul de rezervă, din alte fonduri ale ei. Capitalul atras reprezintă datoriile societăţii faţă de creditori. Din punctul de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul societăţii comerciale se împarte în activ şi pasiv.

74 Vonica, R.P. „Drept comercial”, Vol. 1, Bucureşti, 1997, pag. 142

61

Activul include totalitatea bunurilor pe care societatea comercială le are la un anumit moment, sumele băneşti si creanţele sale. Pasivul cuprinde valoarea tuturor datoriilor societăţii comerciale faţă de terţi, indiferent de temeiul apariţiei.

§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii Codul civil, în art. 285 alin. (1), dispune că bunuri sunt toate lucrurile susceptibile aproprierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. În sensul atribuit de legiuitor termenului "bun" din articolul nominalizat intră orice element al activului patrimonial al persoanei, adică atît lucrurile şi animalele, cît şi drepturile asupra lor sau, altfel spus, atît lucrurile, cît şi drepturile patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale. Pornind de la conţinutul art.285 CC bunul poate fi definit ca lucru, faţă de care pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale şi care poate fi folosit în viaţa socială, precum şi ca drept patrimonial. Codul civil clasifică bunurile în mai multe categorii, şi anume:

1. După posibilitatea existenţei bunurilor în circuitul civil (art.286

CC):

a. bunuri care se află în circuitul civil general. Aceste bunuri pot fi dobîndite şi înstrăinate prin acte juridice. Regula constă în aceea, că bunurile se află în circuitul civil, prin urmare legea şi numai legea poate să prevadă, în mod expres, excepţiile. Bunurile aflate în circuitul civil general sunt toate bunurile alienabile, care pot fi urmărite de creditori şi se pot dobîndi sau pierde prin prescripţie. Conform alin.(1) art.296 CC şi bunurile din domeniul privat al statului fac parte din cele care se află în circuitul civil; b. bunuri supuse unui regim special de circulaţie. Sunt acele bunuri, care deşi se află în circuitul civil, au un regim special de circulaţie, adică au o circulaţie limitată. Restricţiile care privesc circulaţia bunurilor se pot referi la subiectele de drept, care le pot dobîndi şi înstrăina, ori la condiţiile de încheiere a actelor juridice cu aceste bunuri. De exemplu, au circulaţie limitată monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural;

62

c. bunurile care nu se află în circuitul civil. Sunt bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul civil sunt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate. Sunt scoase din circuitul civil: lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic, platoul continental, bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile art. 296 alin. (4) din Codul civil; 2. În funcţie de natura bunurilor (art.288 CC):

a.Bunurile imobile. Imobile sunt bunurile care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol; b.bunuri mobile. Sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine.

3. În funcţie de corelaţia între ele (art.292 CC):

a.bunuri principale. Acele bunuri care au o existenţă de sine stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a servi

întrebuinţării unui alt bun; b.bunuri accesorii. Acele bunuri, destinate să servească întrebuinţării unor bunuri principale;

4. În funcţie de utilizarea lor (art.293 CC);

a.bunuri fungibile. Acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea obligaţiei (banii, mesele scaunele); b. bunuri nefungibile. Acele bunuri care nu pot fi înlocuite unele cu altele în executarea obligaţiei (imobilele, loturile de pămînt);

5. În funcţie de modul de determinare (art.294 CC):

a. bunuri determinate individual. Acele bunuri, care potrivit naturii lor, se

individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui (o casă anumită, un lot anumit de pămînt);

b. bunuri determinate generic. Acele bunuri care posedă semne

caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin

63

numărare, măsurare, cîntărire (10 mese, 5 scaune, 8 m de cablu electric, 1 tonă de materie primă); 6. În dependenţă de faptul dacă folosirea lor obişnuită implică ori nu înstrăinarea sau consumarea substanţei lor (art.295 CC):

a. bunuri consumptibile. Acele bunuri a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Acestea se pot folosi o singură dată (benzina, motorina); b. bunuri neconsumptibile. Acele bunuri care pot fi întrebuinţate continuu, fără a li se consuma substanţa, ori fără implicarea înstrăinării (terenurile, construcţiile, mijloacele de transport);

7. În funcţie de forma proprietăţii în care se află bunurile (art.296 CC):

a. bunuri domeniului public. Acele bunuri care aparţin statului sau

unităţilor administrativ teritoriale şi care sunt inalienabile, insesizabile,

imprescriptibile (terenurile destinate ocrotirii naturii, parcurile naţionale);

b. bunuri domeniului privat. Acele bunuri care aparţin persoanelor

fizice şi juridice, inclusiv statului şi unităţilor administrativ teritoriale, care sunt

alienabile, prescriptibile şi sesizabile.

8. În dependenţă de unitatea folosirii comune (art.297 CC):

a. bunuri simple. Acele bunuri care formează o unitate indivizibilă şi sunt supuse în mod natural uni regim juridic omogen; b. bunuri complexe. Atunci cînd mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosirii comune atribuite de natura unificării. El este format

din mai multe bunuri, sunt legate între ele, sunt destinate folosirii comune, fiecare parte poate fi utilizat independent în acelaşi scop.

9. Universalitatea de bunuri (art.298 CC):

a. universalitate de fapt, adică o pluralitate de bunuri corporale omogene, considerate ca un tot întreg. Valoarea economică a acestei universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea elementelor constitutive; b. universalitate de drept, adică pluralitatea de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care, privite împreună, sunt considerate ca un tot întreg.

Universalitatea de drept este patrimoniul.

64

10.

În dependenţă de faptul dacă sunt sau nu producătoare de fructe:

a. bunuri frugifere. Acele bunuri care, periodic şi fără consumarea

substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe. Doctrina juridică evidenţiază 3 categorii de fructe: naturale, adică acelea produse de la sine, fără a

fi necesară intervenţia omului (cerealele, ierburile produse de lotul de pămînt); industriale, acelea care se dobîndesc prin intervenţia omului; civile (numite

venituri) sunt banii şi alte produse rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană, precum chiriile, arenzile, dobînzile, dividendele;

b. bunuri nefrugifere. Acele bunuri care nu au însuşirea de a produce

fructe.

11.

În dependenţă de modul de percepere:

a. bunuri corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile

simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art.

285 al Codului civil, bunuri corporale sunt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.

b. Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă,

ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sunt: dreptul

asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor, etc.

§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale Un loc deosebit în activul fiecărei societăţi comerciale îl ocupă bunurile incorporale. Ele deţin un loc preponderent în orice societate comercială. În categoria bunurilor incorporale se includ:

1. dreptul asupra denumirii de firmă;

2. dreptul asupra emblemei;

3. dreptul de autor;

4. drepturile asupra mărcii;

5. drepturile asupra modelelor industriale;

6. dreptul asupra clientelei şi a vadului comercial, etc. Dreptul asupra firmei. Dacă orice persoană fizică se identifică în societate

65

prin nume şi prenume, societatea comercială ca persoană juridică se individualizează prin denumire (firmă). În acest fel, art. 66 din Codul civil prevede că persoana juridică participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie, prevăzută în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat. Societatea comercială, de fapt, chiar este obligată să utilizeze denumirea, inclusiv prescurtată, numai în expresia în care a fost înregistrată în Registrul de stat al Persoanelor Juridice. Denumirea trebuie să figureze în toate actele emise de societate, cum ar fi corespondenţa, contracte, cereri de chemare în judecată, in caz contrar aceasta va fi impusă la achitarea plăţilor de daune-interese. Cu ajutorul firmei societatea se identifică de alte societăţi. Dreptul asupra emblemei. Emblema, de asemenea, este un atribut de identificare a societăţilor comerciale. Dacă firma identifică societatea prin denumirea sa emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi fel. Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în măsura în care asigură un supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire, între societăţile comerciale care practică acelaşi gen de activitate economică. Emblema poate conţine semne, denumiri, precum şi denumirea (firma). Dreptul de autor este un bun incorporal care poate fi inclus în patrimoniul societăţii comerciale în calitate de aport la capitalul social sau care poate fi dobîndit de societate în timpul activităţii. Din conţinutul prevederilor alin. (2) art. 1 al Legii nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe 75 , sunt protejate operele literare, artistice şi ştiinţifice (drept de autor), interpretările, fonogramele, videogramele şi emisiunile organizaţiilor de difuziune (drepturi conexe), precum şi alte drepturi care sunt recunoscute în legătură cu activitatea intelectuală din domeniul literaturii, artei şi ştiinţei. Drepturile asupra mărcilor. Marca este semnul care face să se deosebească produsele şi serviciile unei persoane fizice sau juridice de produsele

75 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 191 193 din 01.10.2010;

66

şi serviciile similare ale altor persoane fizice sau juridice. Potrivit art. 5 al Legii nr. 38-XVI din 29.02.2008 privind protecţia mărcilor 76 , pot constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică:

cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma produsului sau a ambalajului acestuia, precum şi orice combinaţii ale acestor semne, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial. Prin clientelă se înţelege totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor mărfuri si servicii. Vadul comercial se consideră un factor obiectiv, care desemnează obişnuinţa consumatorului de a cumpăra constant produse şi servicii de la un anumit întreprinzător. Între clientelă şi vad există o interdependenţă. Clientela este cauza şi efectul vadului. 77 Dreptul asupra modelului şi desenului industrial. Conform art.6 din Legea nr. 161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale 78 , poate fi protejat în calitate de desen sau de model industrial aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, rezultat în special din caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în sine, dacă acesta este nou şi are un caracter individual. Dreptul asupra invenţiilor. În patrimoniul societăţii comerciale pot fi incluse şi drepturile asupra invenţiilor create de salariaţii săi ori de persoane străine în baza unor contracte de cercetări ştiinţifice, precum şi în cazul în care un drept asupra unei invenţii a fost transmis cu titlu de aport la capitalul social. Invenţia reprezintă o realizare dintr-un domeniu economic sau ştiinţific ce reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut pînă atunci. Autorul

76 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 99 101 din 06.06.2008;

77 Roşca N., Baieş S. „Dreptul Afacerilor”, Vol. 1, Chişinău – 2004, pag. 291 ;

78 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 136 140 din 31.08.2007;

67

invenţiei este protejat prin brevetul de invenţie, care prezintă prin sine un titlu de stat, eliberat de Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală. 79

§4.Noţiunea şi funcţiile capitalului social Noţiunea capitalului social. Capitalul social prezintă expresia valorică a tuturor aporturilor în numerar şi în natură cu care participanţii la o societate comercială contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare. 80 Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare importanţă

pentru activitatea oricărei societăţi comerciale. Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească, pecuniară) a aporturilor asociaţilor societăţii, dar nicidecum totalitatea bunurilor transmise ca aport. Astfel, spre exemplu, în cazul cînd obiectul aportului este un bun mobil sau imobil, capitalul social include valoarea acestuia la data transmiterii. Pe parcursul activităţii societăţii comerciale, valoarea bunurilor mobile şi imobile transmise de asociaţi ca aport în capitalul social, poate creşte sau poate scădea ca urmare a uzurii acestora. În aceste cazuri, capitalul social nu va oscila în dependenţă de aceste fluctuaţii. Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni, care, la prima vedere ar părea că sunt identice, dat de fapt ele sunt noţiuni diferite, cum ar fi:

patrimoniu, active ale societăţii, capital propriu, capital vărsat. a) Capitalul social şi patrimoniul. Din conţinutul alin. (1) art. 284 al Codului civil rezultă că patrimoniul este un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu valoare economică ce aparţine unei persoane, pe cînd capitalul social prezintă suma valorilor bunurilor aduse de asociaţi cu titlu de aport în societatea comercială, care servesc la formarea părţii active a patrimoniului. Capitalul social constituie un element indispensabil al patrimoniului societăţilor comerciale.

b) Capitalul social şi activul societăţii. Capitalul social indică valoarea

79 a se vedea Legea nr. 50-XVI din 07.03.2008 privind protecţia invenţiilor, MO al RM nr. 117-119 din

04.07.2008.

80 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 293

68

minimă a laturii active a patrimoniului societăţii, dar nu trebuie confundat cu termenul de ”activ al societăţii”. În activul societăţii intră atît valoarea capitalului social, cît şi activele proprii, activele luate cu titlu de împrumut, bunurile mobile sau imobile aflate în proprietatea societăţii. c) Capitalul social şi pasivul societăţii. Mărimea capitalului social

figurează la pasivul societăţii în raportul financiar al societăţii, adică prezintă în sine datoria societăţii faţă de asociaţii săi. Pasivul societăţii constituie toate datoriile societăţii faţă de creditori, inclusiv cele faţă de asociaţii săi.

d) Capitalul social şi capitalul propriu. Capitalul social constituie sursa

iniţială a capitalului propriu al fiecărei societăţi comerciale, ambele noţiuni corespunzînd la momentul constituirii societăţii, Odată cu demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială, pe ngă capitalul social şi cel de rezervă, capitalul propriu mai include şi beneficiile obţinute şi nerepartizate.

e) Capitalul social şi capitalul vărsat. Prin termenul de „capital vărsat”

înţelegem mărimea efectivă a aportului transmis de către asociaţii societăţilor comerciale. Dacă la momentul constituirii societăţii comerciale se transmite mărimea integrală a capitalului social, în acest caz putem vorbi că capitalul social coincide cu capitalul vărsat. Un astfel de deziderat putem deduce din conţinutul prevederilor art.112 al Codului civil, potrivit căruia asociatul unic varsă integral aportul pînă la data înregistrării de stat. Potrivit alin. (3) art. 113 al aceluiaşi Cod civil la data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel puţin 40 % din aportul subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare. În situaţia din speţă, dacă asociaţii transmit cu titlu de aport în capitalul social la data înregistrării societăţii cel puţin 40% din aportul subscris, în acest caz capitalul vărsat nu coincide cu capitalul social, capitalul social depăşind valoarea capitalului vărsat. Capitalul social urmează să fie vărsat în proporţie de 100% în termen de 6 luni din data înregistrării societăţii comerciale, aşa cum prevede

69

alin. (3) art. 112 al Codului civil. f) Capitalul social şi capitalul de rezervă. Unii autori în literatura de specialitate, definesc rezervele drept de bani deduse din beneficiul net al persoanei juridice "puse de o parte" de către ea, pentru a acoperi creanţele creditorilor. Rezervele pot fi legale şi facultative. Potrivit art. 46 al Legii privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134-XIII din 02.04.1997, 81 societatea pe acţiuni formează un capital de rezervă, a cărui mărime va fi stabilită de statut şi va constitui nu mai puţin de 10% din capitalul social al societăţii. Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul net pînă la atingerea mărimii prevăzute de statutul societăţii. Volumul defalcărilor se stabileşte de adunarea generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5% din profitul net al societăţii. Capitalul de rezervă trebuie să fie plasat în active cu lichiditate înaltă, care ar asigura folosirea lui în orice moment. Acesta poate fi folosit doar pentru acoperirea pierderilor societăţii şi/sau la majorarea capitalului ei social. Potrivit art. 31 al Legii privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135- XVI din 14.06.2007 82 societatea cu răspundere limitată este obligată să formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Dacă valoarea activelor nete ale societăţii devine mai mică decît suma capitalului social şi capitalului de rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă reîncep. Rezervele legale formează fondul de rezervă sau capitalul de rezervă al cărei valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea constituirii lui se va prelua anual din profitul persoanei juridice minimum 5% pînă la atingerea plafonului de o cincime din capitalul social. Capitalul de rezervă poate fi facultativ. In Republica Moldova legislaţia în vigoare nu reglementează pentru toate formele de persoane juridice formarea capitalului de rezervă. Legea însă nu interzice ca prin actele de constituire să fie stabilită o mărime mai mare a capitalului de rezervă, decît cel prevăzut de lege.

81 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38-39 din 12.06.1997

82 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 127-130 din 17.08.2007

70

În dependenţă de tipul şi forma societăţii, mărimea capitalului social variază. Legislaţia nu prevede o limită minimă a capitalului social pentru societăţile în comandită şi societăţile în nume colectiv, pe cînd pentru societăţile cu răspundere limitată şi societăţile pe acţiuni, legislaţia reglementează imperativ mărimea minimă a capitalului social pentru aceste societăţi. Astfel, potrivit alin. (2) art. 21 al Legii nr. 135/2007, capitalul social al societăţilor cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 5400 lei, iar potrivit alin. (2) art. 40 al Legii nr. 1134/1997, capitalul social al societăţilor pe acţiuni nu poate fi mai mic de 20000 lei. Pentru diferite tipuri de societăţi comerciale, prin legi speciale, se stabilesc proporţii mult mai mari ale capitalului social. Funcţiile capitalului social. În literatura de specialitate s-au evidenţiat 3 funcţii ale capitalului social:

1. baza materială a societăţii. Fiind necesară o un punt de pornire în calea

activităţii de întreprinzător, asociaţii înzestrează societatea cu anumite bunuri sau bani, ale căror valoare se include în capitalul social. Anume cu aceste bunuri

sau bani se începe activitatea de întreprinzător a societăţii comerciale.

2. garanţie a creditorilor societăţii. Mărimea capitalului social este un

indiciu al credibilităţii partenerilor, creditorilor şi terţilor faţă de societate. Cu cît

capitalul este mai mare, cu atît riscul fondatorilor este mai mare, iar, în legătura cu acestea, creşte, şi încrederea potenţialilor creditori şi parteneri de afaceri. 83

3. legătură dintre societate şi asociaţi. Prin intermediul capitalului social

se stabileşte legătură între societate şi asociaţii ei. Legătura dintre societate şi asociaţi este evidentă atît la momentul înregistrării societăţii, cît şi în timpul funcţionării acesteia sau chiar lichidării ei.

La momentul înregistrării societăţii, asociatul varsă aportul său în capitalul social al societăţii în mărimea şi termenii prevăzuţi de legislaţie. Odată cu obţinerea beneficiilor în dependenţă de participaţiunea fiecărui asociat, acesta va primi beneficiile din activitatea societăţii. În cazul lichidării societăţii, activele

83 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 297

71

societăţii, după stingerea creanţelor creditorilor, se împart între asociaţi proporţional participaţiunilor fiecăruia.

§5. Formarea şi modificarea capitalului social Formarea capitalului social. În calitate de aport la capitalul social pot fi aduse mijloace băneşti, valori mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale. Pot fi acceptate şi aporturile în numerar (în bani), precum şi aportul în natură (bunuri aflate în circuit civil). Pentru aportul la capitalul social nu se calculează dobînzi. a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se consideră în bani dacă actul de constituire nu prevede altfel. Aporturile în numerar ale persoanelor fizice şi juridice din Republica Moldova se fac exclusiv în monedă naţională, în lei moldoveneşti. Aportul în bani poate fi depus, în numerar sau prin virament, la un cont bancar provizoriu special, deschis pentru constituirea societăţii. La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat trebuie să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris dacă legea sau actul de constituire nu prevede o proporţie mai mare. b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice bunuri aflate în circuit civil: corporale (mobile şi imobile) şi incorporale. Odată cu transmiterea în natură a bunurilor, acestea ies din proprietatea asociaţilor şi intră în proprietatea societăţii, dacă actul de constituire nu prevede altfel.

Totuşi, legislaţia în vigoare stabileşte anumite restricţii, enumerînd ce nu pot fi transmise ca aport în natură. Potrivit alin. (11) art. 41 al Legii nr. 1134/1997, aporturi la capitalul social nu pot fi:

a) evaluarea în bani a activităţii fondatorilor pentru înfiinţarea societăţii, precum şi a activităţii de muncă a acţionarilor care lucrează în societate; b) obligaţiile (datoriile) fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale altor persoane;

72

c)

bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate, inclusiv produsele

activităţii intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu legislaţia;

d) bunurile aparţinînd achizitorului de acţiuni cu drept de administrare

economică sau gestionare operativă, fără acordul proprietarului acestor bunuri;

e) bunurile destinate consumului curent al populaţiei civile, bunurile a

căror circulaţie este interzisă ori limitată de actele legislative. Aporturile în natură urmează a fi evaluate, potrivit Legii cu privire la activitatea de evaluare, nr. 989-XV din 18.04.2002 84 . Evaluarea este necesară pentru a putea stabili ponderea fiecărui asociat la beneficii şi a participării la pierderi. Capitalul social al societăţii comerciale este divizat în participaţiuni care aparţin fondatorilor, numite şi părţi de interes, părţi sociale sau în acţiuni, a căror valoare are, în mod obligatoriu, expresie bănească. 85 La societatea în nume colectiv şi societatea cu răspundere limitată, aportul, în mărimea minimă de 40% din cel subscris, se transmite pînă la înregistrarea societăţii, iar restul nu mai tîrziu de 6 luni de la data înregistrării dacă actul de constituire nu prevede un termen mai restrîns (alin. 3 art. 112 Cod civil).

Potrivit alin. (3) art. 139 al Codului civil, în momentul înregistrării

societăţii în comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60% din participaţiunea la care s-a obligat, urmînd ca diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul de constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificat de participare eliberat de societate. Potrivit alin. (4) art. 158 al Codului civil, la înregistrarea societăţii pe acţiuni fondatorii sunt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pînă la înregistrarea acesteia dacă aportul este în numerar sau în termen de 30 de zile de

la înregistrarea de stat dacă aportul este în natură. Potrivit alin. (5), (6) ale art. 113 al Codului civil, în cazul în care asociatul

nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i ceară în scris

aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o lună şi avertizîndu-l că

e posibilă excluderea lui din societate. Dacă nu varsă aportul în termenul

84 vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 102 din 16.07.2002

85 Roşca N. Baieş S., op. cit., pag.306

73

suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat. Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea modificării mărimii capitalului social al societăţilor comerciale. Modificarea capitalului social. Capitalul social poate fi modificat prin două modalităţi:

1. prin majorare;

2. prin reducere. 1. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică prin care

organul competent al societăţii decide modificarea acestuia în sensul măririi cuantumului indicat anterior în actul de constituire şi în registru. Majorarea capitalului social se poate efectua numai după vărsarea integrală a aporturilor subscrise. 86 Majorarea capitalului social se face prin:

1.

creştere din contul activelor societăţii care depăşesc mărimea capitalului

social:

a) majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate ale societăţii.

Această operaţiunea juridică poate avea loc conform hotărîrii Adunării generale

care va decide încorporarea beneficiului nerepartizat în capitalul social al societăţii comerciale, iar valoarea participaţiunii fiecărui asociat se va majora proporţional.

b) majorarea capitalului social din contul unor active cu stingerea

concomitentă a unor datorii (convertirea datoriilor în acţiuni).Această posibilitate de majorare a capitalului social este prevăzută de lit. d) alin. (2) art. 41 al Legii nr. 1134/1997, conform căruia cu titlu de aport în capitalul social al societăţii pe acţiuni pot fi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori. În acest caz, datoria societăţii faţă de creditori se transformă în aport, iar creditorii devin acţionari ai societăţii.

2. noi aporturi. În acest caz noile aporturi pot fi introduse atît de asociaţii

existenţi, cît şi de terţele persoane.

86 Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 308

74

Reducerea capitalului social are loc doar cu hotărîrea organului suprem al societăţii comerciale şi numai în condiţiile legii. Reducerea capitalului social poate fi efectuată doar dacă această operaţiune nu ar admite micşorarea capitalului social sub limita plafonului minim prevăzut de lege. Legislaţia în vigoare prevede atît dreptul, cît şi obligaţia societăţii cu răspundere limitată de a reduce capitalul social. Astfel, potrivit alin. (2) art. 34 al Legii nr. 135/2007, dreptul societăţii cu răspundere limitată de a reduce capitalul social se poate materializa prin:

a) reducerea proporţională a valorii nominale a tuturor părţilor sociale;

b) stingerea părţilor sociale dobîndite de societate.

Potrivit prevederilor alin. (1) art. 35 al aceleiaşi Legi nr. 135/2007 societatea cu răspundere limitată este obligată să-şi reducă capitalul social dacă:

a) la expirarea a 6 luni de la data înregistrării de stat, asociaţii nu au

vărsat integral aporturile subscrise;

b) la expirarea celui de-al doilea an şi a fiecărui an financiar următor,

valoarea activelor nete ale societăţii este mai mică decît capitalul social şi asociaţii nu acoperă pierderile survenite. În aceste cazuri, adunarea generală a asociaţilor este obligată să decidă reducerea capitalului social:

a) pînă la mărimea capitalului social efectiv vărsat; b) pînă la valoarea activelor nete determinată în conformitate cu prevederile legale. În cazul în care, în urma reducerii valorii activelor nete, aceasta va fi sub cuantumul minim al capitalului social stabilit de prezenta lege, asociaţii sînt obligaţi să lichideze societatea dacă nu vor acoperi pierderile. Hotărîrea de reducere a capitalului social trebuie să fie adusă la cunoştinţă fiecărui creditor şi ulterior publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Dacă creditorii societăţii nu se opun reducerii, capitalul poate fi micşorat, în cazul în care creditorii se opun, reducerea capitalului poate fi efectuată numai după satisfacerea cerinţelor celor care se opun.

Reducerea capitalului se face prin:

75

1. Împărţirea efectivă a unor active între asociaţi, în cazul în care organul supreme consideră că pentru atingerea scopurilor propuse sunt îndeajuns active mai mici decît cele care sunt şi ia o decizie de micşorare a capitalului social şi de împărţire a activelor neutilizate; 87

2. Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active. Legea nr. 1134/1997, alin. (6) art. 39 prevede că dacă, la expirarea a 2 ani financiari consecutivi, cu excepţia primului an financiar, valoarea activelor nete ale societăţii, potrivit bilanţului anual al societăţii, va fi mai mică decît mărimea capitalului social, orice acţionar al societăţii este în drept să ceară adunării generale anuale a acţionarilor adoptarea uneia din următoarele hotărîri: a) cu privire la reducerea capitalului social; b) cu privire la majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare în modul prevăzut de statutul societăţii; c) cu privire la dizolvarea societăţii; d) cu privire la transformarea societăţii în altă formă juridică de organizare. Dacă adunarea generală a acţionarilor nu a adoptat una din hotărîrile prevăzute la alin.(6), acţionarii care au votat „pentru” hotărîrea dată au dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor în conformitate cu prevederile art. 79.

87 Rusu V., Focşa Gh., op. cit., pag.78

76

CAPITOLUL 5. SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR Persoane fizice ca subiecte ale dreptului afacerilor

§1. Întreprinzătorii ca subiecte ale dreptului afacerilor.

Noţiuni generale. În ştiinţa dreptului se admite principiul conform

căruia numai oamenii fie individual, fie grupaţi în forme organizatorice au

un

individ care ar exista singur pe lume, un Adam sau Robinson izolat într-o insula,

nu ar putea să aibă drepturi şi obligaţii faţă de nimeni. Îndată ce însă doi

oameni, se poate concepe relaţia juridică, în sensul că există un drept şi o

obligaţie a unuia fata de celălalt” 88 .

Cele mai multe raporturi apar între persoanele fizice: cetăţeni ai statului

dat, cetăţeni ai unui stat străin, persoane fără cetăţenie (apatrizi), ca regulă,

cetăţenii unui stat pot fi subiecte ale diferitor raporturi juridice, acceptate de

către stat cu participarea persoanelor fizice, în timp ce cetăţenii străini sau

apatrizi nu întotdeauna pot participa în calitate de subiecte ale raporturilor. În

calitate de subiect de drept. După cum menţionează Mircea Djuvara, “

baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul participă la raporturi

juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.

Marea majoritate a subiectelor colective de drept o constituie persoanele

juridice. Noţiunea de persoana juridica este creaţia dreptului civil.

Subiectele raportului juridic, respectiv si ale activităţii de întreprinzător

nu pot fi decît oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate.

Într-o formulare generală, subiectele dreptului afacerilor sunt participanţii

la raporturile comerciale, în principal întreprinzătorii, fie ca sunt persoane

fizice, fie ca sunt persoane juridice, respectiv societăţile comerciale, care

desfăşoară activitatea de întreprinzător, adică au dobîndit prin înregistrare sau

prin alt mod stabilit de lege, calitatea de întreprinzători.

Făcînd o paralelă cu legislaţia română, subiecţi ai dreptului comercial

român sunt comercianţii, care conform art. 7 Cod comercial român, “Sunt

comercianţi acei care fac fapte de comerţ, avînd comerţul ca o profesiune

88 Boris Negru, Alina Negru, “Teoria generala a dreptului si statului”,2006, pag.449.

77

obişnuită, şi societăţile comerciale” 89 . Deoarece dreptul afacerilor încorporează şi normele de drept public, au calitatea de subiecte şi persoanele juridice de drept public care înregistrează, autorizează, supraveghează, controlează, licenţiază persoanele care desfăşoară activitate de întreprinzător, deţinînd în aceste raporturi o poziţie dominanta. Atît statul cît şi autorităţile publice intervin în relaţiile economice, prin diferite mecanisme, realizînd anumite scopuri, cum ar fi: asigurarea populaţiei cu mărfuri, produse, şi servicii de o calitate bună, inofensive pentru viaţa şi sănătatea ei; protecţia şi dezvoltarea concurenţei; protecţia mediului înconjurător ţi multe altele. Legislaţia naţională nu defineşte noţiunea de întreprinzător ca subiect de drept, dar este des folosita, în special în Codul civil al R.M. Conform DEX-ului, întreprinzător este acea persoană care are spirit de a acţiona, de a întreprinde ceva, persoana care iniţiază şi se ocupă de o întreprindere, de o afacere etc. 90 În legislaţia naţională, termenul de întreprinzător se referă la acele persoane care desfăşoară activitatea de întreprinzător, şi se mai folosesc termenii ca :

antreprenor, întreprindere, agent economic, comerciant. Noţiunea de întreprinzător şi antreprenor. Conform art.2 al Legii nr.845-XII din 03.01.1992 “ cu privire la antreprenoriat si întreprinderi”, antreprenor poate fi :orice cetăţean al Republicii Moldova care nu este îngrădit în drepturi, în modul stabilit de prezenta lege si de alte acte legislative; orice cetăţean străin sau apatrid, în conformitate cu legislaţia în vigoare; un grup de cetăţeni sau apatrizi din care se constituie antreprenorul colectiv. Conform DEX-ului, expresia “antreprenor”, este de provenienţă franceză şi pune accent pe funcţia primară a antreprenorului, adică acea persoană care conduce o antrepriză. În sensul modern al economiei de piaţă, un antreprenor este un agent economic care adoptă un comportament activ şi novator, care acceptă deliberat riscuri financiare pentru a dezvolta proiecte noi. Cuvîntul “antreprenor” ar fi şi sinonimul cuvîntului “întreprinzător”, doar că termenul antreprenor însă mai are un sens juridic consacrat, prin care se desemnează partea contractului de

89 Codul comercial român, ed.Tribuna, Craiova, 1994.