Sunteți pe pagina 1din 25

Lucrarea de laborator Nr.

3
Analiza principiilor i algoritmilor generali de elaborare i soluionare a problemelor
complexe prin modelarea matematic a sistemului dat.
-

Obiective:
de studiat i nsuit materialul teoretic pentru evidenierea esenialului i completarea (dup
necesitate) n modelul conceptual din Anexe;
s se elaboreze scenarii de modelare i analiza simulrii n baza diferitor modele de reprezentare
pentru propria variant;
s se descrie etapele si principiile de algoritmizare si rezolvare ale problemei n baza diferitor
modele de SD complexe n cele mai moderne limbaje de programare C/C++, TurboPascal;
s se aplice tehnica modelrii i programrii eficiente pentru diverse compartimente ale diferitor
situaii cu diverse modele de structuri abstracte n limbajul de programare ales.
Modelul experimental n form de program cu module s conin o baz de date (un set de fiiere)
cu informaia la aceste intrebari i teste de verificare.

Modelele matematice nu elimin procesul de gndire al decidentului. Scopul lor este s pun la dispoziie
celui ce ia decizie metode care s-i sporeasc capacitate de a face judecaii i de a lua hotrri,
nelsnd acest lucru numai pe baza intuiiei sau modului personal de a raiona. Eugen NATASEL
...pe lnga matematica metrica (clasica) s-a elaborat matematica structurala logica. Matematica
moderna este o stiinta dominata de categoria structurii". G. Moisil
1. Noiuni generale i definiii.
Modelarea constituie o activitate indispensabil pentru conceperea i exploatarea eficient a
echipamentelor i tehnologiilor specifice diferitelor ramuri ale ingineriei. Modelele elaborate n acest
scop fac apel, cu precdere, la un limbaj matematic riguros i caut s pun n valoare aplicabilitatea
legilor fizicii pentru a surprinde ct mai precis esena fenomenelor.
Atenia acordat n prezent modelrii este potenat de facilitile mediilor software dezvoltate n
ultimul deceniu, care permit operarea cu modele tot mai complexe, n condiiile unei precizii ridicate
a calculelor i a creterii continue a vitezei de lucru.
n acest context, efortul investit recent n perfecionarea tehnicilor de modelare a fost dirijat (pe
lng alte direcii) i ctre explorarea legturilor dintre interpretarea cauzal a fenomenelor (care se
bucur de o ndelungat tradiie, creat n cadrul tiinei sistemelor) i modul n care este transferat i
procesat energia (ca suport nemijlocit al funcionrii echipamentelor).
1.1. Definitii al modelului matematic.
Conceptul de "model", att de mult folosit n tiina modern, este relativ nou, dar metoda
modelrii este tot att de veche pe ct sunt preocuprile oamenilor pentru cunoaterea tiinific.
Putem considera c modelul este o reprezentare izomorf a realitii, care, oferind o imagine
intuitiv i totui riguroas, n sensul structurii logice, a fenomenului studiat, faciliteaz descoperirea
unor legturi i legiti imposibil sau foarte greu de gsit pe alte ci.
n elaborarea modelelor economico-matematice, teoria economic are un rol deosebit de
important ntruct ea formuleaz categoriile, conceptele i legile obiective ale realitii economice.
Numai sprijinindu-se pe teoria economic modelele matematice pot reprezenta fidel fenomenele
economice.
Modelul, ca instrument al cunoaterii tiinifice, este folosit n foarte numeroase discipline
teoretice i practice. Fr pretenia de a face o clasificare riguroas a tipurilor de modele, vom arata c
ele pot fi: modele verbal-descriptive - folosite n toate disciplinele nematematizate, modele
matematice, modele fizice analogice (de tipul machetelor statice sau dinamice), modele grafice etc.
n tiinele economice, n special n disciplinele organizrii i conducerii, modelele sunt utilizate
n toat diversitatea de tipuri care exist. n ultimele decenii ns, se contureaz din ce n ce mai mult
tendina utilizrii cu precdere, n aceste discipline, a modelelor de tip matematic, datorit n special
capacitii acestora de a condensa riguros esenialul, ct i posibilitii lor de a fi programate cu
ajutorul calculatoarelor electronice, alctuind mpreun un instrument de investigaie tiinific de o
putere necunoscut pn n prezent, o prodigioas "prelungire" a inteligenei umane.
Notiunea de model este strns legata de matematica. Matematica are azi la baza algebra (stiinta
discontinuului) si topologia (stiinta continuului), aceasta ca un raspuns la caracterul continuu si
discontinuu al realitatii. In acceptiunea lui Bellman, dovada cunoasterii fenomenelor o constituie
masura in care se reuseste prevederea desfasurarii lor, ori, aceasta necesita masuri cantitative a caror
formule si precizare satisfacatoare implica folosirea unui model matematic.
Dezvoltarea, de-a lungul timpului, a tiinelor fizico-tehnice s-a bazat pe modelul matematic care
exprim sub form de relaii matematice legturile existente ntre diferite mrimi sau cantiti ce
prezint interes pentru funcionarea sistemului (de exemplu, legile studiate de ctre anumite domenii
ale fizicii). Complexitatea unui model matematic este dictat, n general, de acurateea (precizia)
dorit n descrierea comportrii sistemului, n sensul c un model simplu neglijeaz sau idealizeaz
anumite aspecte ale comportrii.
Modelul matematic este o multime de una sau mai multe relatii matematice intre variabile (care
reprezinta valori numerice) si una sau mai multe ipostaze admise privind desfasurarea fenomenului.
Din aceasta definitie rezulta ca pentru a descrie matematic legile de aparitie si dezvoltare a unui
fenomen este necesar sa se delimiteze laturile lui esentiale, cantitative, carora sa li se asocieze
ansamblul relatiilor matematice adecvat fenomenului respectiv. In limbaj matematic, legatura
diferitelor laturi ale fenomenului si dependenta calitativa si cantitativa a acesteia de factorii care il
conditioneaza se exprima sub forma unor raporturi cantitative sau a unor relatii matematice intre
marimile reprezentate de notatiile adoptate. Modelul matematic este un model realizat cu instrumente
matematice a unei actiuni ce trebuie optimizata.
Modelarea fenomenelor permite descoperirea si studiul aspectelor si proprietatilor mai profunde
ale fenomenului reprezentnd un sintetizator pentru trecut si un mobil de cercetare pentru viitor.
Modelarea matematic opereaza cu marimi numerice fara a conditiona modul de interpretare
subiectiva, intr-un anumit context a rezultatelor obtinute. Ea presupune cunoasterea tuturor
elementelor care concura la descrierea fenomenului, posibilitatea exprimarii cantitative si pe ct
posibil fara nici un adaos subiectiv, cunoasterea ct mai amanuntita a conditiilor in care are loc
fenomenul, precizarea restrictiilor impuse unor marimi sau functii, precum si completa definire a
scopului urmarit.
Mircea Malita defineste modelul ca o reprezentare mintala sau scrisa, calitativa sau matematica a
unei parti dintr-o realitate ce constituie un sistem (adica un tot avndu-se partile interconectate).
Modelul selecteaza componentele cele mai reprezentative ale sistemului si descrie relatiile care se
leaga". Crearea unui model nu serveste numai cunoasterii ci are si scopuri practice, constituind si o
baza de experimentare.
Toate fenomenele realitatii inconjuratoare se prezinta cercetarilor nu prin esenta lor in mod direct,
ci printr-o multitudine de aspecte globale si locale. Este posibil, ca in matematica sa se dea o scriere
generala a fiecarui fenomen, deci un model (matematic). Exprimarea cea mai generala posibila a
aspectelor globale si locale ale fenomenelor, ca si interdependenta lor se pot face prin relatia generala:
F (P,T) = G (P,T) + L (P,T) (1) care reprezinta un model formal, logic al fenomenului. Aici P si T sunt
coordonatele partiale temporale ale fenomenului, iar functiile G si L redau tendintele globale
(determinante), respectiv locale (aleatoare).
In masura in care evidentiaza in mod corect o proprietate a fenomenului, modelul reprezinta un
rezultat, reflecta o legatura, sintetizeaza legi din realitate, deci este un adevar obiectiv.
1.2. Impactul social al modelelor matematice Impactul pe care modelarea matematic il are
in gndirea oamenilor, in gndirea" societatii, trebuie judecat in conjunctie cu impactul matematicii
insasi si cel al calculatoarelor electronice. Toata lumea este de acord ca o trasatura definitorie a
perioadei pe care o traim este spiritul stiintific care o domina. De multe ori, aceasta viziune stiintifica
asupra lumii, aceasta continua formulare si rezolvare a problemelor, se confunda cu spiritul matematic.
Despre rolul si locul matematicii in configuratia culturii contemporane nu este nevoie sa mai
vorbim. Pe de alta parte calculatoarele, masele plastice si reactiile nucleare controlate isi disputa in
multe opinii locul inti intre cele mai importante descoperiri ale secolului nostru care numai de
descoperiri nu duce lipsa. In legatura cu relatia dintre calculatoare, modele si societate retinem ideea
practic, nu exista domeniu de activitate in care sa nu fi patruns metodele cibernetice, si odata cu ele
calculatorul. Dar calculatorul este in fond un model. Cele analogice sunt modele de obicei
electronice ale unor relatii matematice, iar cele digitale modele ale unor algoritmi. Tocmai aceasta
face ca in momentul de fata sa existe un puternic interes att pentru calculatoare, ct si pentru modele
si pentru teoria generala a modelelor".
In aceasta companie selecta modelarea matematic, aflata la intersectia celor doua mari domenii
amintite matematica si calculatoarele isi imparte gloria si reprosurile cu ele.
Rolul social al modelelor matematice este insa extrem de mare, chiar imposibil de evaluat.
Activitatea de conducere economica este de neconceput fara modele matematice; ele sunt utilizate in
studiul operelor literare, in previziuni privind evolutia vremii, zborurile cosmice.
Rezultatele obtinute in toate aceste domenii incurajeaza uneori pna la entuziasm, folosirea
modelelor. Din fericire, entuziasmul fara acoperire este invariabil contracarat de experienta practica.
Asa cum am vazut, exista lucruri care nu se pot face", care nu se pot face in principiu, sau nu se pot
face cu resurse date.
1.3. Cerinte ale modelului matematic Modelul matematic al unui sistem poate fi exploatat
prin intermediul unor prelucrri analitice care conduc la formulri sau expresii noi (de exemplu,
rezolvarea unor ecuaii algebrice sau a unor ecuaii difereniale). Dar prelucrrile analitice nu sunt
ntotdeauna posibile i, n atare situaii, se apeleaz la metode specifice calculului numeric. Aceste
metode sunt, n general, uor de utilizat ntr-unul din multiplele limbaje sau medii de programare
disponibile, n prezent, pe diverse calculatoare. Astfel, investigarea unor proprieti ale sistemului
studiat revine la rezolvarea numeric a unor probleme, procedeele de investigare de atare natur fiind
referite n totalitatea lor sub denumirea de analiz asistat de calculator. Dintre acestea un rol
important este deinut de tehnicile de simulare numeric. Precizm faptul c termenul simulare
poate avea o semnificaie mai larg (de exemplu, simularea unor defeciuni pe un anumit echipament)
i de aceea sa adugat atributul numeric. Totui, n contextele unde nu exist pericol de confuzii,
se poate renuna la acest atribut, subnelegndu-se c activitatea de simulare se desfoar cu ajutorul
calculatorului.
Pentru a fi admis, modelul matematic trebuie sa satisfaca cteva cerinte impuse att de practica
modelarii ct si de utilizarea lui.
In primul rnd modelul matematic va asigura o redare aproximativa a fenomenului modelat. Aceasta
inseamna ca esenta reflectata de model prin structura sa fie ct mai apropiata de esenta continutul
obiectiv al fenomenului real. Cu ct se abate mai putin de la fenomen, cu att mai corecte se dovedesc
datele furnizate de model, deci si deciziile luate pe baza lor.
In al doilea rnd se impune ca modelul sa exprime clar, precis si realist scopurile propuse, sa fie
riguros. Prin urmare functiile care descriu scopurile este necesar sa dea o exprimare matematica ct
mai exacta a lor, sa fie simple ca expresie si sa cuprinda cele mai importante variabile ale problemei.
Contradictie fundamentala a modelului consta in aceea ca el nu coincide cu scopul propus, dar
serveste la cunoasterea acestuia, cunoastere care intotdeauna se obtine la prima varianta, ci de regula,
prin perfectionarea permanenta a modelului, prin negarea dialectica a unui model de catre altul.
Un model este valabil numai pentru laturile realitatii pe care le reflecta, valoarea lui apreciindu-se
dupa ceea ce exprima el si nu dupa ceea ce ar trebui sa exprime un model ideal.
O alta cerinta pe care trebuie sa o satisfaca un model matematic este ca intr-o structura relativ
simpla si de mica intindere sa fie cuprinse ct mai multe din interconexiunile diverselor aspecte ale
fenomenului. Aceasta inseamna ca avnd in structura sa ct mai putine restrictii, modelul sa exprime
ct mai multe din proprietatile fenomenului.
La ora actuala exista o clasa bogata de algoritmi care asigura tratarea la nivel corespunzator a
majoritatii problemelor practicii din diferite domenii inclusiv a problemelor militare, iata de ce apare
necesitatea studierii aprofundate a modelelor matematice.
1.3.1. Tipuri de modele matematice. Experienta practica acumulata prin realizarea unui
numar mare de modele au aratat ca pentru acelasi model cerintele formulate formeaza un ansamblu
contradictoriu. De aceea orice model matematic satisface, de regula, numai o parte a acestor cerinte.
Functie de informatiile pe care le contin si le pot oferi, precum si al interpretarii rezultatelor obtinute
pe baza lor, modelele se clasifica in doua mari grupe: deterministe si stohastice. Aceste modele sunt
in strnsa legatura cu unele tipuri de decizie si anume cu deciziile certe si de risc.
Modelul determinist se caracterizeaza prin aceea ca parametrii ce definesc procesul modelat sunt
cunoscuti cu precizia necesara garantarii valabilitatii rezultatelor. Modelul nu are in structura sa nici un
factor aleator (se poate observa usor similitudinea dintre modelul determinist si decizia certa).
Variabilele de decizie (necunoscutele) ale modelului iau valori in domeniul restrictiilor impuse de
structura modelului. Solutia obtinuta prin rezolvarea modelului satisface restrictiile (solutiile posibile)
si corespunde criteriului optim adoptat. Aceasta solutie poarta si un caracter determinist.
Modelul determinist se poate baza pe metodele algebrei liniare, pe teoria ecuatiilor diferentiale,
teoria probabilitatilor, teoria jocurilor etc.
Modelul stohastic se caracterizeaza prin parametri ce sunt variabile aleatoare ale caror valori nu pot
fi inlocuite cu valorile medii corespunzatoare, fie pentru ca aceste valori medii nu sunt cunoscute, fie
ca daca ar fi inlocuite cu valori medii, rezolvarea modelului ar putea conduce la solutii (decizii)
neconforme cu realitatea (se poate observa legatura intre modelul stohastic si decizia de risc). In
modelul stohastic variabilele aleatoare pot fi:
- cunoscute numai pentru unele variabile aleatoare, ceea ce este caracteristic pentru modelele cu
incertitudini partiale;
- cunoscute toate, ceea ce genereaza adevaratele" modele stohastice.
De rezolvarea modelelor stohastice se ocupa programarea stohastica (rezultata din imbinarea teoriei
probabilitatilor si proceselor aleatoare ca si a statisticii matematice cu teoria optimizarii).
In programarea matematic se disting dou directii de evolutie. Aparent acestea sunt oarecum
independente, dar la o analiza profunda ele se completeaza reciproc si in acelasi timp prin
problematica tratata si rezultatele obtinute dau substana domeniului. Prima directie de actiune consta
in modelarea matematica pentru optimizare. Aici problematica consta in definirea si constructia
unor instrumente matematico-informatice, care sa permita conceptualizarea, elaborarea, generarea si
ntretinerea unui model de programare matematica. O analiza atenta a acestei problematici ne arat ca
aceasta la rndul ei consta din doua subprobleme. Prima este aceea de a reprezenta matematic o
portiune a creatiei sub forma unei probleme de minimizare a unui criteriu, n raport cu care analizm
comportarea acelei portiuni de univers, in virtutea unor restrictii, care definesc matematic functionarea
realitatii in care suntem interesati. Aceasta este subproblema modelarii propriu-zise. A doua
subproblema consta in constructia acelor instrumente informatice de care vorbeam pentru transmiterea
modelului matematic optimizatoarelor. Aceasta este subproblema generrii modelului. A doua
directie de actiune in programarea matematica consta in elaborarea de algoritmi pentru rezolvarea
problemelor de optimizare. Aici activitatea se structureaza in aceea de constructie a algoritmilor de
optimizare, precum si in studiul lor privind convergenta si complexitatea. Remarcam faptul ca atat
modelarea matematica pentru optimizare cat si rezolvarea problemelor de optimizare au atins un nivel
de dezvoltare care demonstreaza maturitatea domeniului.
1.4. Calculatorul instrument de modelare matematica In prezent in prim planul
progresului tehnic se afla dezvoltarea tehnicii informaticii adica a mijloacelor pentru stocarea,
prelucrarea, transmiterea, pastrarea si folosirea informatiei. Cea mai mare materializare a acestui
progres este elaborarea calculatorului electronic mijloc tehnic universal pentru lucrul cu informatia.
Ritmul de dezvoltare a tehnicii de calcul este uluitor. Astfel, in ultimii 25 de ani viteza a crescut de
200 de ori si se dubleaza in medie la fiecare 2 ani. Dimensiunile calculatorului s-a redus de 10.000 ori.
Acest calculator al mileniului al treilea nu mai este un obiect de lux ci a devenit un lucru comun. Acest
lucru s-a intmplat datorita faptului ca si-a dovedit utilitatea in diferite activitati, sporind eficienta
deciziilor, scurtnd timpul de executie si dnd rezultate exacte si pertinente.
In ultimul timp, modelarea matematic a devenit oarecum sinonima cu folosirea calculatoarelor in
abordarea diferitelor probleme. Evident este vorba de a o exagerare, calculatoarele pot face multe
lucruri care nu sunt legate de modelare, iar in multe modele calculatoarele nu au nici o participare.
Este insa un fapt real ca modelarea matematic foloseste in mod avantajos calculatorul.
Calculatorul impune limite in contradictie cu adecvarea, relevanta si pertinenta modelelor si
solutiilor acestora. Astfel, in fata constructorilor de modele matematice stau doua obiective
contradictorii: modelul trebuie sa fie ct mai simplu de rezolvat si sa respecte ct mai precis
situatia reala".
Interesanta pentru relevarea simbiozei tot mai pronuntate dintre modelare si calculator, e ca in
ultima vreme pe lnga hardware (partea de echipament) si software (partea de programe), in limbajul
legat de evolutia calculatoarelor si-a facut aparitia o noua categorie: fineware care ar reprezenta partea
fina instrumentele de modelare a proceselor din diferite tipuri de activitati.
Daca din punct de vedere hard calculatoarele puteau indeplini toate conditiile pentru a utiliza
modele problema importanta era reprezentata de partea soft specifica modelarii. Acest obstacol a fost
insa depasit, partial, pentru ca si cum se pot utiliza MATLAB si MATCAD programe ce faciliteaza
rezolvarea unor probleme ce presupun calcule dificile, ecuatii cu extreme, probleme de max si min,
ecuatii diferentiale, integrale, analiza numerica.
O sistematizare metodologic a modelelor matematice ntrebuinate n disciplinele organizrii i
conducerii social-economice ar fi riscant, avnd n vedere mutaiile continue i spectaculoase care au
loc n aceste discipline i, n plus, ar avea un caracter pur scolastic, fr utilitate teoretic sau practic
real. De aceea, ne vom limita, n continuare, s enumerm principalele tipuri de modele matematice
cunoscute n acest domeniu.
Dup ntinderea domeniului studiat, modelele care descriu realitatea economic pot fi:
macroeconomice - cele care se refer la economia naional, la ramur (subramur) sau la economia
unui teritoriu mare (un jude, o anumit zon industrial, agricol etc.) i microeconomice - la nivel de
ntreprindere, uzin, trust, combinat etc.
Modelele cibernetico-economice urmresc s studieze relaia dintre intrri i ieiri ntr-un
organism economic, cu evidenierea fenomenelor de reglare care determin buna funcionare a
sistemului. Majoritatea modelelor cibernetico-economice sunt macroeconomice.
Modelele econometrice descriu comportamentul organismelor economice cu ajutorul unor
sisteme de ecuaii n care elementele numerice sunt determinate statistic. i aceste modele sunt, de
obicei, macroeconomice.
Modelele de simulare ncearc s stabileasc modul de funcionare al unor organisme macro- sau
micro-economice prin acordarea unor combinaii de valori ntmpltoare variabilelor independente
care descriu procesele. Prin "citirea" valorilor pe care le capt n felul acesta variabilele dependente,
se obin mrimi semnificative n procesul studiat.
Modelele sistemice au drept obiectiv surprinderea ansamblului aspectelor dintr-un organism
economic (de exemplu, n modelele Forrester se consider c prin identificarea celor ase fluxuri
caracteristice se poate cunoate comportarea sistemului ca un tot).
Modelele cercetrii operaionale se caracterizeaz prin cutarea unei soluii optime sau
apropiat de optim, pentru fenomenul studiat. Modelele cercetrii operaionale se bazeaz pe o mare
diversitate de procedee matematice i au aplicaii la nivel macro, dar n special la nivel
microeconomic. Ele reprezint principalul instrument pentru optimizarea deciziilor n analiza de
sistem.
Cadrele de conducere de la toate nivelurile structurilor manageriale sunt angajati in luarea
deciziilor. Deciziile luate de top managementul organizatiei sunt legate de misiunea si strategiile de
indeplinire a lor si au impact asupra intregii structuri. Cadrele de conducere la nivel mediu, la randul
lor isi concentreaza deciziile asupra implementarii strategiilor si alocarii resurselor. In sfarsit, la
nivelul de jos, conducatorii iau decizii asupra activitatilor de zi cu zi, de natura repetitiva, in cea mai
mare parte.
De aceea modelele manageriale urmresc s studieze ntreaga activitate manageriala i poate fi
rezumata, in esenta, la o nlnuire de decizii. Complexitatea si diversitatea in crestere a mediului in
care activeaza intreprindere genereaza in permanenta probleme a caror solutionare impune luarea si
aplicarea unor decizii.
Tipologia de mai sus este foarte relativ, ntre grupele menionate existnd frecvente asemnri
i ntreptrunderi. Astfel, modelele econometrice sunt adesea de tip cibernetic, simularea se utilizeaz
n mai toate tipurile de modele matematice, modelele cercetrii operaionale pot fi folosite n
descrierea sistemic a unui organism etc.
Vom examina, n continuare, procedeele practice de elaborare i utilizare a modelelor
matematice n disciplinele organizrii, conducerii i adoptarea deciziilor.
n primul rnd trebuie subliniat faptul c activitatea de modelare, pentru a fi eficient, trebuie
desfurat ntotdeauna n cadrul analizei de sistem, i anume ca un moment al etapei de proiectare a
noului sistem. O serie de operaii care se desfoar n cadrul analizei de sistem naintea acestui
moment au un caracter pregtitor pentru efectuarea modelrii, iar altele, ulterioare ei, sunt necesare
pentru aplicarea n practic a modelelor elaborate.
1.5. Fazele elaborrii modelui matematic organizare-conducere social-economic. Deci
modelul poate fi definit ca o reprezentare abstract i simplificat a unui proces economic, iar metoda
modelrii ca un instrument de cunoatere tiinific i are ca obiect construirea unor reprezentari care
s permit o mai bun nelegere i o mai profund cunoatere stiinific a diferitelor domenii. Atunci
esena metodei modelri const in nlocuirea procesului real studiat printr-un model mai accesibil
studiului. Deci, mai putem spune c, modelul este o reprezentare izomorfa a realitii, care ofer o
imagine intuitiv, dar riguroas n sensul structurii unice a fenomenului studiat, i permite
descoperirea unor legturi i legiti greu de stabilit pe alte ci.
Vom arta n continuare care sunt principalele faze ale elaborrii unui model matematic ntr-o
problem de organizare- conducere social- economic, avnd grij s evideniem cum se mpletesc
aceste faze cu alte operaii ale analizei de sistem.
Prima faz a modelrii, care are un caracter pregtitor, este cunoaterea realitii n organismul
studiat, n scopul mbuntirii mecanismului informaional-decizional. Descrierea logicii proceselor
decizionale, alturi de considerarea obiectivelor viitorului sistem, sunt principalele elemente ale
cunoaterii realitii necesare modelrii.
A doua faz a modelrii o reprezint construirea propriu-zis a modelului. Aceast operaie, n
marea majoritate a cazurilor din practic, const n aplicarea unui instrument clasic de modelare ales
din gama extrem de variat pe care ne-o pune la dispoziie teoria cercetrii operaionale. n astfel de
situaii, abilitatea analistului const n stabilirea corespondenei dintre realitate i instrumentul de
modelare cunoscut din literatura de specialitate.
Exist i cazuri cnd nu se poate stabili o astfel de coresponden, analistul fiind obligat s
elaboreze modele noi. Acestea pot fi de dou feluri:
a) combinaii de modele clasice, din domeniul teoriei i
b) modele noi propriu-zise. n primul caz, totul se reduce la buna cunoatere a realitii i a teoriei,
la care trebuie adugat o doz de abilitate n combinarea metodelor. n cazul al doilea, este vorba
despre creaie original. Elaborarea unui model matematic realmente original reclam, pe lng
profunda cunoatere a realitii care urmeaz a fi modelat, o foarte solid cultur matematic,
imaginaie i talent. Dup cum va rezulta din parcurgerea n prezentul curs a modelelor clasice ale
cercetrii operaionale, exist o mare diversitate n structura, matematica i logica modelelor, de la
modele foarte simple, neaxiomatizate, cum sunt cele din programarea liniar, la modele
combinatorice, n probleme de teoria grafelor, analiza drumului critic i programarea operativ a
produciei i pn la modele de mare finee, prezentate axiomatizat, cum sunt cele ale utilitii sau
deciziilor de grup. Evident, elaborarea n forma axiomatizat a unui model reprezint un stadiu
superior n procesul modelrii care, ns, nu poate fi totdeauna atins n practic.
Un model axiomatizat (sistem axiomatic) cuprinde:
- axiomele sistemului, reprezentnd propoziii exprimate n form matematic, de regul foarte
puine, care conin unele adevruri de mare generalitate privind fenomenul care se modeleaz, att de
generale, nct toate constatrile concrete i particulare vor putea fi deduse din cele generale;
- reguli de inferen, reprezentnd prescripii riguroase, singurele admise n sistem, prin care se
trece de la axiome la teoreme, sau de la teoreme deja demonstrate, la altele noi;
- teoreme, adic propoziii mai mult sau mai puin particulare, exprimate matematic, deduse prin
reguli de inferen din aproape n aproape din axiome i care exprim proprieti ale fenomenului
modelat.
Cnd n procesul de modelare axiomatic se expliciteaz limitativ conceptele care urmeaz a fi
utilizate, adic se d de la nceput o list a noiunilor i operaiilor matematice admise n sistem, se
obine o form superioar de sistem axiomatic numit sistem formal.
Sistemele formale sunt nc foarte puin utilizate n tiin i cu att mai puin n disciplinele
organizrii i conducerii economice.
Axiomatizarea i, n ultima analiza, formalizarea, reprezint viitorul n modelarea matematic,
datorit rigorii excepionale pe care o introduc, diminurii considerabile a elementelor de intuiie i
arbitrar, care, dei mult mai puine dect n modelele nematematizate, sunt nc prezente n modelarea
matematic axiomatizat.
A treia faz a modelrii este confruntarea modelului cu realitatea i eventual experimentarea sa.
Aceast faz se realizeaz n cadrul implementrii sistemului, care poate fi considerat a patra i
ultima faz a modelrii.
n ncheierea acestui paragraf, s examinm cteva caracteristici ale instrumentelor de modelare
matematic pe care ni le pune la dispoziie cercetarea operaional.
Una din principalele caracteristici ale tuturor metodelor cercetrii operaionale este faptul c unele
probleme ale cercetrii operaionale pot fi privite, din perspectiv pur teoretic, ca probleme de
matematic pur. Evident, nu aceasta va fi perspectiva pe care o vom adopta n cele ce urmeaz,
ntruct vom privi metodele cercetrii operaionale strns legate de problemele practice.
Din punct de vedere istoric, unele dintre problemele cercetrii operaionale s-au ivit, ce e drept, n
special sub aspect pur matematic, cu mult nainte de a fi aprut activitatea organizat i denumirea de
cercetare operaional. Astfel, unele noiuni de teoria grafelor se cunosc de mai bine de un secol, teoria
ateptrii i are originea n unele lucrri ale lui Erlang din deceniul al 2-lea al secolului nostru, iar
teoria stocurilor apare ctre anul 1930. Ca disciplin de sine stttoare, cercetarea operaional a
aprut ns n timpul celui de-al doilea rzboi mondial, prin nfiinarea unor echipe complexe
(matematicieni, ingineri, economiti, biologi, psihologi .a.) nsrcinate cu optimizarea deciziilor
privind unele aciuni pregtitoare operaiilor militare. Dup rzboi, echipele astfel formate s-au
reprofilat rapid pentru activiti panice. Dezvoltndu-se spectaculos n ultimele trei decenii,
preocuprile teoretice i n special practice, n domeniul cercetrii operaionale, au ajuns s antreneze
astzi pe plan mondial sute de mii de specialiti.
n prezent nu se mai poate concepe conducerea unei activiti tehnico-economice importante fr a
face apel la metodele cercetrii operaionale, bineneles mpreun cu celelalte tehnici moderne cum ar
fi informatica, analiza de sistem .a..
Prin intermediul simulrii numerice, se pot desfura experiene sau experimente de simulare care
nu necesit nici un fel de manipulare fizic a sistemului concret studiat. Astfel, experimentele de
simulare nltur limitrile experienelor practice, cu aciune nemijlocit asupra sistemului fizic,
despre care s-a vorbit n paragraful anterior. Trebuie ns subliniat faptul c informaiile furnizate de
experimentele de simulare depind de calitatea modelului matematic utilizat, adic de fidelitatea cu
care acest model surprinde elementele specifice comportrii reale. Din acest motiv, problema
construciei unor modele performante, ct mai precise, deine o poziie cheie n dezvoltarea actual a
tiinelor fizico-tehnice.

1.6. Construcia i validarea modelelor Exist dou modaliti fundamentale de abordare a


construciei unui model matematic pentru un sistem fizic dat:
1. Modelarea bazat pe principii fizice, care face apel la legile constitutive sau de conservare
cunoscute din fizic, aplicate adecvat subsistemelor ce compun sistemul n cauz.
2. Identificarea sau modelarea bazat pe date experimentale, care const n alegerea unui model ce
se potrivete ct mai bine datelor experimentale, conform unui anumit criteriu.
Discutnd la nivel general, cele dou proceduri enunate anterior trebuie privite ca exploatnd
informaii comportamentale despre sistemul fizic studiat. Prima procedur presupune accesul n
detaliu la structura sistemului, n timp ce a doua face uz de rezultatele concrete ale unor experimente.
Mai trebuie subliniat faptul c exist unele situaii cnd sistemul studiat are o structur complex,
greu de investigat conform primei proceduri, motiv pentru care procedura a doua rmne singura cale
practic de abordare a construciei unui model. ntr-o astfel de tratare a problematicii modelrii,
sistemul fizic este privit ca o cutie neagr (eng. black box), fr interesul de a deconspira
interiorul cutiei, preocuprile axndu-se numai pe gsirea unei exprimri matematice a relaiei cauz
efect.
Din punctul de vedere istoric al dezvoltrii cunoaterii umane, legile fizicii (care astzi se prezint
sub forma unor adevruri incontestabile, cu o exprimare matematic ferm) au fost iniial formulate
ca probleme de identificare, necesitnd un numr mare de observaii experimentale (de exemplu,
stabilirea legturii dintre curentul electric ce parcurge un conductor i diferena de potenial dintre
extremitile conductorului).
Dup cum am semnalat deja n paragraful anterior, utilizarea eficient a unui model (de exemplu,
pentru simulare numeric) este condiionat de calitatea modelului, adic de posibilitatea
reproducerii cu ajutorul modelului a comportrii sistemului real. Cu ct o atare reproducere se
realizeaz n termeni mai fideli, cu att se poate acorda o mai mare ncredere raionamentelor i
observaiilor bazate pe substituirea sistemului fizic cu modelul su. Este totodat important s se
neleag c un model bun nseamn o bun aproximare a realitii, aproximare exploatabil sub
raport fizico-tehnic, dar care nu poate substitui integral realitatea nsi, datorit unor limitri
inerente ale modelului. Aceste limitri definesc un domeniu de validitate al modelului, adic un set de
ipoteze asupra contextului experimental n care proprietile concrete evideniate de sistemul fizic
sunt n bun concordan cu constatrile obinute prin intermediul modelului. Pentru o serie de legi
ale fizicii, domeniul de validitate este mai restrictiv (de exemplu, legile din hidraulic bazate pe
ipoteza curgerii laminare), iar pentru altele este suficient de larg (de exemplu, legile mecanicii clasice
pot fi aplicate pentru foarte multe situaii fr a fi nevoie s apelm la legile mecanicii relativiste). De
asemenea, mai merit de remarcat faptul c, uzual, pentru domenii de validitate restrnse se pot
construi modele simple, n timp ce pentru domenii de validitate extinse este necesar utilizarea unor
modele mai complicate (din care, modelele simple pot fi obinute drept cazuri particulare
corespunztoare anumitor restricionri pentru domeniul de validitate).
2. Modelarea bazat pe principiile fizicii

2.1 Legi fizice i semnale n modelare, noiunea de semnal posed un coninut semantic larg,
echivalent termenilor mrime sau variabil, care sunt utilizai n descrierea funcionrii unui sistem
(indiferent de natura fizic concret a acestuia). Din punct de vedere matematic, n aceast lucrare,
orice semnal trebuie privit ca o funcie f(t) : RR, n care argumentul (variabila independent) t are
semnificaie temporal, permind, astfel, exprimarea modului n care o anumit cantitate (cu neles
fizic) se modific n timp. Aadar, utiliznd termenul de semnal, ne putem referi la evoluia n timp a
oricrei mrimi fizice, cum ar fi, de exemplu: temperatura dintr-o incint, viteza unui mobil, volumul
de fluid dintr-un rezervor, tensiunea la bornele unui rezistor electric etc.
n funcie de complexitatea sistemului studiat, nu toate semnalele sunt accesibile msurtorilor
sau nregistrrilor, dar imposibilitatea accesului practic la aceste semnale nu nseamn inexistena lor
ca entiti ce corespund, la nivel conceptual, caracterizrii de mai sus. Cu alte cuvinte, chiar dac
construcia obiectului nu permite efectuarea de msurtori n structura intern, ne putem imagina c,
ntr-o alt variant constructiv (cu aceeai funcionalitate), msurtorile ar deveni posibile cu un
echipament adecvat, adic am putea obine descrieri de tipul f(t).
n studierea dinamicii unui sistem, exist dou categorii de semnale care sunt nemijlocit accesibile
msurrii sau nregistrrii, datorit rolului pe care l dein n comportarea sistemului:
- semnale de intrare (semnale cauz, sau, simplu, intrri) care provin din universul exterior
sistemului i acioneaz asupra acestuia;
- semnale de ieire (semnale efect, sau, simplu, ieiri) care sunt furnizate de sistem ctre
universul exterior acestuia.
Construcia modelelor prin identificare utilizeaz date experimentale coninnd rezultatele
msurtorilor efectuate numai asupra intrrilor i ieirilor.
n schimb, modelarea bazat pe principiile fizicii realizeaz legturi ntre intrri i ieiri prin
intermediul unor relaii analitice care includ i semnalele interne din structura sistemului. Toate
semnalele implicate n elaborarea modelului nu trebuie cunoscute experimental, dar informaiile de
factur cantitativ (valori numerice) provin, de aceast dat, de la parametrii constructivi ai
sistemului. n condiiile cnd pentru parametrii constructivi nu sunt disponibile valori numerice
concrete, modelul obinut realizeaz doar o descriere calitativ a comportrii sistemului. O atare
descriere este valabil pentru o clas larg de obiecte, cu principii de funcionare identice, dar cu
valori diferite pentru parametrii constructivi ce caracterizeaz elementele componente.
Relaiile analitice exprimnd legturile dintre semnale sunt, de fapt, relaii din diverse domenii ale
fizicii aplicate adecvat n contextul problemei de modelare. ntrebuinarea concret i eficient a
acestor legi depinde de experiena i profunzimea abordrii dovedit de cel ce construiete modelul.
Din nefericire, nu exist algoritmi sau reete detaliate care s ghideze modul de aplicare a legilor
fizicii, garantnd calitatea modelului obinut. n literatur sunt semnalate erori frecvente care se comit
n elaborarea modelelor (de exemplu tipul de erori). Dintre acestea, cea mai periculoas (prin nsi
sorgintea ei) o constituie utilizarea unor consecine sau forme derivate ale legilor fundamentale din
fizic, care conduc la o tratare doar parial sau incomplet a interconexiunilor dintre semnale.
Edificatoare n acest sens sunt situaiile generate prin ignorarea principiului conservrii energiei (care
este universal valabil n toate domeniile fizicii) i folosirea unor relaii ntre diferite semnale care nu
sunt echivalente cu principiul menionat (decurg din acesta, fr ca satisfacerea lor s asigure
realizarea bilanului energetic). Dei nedorite, astfel de abordri defectuoase apar suficient de des,
datorndu-se, n principal, urmtoarelor trei motive:
- Semnalele ce pot fi individualizate n funcionarea sistemului sunt aparent uor de manevrat
prin intermediul unor relaii simple, a cror legturi (ca i provenien) cu substratul energetic se
pierd uzual din vedere;
- Exploatarea direct a conservrii energiei este, n general laborioas, iar abilitile dobndite pe
parcursul studierii diverselor capitole din fizic nu creeaz un punct de vedere global, unitar, la care
s se apeleze comod n practic;
- Pornind de la concepia sistemic care descrie realitile fizice prin asigurarea unei cauzaliti n
propagarea semnalelor, de la cauze ctre efecte, stabilirea lanului cauzal complet (de la semnalele
de intrare pn la semnalele de ieire) poate prezenta inadvertene, datorate unor elemente
componente ale obiectului pentru care rolurile de cauze i respectiv de efecte se desemneaz eronat.

2.2 Modele cinetice n tiinele tehnico-inginereti, activitatea de modelare s-a bazat, de-a lungul
timpului, pe modele cauzale, care descriu comportarea sistemului printr-o legtur ntre dou categorii
de semnale: semnale de intrare (privite drept funcii a cror dependen de timp poate fi precizat
analitic, ntruct sunt furnizate din exterior ctre sistem) i semnale de ieire (privite drept funcii a
cror dependen de timp nu este cunoscut analitic, deoarece sunt produse de sistem, ca rezultat al
stimulilor prezentai la intrare). Un astfel de model permite determinarea dependenei de timp a
semnalelor de ieire fie prin calcul analitic, fie prin procedee numerice (fcndu-se apel la simularea
ntr-un mediu software adecvat).
Un avantaj care este intens exploatat la modelele cauzale l constituie posibilitatea conectrii mai
multor modele de acest tip, pe baza constatrii c ieirea unuia dintre modele constituie intrarea
pentru un alt model, sau chiar pentru mai multe modele. Conectrile de modele cauzale dau
posibilitatea conceperii unor structuri modulare complexe, crora li se pot asocia reprezentri grafice
denumite scheme sau diagrame bloc, deoarece sunt alctuite din blocuri cauzale, asociate modulelor.
Avnd n vedere larga rspndire a modelelor cauzale, n studiile teoretice, precum i n cele
bazate pe simulare, tiinele inginereti opereaz, actualmente, cu cteva tipuri de descrieri
matematice a tranziiei intrare-ieire, acceptate drept standarde pentru activitile de analiz i
proiectare. Din acest motiv, capitolul urmtor este dedicat n totalitate prezentrii tipurilor de modele
cauzale cu utilizarea cea mai frecvent, ilustrnd prin exemple i aplicarea lor n practic.
Dup cum am semnalat deja la finele paragrafului anterior, n construcia de modele cauzale,
compuse din blocuri (submodule) cauzale, pot interveni erori n atribuirea rolurilor de intrare,
respectiv ieire pentru anumite semnale ce servesc conectrilor de blocuri (submodule). Atare erori
provin uzual din faptul c legile fizicii sunt, n general, descrieri sau modele acauzale, care leag
relaional dou sau mai multe mrimi (semnale), fr nici o precizare privind cauzalitatea.
Transformarea unei descrieri acauzale ntr-un model cauzal (prin asignarea semnificaiilor de
cauz i efect pentru semnalele implicate n acea descriere) devine o problem mai delicat atunci
cnd se ine cont de bilanul energetic care asigur funcionarea obiectului real. n asemenea situaii,
universul exterior furnizeaz sistemului, n fiecare moment, o anumit putere (energie pe unitatea de
timp), care poate fi exprimat n toate domeniile fizicii, ca produs a dou semnale pereche, dup cum
urmeaz: n electricitate tensiune i curent, n mecanica micrii liniare for i vitez, n
mecanica micrii de rotaie moment al cuplului i vitez unghiular, n fluidic presiune i debit,
n cldur temperatur i flux al entropiei. Cu alte cuvinte, cauza este puterea nsi, adic produsul
ambelor semnale, iar pericolul unei abordri superficiale const n a desemna drept cauz doar un
singur semnal, fr a nelege exact rolul celui de-al doilea din perechea caracteristic domeniului
respectiv.
Poziia cea mai recent adoptat de comunitatea tiinific internaional fa de modelarea bazat
pe principiile fizice, vizeaz tocmai eliminarea neajunsurilor semnalate anterior cu privire la utilizarea
modelelor cauzale. Se poate vorbi, n mare, de existena a dou soluii, ambele exploatnd, ntr-o
prim faz a construirii modelului, descrierile acauzale. Prima soluie conduce n final la un model
cauzal standard (de tipul celor semnalate la nceputul acestui paragraf), compus din blocuri
(submodele) acauzale, care este construit n deplin concordan cu principiul conservrii energiei, i
poate face obiectul prelucrrilor att analitice, ct i numerice (prin simulare). A doua soluie a fost
conceput anume pentru prelucrri numerice i constituie suportul simulatoarelor de ultima or,
realizate ca medii de programare orientat pe obiecte; blocurile (submodelele) sunt descrise i
conectate n manier acauzal, revenind n sarcina simulatorului (transparent pentru utilizator) s
asigure cauzalitatea n momentul efecturii calculelor aferente unui bloc sau grup de blocuri
Pe parcursul capitolelor viitoare vom prezenta detaliat prima din cele dou soluii, care prezint
avantajul compatibilitii totale cu cadrul tradiional al modelrii, bazat pe descrieri cauzale, dar
creeaz i o viziune de ansamblu n abordarea profund a fenomenelor fizice.
2.3 Modele liniare de tip ecuaie diferenial de ordinul I, cu coeficieni constani
O serie de sisteme fizice ntlnite frecvent n practic prezint structuri simple, a cror funcionare
poate fi modelat prin ecuaii difereniale de ordinul I, liniare, cu coeficieni constani. Astfel de
modele permit analiza detaliat a dinamicii sistemului fizic att sub raport calitativ (specificitatea
comportrii nedepinznd de valori numerice concrete), ct si din punct de vedere cantitativ (descrierea
evoluiei prin informaii numerice ct mai precise, fcnd apel, eventual i la studii de simulare).
Simplitatea structurilor i implicit a modelelor constituie o premiz valoroas pentru crearea de
conexiuni cu suportul intuitiv, fenomenologic, ce poate fi dezvoltat cu uurin pe baza cunotinelor
dobndite prin studierea diferitelor capitole ale fizicii. Din aceste raiuni i, totodat, n perspectiva
introducerii n viitor a unor modele mai complexe (care generalizeaz problematica abordat n
seciunea curent), intenionm s oferim o tratare teoretic ct mai complet, nsoit de numeroase
exemple (capabile s ilustreze aspectele comportamentale cele mai relevante).

2.3.1 Ecuatii diferentiale ordinare


n matematic, o ecuaie diferenial ordinar este o ecuaie diferenial care descrie o relaie
prestabilit ntre o funcie necunoscut, argumentele acesteia i derivatele ordinare ale sale. n practic,
se presupune de obicei c "funcia necunoscut" exist, dei stabilirea riguroas a acestui fapt poate
cere noiuni de topologie. Ordinul unei ecuaii difereniale este dat de derivata de cel mai mare ordin a
funciei necunoscute.

Tipuri de ecuaii difereniale ordinare, utilizate n modelare matematica:



ecuaii difereniale cu variabile separabile: y' = f(y)g(x)

o ecuaii difereniale liniare: y' = a(x)y



ecuaii difereniale afine: y' = a(x)y + b(x)

ecuaii difereniale omogene: y' = F(y/x)

ecuaii difereniale de tip Bernoulli: y' + a(x)y = b(x)yn

ecuaii difereniale de tip Riccati: y' = a(x) + b(x)y + c(x)y2

ecuatii difereniale implicite: F(x,y,y') = 0

ecuaii difereniale de tip Lagrange: a(y')x + b(y')y = c(y')

o ecuaii difereniale de tip Clairaut: y - xy' = a(y')



ecuatii difereniale de ordin superior

Iat cteva exemple:

influena exercitat de o for rezistiv (cum este fora de frecare):


influena exercitat de o for elastic:

2.3.2 Ecuaie cu derivate pariale

Un exemplu celebru l constituie ecuaia Laplace: Cutm soluiile acestei ecuaii


sub forma unor polinoame omogene n x, y i z.
- polinomul omogen de gradul 0: U0 = a (unde a este o constant arbitrar) este, n mod evident,
singurul polinomul omogen de gradul 0 care verific ecuaia Laplace
- polinomul omogen de gradul 1: U1 = ax + by + cz. Polinomul omogen de gradul 1 verific ecuaia
Laplace pentru oricare valori ale coeficienilor constani a, b i c. Aadar exist trei soluii liniar
independente ale ecuaiei Laplace, i anume x, y i z. Acestea, alturi de combinaiile lor liniare cu
coeficieni constani, furnizeaz soluia general a ecuaiei Laplace sub forma unui polinom omogen
de gradul 1.
- polinomul omogen de gradul 2: U2 = ax2 + by2 + cz2 + dxy + eyx + fzx
Calculm succesiv:

Sumnd cele trei expresii i egalnd cu O, conform ecuaiei Laplace, obinem 2a + 2b + 2c = 0,


adic a + b + c = 0. Punnd, de exemplu, c = a b, obinem, dup o rearanjare a termenilor,forma
general a polinoamelor omogene de gradul 2 care verific ecuaia Laplace:
U2 = ax2 + by2 + ( a b)z2 + dxy + eyx + fzx
= ax2 + by2 az2 bz2 + dxy + eyx + fzx
= a(x2 z2) + b(y2 z2) + dxy + eyx + fzx
De aici obinem 5 soluii liniar independente ale ecuaiei Laplace n cazul polinomului omogen de
gradul 2.
- polinomul omogen de gradul 3: U3 = ax3 + by3 + cz3 + dx2y + exz + fy2x + gy2z + hz2x + kz2y + lxzy
Calculm succesiv:
Sumnd cele trei expresii i egalnd cu O, conform ecuaiei Laplace, obinem 6ax + 2dy + 2ez +
6by + 2fx + 2gz + 6cz + 2hx + 2ky = 0,
adic x(6a + 2f + 2h) + y(6b + 2d + 2k) + z(6c + 2e + 2g) = 0
mprind prin 2, obinem
x(3a + f + h) + y(3b + d + k) + z(3c + e + g) = 0
Egalnd cu 0 coeficienii lui x, y i z, obinem trei ecuaii pentru coeficieni.

3a + f + h = 0 =>

3b + d + k = 0 =>

3c + e + g = 0 =>
De aici obinem 7 soluii liniar independente ale ecuaiei Laplace n cazul polinomului omogen de
gradul 3.
Se mai efectueaz fie pentru sisteme mecanice macroscopice n baza sistemelor cinetice n micare
de translaie, fie pentru sisteme microscopice n baza sistemelor de ecuaii cinetice i continuitate etc.
Exemplu: Rezolvarea sistemelor de ecuatii diferentiale
Exemplul afla solutiile unui sistem de ecautii diferentiale cu n ecuatii si n necunoscute prin metoda
aproximatiilor succesive. O astfel de matrice are toate elementele nule cu exceptia (eventual) a celor de pe
diagonala principala si a unor "paralele" la diagonala principala.

Exemplul utilizeaza o metoda speciala de memorare a matricii-banda, prezentata pe scurt n continuare.

Fie B=(bi,j) o matrice cu n linii si n coloane avnd 2d+1 "paralele" la diagonala principala nenule. Linia i a
acestei matrici arata astfel:

(0,0,...,0,bi,i-d,bi,i-d+1,bi,i,bi,i+1,bi,i+d,0,0,...,0)

Informatia semnificativa din aceasta linie poate fi memorata n linia i a unei matrici A=(ai,j), cu n linii si
2d+1 coloane:

(ai,1,ai,2,...,ai,p,ai,p+1,...,ai,2d+1)

Exemplu: Rezolvarea problemei Cauchy de forma : si conditiei initiale:


prin metoda Euler
Exista o serie de aplicatii practice care presupun studiul unor sisteme sau procese dinamice. In acest
caz se urmareste stabilirea legii de variatie a unei functii y, care descrie starea sistemului. In general,
functia y depinde nu numai de una sau mai multe variabile independente x, ci si de alte valori ale sale
anterioare in raport cu una din variabilele independente, astfel spus de stari anterioare ale sistemului.
Asemenea probleme conduc la modele matematice descrise de ecuatii diferentiale.
In cazul particular al ecuatiilor diferentiale ordinare, orice problema descrisa de asemenea ecuatii
poate fi redusa la studiul unui sistem de ecuatii diferentiale de ordin intai. De exemplu, ecuatia de
ordinul doi :
poate fi adusa la forma a doua ecuatii diferentiale de ordinul intai:

unde z(x) reprezinta o functie sau variabila dependenta auxiliara. Cea mai la indemana solutie de
alegere a functiilor auxiliare z(x) consta in definirea lor ca derivate ale functiei originare y(x) sau ale
functiilor auxiliare z(x) precedente in succesiunea substitutiilor de tip (8.2). Prin urmare, problema
originara a ecuatiilor diferentiale ordinare poate fi redusa, in general, la analiza unui sistem de n
ecuatii diferentiale de ordin intai scris pentru n functii yi(x), i=1,...,n sub forma:

unde functiile fi descriu forme in general neliniare in variabila independenta x si cele n variabile
dependente yi.
In general, acest sistem de ecuatii diferentiale ordinare admite o infinitate de solutii. Pentru
particularizarea uneia dintre acestea, care sa reprezinte solutia problemei studiate, este necesar ca
ecuatiilor sa li se asocieze o serie de conditii specifice problemei respective. Aceste conditii impun de
regula valori pentru functiile yi(x) in anumite puncte bine specificare. Pozitia acestor puncte in
domeniul variabilei x pentru care se studiaza procesul determina tipul de problema si deseori chiar si
metoda de rezolvare ce trebuie folosita.
Se considera problema numita cu conditii initiale pentru care se indica valorile functiilor yi(x) intr-
un punct de referinta xR, considerat ca origine a procesului. Din considerente legate de simplificarea
notatiilor folosite si pentru o mai buna intelegere a mecanismelor ce guverneaza diferitele metode
numerice specifice, problema cu conditii initiale va fi prezentata pentru cazul particular al ecuatiilor
diferentiale de ordin intai (problema Cauchy) de forma

si conditiei initiale:

Pentru forme relativ simple ale ecuatiei prezentate,, problema Cauchy admite o rezolvare analitica,
care are avantajul de a determina in forma explicita legea de variatie a functiei y cu variabila
independenta x. Numeroase aplicatii practice conduc la ecuatii diferentiale cu o forma complexa a
expresiilor ce definesc derivata dy/dx. Mai mult decat atat, uneori nici macar nu avem la dispozitie
asemenea expresii, ci doar valori ale lor in anumite puncte. Din aceste motive, rezolvarea problemei se
face pe cale numerica, cu metode special dezvoltate in acest scop.
Ideea care sta la baza tuturor metodelor numerice de rezolvare a ecuatiilor diferentiale ordinare cu
conditii initiale este urmatoarea: notatiile dy si dx se inlocuiesc cu cresterile finite Dy si Dx. Se obtine
astfel o expresie algebrica care permite calculul variatiei functiei y(x) la modificarea variabilei
independente x cu un pas Dx. Aproximatia numerica obtinuta pe aceasta cale se va apropia cu atat mai
mult de solutia exacta cu cat pasul Dx va fi mai mic.
Metodele numerice de rezolvare a unei ecuatii diferentiale pornesc din punctul (x0, y0) precizat de
conditia initiala si, avansand cu pasul Dx, determina un sir de puncte (xk, yk), k=1, 2,... care descriu sub
forma numerica solutia problemei.
Metoda Euler Conform principiului de baza, la fiecare iteratie functia se aproximeaza prin
adaugarea la valoarea curenta a unei corectii egala cu produsul dintre pasul de integrare si derivata
functiei. Din punct de vedere formal, acest principiu descrie de fapt metoda Euler:

Originea acestei formule se gaseste insa in dezvoltarea in serii Taylor a functiei y(x) in jurul
punctului xk:

Daca se cunoaste valoarea functiei in punctul xk, notata yk=y(xk), functia f(x,y) ce defineste ecuatia
diferentiala ce defineste problema Cauchy permite calculul derivatelor de orice ordin y(q)(x) care apar
in ultima relatie. Astfel, pentru primele doua derivate, se poate scrie:

unde prin f x si f y s-au notat derivatele partiale ale functiei f(x,y) in raport cu x, respectiv y. Prin
urmare, daca se calculeazaderivatele y(q)(x) , este posibila evaluarea functiei y(x) in orice punct din
vecinatatea lui xk. Aceasta este o metoda numerica, cunoscuta sub numele de metoda Taylor. In
cazul in care se considera o distributie uniforma a punctelor xk (xk+1=xk+h) este posibil ca pornind
din punctul x0 corespunzator conditiei initiale a problemei Cauchy si folosind formula:

sa se determine solutia numerica a ecuatiei diferentiale sub forma unui sir de puncte (x0, y0), (x1, y1),
, (xk, yk), .Daca din ultima relatie se retin numai primii doi termeni, se regaseste formula
corespunzatoare metodei Euler:

Marginea superioara a erorii de trunchiere este:

unde x este un punct din intervalul [xk, xk+1].

Exemplul programului: REZOLVA UN SISTEM NELINIAR N x N PRIN METODA APROXIMATIILOR


SUCCESIVE. A LUI NEWTON, aplicnd algoritmul "clasic" de eliminare Gauss.
Listing
PROGRAM SISTEM_NELINIAR;
{}
CONST Dim = 10;
TYPE
vector = array[1..Dim] OF real;
matrice = array[1..Dim,1..Dim] OF real;
VAR
x,x1,x2,f: vector;
a,b: matrice;
n,nmax,i,j,k: integer;
eps,h,suma,dist: real;
FUNCTION FUNCTIE(n,nfunc: integer; x: vector): real;
{calculeaza valoarea functiei fi in punctul x}
CONST alfa = 1E-20;
FUNCTION PUTERE(e,v:real):real;
{functia 'v la puterea e', argument v}
VAR t: real;
BEGIN
t := e*ln(v); PUTERE := exp(t)
END;{PUTERE}
FUNCTION EXPA(e,v: real): real;
{functia 'e la puterea v', argument v}
VAR t: real;
BEGIN
t := v*ln(e); EXPA := exp(t)
END;{EXPA}
FUNCTION SH(v: real):real;
{functia sh(v)}
VAR
i: integer;
p,sum: real;
BEGIN
sum := v; p := v; i := 2;
REPEAT
p := p*sqr(v)/(i*(i+1));
sum := sum + p; i := i + 2
UNTIL p < alfa;
SH := sum
END;{SH}
FUNCTION CH(v: real):real;
{functia ch(v)}
VAR
i: integer;
p,sum: real;
BEGIN
sum := 1; p := 1; i := 1;
REPEAT
p := p*sqr(v)/(i*(i+1));
sum := sum + p; i := i + 2
UNTIL p < alfa;
CH := sum
END;{CH}
FUNCTION ASIN(v: real): real; {functia arcsin(v)}
BEGIN
IF abs(v-1) < 1E-03 THEN ASIN := PI/2
ELSE
IF abs(v+1) < 1E-03 THEN ASIN := -PI/2
ELSE ASIN := arctan(v/sqrt(1-sqr(v)))
END;{ASIN}
FUNCTION ACOS(v: real): real; {functia arccos(v)}
VAR arc : real;
BEGIN
IF abs(v) < 1E-03 THEN ACOS := PI/2
ELSE
BEGIN
arc := arctan(sqrt(1-sqr(v))/abs(v));
IF v < -1E-03 THEN ACOS := PI - arc
ELSE
ACOS := arc END
END;{ACOS}
{Sistemul de ecuatii}
BEGIN {corpul functiei FUNCTIE}
CASE nfunc OF
1: FUNCTIE:=x[2]*sin(x[1])+cos(x[2])- exp(x[3]);
2: FUNCTIE:=exp(x[1])-sqr(x[2]+x[3]);
3: FUNCTIE:=x[1]*sqr(x[1])+sqr(x[2])-sqr(x[3])*exp(x[3])
END
END;{FUNCTIE}
PROCEDURE INVERSARE(n: integer;VAR a,b: matrice); {calculeaza matricea b, care este inversa matricei a, de dimensiuni n x n}
VAR c,d: vector; i,j: integer;
PROCEDURE SISTEM(n: integer; a: matrice;c: vector; VAR d: vector); {rezolva un sistem liniar n x n, de forma a x d = c,...}
{prin metoda eliminarii a lui Gauss, cu pivotare completa}
VAR g: vector; alfa,beta,gama: real; kapa,i,j,k: integer; gg: ARRAY[1..Dim] OF integer;
BEGIN
FOR k := 1 TO n-1 DO
BEGIN alfa := a[k,k]; kapa := k;
FOR i := k TO n DO IF abs(a[i,i]) > abs(alfa) THEN BEGIN alfa := a[i,i]; kapa := i END;
gg[k] := kapa;
FOR j := 1 TO n DO
BEGIN beta := a[k,j]; a[k,j] := a[kapa,j]; a[kapa,j] := beta END;
FOR i := 1 TO n DO
BEGIN beta := a[i,k]; a[i,k] := a[i,kapa]; a[i,kapa] := beta END;
beta := c[k]; c[k] := c[kapa]; c[kapa] := beta;
FOR i := k+1 TO n DO
BEGIN
g[i] := a[i,k]/a[k,k]; a[i,k] := 0;
FOR j := k+1 TO n DO a[i,j] := a[i,j] - g[i]*a[k,j];
c[i] := c[i] - g[i]*c[k]
END;
d[n] := c[n]/a[n,n];
FOR i := n-1 DOWNTO 1 DO
BEGIN gama := 0;
FOR j := i+1 TO n DO gama := gama + a[i,j]*d[j];
d[i] := (c[i] - gama)/a[i,i] END
END; {FOR k}
FOR k := n-1 DOWNTO 1 DO
BEGIN kapa := gg[k]; beta := d[k]; d[k] := d[kapa]; d[kapa] := beta END
END;{SISTEM}
BEGIN {corpul procedurii INVERSARE}
FOR i := 1 TO n DO
BEGIN
FOR j := 1 TO n DO IF i = j THEN c[j] := 1 ELSE c[j] := 0;
SISTEM(n,a,c,d);
FOR j := 1 TO n DO b[j,i] := d[j]
END
END;{INVERSARE}
BEGIN {programul principal}
write('dimensiunea sistemului: n = ...');readln(n); write('precizia dorita: epsilon = ...'); readln(eps);
write('nr. de aproximatii limita: nmax = ...'); readln(nmax);
write('cresterea necesara evaluarii numerice a derivatelor: h = ...'); readln(h); k := 0;
writeln('prima aproximatie:'); writeln;
FOR i := 1 TO n DO
BEGIN write(' ':5,'x(',i,') = '); readln(x1[i]) END;
REPEAT {calculeaza vectorul functiilor, [f(x)]}
FOR i := 1 TO n DO f[i] := FUNCTIE(n,i,x1);
{calculeaza matricea jacobiana, [Jf(x)]}
FOR i := 1 TO n DO
BEGIN
FOR j := 1 TO n DO
BEGIN x1[j] := x1[j] + h; a[i,j]:=(FUNCTIE(n,i,x1)-f[i])/h; x1[j] := x1[j] h END
END;
{calculeaza matricea jacobiana inversa}
INVERSARE(n,a,b);
{calculeaza aproximatia urmatoare}
FOR i := 1 TO n DO
BEGIN suma := 0;
FOR j := 1 TO n DO suma := suma + b[i,j]*f[j]; x2[i] := x1[i] - suma
END;
{calculeaza distanta dintre ultimele doua aproximatii succesive}
suma := 0;
FOR i := 1 TO n DO suma := suma + sqr(x2[i] -x1[i]); dist := sqrt(suma);
{transfera elementele vectorului x2, vectorului x1 si contorizeaza...aproximatia efectuata}
k := k + 1;
FOR i := 1 TO n DO x1[i] := x2[i]
UNTIL (dist <= eps) or (k = nmax);
{afiseaza rezultatele:}
writeln; writeln('solutia este: ');
FOR i := 1 TO n DO writeln(' ':5,'x(',i,') = ',x1[i]:12:5);
writeln; writeln('distanta dintre ultimele doua aproximatii: //Xn - Xn-1// = ',dist);
IF dist <= eps THEN writeln('au fost necesare ',k,' aproximatii')
ELSE writeln('nu s-a obtinut precizia dorita dupa ',k,' aproximatii');
readln
END.{SISTEM_NELINIAR}
Rezultate

3. Modelul cercetrii programului


Pentru cercetarea structurii logice si informationale a programului se foloseste graful, care reflect calea
efecturii lui .
Graful procesului de efectuare a programului, sau graful direcionat se numete graf orientat G=(N,L,n0), care
satisface urmatoarele condiii :
1) graful G are numai un vrf initial n0 i in acest vrf nu intra nici un arc ;
2) graful G nu conine arcuri paralele i noduri ;
3) mulimea final a nodurilor N={n}, =0, , M, reprezint ansamblul RAZA(sectorul formal liniar a
programului) B={b}, =0, , M, a programului, i intre ele exista o concordana univoc reciproc (fiecare
vrf reprezint numai o RAZA a programului , i invers, fiecare RAZA a programului n graf este reprezentat
numai de un vrf) ;
4) mulimea final a arcurilor L={lf}, f=1, , F, reflect relaia de anterioritate asupra efectuarii programului
ntre RAZA.
n aa mod, n primul rnd, vrful iniial n0 a grafului G corespunde RAZEI b0, care conine operatorul iniial S0
a programului, i, n al doilea rnd , oarecare doua vrfuri n si nv a grafului G snt unite cu un arc, adic (n,
nv)=lf L, dac RAZA programului reprezentat de vrfuri snt legate de relaia de anterioritate asupra
efecturii, adic b|| bv.
n continuare se folosesc urmtoarele notaii :
d(n) treapta vrfului n;
d-( n) semitreapta de intrare pentru vrful n;
d+( n) semitreapta de ieire pentru vrful n;
(n) mulimea predecesorilor direci a vrfului n;
-1(n) mulimea predecesorilor vrfului n;
+
(n) mulimea discipolilor(adepilor) direci a vrfului n;
+1(n) mulimea discipolilor(adepilor) a vrfului n;
P[n, nv] calea din vrful n n vrful nv;
D(n) mulimea dominanilor a vrfului n.
Printre conceptele de baz, fixate n baza teoriei de analiz a programului, cele mai importante snt
construciile de intervale i derivatele grafului.
Fig. 1. Graful procesului efecturii programului i
intervalele lui
Intervalul I(h) din vrful iniial h se numete subgraful maximal a grafului procesului efecturii programului
G, satisfacnd urmatoarelor cerine:
vrful h este unicul vrf de intrare a subgrafului I(h), adic nici-o cale din vrful de intrare n 0 a grafului G n
vrful h nu conine un alt oarecare vrf din mulimea I(h) {h};
fiecare vrf n I(h), n h, este accesibil din vrful iniial h;
dac intervalul conine ciluri, atunci toate ciclurile trec prin vrful iniial h.
Vrful iniital h a intervalului I(h) se numete baza acestui interval.
Exemplul grafului procesului de efectuare a programului G i intervalele lui snt artate in figura1.
Din definiia intervalului urmeaz, ca fragmentele programului , cror le corespund intervalele grafului
procesului de efectuare a programului, se caracterizeaza prin legaturile simple de direcionare att exterioare, ct
si interioare. n particular, aceste fragmente a programului au un singur punct de intrare si nu conin cicluri
incluse.
Construciile de intervale se caracterizeaz prin urmtoarele proprietai :

Afirmaia1. Baza h a intervalului I(h) domineaz asupra celorlalte vrfuri a acestui interval.
Demonstraie.n cazul contrar, intervalul I(h) ar avea nu numai un singur vrf de intrare , ceea ce contrazice
definiiei lui.

Afirmaia2. Nici un vrf a grafului procesului de efectuare a programului G nu poate intra n componenta a cel
putin unui interval a acestui graf.
Demonstraie. Admitem c n graful G exist un oarecare vrf n, care intr in componena a doua intervale
diferite a garfului I(h1) si I(h2), h1 h2. Atunci ambele baze h1 si h2 sunt dominantele vrfului n. Aceasta
inseamna ca: sau fiecare cale P[h1, n] conine baza h2, adica h2 I(h1), sau fiecare cale P[h2, n] conine baza
h1, adica h1 I(h2). Evident, c n primul caz se neag existena intervalului I(h2), iar n cazul al doilea
intervalul I(h1), ceea ce demonstreaz imposibila apartenen a vrfului n mai mult dect unui interval.

Afirmaia3. Fie I(h1) intervalul grafului procesului efecturii programului G=(N, L, n0).Un oarecare vrf n
N, n h, poate intra n componena intervalului I(h) numai n acel caz , dac toi precedenii direci a vrfului
se afl n acest interval.
Demonstraie. Dac n-ar fi aa, atunci intervalul I(h) ar avea mai mult dect un vrf de intrare, ceea ce
contrazice existenei acestui interval.

Urmare1. Dac pentru un oarecare vrf n a grafului procesului de efectuare a programului G toi precedenii
direci nu intra n componena unuia si aceluiai interval, atunci acest vrf nu este baza altui interval a acestui
graf.
n oarecare interval I(h) vrfurile se pot ordona astfel : (n1, n2, , ni, , n), n1=h, i dac le prelucram n
aceast ordine, atunci pentru fiecare vrf ni, 1<i , toi precedenii de interval, obtinui de-a lungul cilor
simple de la baza intervalului , vor fi prelucrai pna la vrful ni. Aa succesiune ordonat a vrfurilor
intervalului I(h) se numeste ordinea de interval a vrfurilor.
n general, unuia i aceluiai interval pot sa-i corespund mai multe variante de ordonare a vrfurilor n ordinea
de interval. n particular, pentru intervalul I(2) din figura1 exist urmtoarele variante de ordonare a vrfurilor
n ordinea de interval: (2, 3, 4, 6, 7, 8), (2, 3, 4, 7, 6, 8), (2, 4, 3, 6, 7, 8), (2, 4, 7, 3, 6, 8).
Graful procesului efecturii programului G=(N, L, n0) se poate descompune intr-o mulime finit de intervale
J={I(h1), I(h2), , I(hi), }. Dac fiecare interval I(hi) J l reprezentm n form de vrf aparte a grafului
orientat, atunci pentru intervale se poate de stabilit aceleai relaii ca i pentru vrfurile grafului procesului
efecturii programului. Altfel spus, aceasta permite de analizat fluxul de directionare ntre aa numitele
fragmente de o legtura redus a programului, care corespund intervalelor grafului G=(N, L, n0), i
deasemenea n interiorul acestor fragmente.
Graful orientat G(2)=(N(2), L(2), n0(2) ) se numete graf derivat de ordinul doi a grafului procesului de efectuarea
a programului G=(N, L, n0), dac se ndeplinesc urmtoarele condiii :
1) mulimea vrfurilor N(2) a grafului G(2) se reprezint prin mulimea intervalelor J a grafului G ; i printre
vrfurile a grafului G(2) i intervalele grafului G exist o coresponden univoc . Pentru comoditate vom
considera c intervalul I(hi) n graful G(2) se reprezint prin vrful ni(2);
2) vrful n0(2) n graful G(2) reprezint acel interval a grafului G, baza cruia este vrful de intrare n0 a acestui
graf;
3) mulimea arcurilor L(2) reflect legturile de directionare dintre intervalele grafului G, adic oarecare doua
vrfuri ni(2) si nj(2) a grafului G(2) sunt adiacente, (ni(2), nj(2))=lq(2) L(2), dac exist un aa vrf n I(hi), i (n,
nv)=lf L, unde nv=hj; dac intervalul I(hi) exist cteva vrfuri ce satisfac aceast condiie, atunci arcul (ni(2),
nj(2))= lq(2) reprezint toate arcurile care ies din vrfurile intervalului I(hi) i intr n baza intervalului I(hi).
Acum, decompunnd graful G(2) ntr-o mulime finit de intervale J(2)={I(2)(h1), I(2)(h2), , I(2)(hi),} i
construind un graf derivat de ordinul trei G(3)=(N(3), L(3), n0(3) ), se poate de analizat o structur logica a
programului mult mai mare.
Dac graful procesului elaborrii programului G=(N, L, n0) l mai numim i graful de ordinul nti G(1)=(N(1),
L(1), n0(1) ), iar intervalele lui intervalele de ordinul nti J(1)={I(1)(h1), I(1)(h2) ,I(1)(hi),}, atunci se poate de dat
o definiie general a conceptului grafului orientat.
Graful orientat G(k)=(N(k), L(k), n0(k) )se numete graful derivat de ordinul k a grafului procesului elaborrii
programului G=(N, L, n0), dac se ndeplinesc urmatoarele condiii :
1) mulimea de vrfuri N(k) a grafului G(k) se reprezint prin mulimea de intervale J(k-1) a grafului derivat G(k-1)
de ordinul (k-1), adic N(k)= J(k-1) , i pintre elementele acestor mulimi exist o corespondena univoc ;
2) vrful n0(k) n graful G(k) reprezint acel interval de ordinul (k-1), baza cruia este vrful n0(k-1);
3) mulimea arcurilor L(k) reflect legturile de directionare dintre intervalele grafului G(k-1), adic oarecare
doua vrfuri ni(k) i nj(k) a grafului G(k) snt adiacente , (ni(k), nj(k))=lq(k) L(k), dac exist un aa vrf n(k-1) I(k-1)
(hi), i (n(k-1), nv(k-1))=lf(k-1) L(k-1), unde nv(k-1) baza intervalului
I(k-1)(hi).
Pentru fiecare program se poate de format succesiunea grafurilor derivai ={ G(1), G(2), G(3), ..., G(k), ... , G(m)},
m>1, unde G(1) - graful procesului elaborrii programului (figura2)

Figura2. Graful procesului elaborrii


programului i grafurile lui derivate.
i, dac graful derivat G(m) de ordinul cel mai nalt m conine numai un singur vrf, atunci graful procesului
elaborii programului G se numete redus. n caz contrar graful G se numete neredus. De exemplu, graful
procesului elaborrii programului G, artat n figura3, este neredus. La ncercarea construirii pentru acest graf
graful derivat de ordinul patru G(4) iarai obinem graful G(3), deoarece fiecare interval a grafului derivat de
ordinul G(3)const dintr-un vrf.
Afirmaia4.Fiecare graf orientat G(k), k 2, a grafului procesului elaborrii programului G=(N, L, n0) are un
singur vrf de intrare i n acest vrf nu intr nici-un oarecare alt vrf.

Figura3.Exemplul grafului neredus a grafului procesului elaborrii programului.

Demonstraie. Dup definiie n fiecare graf derivat G(k), k 2 , vrful de intrare n0(k) reprezint acel interval de
ordinul (k-1), baza cruia este vrful n0(k-1), adic care conine vrful iniial n0 a grafului procesului elaborrii
programului. Se tie, c vrful n0 nu are predecesori, iar n oarecare interval numai baza lui poate avea
predecesori n afara acestui interval. Prin urmare, nici un interval, care conine vrful n0 , nu poate avea o baz
n care intra un oarecare arc.

Afirmaia5. Dac graful procesului elaborrii programului este redus, atunci graful lui derivat G(m-1) de ordinul
(m-1) este neciclic.
Demonstraie. Fie graful derivat G(m-1) conine mcar o cale inchisa. Aceasta seamna, c exist intervale de
ordinul (m-1) mai mult dect unul , deoarece vrful de intrare n0(m-1) a grafului derivat G(m-1) nu are nici un
predecesor. Prin urmare, graful derivat G(m) de ordinul cel mai nalt m contine nu un singur vrf, ceea ce
contrazice condiiei de reducere a grafului procesului elaborrii programului.

Afirmaia6. Pentru orice graf neredus a procesului elaborrii programului G , graful derivat G(m) de ordinul cel
mai nalt m conine nu mai puin de trei vrfuri.
Demonstraie.n cazul contrar se va putea de format urmtorul graf derivat G(m+1) de ordinul (m+1), coninnd
numai un singur vrf, aa cum totdeauna doua vrfuri a grafului G(m) vor fi n componena unui interval de
ordinul m.

Afirmaia7. Fie graful derivat G(k) de un ordin oarecare k a grafului procesului elaborrii programului G conine
trei vrfuri. Atunci graful G se consider neredus numai atunci cnd graful derivat G(k) va avea forma ca n
figura4.
Demonstraie.Aa cum conform afirmaiei 4 vrful n0(k) nu poate avea un oarecare predecesor, atunci n oarecare
alt construcie din aceste trei vrfuri va fi omis mcar unul din aceste arcuri (n0(k), n1(k)), (n0(k), n2(k)), (n1(k), n2(k)),
(n2(k), n1(k)). n oarecare din aceste cazuri sau vrful n1(k), sau vrful n2(k) va avea numai un singur predecesor
direct. Atunci pentru graful G se poate de format urmtorul graf derivat G(k+1) de ordinul (k+1), care const nu
mai mult din doua vrfuri. Prin urmare, conform afirmaiei 6 a grafului procesului elaborrii programului G va fi
redus.

Figura4. Graful de baz neredus. Figura5. Construcia de baz neredusa.


Afirmaia8. Graful procesului elaborrii programului G=(N, L, n0) este redus atunci si numai atunci , cind el nu
contine doua vrfuri n si nv, 0, v 0, care satisfac condiiile : n -1(nv) ; nv -1(n) ; n D(nv) ; nv
D(n) , adic el nu conine construcia artat in figura 5, n care coninutul de ptrate poate fi oarecare.
Demostraie. Dac graful G conine o aa construcie, atunci graful lui derivat G(m) de cel mai nalt ordin m n
cel mai bun caz va avea forma unui graf de baz (figura4). n caz contrar nu exist un aa numr intreg k 1 ,
faa de care n graful derivat G(k) oarecare trei vrfuri vor satisface condiiile afirmaiei7. Prin urmare, fiecare
formare a urmtorului graf G(k+1) de ordinul (k+1) sigur va aduce la reducerea numrului de vrfuri n
comparaie cu graful derivat de ordinul k pna cnd nu se va obine graf derivat , care ar consta dintr-un singur
vrf.
n practic programele cu grafuri nereduse a procesului elaborrii se ntlnesc destul de rar. Totui, n
acele cazuri cnd graful procesului elaborrii programului este neredus, el se poate transforma ntr-un graf
echivalent redus, folosindu-se de metoda separrii(descompunerii) vrfurilor.
Deoarece majoritatea programelor, de regula, reprezint ansamblul subprogramelor (procedurilor) funcional
orientate, atunci, n general, curentul de directionare a programului se poate de mparit n dou nivele. Pe
primul nivel se efectueaz conducerea ordonat a ndeplinirii programelor, iar pe al doilea nivel conducerea
ndeplinirii ordonate a operatorilor n interiorul acestor programe.
n principiu, pe baza grafului procesului elaborrii programului se poate de cercetat aceste niveluri a curentului
de conducere. La construcia grafului procesului elaborrii programului fiecare operator de chemare trebuie sa
fie nlocuit cu copia corpusului a subprogramului apelat cu substituirile corespunzatoare a parametrilor. nsa,
aa mod de reflectare a curentului de direcionare a programului are urmtoarele dezavantaje. n primul rnd,
graful procesului elaborrii programului poate fi foarte mare n dimensiune, ceea ce nseamna c e foarte dificil
de cercetat. n al doilea rnd, la nivelul grafului elaborrii programului nu va fi pstrat acea strucutra a lui, care
o are programul la nivelul iniial a limbjului de programare.
Dezavantajele numite nu vor avea loc, dac pentru cercetarea curentului de direcionare a programului fiecrui
subprogram a lui de fixat n corespondena graful procesului elaborrii a programului, iar relaiile de apeluri
ntre subprograme de reprezentat cu ajutorul unui graf aparte, numindu-l graful de apeluri.
Fie dat un ansamblu finit de subprograme W={w0, w2, ..., wi, ..., wr} cum interioare, aa i exterioare, formnd
programul iniial. Aici nu vor fi examinate programele care permit proceduri recursive. Deaceea, ansamblul
subprogramelor W l vom numi complet, dac:
exist una i numai o singur procedura w0, numit baz , pe care nu o apeleaza nici un subprogram ;
un oarecare subprogram wi W apeleaz o oarecare alt subprogram wj, atunci wj W;
nici unul din subprograme wi W, i=0, , r, nu este recursiv.
Atunci graful de relaii ntre subprograme , sau pur si simplu graful de apeluri, l vom numi graful neciclic
orientat =(Y, T, y0), satisfcnd urmtoarele condiii :
-graful are un singur vrf de intrare y0, care nu are nici-un predecesor ;
-graful nu conine arcuri i noduri paralele ;
-mulimea finit de vrfuri Y={yi}, i=0, ..., r, prezint ansamblul subprogramelor W={wi}, i=0, ..., r, i mai ales ,
printre ele exist o coresponden univoca (vom considera c vrful yi reprezint subprogramul wi) ;
-mulimea finit de arcuri T={tq}, q=1, ..., Q, reflect relaiile apelurilor ntre subprograme, i, fiecare arc (yi,
yj)= tq T reprezint toate apelurile subprogramului wi la subprogramul wj.
Din aceast definiie urmeaz ca graful nu reflecta numrul de apeluri repetate a subprogramului ,
deasemenea nu indic ntoarcerea direciei din subprogramele apelate n cele care apeleaz. Pentru eliminarea
acestor dezavantaje este deajuns ca ficare operator de apel sa fie prezentat n graful procesului elaborrii
subprogramului, care conine acest operator , n funcie de un vrf aparte, ne menionnd , c prezena
operatorilor de apel n oarecare subprogram nu ncalc procesul elaborrii lui.
Aa cum graful este neciclic, vrfurile lui se pot aranja n urmtoarea ordine {y0, y1, ..., yi, ..., yr}, i dac
vrfurile de prelucrat n aceast ordine, atunci pentru fiecare vrf yi, 1<i r, toi predecesorii lui vor fi prelucrai
pn la el. Conform ansamblului subprogramului W={w0, w2, ..., wi, ..., wr} fiecare subprogram wi, 1<i r, va
avea dreptul la prelucrare numai atunci, cnd vor fi prelucrate toate programele de apel a lui. O aa ordonare a
vrfurilor grafului =(Y, T, y0) se numete ordinea direct a apelurilor subprogramelor.
n general, n graful , prin urmare, i n ansamblul subprogramelor W pot exista cteva ordonri directe a
apelurilor subprogramelor.
Este clar, c la prelucrarea vrfurilor de apel a grafului n ordinea inversa {yr, yr-1, ..., yi, y1, y0}, pentru
fiecare vrf yi,1 i<r, toi discipolii vor fi prelucrai pna la el, adic fiecare subprogram wi W va avea
dreptul la prelucrare numai dup ce vor fi prelucrate toate subprogramele apelate de acest subprogram.
Corespunderea a modelului programului depinde direct de utilitatea lui pentru cercetarea nu numai a curentului
de direcionare , dar i a curentului de date, care caracterizeaz programul din punct de vedere a legturilor
informaionale dintre rezultatele i argumentele operatorilor.
Mulimea datelor E a programului include ansamblul finit a datelor de intrare, datelor de ieire si datelor
intermediare , formate n procesul elaborrii programului. Deoarece fiecare element de date ei E n program
se pot ntilni de mai multe ori n calitate i de rezultat i de argument a operatorilor , atunci pentru analiza
legturilor informaionale dintre diferii operatori, rational ar fi de inclus conceptele de definirea i utilizarea
elementelor de date .
Prin definirea (def) a oarecarui element de date ei E vom ntelege orice operator, ndeplinirea cruia aduce la
modificarea acestui element de date , sau operator de includere, care conine elementul de date ei. Prin utilizarea
(use) a oarecrui element de date ei E vom ntelege orice expresie , n care acest element de date este present
n form de argument , i deasemenea orice operator de ieire , care conine elementul de date ei.

BIBLIOGRAFIE:
2. Gamechi.A., Solomon D. Modelarea matematic a proceselor economice. Chiinu.: Evrica, 1998.
3. Teoria sistem. Matematiceskie metod i modelirovanie. Sbornik statei.M.:Mir. 1989.
4. .., .. . ,: . 1985.
5. 8. . . .: ,1987.
6. 9. ., ., . . .:, 1980.
7. 10. .., .. . . .: , 1988.
8. 11. .., .. . . .: , 1989.
9. 12. .. . . , . 1986.
10. 13. .. . .: , 1988.
11. 14. Issledovanie operaii. Modeli i primenenia. Tom 2. M.: Mir. 1995.
12. 15. Porter Y. Sovremenne osnovania obei teorii sistem. M.: Nauka.1971.
13. 16. Koontz H., O'Donnell C. Upravlenie: sistemni i situaionni analiz upravlenceskih funcii.M.:Progress, 1981
14. 17. Osnov modelirovania slojnh sistem. Kiev: Viea cola. 1981.
15. Bucur, C. M., C. A. Popeea i Gh. Gh. Simion (1983). Matematici speciale - Calcul numeric, Editura Didactic i
Pedagogic, Bucureti.
16. Brsan, C. and O. Pstrvanu (1998). Bond-graph method A systematic approach to physical modeling of complex
structure plants. Proc. of the 6th Symposium on Automatic Control and Computer Science SACCS98, Iai, Vol.1, pp.
83-88.
17. Blundell, A. J. (1983). Bond-Graphs for Modeling Engineering Systems, John Wiley, New York.
18. Borne, P., G. Dauphin-Tanguy, J.-P. Richard, F. Rotella et I. Zambettakis (1991). Modlisation et identification des
processus. Tomes 1 et 2, Editions Technip, Paris.
19. Close, C. and D. Frederick (1993). Modeling and analysis of dynamic systems, Houghton Mifflin Company.
20. Corduneanu, C. (1971). Ecuaii difereniale i integrale. Universitatea "Al. I. Cuza" Iai.

Anexe:
Modelul conceptual
Anexa 1. Modelul conceptual reflecta esena sistemului real, fr a include detalii inutile, care constituie punctul de
pornire pentru modele elaborate ulterior, prin modificarea unor elemente sau prin includerea unor elemente noi.
Defineste teoria
Rezolva modelul ecuatiilor
satisfacerii diferentiale Defineste teoria
restrictiilor probabilitatilor
Solutioneaza
problemele
Defineste teoria
jocurilor
Utilizeaza valori in Utilizeaza ca
domeniul restrictiilor baza metodele
Defineste
impusede structura algebrei liniare Reprezinta
variabile de
modelului economia
decizie
nationala

Modeleaza la nivel
Reprezentarea macroeconomic
modelului Se realizeaza
determinist la nivel de
intreprindere
Garanteaza Modeleaza la nivel
valabilitatea microeconomic
rezultatelor Utilizeaza
Modelul Reprezentara
parametrii matematic modeleului
Modeleaza la
economic Descrie
nivel
econometric comportamentul
organismelor
Definesc
Reprezentarea economice
procesul
modelat modelului Modeleaza la nivel
stohastic de simulare
Defineste
variabile
Nu poate inlocui aleatoare Modeleaza la nivel Stabileste mod de
valori cu valori cibernetico-economic functionare a unor
medii Distinge 2 organisme macro
directii de sau
evolutie microeconomice
Genereaza
adevaratele modele Studiaza relatii
stohastice dintre intrari-iesiri
Modeleaza intr-un organism
Elaboreaza
mathematic pentru economic
algoritmi pentru
optimizare
rezolvarea
problemelor de
optimizare
Modelul matematic

Modelul determinist Anexa 3 Schema structural-functionala


Modelul stohastic a modelului matemati Model economic

Utilizeaza ca Utilizeaza Defineste Nu poate Modelul Reprezinta


baza metodele parametrii variabile de inlocui valori cu macroeconomic economia nationala
algebrei liniare decizie valori medii
Defineste
variabile
aleatoare Se realizeaza la
Defineste teoria Garanteaza Solutioneaza Modelul nivel de
ecuatiilor valabilitatea problemele microeconomic intreprindere
rezultatelor Genereaza
diferentiale
adevaratele
modele
stohastice Descrie
comportamentul
Modelul organismelor
econometric economice
Modeleaza
Defineste teoria Definesc Rezolva mathematic
probabilitatilor procesul modelul pentru
modelat satisfacerii Modelul de Stabileste mod de
optimizare simulare functionare a unor
restrictiilor
organisme macro sau
Distinge 2 microeconomice
directii de
evolutie
Elaboreaza Modelul Studiaza relatii dintre
algoritmi pentru cibernetico- intrari-iesiri intr-un
Defineste teoria rezolvarea economic organism economic
jocurilor Utilizeaza valori problemelor de
in domeniul optimizare
restrictiilor
impusede Cercetare Cauta solutii optime
structura operationala pentru fenomenul
modelului studiat