Sunteți pe pagina 1din 233

Curs Introducere în

Psihologie
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen
Havârneanu

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației


Universitatea„ Alexandru Ioan Cuza”
TOTEU MARIUS
1
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

IMPORTANT !!! Acest material aparține integral titularului; asupra acestuia NU


s-au făcut modificări de conținut!

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA PSIHOLOGIEI

1. Definirea psihologiei
Psihologia este un domeniu de cunoaştere care a cunoscut transformări profunde de-a
lungul istoriei gândirii umane. Etimologic cuvântul “psihologie” provine din limba greacă, şi
este format din particulele “psyche = suflet” şi “logos = ştiinţă”. Pornind de la etimologia
cuvântului, putem da o definiţie foarte simplă psihologiei, ca fiind ştiinţa care se ocupă de
studierea sufletului. Pentru a şti ce studiază psihologia nu ne rămâne decât să precizăm natura şi
esenţa sufletului, aspecte care vor fi discutate ulterior.
În perioada Renaşterii, un discipol al lui Luther, Melachton foloseşte cuvântul
“psihologie”. În sec. al XVIII-lea termenul este preluat de filosoful german Ch. Wolff (1679-
1754) şi folosit în opoziţie cu termenul de “metafizică”, pentru a distinge între manifestările
sufletului şi proprietăţilor esenţiale ale acestuia. După Wolff studiul manifestărilor sufletului (a
gândirii, memoriei etc.), de care se ocupa psihologia, era confundat cu studiul naturii sufletului
(de exemplu a reflecţiei asupra imoralităţii), de care se ocupa metafizica.
Din evoluţia istorică a psihologiei se pot extrage două caracteristici esenţiale: este
subiectivă şi se referă doar la om nu şi la animal.
Psihologia este subiectivă deoarece face apel doar la introspecţie, adică la observarea
propriului suflet şi din această cauză ea nu poate fi fundamentată pe fapte observabile din
exterior. Această manieră de cunoaştere poate duce la erori grave. Constatăm că noi suntem
incapabili de a descrie mecanismele intime ale funcţionării noastre mentale. Nu putem stabili, de
exemplu numărul de mişcări oculare pe care le facem într-o secundă sau viteza cu care realizăm
o judecată semantică.

2
TOTEU MARIUS

Psihologia este umană deoarece ea nu include şi animalele, considerându-se că psihicul


este doar apanajul omului.
Există în literatura psihologică mai multe definiţii date psihologiei, unele de tip butadă,
altele de tip metaforă, dar şi definiţii comprehensive care caută să surprindă aspectele centrale,
definitorii ale psihologiei ca ştiinţă. A. Cosmovici (1998, p.13) adoptă o definiţie simplă,
considerând psihologia “ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi
însuşirilor psihice verificabile”. Deşi definiţia cuprinde aspectele esenţiale şi specifice ale
psihologiei rămâne deschisă problema înţelesului fenomenului psihic. Roger Mucchielli (1974),
arată că termenul de “fapt” în domeniul ştiinţelor umane se diferenţiază net de înţelesul cu care
termenul este folosit în ştiinţele naturii (fizică sau biologie). Faptul în fizică şi biologie se
produce la scară non-umană, producerea sa nu modifică legile fenomenului, iar reproducerea
este identică indiferent de observator. În acest caz observatorul este fotograful fenomenului şi
observaţia sa poate reproduce exact natura. Acest aspect este sesizat şi de Cl. Bernard (1958)
“observatorul ascultă natura şi scrie după dictarea ei”. A Comte susţine posibilitatea cunoaşterii
prin raţionament şi observaţie a legilor efective ale fenomenelor. În concepţia sociologului E.
Durkheim faptele sociale sunt considerate ca lucruri, deoarece “doar lucrul cu stabilitatea şi
independenţa sa în raport cu subiectivitatea garantează posibilitatea observaţiei”. Th. Ribot
scoate în evidenţă rigurozitatea ştiinţelor fizice şi naturale prin posibilitatea “de a pune între
paranteze subiectivitatea observatorului şi de a facilita descentrarea”. Toate aceste aspecte oferă
posibilitatea interschimbării observatorilor şi de transmitere a observaţiilor indiferent de
problemele personale, vârstă, sex, apartenenţă culturală sau politică. În ştiinţele umane, fiinţa
umană cunoscându-se pe sine şi descoperind imaginea pe care o au alţii despre ea modifică
propriile legi, adoptă, de exemplu, poziţia observatorului fără să conştientizeze acest aspect.
Întrebându-se ce este un fapt uman, P. Fraisse consideră că “istoria psihologiei este într-
un sens istoria răspunsurilor la această întrebare”. R. Mucchielli (op. citate) evidenţiază cinci
aspecte esenţiale ale faptului uman, care-l deosebesc evident de faptul din ştiinţele naturii:
a. Faptul uman este global şi este imposibil de a fi decupat în părţii distincte. Faptul uman
înglobează celelalte fapte şi din această cauză există riscul oricărui decupaj, iluzia izolării unui

3
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

fapt, dificultatea în a sesiza determinanţii multipli şi complexitatea interacţiunii între


determinanţi. Această caracteristică relevă unitatea sistemului psihic, necesitatea studierii
acestuia în ansamblul său, faptul că elementele care interacţionează duc la apariţia unor
proprietăţi specifice pe care nu le posedă părţile componente ale ansamblului.
b. Există o analogie între observator şi observat. Această caracteristică se referă la
analogia umană, care este fundamentul oricărei înţelegeri. Observatorul cel mai obiectiv nu
înţelege ceea ce observă decât pe fondul acestei analogii prin care celălalt este, ca şi el, un
subiect uman. Utilizarea oricărei metode de cunoaştere presupune că celălalt există, are o
conştiinţă, un comportament, pasiuni, caracter. Obiectivarea celuilalt, tratându-l ca pe un lucru, a
dus la eşecuri. Această atitudine poate crea reacţii de revoltă. Fără a renunţa la obiectivitate
trebuie să-l considerăm pe celălalt ca subiect uman analog.
c. Faptul psihologic este un ansamblu de semnificaţii. Evenimentele psihologice nu ne
trimit la fapte, ci la valori care furnizează sensul explicit al faptelor. Valorile pot fi sesizate doar
prin intermediul faptelor. În fizică sau biologie, a înţelege un fapt înseamnă a-l integra într-un
sistem de concepte, iar sensul nu este decât înţelegerea faptului prin raportare la o organizare
conceptuală a priori. Sensul unui fapt psihologic este dat printr-un sistem de semnificaţii trăite
de subiect şi de contextul uman în care el apare. Plecând de la un semn funcţional manifest,
trebuie să deducem un conţinut al semnului funcţional latent, ascuns. În realitate nu există semn
funcţional manifest în care să nu fie date, în acelaşi timp, mai multe conţinuturi de semne
funcţionale latente. În fiecare eveniment care se desfăşoară în faţa noastră sunt date concomitent
mai multe direcţii funcţionale, din care una este manifestă, iar celelalte rămân ascunse.
d. Faptul psihologic este atestarea unei prezenţe. G. Politzer afirmă că psihologia nu
poate exista decât la persoana întâia. Faptele psihologice sunt acte efectuate de persoane în
situaţie şi trebuie considerate ca “drame umane”. Conceptele act, persoană, situaţie trebuie
înţelese împreună şi raportate la o trăire individuală datată şi localizată. Scopul psihologului este
reconstruirea dramei care se desfăşoară în faţa lui şi pentru aceasta trebuie să înlocuiască
percepţia cu înţelegerea. Încercarea de obiectivitate a psihologului este limitată de prezenţa sa şi
de conştientizarea acestei prezenţe de către subiect.

4
TOTEU MARIUS

e. Reciprocitatea observaţiei. În ştiinţele exacte obiectul rămâne obiect şi se obiectivează


din ce în ce mai mult pe parcursul cunoaşterii. În psihologie apare reciprocitatea observaţiei,
conştiinţa existenţei celuilalt care are implicaţii în calculul intenţiilor, scopurilor, reacţiilor
afective diverse. J. Piaget distinge între “subiectul epistemic” (Eul ca agent al cunoaşterii, al
cercetării) şi “subiectul egocentric” (Eul ca individualitate cu o istorie proprie şi subiectivitate).
Ştiinţele fizice şi naturale favorizează descentrarea, reducerea la minimum a informaţiilor
provenite de la subiectul egocentric şi subordonarea legilor subiectului epistemic. În ştiinţele
umane, observatorul are o conştiinţă, este un subiect, dar el este şi obiect pentru că face parte din
câmpul pe care-l observă, câmp care se modifică prin prezenţa sa. Din această cauză
obiectivitatea şi posibilitatea descentrării sunt limitate şi greu de realizat în cunoaşterea faptelor
psihice.

2. Începuturile psihologiei
Există un obicei în universul studiilor de psihologie teoretică de a plasa originea unor
preocupări ştiinţifice în cele mai vechi timpuri. Atitudinea pare firească dacă luăm în
consideraţie faptul de necontestat al apartenenţei acestei discipline la corpusul filosofiei până în
a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, când cercetările experimentale au creat premisele detaşării
ei spre un statut autonom. Eşafodajul său teoretic, atât de divers şi controversat, a cucerit astfel
un loc în sistemul ştiinţelor. Nici un studiu serios de istoria psihologiei nu uită să valorifice
bogăţia spirituală lăsată de gânditorii antici.
Spre deosebire de Aristotel, care a elaborat o lucrare dedicată psihologiei “Despre suflet”,
marea majoritate a gânditorilor antici făceau referiri implicite la acest domeniu. Desigur, aria de
referinţă geografică se limita la Europa, nordul Africii şi Orientul Apropiat, fiind bine cunoscute
dificultăţile de comunicare interculturală. Totuşi aceste referiri implicite au constituit surse de
permanente reveniri pentru psihologii epocii moderne. Unii autori atribuie lui Democrit
începutul reducţionismului, întrucât acesta reducea existenţa la un numitor comun - atomul,
recunoscând însă împărţirea lumii în corpuri şi suflete ca un fundament pentru diversitatea ei. În

5
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

concepţia lui un rol important în prezicerea comportamentului individual îl aveau factorii


exteriori.
Thales considera apa ca substanţă fundamentală, elementul celor mai multe părţi ale
universului, iar Heraclit susţinea că elementul fundamental este focul şi că nimic nu este veşnic
şi netransformabil. În forma modernă energia poate fi considerată ca echivalent al focului. După
Heraclit o tendinţă se transformă în contrariul ei, idee susţinută de Hegel mult mai târziu într-o
formă mai explicită şi laborioasă. W. James afirma că fluxul conştiinţei nu este niciodată acelaşi
şi că cineva nu poate avea două experienţa identice, amintindu-ne de Heraclit care susţinea că nu
ne putem scălda de două ori în apa aceluiaşi râu. Teoriile gestaltiste îşi găsesc sursa îndepărtată
în Anaxagoras care nu considera că substanţa de bază a lumii ar fi apa sau focul ci, că toate
lucrurile ar lua naştere din relaţia dintre cele mai mici componente ale acestora.
Ocupându-se intensiv de problemele teoriei cunoaşterii vechii greci îşi puneau următoarele
întrebări: “Cum putem să cunoaştem, în general?”, “Cum putem noi şti că ceea ce credem că
ştim este adevărat?” În special la sofiştii, în secolul V î. hr. întâlnim exprimat scepticismul în
legătură cu posibilitatea noastră de a cunoaşte ceva în general. Nu există nici un criteriu
independent de un punct de referinţă arbitrar care să poată servi drept premisă. O culme a tratării
unor astfel de întrebări o găsim în filosofia lui Socrate şi a elevului şi interpretului său Platon.
Contrar filosofiei primitive şi animiste, după care noi putem să percepem sufletul şi esenţa
lucrurilor, Socrate considera că ştiinţa noastră despre lumea înconjurătoare este în mod necesar
incompletă, deoarece se realizează prin intermediul organelor noastre de simţ care sunt supuse
iluziei. Cunoştinţele noastre despre ambianţă ajung la noi prin “eidola”, tablou diafan al
lucrurilor care sunt receptate prin organele de simţ. Lumea exterioară este doar un tablou
incomplet despre lumea “ideii”, eternă şi perfectă, independentă de om şi în afara lui. Deci,
percepţiile noastre sunt imagini materiale, incomplete ale adevăratei realităţi şi este necugetat să
ţinem seama de experienţa noastră senzorială ca sursă de cunoaştere temeinică. Mult mai de
încredere ar fi, după Platon, gândirea raţională, meditaţia, introspecţia, care pot duce la aflarea
adevărului şi la auto-cunoaştere. Clasificarea tipurilor umane în trei categorii este derivată din
concepţia formelor ideale. La baza piramidei sunt cei care depun o activitate corporală şi sunt

6
TOTEU MARIUS

dominaţi de satisfacerea necesităţilor organice: sclavii şi meşteşugarii; pe treapta următoare,


oamenii temperamentului şi ai curajului: soldaţii, războinicii; în vârful piramidei, gânditorii,
oamenii spiritului şi ai ideii. Platon considera că omul devine om prin alţi oameni şi făcea o
distincţie netă între suflet şi corp, prilej a nenumărate controverse de-a lungul secolelor.
La Aristotel se poate vorbi de o primă tratare sistematică a psihologiei. Cartea sa “Despre
suflet” conţine o trecere în revistă a principalelor contribuţii teoretice în domeniul psihologiei, a
cugetărilor de până la el: Thales, Platon, Anaxagoras, Empedocle. Îi urmează un capitol despre
existenţa sufletului, formulare similară a ceea ce numim noi astăzi personalitate şi unul privitor
la posibilităţile de percepţie senzorială: auzul, văzul, gustul, mirosul, pipăitul. Foarte interesantă
este tratarea despre un simţ general supraordonat, care coordonează informaţiile provenite de la
organele de simţ şi percepţia formelor, numerelor şi intervalelor de timp. Se continuă cu
dezbateri despre reprezentare, inteligenţă, cunoaştere, voinţă şi afectivitate. De remarcat este
faptul că analizându-se memoria se stabilesc trei legi de asociaţie, care în ierarhia gândirii ocupă
un loc semnificativ. Este vorba de asociaţia prin contiguitate, asemănare şi contrast. Aceasta
înseamnă că o reprezentare evocă o altă reprezentare, dacă experienţele au avut loc în acelaşi
timp şi spaţiu şi dacă sunt asemănătoare una cu alta sau se opun una celeilalte. Printre idei
figurează şi aceea conform căreia comportamentul uman se supune aceloraşi principii naturale ca
toate celelalte fenomene ale naturii. Teoriile despre formă şi materie, aparţinând lui Aristotel, au
avut mai târziu formulări asemănătoare la unii reprezentaţi ai gestaltismului. În plan teoretic, o
contribuţie însemnată este ipoteza după care toate cunoştinţele provin din practică. Idee care a
fost dezvoltată mai târziu de John Locke.
Trecând peste perioada Evului mediu, dominat de dogmatism şi misticism, în Renaştere se
ajunge la o schimbare subtilă, dar radicală faţă de ştiinţă şi izvoarele acesteia. Treptat, interpreţii
lui Aristotel sunt înlocuiţi de empirişti, opozanţi ai autorităţii ca sursă de cunoaştere.
Deschiderea realizată de curentele filosofice naturalist ştiinţifice a făcut posibilă apariţia
psihologiei experimentale, paralel cu tendinţa generală existentă în universităţi de a crea noi
laboratoare în diferite domenii. Interesul crescând faţă de corpul uman se manifestă prin apariţia
unor studii detaliate asupra structurii şi funcţiilor sale, a unităţii sale funcţionale. Unele teme de

7
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

interes pentru psihologie erau abordate şi de alte ştiinţe. Astfel, timpul de reacţie a constituit a
temă de mare interes pentru astronomi, apoi pentru fiziologi şi în cele din urmă pentru psihologi.
Controversa asupra localizării funcţiilor psihicului, care nu s-a încheiat până astăzi, începe să
preocupe constant neurofiziologii începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Conceptul
de evoluţie, impus de biologi în secolul trecut, are poate cea mai mare importanţă pentru
psihologie. Clasificarea elementelor a stârnit interesul asupra modului în care elementele
spirituale se unesc în asociaţii. Dezvoltarea statisticii şi prelucrarea datelor experimentale din
diferite domenii grăbeşte dezvoltarea psihofizicii şi a psihologiei diferenţiale prin testarea
proceselor psihice.
Dintre curentele filosofice empirismul critic, materialismul ştiinţific şi tradiţia
asociaţionistă au jucat un rol important în progresul studiilor de psihologie. Covârşitoarea
majoritate a studiilor, cercetărilor şi experimentelor din secolul al XIX-lea poartă amprenta
“ZEITGEIST-ului”, încercare de a trata organismul şi procesele vitale exclusiv ca măsură care
poate fi descrisă în termenii fizicii şi chimiei. Noua psihologie experimentală era puternic
asociaţionistă.
O personalitate de prim rang a vieţii culturale engleze, John Stuard Mill, revendica pentru
psihologie statutul de ştiinţa independentă de observaţie şi experimentare, care are drept obiect
degajarea legilor după care fenomenele din spirit se generează unele pe altele. El nu exclude
faptul că adevărul acestor legi depinde de condiţiile organice, dar consideră că omul a ajuns la o
cunoaştere imperfectă în domeniul fiziologiei pentru a se putea miza mai mult pe fiziologie decât
pe psihologie atunci când este vorba de înţelegerea succesiunii fenomenelor psihice. Aceste
consideraţii asupra noii ştiinţe sunt integrate într-un ansamblu ideatic, care vizează
fundamentarea empirismului prin refuzul de a admite un principiu a priori şi aprofundarea
metodei inductive.
Psihofizica apare în Germania ca o tentativă de manifestare a ramurii experimentale.
Înainte de 1850 J. F. Herbart a scris o carte de psihologie ştiinţifică în care a căutat să aplice
matematica la studiul vieţii psihice. Acesta este momentul în care se conturează clar tendinţele

8
TOTEU MARIUS

de a elabora legi psihice prin care să se stabilească un raport între un fenomen fizic, considerat
stimul cauzal, şi fenomenul psihic, care rezultă, senzaţia.
E. H. Weber încearcă să realizeze trecerea de la fiziologie la psihologie prin cercetări
asupra senzaţiilor, în special a celor tactile şi vizuale. Pentru a diferenţia o senzaţie de alta între
acestea trebuie să existe un raport constant care să poată fi determinat. Astfel, Weber a stabilit
pragurile diferenţiale, care sunt raporturi fixe între stimularea iniţială şi cea care provoacă noua
senzaţie.
Gustav Fechner deduce matematic o lege mai precisă: senzaţia creşte direct proporţional
cu logaritmul excitaţiei. Deci, măsura în psihologie vizează să determine, la un subiect dat, cel
mai mic stimul perceptibil sau cea mai mică diferenţă între doi stimuli care determină o diferenţă
între senzaţii.
Cercetările lui Weber şi Fecher au făcut obiectul a numeroase studii în domenii diferite,
precum şi a numeroase critici. Printre acestea, se remarcă observaţia făcută de Bergson (în
“Donnes imediates de la conscience”) şi anume că fenomenele psihice nu pot fi studiate aidoma
celor obiective, care sunt cert invariabile în condiţii identice. Fiecare dintre fenomenele psihice
raportate corespund unei impresii subiective, care variază de la individ la individ sau chiar la
aceeaşi persoană în momente diferite, în funcţie de anumite condiţii organice.
Rolul decisiv în constituirea psihologiei experimentale l-a avut psihologul german
Wilhelm Wundt, acesta propunându-şi să elaboreze o psihologie care să nu admită decât fapte
care pot fi studiate experimental. În 1879 Wundt a întemeiat la Leipzig primul laborator de
psihologie experimentală, care a fost frecventat de numeroşi cercetători străini. Încă din 1873-
1974 în lucrarea “Principii de psihologie fiziologică”, Wundt arată că scopul său este de a
determina raportul fenomenelor psihice cu substratul său organic şi activitatea cerebrală, pe baza
paralelismului, şi de a demonstra că senzaţia şi imaginea sunt produsul trecerii influxului nervos
în neuronii cerebrali. Wundt recunoaşte două tipuri de legi ale cunoaşterii, legi asociative şi legi
aperceptive, cele din urmă exprimând activitatea liberă a gândirii. Apercepţia activă este, după
Wundt, singura garanţie a continuităţii interioare, demonstrată de caracterul de neînlocuit al
experienţei imediate. Ea uneşte reprezentările, după legi ale gândirii şi utilizează ca material

9
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

impresiile exterioare. Prin cercetările şi studiile experimentale realizate în laborator, Wundt este
considerat fondatorul psihologiei ştiinţifice, elevii săi continuând activitatea de laborator şi
contribuind astfel la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice în direcţii diferite.
Thedule Ribot face un bilanţ al realizărilor psihologiei la graniţa dintre secolul al XIX-lea
şi al XX-lea. Psihologul francez conştientizează starea precară a noii ştiinţe psihologie, aflată în
vecinătatea filosofiei şi fiziologiei, discipline care aveau un statut mult mai prestigios. Noua
psihologie ar trebui să difere de cea veche prin spiritul său (ea nu este metafizică) şi prin scopul
său (ea nu studiază decât fenomenul). Având o formaţie filosofică, Ribot consideră că
experimentele de laborator sunt destul de limitate, certitudinea cercetărilor obiective nu este
absolută iar metodele subiective le condiţionează în fapt pe toate celelalte. Astfel, consideră că
afectivitatea are rol decisiv faţă de stările intelectuale în explicarea comportamentului uman.
Spiritul viu, deschis al lui Ribot se manifestă prin conştientizarea necesităţii studiilor psihologice
care ar trebui să recurgă, dacă nu vor să se cantoneze în cercetări experimentale foarte limitate,
la o metodă comparativă, utilizând achiziţiile recente ale diverselor ştiinţe umane (antropologia,
etnografia, lingvistica).

3 Paradigme explicative
a) Structuralismul Edward B. Titchener (1867-1827) a dezvoltat o abordare nouă de
studiu în psihologie, cunoscută sub numele de structuralism, care indirect a fost atribuit lui
Wundt. Structuralismul se bazează pe metoda introspecţie. Prin introspeţie subiecţii antrenaţi
încercau să cunoască conţinutul propriilor lor experienţe conştiente, făcând analiza elementelor
componente. Subiecţii erau antrenaţi să facă o descriere “obiectivă” a propriei experienţe, adică
să relateze percepţiile imediate ale unui eveniment, fără a adăuga elemente subiective derivate
din expectanţe şi cunoştinţe.
Deşi curentul a avut o influenţă puternică în psihologie, se pot constata şi limite. Cea mai
severă critică se referă la metoda folosită, introspecţia. Atunci când subiectul realizează
introspecţia propriilor acte conştiente sau se opreşte în timpul unei reverii pentru a analiza
gândurile şi senzaţiile trăite, el determină schimbări ale acestei experienţe. Psihologii au

10
TOTEU MARIUS

descoperit că fiecare act de introspecţie alterează multe dintre experienţele conştiente care se
doresc a fi izolate şi examinate. Altă limită este faptul că cercetători care au folosit independent
metoda introspecţiei au obţinut rezultate diferite, neputându-se stabili care relatare este cea
corectă. În anii 30 psihologii au început să renunţe la structuralism. Psihologii care lucrau cu
animale au obţinut rezultate interesante fără a utiliza introspecţia. Psihanaliştii europeni au
început să examineze influenţa proceselor mentale inconştiente în cazurile de neadaptare, iar
psihologii americani au devenit mai interesaţi de căutarea unor soluţii practice pentru rezolvarea
problemelor zilnice. Sub influenţa lui Wundt au apărut şi alte direcţii de cercetare ale
fenomenelor psihice. Astfel empiriştii englezi au argumentat că gândurile şi activitatea sunt un
rezultat direct al experienţei personale. Psihiatrii francezi au făcut un real progres folosind
hipnoza în studiul ideilor. Fiziologii ruşi sub conducerea lui Pavlov au deschis o nouă direcţie în
studiul învăţării.
b) Funcţionalismul Fondatorul acestui curent este William James (1842-1910), considerat
ca fiind cel mai mare psiholog american. Funcţionalismul a apărut ca o replică la abordarea
structuralistă, considerată artificială, limitată şi fără sens. James a respins ideea că procesele
conştiente ar avea o structură permanentă, fixă. Pentru el experienţa conştientă era ca un râu care
curge şi se schimbă tot timpul şi foloseşte termenul de “curent al conştiinţă” (stream of
consciousness) pentru a sintetiza această proprietate.
James a fost influenţat de Chales Darwin (1809-1882) care considera că printr-un proces de
selecţie naturală vor fi favorizate şi transmise de la o generaţie la alta acele caracteristici ale
animalelor care vor servi la o mai bună funcţionare. Anumite caracteristici fizice (forma şi
mărimea ochilor, urechilor, mâinilor, labelor, ghearelor) au fost favorizate prin selecţie naturală
deoarece ale au avut o funcţie utilă. James susţinea că şi conştiinţa umană trebuie să fi avut o
funcţie, altfel nu ar fi fost necesară dezvoltarea ei. El susţine că gândirea conştientă permite
oamenilor să facă alegeri raţionale, care le dă acestora posibilitatea să supravieţuiască de la o
generaţie la alta. Conştiinţa este pentru el un “organ adăugat de dragul cârmuirii unui sistem
nervos prea complex pentru a se auto-regla” (W. James, 1890, p.144). Funcţionaliştii au fost
preocupaţi de motivul apariţiei unui comportament sau idei şi mai puţin de tipul de

11
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

comportament sau idee manifestată. Aceasta reprezintă distincţia majoră dintre structuralism şi
funcţionalism. Ideile lui W. James au fost dezvoltate de G. Stanley Hall (1844-1924) care a fost
interesat de dezvoltarea umană pe parcursul copilăriei, adolescenţei şi a perioadei adulte.
Investigaţiile sistematice ale schimbărilor din timpul vieţii au marcat începuturile psihologiei
dezvoltării. John Dewey (1859-1952), pedagog şi psiholog funcţionalist, a fost interesat de
abilitatea de rezolvare conştientă a problemelor ca un factor de supravieţuire a speciei umane. El
a fost preocupat şi de modalităţile de îmbunătăţire a procesului de învăţare, contribuind în acest
fel la apariţia unei noi discipline, psihologia educaţională. Deoarece animalele sunt capabile de
învăţare şi comportamentul lor poate servi unui scop sau funcţii a apărut psihologia animală.
Ulterior aceste domenii psihologice derivate din funcţionalism au evoluat, devenind ramuri ale
psihologiei de sine stătătoare.
c) Psihanaliza Bazele psihanalizei au fost puse de medicul vienez Sigmund Freud (1856-
1939). La început multe dintre principiile şi conceptele postulate au şocat o mare parte din
populaţie. Teoria psihanalitică nu a apărut ca o reacţie împotriva structuralistului, ci ca urmare a
cercetărilor din neurologie şi medicină. Scopul său era de a înţelege şi trata comportamentele
anormale. Conceptul central al psihanalizei a fost incoştientul. În opinia lui Freud controlul
primar al comportamentului nu se face prin raţiune şi procese conştiente, ci prin impulsurile şi
tendinţele ascunse în inconştient. Pentru Freud viaţa noastră nu este dominată de conştiinţă ci de
forţele care operează în inconştient, cum ar fi de exemplu impulsurile sexuale inconştiente. Prin
teoria psihanalitică Freud a încercat să explice cele mai multe dintre comportamentele umane. El
a elaborat un model în care mintea umană este văzută ca un “iceberg”, având cea mai mare parte
ascunsă sub suprafaţa apei. Există o parte a minţii de care suntem conştienţi, numită conştient.
Dar există şi anumite informaţii car sunt temporar uitate, dar care pot fi aduse uşor în conştiinţă
atunci când este necesar: preconştientul. Sub acestea se află un stratul profund al
inconştientului. În această zonă sunt ascunse conflictele şi traumele acumulate în prima parte a
vieţii. Inconştientul este cel care influenţează comportamentul şi emoţiile, cauzând deseori
tulburări severe.

12
TOTEU MARIUS

Influenţat de activitatea ştiinţifică desfăşurată în laborator, Freud a fost preocupat de


înţelegerea şi explicarea fenomenelor. Perioada în care el a elaborat teoria psihanalitică a fost
marcată de explicaţiile deterministe, astfel încât demersul său constă în extinderea
determinismului la viaţa psihică sub forma cauzalităţii absolute. Bazându-se pe analiza a
nenunărate cazuri patologice şi normale Freud afirmă, pentru prima oară în mod categoric, că în
viaţa psihică nu există nimic arbitrar, nimic întâmplător şi nedeterminat, astfel încât cele mai
nesemnificative gesturi, cuvinte, emoţii au fie o cauză conştientă, fie de cele mai multe ori o
cauză inconştientă.
Freud consideră personalitatea ca fiind alcătuită din trei părţi: sinele, eul şi supraeul.
Sinele conţine toate imboldurile lăuntrice, pulsiunile şi instinctele. Sinele este în întregime
egoist, funcţionând pe baza principiului plăcerii, de satisfacere imediată a oricărei dorinţe. Sinele
poate reacţiona extrem, de exemplu, frustrarea poate degenera în agresivitate.
Pe măsură ce individul se desprinde de prima perioadă a copilăriei un astfel de
comportament nu mai poate fi acceptat din punct de vedere social, apărând primele elemente
realiste ale sinelui. Acestea funcţionează pe baza principiului realităţii, de satisfacere a
solicitărilor sinelui într-o manieră care să se potrivească şi cu realitatea. Această parte a
personalităţii poartă denumirea de eu.
Pe parcursul maturizării se dezvoltă şi o a treia parte a personalităţii, supraeul. Aceasta
indică subiectului ce “ar trebui” sau “nu ar trebui” să facă, conţinând toate ideile, datoriile şi
responsabilităţile sociale ale individului. În anumite privinţe această parte a personalităţii este la
fel de nerealistă ca şi sinele, deoarece unele exigenţe sociale sunt foarte greu de realizat. Eul este
cel care menţine echilibrul între realitate şi solicitările supraeului.
Au existat mai multe critici ale teoriei psihanalitice. Astfel, teoria poate fi utilizată pentru
a explica aproape orice după consumarea evenimentului, dar este dificil de folosit pentru a
prezice ceea ce se va întâmpla. O altă critică se referă la ideea de “adevăr psihologic” în
concepţia lui Freud, şi anume dacă unei persoane i se pare adevărat ceva, atunci nu mai contează
dacă acel fapt este veridic. Efectul psihologic asupra individului este acelaşi. O altă serie de
critici au făcut referire la eşantionul omogen de subiecţi utilizat de autor şi la faptul că Freud

13
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

utiliza tehnicile psihanalitice numai la subiecţii care erau deja familiarizaţi cu teoria sa. Din
punct de vedere al validităţii conceptuale se pune problema testării ştiinţifice a ipotezelor derivate
din teoria psihanalitică. Problema verificării obiective şi sistematice a conceptelor centrale a fost
neglijată mult timp. Freud însuşi nu a fost preocupat de validarea empirică. Psihanaliştii moderni
folosesc interviul clinic, verbalizările pacienţilor cu suferinţe intense, terapia de lungă durată
pentru verificarea ipotezelor psihanalitice. Nu se consideră necesară validarea experimentală
independentă. Analiştii consideră că experienţele relatate de pacienţi sunt relevante şi confirmă
teoria.
L. Silverman (1976, p. 622) face o prezentare a reţinerilor în acceptarea datelor clinice ca
bază pentru suportul empiric al teoriei psihanalitice:
 raportările psihanalitice, de obicei, nu furnizează materialului clinic în maniera expusă de
pacient ci interpretările făcute de analist;
 materialul nu este supus unei structuri replicabile, necesare pentru evaluarea procedurii;
 în colectarea şi evaluarea datelor, se minimalizează efectul tendinţei, al predispoziţiei .
d) Behaviorismul a fost dezvoltat de psihologul american John B. Watson (1878-1958),
care şi-a propus crearea unui sistem psihologic cât mai obiectiv. El a fost format ca psiholog
funcţionalist fiind interesat de scopul şi funcţiile comportamentului uman. Watson constată că în
psihologie nu exista nici o modalitate de a observa obiectiv manifestările psihice conştiente.
Astfel, subliniază necesitatea dezvoltării unei psihologii ştiinţifice experimentale obiective, care
să elimine metodele subiective (introspecţia) şi să se bazeze doar pe ceea ce poare fi observat şi
înregistrat obiectiv. Înaintea lui Watson, psihologul rus Ivan Secenov (1863-1965) a afirmat că
toate comportamentele umane pot fi reduse la studiul mişcărilor musculare. Pornind de la această
idee, Watson respinge studiul activităţii mentale care nu este direct observabilă. Se pot observa
doar stimulii exteriori şi comportamentele externe sau reacţiile musculare care apar în prezenţa
acestor stimuli. Astfel, behaviorismul este cunoscut ca psihologia “stimul-răspuns” (S-R) sau
psihologia “cutiei negre”, deoarece conţinutul acesteia (conştiinţă, imagine, gândire etc.) nu
poate fi cunoscut prin metode obiective. Watson respinge ideile psihanaliştilor, pentru că acestea
vizau aspecte inobservabile (visele şi acţiunile inconştiente). Valoarea behaviorismului constă în

14
TOTEU MARIUS

demonstrarea faptului că o parte din comportamentul uman este determinat de stimulii exteriori
şi de experienţa anterioară a subiecţilor. Asociaţiile dintre comportamente şi consecinţele plăcute
sau neplăcute ale acestora au efecte asupra comportamentelor viitoare. Singura cale de formare a
comportamentului o reprezintă învăţarea. Individul este produsul unui proces de condiţionare
lentă şi odată format este greu de schimbat. Subiectul ar trebui să fie decondiţionat şi apoi să se
reia procesul de condiţionare. Perspectiva behavioristă a contribuit la îmbunătăţirea educaţiei,
creşterea productivităţii muncii şi utilizarea unor noi tehnici psihoterapeutice pentru tratarea
agresivităţii, fobiilor, timidităţii etc. S-a pus accentul pe nevoia de definire precisă a termenilor,
un control riguros al variabilelor experimentale in scopul de a face psihologia cât mai ştiinţifică.
Cele mai importante critici aduse behaviorismului se referă la ignorarea unor aspecte
inobservabie dar importante ale comportamentului uman (emoţii, conştiinţă, motivaţie, procese
inconştiente) şi discreditarea proceselor psihice care nu pot fi studiate experimental (sentiment,
voinţă, motivaţie).
e) Gestaltismul În timp ce behaviorismul devenea dominant in psihologia americană, o altă
reacţie faţă de structuralism s-a dezvoltat în Germania, curent cunoscut ca psihologie gestaltistă.
Gestaltismul îşi are începuturile în proiecţia imaginilor filmate. Structuraliştii, care explicau
experienţa conştientă prin descompunerea ei în cele mai simple elemente, au întâmpinat
dificultăţi în încercarea de a explica cum o serie de imagini prezentate succesiv sunt văzute în
mişcare (imaginea cinematografică). Argumentul lor este că dacă senzaţiile sunt elementare
atunci fiecare imagine ar fi o senzaţie separată. În realitate lucrurile nu se prezintă în acest mod,
deoarece persoana care vizionează un film vede o imagine în mişcare. Această falsă percepţie a
mişcării este cunoscută sub denumirea de fenomen phi. Fenomenul a fost demonstrat
experimental prin observarea a două luminiţe plasate într-o cameră întunecată şi care se aprind
alternativ. La o anumită viteză de alternanţă se percepe o mişcare luminoasă între cele două
puncte. În acelaşi fel două obiecte prezentate succesiv sunt percepute în mişcare. Reprezentanţii
şcolii gestaltiste, Max Wertheimer (1880-1967), Wolfgang Kohler (1887-1967) şi Kurt Koffka
(1886-1941) considerau că fenomenul phi este real şi nu poate fi explicat prin reducerea la
senzaţiile cele mai simple. Această idee este revoluţionară deoarece respinge tendinţa

15
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

structuralismului de a descompune experienţa în elementele componente. Gestaltiştii consideră


că întreaga noastră experienţă nu este doar o sumă de părţi, ci un întreg, o configuraţie, “gestalt”.
De exemplu, culoarea albă este formată printr-un amestec în proporţii egale a culorilor: roşu,
verde şi albastru. Acest lucru nu este observat la prima vedere. Dar dacă luăm un disc, împărţit
în trei sectoare egale de roşu, verde şi albastru, pe care îl rotim cu o anumită viteză vom vedea
culoarea albă. Constatăm că percepţia culorii albe nu este rezultatul simplei însumări a celor trei
culori, ci o nouă configuraţie formată pe baza acestora, care dă colorii rezultate proprietăţi
diferite faţă de proprietăţile elementelor componente. Senzaţia de roşu, de albastru şi de verde
este total diferită de senzaţia de alb.
Pentru gestaltişti legile psihologiei sunt legi ale ansamblului, ale sistemului şi nu ale
elementelor componente (legea asemănării, a celei mai mici distanţe etc.). Ideile gestaltiste au
fost preluate de psihologia contemporană, considerându-se că fenomenele psihice trebuie să fie
analizate şi înţelese ca entităţi, nefiind necesară împărţirea în elemente componente.
f) Psihologia umanistă Psihologii Abraham Maslow (1908-1970) şi Carl Rogers (1902-
1987) au creat şi dezvoltat psihologia umanistă. Psihologii umanişti înţeleg comportamentul în
mod diferit faţă de psihanalişti şi behaviorişti. Umaniştii nu aderă la ideea conform căreia
comportamentul ar fi direcţionat de impulsuri şi motive inconştinte sau stimuli şi feedback-uri
din mediu. Ei afirmă că oamenii sunt liberi, au voinţă, sunt conştienţi şi creativi şi se nasc cu o
motivaţie internă de autorealizare a potenţialului de care dispun. Maslow introduce conceptul de
“autorealizare” (self-actualization), termen care defineşte procesul prin care un individ urmăreşte
constant să-şi realizeze pe deplin potenţialul. Umaniştii consideră “autorealizarea” ca un proces
continuu, care este menţinut pe tot parcursul vieţii şi nu ca scop pe care persoana ar putea să-l
atingă. Influenţa curentului gestaltist este evidentă, umaniştii consideră că fiinţa umană nu poate
fi înţeleasă fragmentar. Pentru a înţelege persoana în totalitatea sa trebuie să examinăm
comportamentul prin percepţia de sine a fiecărui individ. Pornind de la aceste idei Maslow a
dezvoltat un nou concept de personalitate, iar Carl Rogers a elaborat terapii pentru a ajuta
oamenii să-şi dezvolte potenţialul individual. La fel ca şi psihanaliştii, psihologii umanişti au
fost criticaţi pentru că s-au bazat mai mult pe speculaţii decât pe date obţinute experimental.

16
TOTEU MARIUS

g. Psihologia cognitivă Perspectiva cognitivă combină aspecte ale psihologiei gestaltiste şi


ale behaviorismului. La fel ca şi psihologii gestaltişti, psihologii cognitivişti afirmă rolul activ al
conştiinţei în organizarea percepţiilor, în procesarea informaţiilor şi interpretarea experienţei. Ca
şi behavioriştii, psihologii cognitivişti susţin nevoia de obiectivitate, a unor studii de laborator
bine controlate. Cognitiviştii deduc procesele mentale din comportamentele observabile fără a se
baza doar pe introspecţie. Spre deosebire de behaviorişti, care consideră că procesele mentale nu
pot afecta comportamentul, cognitivişii cred că aceste procese influenţează comportamentul
uman. Perspectiva cognitivă a fost influenţată de evoluţia computerelor, care a stimulat
cercetările asupra modului de procesare a informaţiilor de creierul uman. În esenţă psihologia
cognitivă caută să satisfacă un dublu standard: de a oferi modele formalizate şi implementabile
pe computer şi de a oferi modele valide şi relevante pentru comportamentul uman (Miclea, 1994,
p. 23).
h. Tendinţe moderne în psihologie Psihologia continuă să fie influenţată de noile idei şi
concepte filosofice. Tehnicile avansate din fiziologie şi biochimie au permis psihologilor să
exploreze mai detaliat creierul şi sistemele senzoriale. Astfel, se consideră că desluşirea
misterelor creierului va permite o mai bună explicaţie a comportamentelor. Cercetările din
genetică au sensibilizat psihologii în legătură cu importanţa zestrei ereditare asupra
comportamentului. Unele dintre sistemele originale de psihologie s-au maturizat şi schimbat.
Behaviorismul şi psihologia cognitivă s-au extins şi au dat naştere terapiilor clinice, teoriilor
sociale şi unor noi teorii ale învăţării şi ale motivaţiei. Psihanaliştii şi-au diversificat metodele
pornind de la tratamentele terapeutice originale ale lui S. Freud.

4. Domeniile psihologiei
Din epoca lui Wundt şi James psihologia a evoluat ca ştiinţă, multiplicându-se domeniile
de investigaţie. În epoca contemporană, există o mare varietate de arii în care psihologii
lucrează, atât în laborator cât şi în situaţii cotidiene. Azi, Wundt ar fi contrariat de faptul că se
fac investigaţii psihologice în afara laboratorului, iar James ar fi încântat că psihologia şi-a găsit
multiple aplicaţii în viaţa cotidiană. În acelaşi timp Wundt ar fi încântat de cercetările

17
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

academice, realizate în laboratoare, iar James de aplicaţiile psihologiei realizate în afara


laboratorului. L. Sdorow (1990, p. 17) consideră că există două domenii principale ale
psihologiei: domeniul academic şi cel aplicativ.
Psihologii din domeniul academic realizează cercetări experimentale în laboratoarele
colegiilor şi universităţilor. Psihologia experimentală se bazează pe metode ştiinţifice,
examinând procesele fundamentale care guvernează comportamentele. Ariile de investigaţie sunt
senzaţiile, percepţiile, învăţarea, memoria, motivaţia şi emoţia.
Psihofiziologia studiază factorii biologici şi efectele acestora asupra comportamentelor. Un
psihofiziolog poate studia funcţiile unei structuri particulare a creierului, şi sistemul nervos,
zestrea ereditară, efectele drogurilor asupra comportamentelor.
Psihologia comparată studiază diferenţele comportamentale şi asemănările dintre specii.
Psihologia personalităţii este preocupată de diferenţele comportamentale şi caracteristicile
personale ale indivizilor.
Psihologia socială foloseşte tehnici specifice pentru a examina efectele interrelaţiilor dintre
indivizi. Psihologii sociali sunt interesaţi de subiecte ca: altruism, cooperare, agresiune,
afecţiune, presiunea grupului.
Psihologia dezvoltării studiază felul în care se dezvoltă şi se schimbă comportamentul pe
parcursul vieţii, factorii responsabili de modificările fizice, cognitive şi sociale. Ariile de interes
sunt: dezvoltarea limbajului, ataşamentul, emoţia, gândirea, percepţia.
Psihologia cognitivă studiază procesele mentale interne care includ: gândirea, memoria,
formarea conceptelor, procesarea de informaţii. În concepţia psihologilor cognitivişti
comportamentul este alcătuit din evenimente mentale, reprezentări, dorinţe, credinţe şi gânduri.
În timp ce psihologii din domeniul academic realizează cercetări fundamentale în
psihologie, alţi psihologi sunt preocupaţi de cercetări aplicative în scopul îmbunătăţirii calităţii
vieţii. Cele două tipuri de cercetări nu se exclud, mulţi psihologi realizând cercetări de ambele
tipuri.
Psihologia clinică se centrează pe înţelegerea, diagnosticarea şi tratarea comportamentelor
deviante sau anormale. Consilierea psihologică presupune sprijinul pe care-l dă psihologul

18
TOTEU MARIUS

pentru rezolvarea problemelor personale care nu derivă din tulburări mentale serioase. Trebuie
făcută distincţia dintre psihologul clinician şi medicul psihiatru. Medicul abordează medical
tulburarea psihică, prescriind droguri sau alte tratamente. Psihologul clinician urmăreşte
cunoaşterea problemei pacientului cu scopul de a-l ajuta în rezolvarea conflictului şi restabilirea
echilibrului psihic.
Psihologia şcolară evaluează elevii pentru a realiza o cât mai bună plasare a lor în clasă,
realizează programe pentru îmbunătăţirea performanţei academice şi a comportamentului şcolar,
adesea cooperând cu părinţii şi profesorii.
Psihologia educaţională studiază sistemele educaţionale, tehnicile de predare şi alţi factori
care influenţează procesul de învăţare. Scopul său este de îmbunătăţire a educaţiei şi de a face
învăţarea mai uşoară şi eficientă.
Psihologii care lucrează în domeniul psihologiei industriale şi organizaţionale sunt
preocupaţi de identificarea factorilor psihologici care contribuie la creşterea eficienţei muncii,
dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor, perfecţionarea tehnicilor manageriale de
administrare.
Alte arii ale psihologiei aplicate sunt psihologia sportului, psihologia inginerească,
psihologia mediului, psihologia sănătăţii, psihologie juridică.
A. Cosmovici (1996) prezintă o clasificare a principalelor ramuri ale psihologiei
contemporane.

a muncii; a transporturilor; economică

practică medicală, pedagogică; judiciară

militară; a sportului; a artei


evoluat
generală
analitică

a individului teoretică fiziologică

sintetică - a persoanei

a vârstelor
normală
în dezvoltare
a dezvoltării

umană
socială

psihologia patologică
19
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

animală

OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1. Natura psihicului
Problema naturii psihicului, a specificului acestuia în raport cu alte fenomene, a modului
său de organizare, structurare şi funcţionare a stârnit vii controverse ajungându-se la conturarea
unui tablou foarte variat de puncte de vedere. Astfel, s-au conturat concepţii contradictorii
religioase, filosofice sau ştiinţifice referitoare la natura fenomenelor psihice. Explicaţia acestei
varietăţi de puncte de vedere se datorează naturii contradictorii a psihicului care prezintă mai
multe aspecte bipolare care se opun unele altora (M. Zlate, 1996):
a. Psihicul este concomitent obiectiv şi subiectiv. Este obiectiv din punct de vedere
ontologic, existenţial (psihicul unei persoane este independent de psihicul altei persoane) şi este
subiectiv din punct de vedere gnoseologic, al cunoaşterii (fiecare persoană se implică în
cunoaştere cu subiectivitatea sa prin însuşirile şi particularităţile sale proprii);
b. Psihicul este material şi ideal. Este material deoarece apare din materie şi evoluează o
dată cu ea, având la bază activitatea materială a creierului şi este ideal deoarece prin natura sa
posedă un conţinut de idei şi imagini, dobândite prin cunoaştere individuală sau socială;
c. Psihicul apare atât în calitate de proces cât şi de produs. Procesualitatea se referă la
desfăşurarea în timp, serială a fenomenului psihic, la succesiunea transformărilor produse în
subiect. Produsul este rezultatul final obţinut pe baza interacţiunii dintre subiect şi obiect. Există
o interacţiune între proces şi produs în sensul că produsul influenţează şi condiţionează dinamica
viitoare a procesului, iar un nou proces introduce o anumită modificare în structura produselor
realizate anterior;

20
TOTEU MARIUS

d. Psihicul este întâlnit atât în stare latentă (interiorizată) cât şi în stare manifestă
(exteriorizată).Dificultatea cunoaşterii provine din faptul că nu întotdeauna starea latentă
coincide cu cea manifestă, deseori între ele există o contradicţie netă (o persoană care se bucură
de producerea unui eveniment trist poate afişa în exterior o mască de tristeţe);
e. Psihicul dispune de manifestări normale, dar şi de manifestări patologice. Dificultatea
constă în a stabili graniţa dintre normal şi patologic. Pe un fond normal putem întâlni manifestări
mai ciudate iar pe un fond patologic putem întâlni suficiente momente de normalitate. Deoarece
criteriile de diferenţiere a stărilor normale de cele patologice sunt greu de stabilit, unii autori
propun renunţarea la o delimitare fixă, vorbind de un continuum, de o trecere treptată de la o
stare la alta;
f. Psihicul este determinat dar şi determinant. El este cauzat, influenţat de factori şi
condiţii naturale şi sociale de experienţa personală a fiecărui individ, dar el dispune şi de
iniţiative şi acţiuni determinative. Astfel o persoană cu un temperament coleric poate determina
situaţii conflictuale în cadrul în cadrul unor interacţiuni de grup.
Problema naturii psihicului este legată şi de raportul dintre psihic şi creier. A. Cosmovici
(1996) evidenţiază, în legătură cu această problemă, existenţa a trei poziţii filosifice.
a. Poziţia interacţionistă consideră că spiritul ar fi o substanţă cu proprietăţi net
diferite de cele ale creierului. Deşi se află în subordine, creierul poate acţiona asupra
psihicului.
De exemplu în cazul beţiei, alcoolul influenţează activitatea creierului şi poate duce la tot felul
de tulburări ale conştiinţei.
După Rene Descartes, interacţiunea s-ar produce prin intermediul glandei pineale (epifiza), iar
K. Popper consideră că interacţiunea are loc prin mijlocirea unor moduli existenţi în scoarţă. El
simte nevoia să accepte existenţa spiritului deoarece neurofiziologia nu poate explica încă
sinteza proceselor nervoase care produc procesele psihice (percepţie, voinţă ş.a.m.d.).
b. Paralelismul susţine că există două realităţi, spiritul şi materia, realităţi complet
diferite care nu comunică. Modificările din spirit se produc paralel şi în creier.

21
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Se pune problema cum se realizează această potrivire permanentă. Unii consideră că intervine
voinţa divină, care a creat totul, alţii consideră că biologii vor clarifica în viitor această
chestiune.
c. Pentru susţinătorii teoriei identităţii, activitatea psihică este tot una cu activitatea
creierului. Activitatea creierului poate fi privită din două puncte de vedere: prin analiză
interioară, extragem aspecte prin care ne referim la psihic şi prin observaţie exterioară şi
experiment studiem procesele nervoase. De exemplu, în cazul unui vapor unul este aspectul
exterior, văzul dintr-un avion şi altul este aspectul pe care-l observă marinarii car se află pe
puntea navei.
Dificultatea constă în posibilitatea de a stabili legături între cele două aspecte: cum
se poate ca o idee să declanşeze o acţiune, un act exterior.
Problema se rezolvă dacă se accepta că psihicul este expresia unei proprietăţi
caracteristice tuturor obiectelor şi fiinţelor din univers: şi anume FORMA.
Psihicul ar fi FORMA pe care o îmbracă succesiunea proceselor nervoase din creier.
(Cosmovici, Celmare, 1990).
Forma se referă la structura obiectelor, la configuraţia elementelor sale. Forma are
un rol hotărâtor în desfăşurarea cauzală a fenomenelor.
De exemplu: un bolovan care se desprinde din munte la un cutremur. Consecinţele desprinderii
vor depinde de forma sa (rotundă sau paralelipipedică). Izomerii (au aceeaşi compoziţie chimică,
acelaşi număr de atomi, structuraţi diferit), dar au proprietăţi diferite.
Forma intervine în lanţul cauzal în mod hotărâtor. Este vorba de structura exterioară
(primul exemplu) şi modul de organizare internă (al doilea exemplu).
Cauzalitatea formală, sau structurală este rezultatul unei relaţii dintre elemente. De
exemplu imaginea fotografică rezultă din totalitatea raporturilor dintre petele negre şi albe, care
reflectă fidel petele de umbră şi lumină a obiectului fotografiat. În acest caz hârtia fotografică şi
bromura de argint nu au nimic comun cu imaginea fotografiată, iar dimensiunile imaginii din
fotografie şi obiectul real sunt total diferite. Observăm că păstrarea raporturilor permite
reproducerea fidelă a imaginii.

22
TOTEU MARIUS

Forma, imaginea nu înseamnă decât un sistem precizat de raporturi. Senzaţia de


verde, este altceva decât culoarea verde (o vibraţie electromagnetică). Deosebirea dintre culorile
obiective (verde şi roşu) corespund în creier deosebirii dintre senzaţia de verde şi cea de roşu.
Acest aspect poate fi explicat prin faptul că raportul care există între cele două culori în exterior
se păstrează şi în interior (între cele două senzaţii de culoare).
Aceste imagini reprezintă fenomene psihice. Psihicul este o imagine, o formă şi ca atare intră în
lanţul cauzal al reacţiilor umane.
Psihicul este o informaţie. Ceea ce este programul (soft) pentru computer, este psihicul
pentru creier. Deosebirea constă în faptul ca programele computer sunt create de om, în timp ce
creierul se autoprogramează mereu în funcţie de experienţă.
Pentru a vedea cum intervine psihicul în lanţul cauzal, devenind o cauză a
comportării vom apele la un exemplu. Un tânăr indian, din clasa de jos se îndrăgosteşte de o
tânără prinţesă dar, îşi dă seama de imposibilitatea unei căsătorii datorită mentalităţii înscrisă în
conştiinţa tânărului. Pentru un prinţ, normele, obiceiurile fac posibilă apariţia ideii de căsătorie.
Imaginea prinţesei blochează sau eliberează circuite nervoase, fiind posibile acţiuni diferite la ce
doi tineri. Psihicul intervine în procesele nervoase care declanşează acţiuni îndreptate spre un
scop. Între imaginea psihică şi cea fotografică există o deosebire fundamentală: imaginea
fotografică este fixată pentru totdeauna, pe când cea psihică este în continuă transformare,
datorită influenţelor din mediu şi din interiorul organismului.
Psihicul are un rol activ, transformator. Psihicul nu este un epifenomen, adică un fenomen
fără nici o influenţă acţională. Psihicul este constructiv deoarece apare iniţiativa, imaginaţia
care-l determină pe individ să acţioneze.

2. Psihologie şi fiziologie
Dacă fizica a jucat un loc important în naşterea psihologiei ştiinţifice o altă disciplină a
jucat şi continuă să joace un rol capital, fiziologia şi în prezent şi neurologia. Studiile au fost
orientate asupra mecanismelor de percepţie. Hermann von Helmholtz (1821-1894) a studiat în
acelaşi timp atât medicina cât şi biologia. El a cercetat experimental procesele senzoriale de auz

23
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

şi văz. După părerea acestuia , nu există o ruptura între cercetarea fiziologică şi cea psihologică.
În domeniul studiului senzaţiilor şi percepţiilor, cele două disciplinele sunt strâns legate şi nu
poate fi în nici un caz ignorat aportul lor reciproc.
Numeroase dezbateri care au evidenţiat evoluţia cunoştinţelor biologice au ridicat
problema separaţii între creier şi mental. Putem adopta o poziţie dualistă, sau una monistă ?.
Deoarece evoluţia cunoştinţelor biologice a permis constituirea psihofiziologiei, ni se pare util să
stabilim raportul fiziologiei cu psihologia şi, în particular cu psihologia cognitivă.
"Doctrina localizaţionistă" tratează funcţiile superioare mentale în raport cu structurile
cerebrale. Aceasta face joncţiunea cu ceea ce numim astăzi neuroştiinţe (neurologie,
neuroanatomie, neuropsihologie, neurochimie etc.), ştiinţele comportamentului şi ştiinţele
umane, în particular, psihologia experimentală, psihologia genetică, psiholingvistica şi
lingvistica. Aportul său constă în posibilitatea de a pune un diagnostic asupra leziunilor
sistemului nervos plecând de la studiul tulburărilor de comportament şi elaborarea metodelor de
"restaurare funcţională". Cunoaşterea funcţionării mentale a progresat datorită cunoştinţelor
acumulate în domeniul fiziologiei. Ipoteza modularităţii proceselor de nivele scăzute (Fodor,
1983) este contopită cu datele localizaţioniste. Absenţa localizărilor precise pentru activităţile
mentale complexe sugerează că ele presupun activităţi de colaborare mai mult decât globale.
Anumite dezbateri opun astăzi multe concepţii cognitive. Pentru unii funcţionarea cognitivă
implică recursul la procesarea serială de informaţii şi deci la o ierarhie a funcţiilor şi structurilor
neuronale care le susţin. Se poate spune că ei adoptă tezele localizaţioniste. Alţii insistă, din
contră, asupra caracterului masiv paralel a funcţionării cerebrale, altfel spus asupra faptului că
multe procesări pot fi efectuate simultan. Astfel, fără a nega datele localizaţioniste se insistă mai
mult asupra legăturilor, a interacţiunilor dintre diferite structuri şi, deci, asupra funcţionării în
cooperare.
Dezbaterile legate de antinomia dintre o concepţie dualistă şi o concepţie monistă
continuă şi în prezent. Emergenţa ştiinţelor cognitive reactivează în sânul psihologiei o
dihotomie. De o parte partizanii monismului care se reataşează de neuroştiinţele. Pe de altă parte,
partizanii dualismului, care fără a nega importanţa cunoştinţelor şi mecanismelor biologice,

24
TOTEU MARIUS

proclamă caracterul ireductibil al mentalului şi simbolicului la mecanismele fiziologice care le


sunt suport. Primii ajung uneori la reducţionism care, prin anumite aspecte reaminteşte de
excesele reflexologiei. Ceilalţi, din contră, tind adesea să ignore importanţa constrângerilor
biologice în determinarea comportamentului. Nu este benefic să privim dogmatic diferenţele
dintre cele două extreme. Aceasta tendinţă ne-ar duce la concluzia că psihologia, în toate
variantele sale (cognitive, afective, individuale, sociale) nu ştie să profite de dezvoltarea
cunoştinţelor sale armonizate cu cele ale disciplinelor conexe şi, în particular, cu ale
psihofiziologiei. În mod cert, cunoaşterea umană nu este reductibilă la descrierea unei
funcţionări neuronale sau hormonale, dar între idealul logic şi realizările sale cotidiene există
multe variaţii şi procedee care sunt tributare funcţionări noastre biologice. Psihismul nu este în
nici un caz autonom şi cunoştinţele noastre psihologice nu s-ar putea constitui în cunoştinţe
structurate fără a ţine seama de rădăcinile biologice.

3. Normal şi patologic
Exist în literatură mai multe concepţii ale normalităţii şi pentru a clarifica lucrurile,
normalitatea va fi abordată după mai multe ipoteze: de concept statistic, apoi , ca normă socială,
ca ideal şi totodată ca lipsă a bolii.
a. Normal – concept statistic
Matematicianul belgian Adolphe Quételet (1796-1874), strămoşul antropometriei, a fost
primul care a aplicat curba lui Gauss la distribuţia diferitelor variabile, obţinute ca urmare a
măsurilor de natură biologică sau socială. În opera sa intitulată Fizica socială sau Studiu asupra
dezvoltării de facultăţi ale omului (1835), Quételet a dezvoltat teoria omului mediu. Conform
acestei teorii, omul normal este omul mediu. Astfel el consideră că media sau tendinţa centrală
de distribuţie poate fi obţinută prin măsurarea unei singure trăsături într-o populaţie.
Luarea în considerare a mediei sau a altei măsuri a tendinţei centrale (mediana1 sau
modul2) pentru definirea normalităţii are multiple avantaje. Este vorba, în acest caz, de un

1
Punct central într-o distribuţie, sub sau peste care se găsesc 50% din valori.
2
Modul este o valoare care are frecvenţa cea mai mare.

25
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

criteriu obiectiv de definire a normalităţii, independent de toate sistemele de valori. Acest


criteriu poate fi stabilit în manieră empirică.
Deviaţiile, într-o direcţie sau altă faţă de tendinţa centrală sunt considerate anormale. O
deviaţie mai mare este gravă şi semnifică o anormalitate mai accentuată. Cu toate acestea există
o tranziţie graduală de la medie spre extreme. Dacă o populaţie este normal distribuită, 68,26%
din subiecţi se situează între o abatere standard de o parte şi de alta a mediei. Mai mult, într-o
distribuţie normală, 95,4% din populaţie se găseşte între două abateri standard de o parte şi de
alta a mediei. Deoarece normalitatea este distribuită între două abateri standard de o parte şi de
alta a mediei vom putea considera că 95% din populaţie este normală şi cam 5% de populaţie
este anormală.
Stabilirea acestor puncte cu ajutorul abaterii standard, se face pentru fiecare situaţie
particulară, în funcţie de o zonă de variaţie compatibilă, pentru o caracteristică a subiectului, cu
o funcţionare potrivită. De exemplu, o persoană care, are un QI scăzut, poate funcţiona potrivit
într-un mediu rural simplu, dar funcţionează în manieră nepotrivită într-un mediu urban mai
complex, care necesită competenţe de tip şcolar ca cititul, scrisul sau socotitul. Este vorba de o
împrejurime desemnată ca relativistă. Totuşi, definiţia punctelor care delimitează o zonă de
variaţie (în exemplul dat, inteligenţa), compatibilă cu o funcţionare adecvată (deci, normală) a
unei persoane, nu atrage ambiguităţi. Potrivit şi nepotrivit nu constituie categorii care se exclud
concomitent. Comportamentul unei persoane poate fi mai mult sau mai puţin adecvat şi decizia
referitoare la amplasarea punctului de demarcaţie devine destul de arbitrară şi impune un
consens. Caracterul arbitrar al punctelor de demarcaţie între normal şi anormal nu este unicul
punct slab al evaluării statistice a normalităţii. Apar şi alte dificultăţi atunci când se procedează
în acest fel. Pentru mai multe caracteristici sau trăsături de caracter umane, media poate fi
considerată ca normală şi, în consecinţă, de dorit, cum este cazul agresivităţii. Deviaţiile în cele
două direcţii (prea agresiv sau foarte puţin agresiv) pot fi considerate ca anormale şi, deci, de
nedorit. Constatăm existenţa unor trăsături, precum inteligenţa, pentru care este absurd să
considerăm cele două extreme ca anormale.

26
TOTEU MARIUS

Conceptul statistic de normalitate generează dificultăţi. Printre acestea, amintim că pentru


descrierea omului, sunt necesare mai multe caracteristici. Numărul acestor caracteristici este
mare, iar procentul persoanelor pentru care trăsurile caracteristice alese se situează în zona
medie este insuficient. În aceste condiţii este necesar realizăm profile cu trăsăturile caracteristice
şi să decidem câte caracteristici, care se abat cu două abateri standard de la medie, sunt
compatibile cu profilul normal.
Într-o lucrarea, – Normal şi patologic – medicul şi filosoful francez Georges Canguilhem
(1966) dă o formă mai modernă raţionamentului lui Quételet. El menţine echivalenţa între medie
şi normă. Norma nu mai este conformarea la o lege, ci cea mai bună adaptare a organismului la
mediul exterior. Într-un mediu fizic şi social dat, un comportamentul este mai frecvent decât
altele, deoarece el reprezintă funcţionarea optimă a indivizilor plasaţi în acest mediu. La
Canguilhem, media este expresia de normativitate biologică. Trecerea de la noţiunea de normal
la cea de normativ constituie un real progres. Ea permite o mai bună înţelegere a bolii, precum şi
incapacitatea de a se adapta la situaţii noi, imprevizibile, fixarea la un ansamblu limitat de
reacţii, sau reducerea capacităţii de adaptare.

b. Normalitatea ca normă socială


Faptul de a înţelege normalitatea ca o normă socială se aplică la sănătatea mentală şi într-
o manieră foarte limitată la sănătatea fizică. Acest punct de vedere are asemănări cu teoria
statistică a normalităţii, dar cele două abordări nu pot fi confundate. În timp ce teoria statistică
constituie o viziune externă a sistemului, pentru un observator, teoria normei sociale reprezintă
punctul de vedere al actorilor care fac parte din sistemul social. Teoria normei sociale se referă
la faptul că persoanele au rolul lor şi anumite aşteptări referitoare la maniera în care ceilalţi îşi
exercită rolul. Teoria normei sociale ţine cont de convingerile membrilor societăţii, convingeri
care pot fi în acord sau nu cu comportamentul obiectiv al acestor persoane (Parsons, 1967). În
acest context trebuie să distingem norma ideală de norma medie. În societăţile care acordă o
mare valoare conformismului, norma medie, foarte valoroasă, este considerată ca un ideal. Orice
deviaţie, indiferent de direcţie este evitată. Conform teoriei normei sociale comportamentul care

27
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

se depărtează de conduitele acceptate este considerat ca anormal, contra naturii, criticabil din
punct de vedere moral şi o expresia a unei maladii.
În cadrul discuţiei despre normalitate ca normă socială este important să invocăm
principiul normalizării, formulat de Bank-Mikkelsen, în Danemarca, şi de Nirje, în Suedia.
Conform acestui principiu, trebuie făcut un efort constant pentru a reda normalul şi, pe cât
posibil, condiţiile de viaţă necesare persoanelor care prezintă un handicap mental (Kebbon,
1987). Normalizarea nu înseamnă deci normalitate. Asta nu înseamnă că am putea constrânge pe
cineva să se comporte conform normelor particulare, ca de exemplu, aşa cum o fac 51% din
subiecţi sau cum "specialiştii" consideră că ar fi cel mai bine. Normalizarea nu înseamnă că
persoanele cu handicap mental devin normale sau că ele acţionează ca alte persoane.
Elaborarea conceptului de normalizare în ţările scandinave şi, în Suedia, în special, a
ajuns la o viziune a normalizării ca un proces de adaptare reciprocă a individului handicapat la
societate şi a societăţii la individul handicapat.

c. Normalitatea ca ideal
Înţelegerea normalităţii ca ideal presupune, în manieră analogă concepţiei de normalitate
ca medie, un continuu între normalitate şi anormalitate. În acest caz, acest continuum nu se
întinde în două direcţii opuse în raport cu media centrală ci merge de la anormalitatea extremă la
normalitatea ideală sau de la patologia extremă la sănătatea perfectă. Atunci când este vorba de
sănătatea mentală, aproape de polul patologiei extreme sunt situate cazurile psihotice cele mai
severe, urmate de cazurile de psihonevroze şi de cazurile lejere de inadaptare care includ
majoritatea populaţiei. Persoanele bine adaptate, în manieră stabilă, sunt plasate în acest
continuum aproape de polul normalităţii ideale. Persoanele situate cel mai aproape de acest pol
sunt cele care realizează potenţialul lor şi care sunt creative. Deoarece constituie un ideal, polul
normalităţii ideale nu va fi niciodată ocupat. Marie Jahoda (1959) articula punctele de vedere
umane şi psihanalistice şi dezvolta conceptul de sănătate mentală pozitivă care înglobează
diferite aspecte: o atitudine pozitivă şi acceptabilă faţă de sine; realizarea potenţialului propriu;

28
TOTEU MARIUS

integrarea funcţiilor psihologice; autonomia personală; o percepţie fără distorsiune a realităţii; o


stăpânire a mediului.
Idealul de sănătate mentală pozitivă pune problema relativităţii culturii. Adepţii acestei
tendinţe afirmă că ceea ce este normal într-o cultură poate fi anormal în alta. Punctul de vedere
extrem conduce la afirmaţia că un locuitor din insula Dobu, poate fi considerat normal de
compatrioţii săi, dar este diagnosticat ca schizofren paranoid într-o cultură occidentală. Actual,
această poziţie este, în general, respinsă, pe baza dovezilor care atestă că indivizii cu afecţiuni
psihotice sunt recunoscuţi în toate culturile, dacă conceptul de simptom poate fi modelat
cultural. Cu toate acestea, este mai dificil de ajuns la un ideal de sănătate mentală pozitivă
acceptată la nivel transcultural.

d. Normalitatea ca absenţă a bolii


La acest curent aderă în special psihiatrii, care adoptă modelul medical al maladiei. În
practică, aceasta semnifică că ponderea normalităţii într-o populaţie dată poate fi stabilită
calculând toate incidentele şi pondera maladiilor.
Noţiunea de incident face referire la proporţia de noutate a cazului apărut într-o perioadă
de timp (un an, de exemplu, adesea calculată pentru 100.000 de persoane). Calculând toate
incidentele şi ponderile pentru toate maladiile, putem, în principiu, determina proporţia
populaţiei afectată de boală şi estima proporţia populaţiei care riscă să devină bolnavă la un
moment dat.
Două metode permit calculul eradicării bolilor. Prima metodă constă în efectuarea unui
recensământ al populaţiei din spitale. Cifrele variază mult în funcţie de diferiţi factori, de
exemplu, disponibilitatea serviciilor, politica admisă etc., şi se constată o relativitate a
informaţiilor oferite de statisticile din spitale care este dovedită de rezultatele diferitelor
cercetări.
A doua metodă permite calcularea ponderii persoanelor care manifestă tulburări mentale
prin ancheta epidemiologică realizată pe un eşantion reprezentativ din populaţia generală. În
cazul în care această metodă este utilizată, cifrele obţinute indică o mai mare pondere a bolii sau

29
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

tulburărilor mentale, deci o mai mare extensie a patologiei. Aceste cifre depind de criteriile
adoptate în depistare şi diagnostic.

e. Criteriile utilizate pentru definirea patologică


În publicaţiile de specialitate, mai mulţi termeni sunt utilizaţi ca sinonimi cu termenul
patologie sau adjectivul derivat, patologic. Martin (1973), de exemplu, utilizează anormalitate,
pshihopatologie şi tulburare comportamentală. Un alt autor, McMahon (1976) utilizează termeni
precum normalitate, tulburare, devianţă şi suferinţă mentală. Diversitatea terminologică
determină întrebarea: "Ce reprezintă comportamentul anormal (sau psihopatologie, suferinţă
mentală sau alt termen similar) ?"
La întrebarea ce este patologicul? –vom găsi o multitudine de răspunsuri. Într-un efort de
sistematizare, McMahon (1976) descria cinci tipuri de definiţii.
1. În primul rând, definiţiile statistice care, cum deja am văzut descriu normalitatea ca un
concept statistic, şi se referă la frecvenţa unor comportamente în populaţia generală. O persoană
care manifestă foarte rar un comportament poate fi etichetată ca anormală;
2. În conformitate cu definiţia profesională, o persoană este patologică (anormală) dacă
psihologul sau psihiatrul spune că este. Această formulare readuce în mod evident definiţia
inteligenţei la ceea ce măsoară testele de inteligenţă;
3. Definiţiile sociale subliniază faptul că anormalitatea este relativă la cultură. Toate criteriile
de stabilire a anormalităţii sunt determinate de a cultura căreia aparţine o persoană şi trebuie
considerate în contextul culturii acestei persoane. Greşeala, culpabilitatea şi moralitatea sunt în
relaţie cu definiţiile sociale. Schimbările valorilor culturale a societăţii determină schimbări în
maniera de categorizare a unor manifestări;
4. Definiţiile existenţialiste pun accentul pe individ şi dezvoltarea sa, pe problemele
individuale şi nu pe categorizarea indivizilor. Considerând societatea ca responsabilă de
majoritatea suferinţelor la care ajunge individul, definiţiile existenţialiste subliniază importanţa
unui mediu adecvat pe care trebuie să-l oferim persoanei prin care să se modifice, să se corijeze
însăşi persoana;

30
TOTEU MARIUS

5. Pentru evitarea capcanelor semantice şi pentru a utiliza conceptele pertinente cu care o


bună parte de specialişti pot fi de acord, Buss (1966) propune o definiţie practică bazată pe
prezenţa a trei indicatori de patologie: disconfortul, bizareria şi ineficacitatea.
Problema pe care o ridică Buss este esenţială pentru înţelegerea conceptului de patologic.
Acesta concept nu poate fi definit în absenţa criteriilor precise, iar publicaţiile disponibile nu ne
oferă o viziune concordantă în legătură cu aceste criterii.
Un prim aspect care trebuie să reţină atenţia este acela al manierei în care alţii percep o
persoană care este etichetată ca patologică sau anormală. Ne referim la noţiunea de devianţă
socială, definită ca un comportament extrem şi persistent care deranjează alte persoane.
Noţiunea de devianţă, exprimată ca o abatere în raport cu standardele sociale, este foarte
dependentă de normele şi valorile sociale. Ea trebuie examinată în perspectiva unui relativism
cultural. Atât timp cât timp criteriul devianţa socială este central pentru definiţiile statistice şi
sociale ale patologiei, atunci patologia poate fi apropiată criteriului bizarerie (deviaţie în raport
cu standardelor de comportament acceptate), criteriul propus de Buss (1966). Cei din anturaj
evocă, adesea, atunci când descriu o persoană patologică, un contact inadecvat al acesteia cu
realitatea. Costin şi Dagnus (1989) menţin criteriul "contact inadecvat cu realitatea", referindu-
se la tulburările de percepţie şi raţionament, dezorientarea, activitatea fizică inadecvată.
Un alt criteriu, adesea menţionat atunci când este definit patologicul, face referire la
consecinţele tulburărilor menţionate asupra pacientul şi/sau a persoanelor care-l înconjură.
Aceste consecinţe constituie handicapul psihologic. Anumiţi autori vorbesc de ineficacitate sau
ineficacitate intelectuală şi socială. Noţiunea de handicap presupune că noi ştim ce trebuie să
facă o persoană, şi că noi avem o idee despre standarde de performanţă. Handicapul psihologic
este consecinţa incapacităţii unei persoane de a face anumite lucruri, deşi a priori, prin
cunoştinţele şi abilităţile sale este posibilă această realizare.
În legătură cu problema criteriilor care permit definirea patologiei, Altrocchi (1980), care,
vorbeşte de comportamentul anormal, propune alte două criterii Comportamentul anormal se
poate defini ca un comportament neadaptat (maladaptive) sau distrugător pentru o persoană sau
pentru mediul său social. Potrivit lui Altrocchi, comportamentul anormal este totdeauna

31
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

neadaptat şi uneori distrugător. Comportamentul este neadaptat atunci când acesta nu devine un
mijloc pentru a aborda şi rezolva problema cu care persoana se confruntă, ci un mod de a evita
problema.
Comportamentul este neadaptat şi atunci când se observă o limitare a răspunsurilor
posibile în faţă unei probleme de rezolvat. El este însoţit de o scădere a stimei de sine şi creează
persoanei trăiri frustrante suferinţe, stres. Dacă neadaptarea afectează în primul rând persoana
patologică, ea afectează de asemenea şi persoana care trăieşte în anturajul acesteia.
Criteriile care permit definirea patologiei nu sunt fixe şi sursele acestei variaţii sunt
diverse: diferenţele cadrelor teoretice, mediului social şi cultural în care trăiesc pacienţii,
evoluţia tulburărilor în timp În acest context, voi evoca noţiunea de patoplasticitate. Observarea
pacienţilor în diferite circumstanţe şi situaţii arată că manifestările care decurg din aceeaşi
problematică variază mult. Acelaşi pacient întâlnit într-un grup de ergoterapie, în familia sa sau
la un examen psihologic se va modula în conformitate cu contextul respectiv, iar manifestările
sale psihopatologice vor oferi tablouri clinice relativ diferite. Asemenea diferenţe apar clar
atunci când se compară funcţionarea aceluiaşi pacient în mediu de azil şi, după
dezinstituţionalizare. Diferenţele apar şi atunci când se compară tablourile clinice ale aceluiaşi
pacient în diferite momente ale evoluţiei bolii sale.
Diversificarea locurilor în care trăieşte un individ stârneşte întrebarea în legătură cu
diferenţele toleranţei relative la simptoame, într-un mediu sau altul, asupra menţinerii,
schimbării sau dispariţiei acestor simptoame. Această reactivitate diferenţială este la originea
modificărilor simptomatologice.
În toate situaţiile evocate până acum se pune întrebarea plasticităţii şi evoluţiei tulburărilor
mentale. Este deci logic să examinăm variabilitatea indicilor patologici prin care patologia este
transformată în mod constant. Problema variaţiei criteriilor diagnostice se pune, deci, din ce în
ce mai des.
Pentru o mai bună ilustrare a acestei probleme vom apela la un exemplu. În ianuarie 1988,
Asociaţia de Psihiatrie Franceză a organizat două zile de studiu consacrate temei "Isteria, după o
sută de ani". Întrebările cărora participanţii încercau să le răspundă erau: "Este isteria pe punctul

32
TOTEU MARIUS

de a dispare?", "Ce a devenit isteria cotidiană?". De ce apar aceste întrebări? Deoarece isteria a
descrisă, încă din 1870 de Charcot, nu există practic astăzi.
În acea epocă, Charcot distingea patru faze la crize mari pseudo-convulsive sau epileptoide: a)
aura (constă în dureri ovariene sau epigastrice, nod în gât şi tulburări vizuale); b) atacul propriu-
zis (cu ţipăt, paloare, pierderea cunoştinţei, cădere urmată de rigiditate musculară); c) faza
numită "clonică sau de clownn " (constă în mişcări ample, contorsiuni dezordonate, cu adoptarea
atitudinilor bizare sau pasionale, cu gesticulări teatrale mimând pasiunea, spaima, frica, ura etc.);
d) faza rezolutivă marcată de hohot de plâns şi râs. Aceast tip de criză, caracterul ei spectacular,
este foarte rar observat în zilele noastre.
Pentru anumiţi autori, precum Ch. Risset (1964), mutarea care a condus la dispariţia
marilor crize pseudo-convulsive s-ar datora tendinţei de ascundere progresivă a simptoamelor în
interiorul corpului. Isteria se refugiază în tulburări neurovegetative comune câtorva patologii
psihosomatice (dureri diverse, lipotimii, crize de tetanie, simptoame ginecologice comportând o
disfuncţie hormonală etc.),(Guelfi ş.a.m.d., 1994). Pentru alţii, precum Trillat (1986), "isteria
este moartă şi a luat cu ea enigmele în căderea sa". Dispariţia sa ar fi cauzată de schimbările
sociale, de absenţa factorilor socioculturali responsabili de producerea bolii. Dacă se admite, de
exemplu, că isteria astfel cunoscută în secolul XIX era produsă de o represiune exercitată asupra
liberei manifestări a emoţiilor, pulsiunilor, instinctelor, atunci liberalizarea acestor manifestări
determină refugiul în forme de expresii substitutive sau simbolice. În acest cadru, pentru mulţi,
transformarea progresivă care s-a produs a fost cea a statutului femeii.

f. Continuitatea sau discontinuitatea normalului şi patologicului


Un aspect important, atunci când vorbim de normalitate, este continuitatea între boală
mentală şi sănătate mentală. Potrivit punctului de vedere continuist, boala şi sănătatea constituie
un continuum care, plecând de la normalitate, se termină cu forme grave de patologie mentală. În
opoziţie, punctul de vedere discontinuist corespunde unei opoziţii nete între normal şi patologic.
Numeroşi psihologi clinicieni şi psihiatri acceptă astăzi ideea de continuitate a schimbărilor
imperceptibile mergând de la funcţionarea eficace la o dezorganizare severă a personalităţii. În

33
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

cadrul acestui continuum, un comportament este înţeles ca patologic atunci când el reprezintă o
devianţă socială, atunci când apar dovezi ale suferinţei sau desperării persoanei şi, în fine, atunci
când creează un handicap psihologic. După Goldstein ş.a.m.d. (1986), prezenţa uneia din cele
trei caracteristici este suficientă pentru calificarea unui comportament patologic. În plus,
Goldstein indică că în cadrul acestui continuum menţionat, severitatea comportamentului
patologic poate fi evaluată în funcţie de trei criterii: bizareria comportamentului, persistenţa sa
şi efectul său asupra funcţionării sociale.
Descriind maniera în care tulburările psihopatologice pot fi definite, Adams şi Haber
(1985) descriu modelul multivariat sau cantitativ, model prin care se consideră că toate
comportamentele pot fi plasate în acest continuum. De exemplu, depresia şi anxietatea. sunt
considerate tulburări psihopatologice atunci când intensitatea depresiei şi a anxietăţii creşte şi
atinge pe continuum intensitatea care nu se întâlneşte decât la un număr mic de persoane.
Acest model poate fi folosit în diagnosticul medical de hipertensiune. Diagnosticul este
atribuit unei persoane la care presiunea sanguină atinge o anumită intensitate, durată şi frecvenţă.
Pentru a utiliza aceste criterii, este necesar să posedăm datele referitoare la variaţia, în populaţia
generală, a variabilei analizate. Este, de asemenea, necesar să cunoaştem nivelele cantitative care
dacă sunt atinse de o variabilă ne permite s-o încadrăm în sfera patologicului. Fixarea acestor
nivele, într-o anumită măsură arbitrară, poate fi facilitată de cunoaşterea consecinţelor pe care le
pot avea asemenea comportamente extreme. Diagnosticul de patologie implică, în acelaşi timp,
cunoaşterea condiţiilor mediului în care un comportament dat atinge o intensitate particulară.
Poziţia discontinuă opune normalul şi patologicul şi corespunde punctului de vedere
medical, tradiţional, unde maladiile, precum schizofrenia, sunt considerate ca diferite stări
calitative de normalitate sau de sănătate mentală. Este vorba de modelul pe care Adams şi Haber
(1985) îl desemnează ca model al claselor sau diferenţelor calitative.
Dezbaterea asupra continuităţii normalului şi patologicului rămâne incompletă fără o
prezentare a implicaţiilor sale în domeniul psihopatologic la copil şi adolescent.
Mai multe opere apărute în anii 60 relevă semnificaţia particulară a noţiunii de normal şi
patologic în cazul copiilor şi adolescenţilor. Printre aceste opere, două se disting în particular: un

34
TOTEU MARIUS

articol, scris în 1967, de Diatkine şi volumul elaborat de Anna Freud (Le normal şi pathologique
chel l'enfant, 1968).
Mai recent, în compendiul Psihopatologia copilului, Ajuriaguerra şi Marcelli (1982)
subliniau că normalul şi patologicul nu trebuie să fie considerate ca două stări distincte una de
cealaltă, ca o frontieră sau o mare prăpastie, separate cu rigurozitate. Domeniile normalului şi
patologicului se întrepătrund: "un copil poate fi patologic normal" (ca în cazul hipermaturităţii
copiilor din familiile cu părinţi psihotici sau divorţaţi, sau în cazul copiilor conformişti), la fel
cum el poarte fi " normal patologic" (fobii la copii mici, conduite de ceartă la adolescenţi etc.).
Ajuriaguerra şi Marcelli conchid că a raţiona conform dihotomiei normal-patologic nu oferă un
mare interes în pedopsihiatrie. Acest lucru este foarte evident atunci când se ţine cont de faptul
un copilul este o fiinţă în evoluţie.
În manualul de Psihopatologia adolescentului, Marcelli şi Braconnier (1984) arată că
problema normalului şi patologicului se pune cu acuitate la adolescenţi. Într-adevăr, criteriile
asupra cărora se fondează noţiunea normalului sau patologicului sunt toate, în acest caz , supuse
eşecului: norma statistică sau sociologică şi normalitatea opusă bolii. În acest context, clinicianul
este, totdeauna, chemat să răspundă la întrebarea: adolescentul consultat va fi un adult normal
sau se afundă în patologie? Widlöcher (1978) refuză împărţirea între conduite care ar fi dovezile
patologiei şi conduitele care ar fi expresia unei patologii normale El recomandă reintegrarea
întregii conduite în ansamblul conduitelor subiectului, evaluând armonia, fluiditatea acestor
grupuri de conduite sau, din contră, dezacordul, rigiditatea lor.

4. Natură şi cultură
Acest cuplu antinomic, natura şi cultura este legat de o problematică psihologică cu o
bogată tradiţie filosofică.
Începând din antichitate, sistemele filosofice sunt interesante să folosească conceptul de
"natură", cu o largă diversitate semantică
De la Aristotel şi până la filosofii clasici Bacon, Descartes, natura unui corp, a unui individ, este
ceea ce îl constituie dându-i permanenţă, ceea ce este prezent în el în manieră esenţială. Naturii

35
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

sale se opune ceea ce acţionează din exterior. Achiziţiile experienţei, apar ca accidente adăugate
şi sunt individuale sau sociale (după Montaigne: legile conştiinţei care spunem că sunt de la
natură dau naştere la obiceiuri). Devenită ansamblul a ceea ce există, natura a fost în secolul
XVIII un fel de substitut. Ea a fost divinizată, Dumnezeu creştin funcţionând cu o bunătate
providenţială pentru a realiza binele omenirii. Această viziune panteistă coexistă cu cea
"materialistă" a lui Helvétius, sau d`Holbach la care apare ideea că finalismul aparent al
manifestărilor naturii ascunde exerciţiul pur al cauzalităţii mecanice. Faţă de ceea ce natura a
finalizat omul se detaşează atunci când îşi dezvoltă spiritul său, personalitatea sa când îşi
exercită libertatea sa iar, după J.J. Rousseau, când este aliniat unui contract social.
Termenul "cultură" evocă ceea ce a fost acumulat de generaţii succesive – experienţă,
cunoştinţe tehnice, ritualuri, mituri, limbaj, tradiţii şi transmis generaţiilor actuale prin diferite
moduri: familie, mediu social, instituţii şcolare etc. Importanţa unui asemenea ansamblu,
recunoscut în toate societăţile umane cunoscute, a determinat apariţia sintagmei "omul ca animal
cultural". La o primă analiză tema determinărilor culturale pare să se situeze pe acelaşi plan cu
acela al studiului efectelor "naturale". Ea era ca o prelungire, rezultatul explorării mediului
natural şi folosea metodele analoge ştiinţelor naturale. În acelaşi timp o interpretare naturalistă a
faptelor culturale poate suscita rezerve şi critici. După Cassirer, 1988, cultura nu poate fi simplu
înregistrată. Ea este o reconstrucţie permanentă, implicând participarea activă şi creativă a
omului.
Plecând de la această puncte de vedere s-au profilat mai multe direcţii.
a. Conduitele umane şi culturale
Atât determinările organice ale comportamentului, cât şi cele care au abordat doar punctul
de vedere al adaptării mediului fizic, s-au dovedit insuficiente, mai ales atunci când s-a pus
problema explicării modalităţilor de comportament şi cunoaştere umană. Activităţile "naturale"
precum cele de a merge, a se hrăni, a dormi sau conduitele sexuale, sau creşterea copiilor, devin
autonome şi sunt modelate de anturajului social, de tehnică, obiceiuri, rituri şi tradiţii. Wundt
considera că fondarea unei ştiinţe psihologice nu se poate face ignorând varietatea obiceiurilor,
limbajelor, riturilor şi tehnicilor, şi grupa în 10 volume Völker-Psychologie (Psihologia

36
TOTEU MARIUS

popoarelor) ample observaţii adunate de etnografi şi antropologi. Obiectele fabricate,


instrumente, locuinţe, arme, bijuterii etc., sunt produsul procedeelor de fabricare, suportul
comunicaţiilor între indivizi, baza utilizărilor practice şi activităţilor simbolice. Obiectele lumii
minerale, astrale, vegetale, animale sunt în mod egal investite de o încărcătură simbolică.
Oamenii construiesc astfel universuri culturale care, în mod diferit faţă de universul biologic,
sunt transmise generaţiilor următoare în mod indirect pe baza procesului social de achiziţionare a
acestor informaţii.
Orice grup uman cunoscut posedă o astfel de cultură care este o caracteristică universală a
grupului. Cu toate acestea analiza obiceiurilor dezvăluie nenumărate variaţii, care dovedesc
componente, strict, convenţionale şi care par străine constrângerilor pur biologice. Astfel,
regulile căsătoriei, definirea familiei şi relaţiile între sexe prezintă o mare varietate de forme la
grupuri diferite. Diferiţi antropologi au studiat această diversitate a obiceiurilor. Antropologul
Margaret Mead (1966, 1969) arată, plecând de la observaţiile efectuate în Oceania, variabilitatea
formulelor adoptate în definirea caracteristicilor de masculinitate şi feminitate – repartizarea
rolurilor agresive şi pacifiste, represivitatea sau permisivitatea deprinderilor sexuale.
Ansamblul elementelor unei culturi, departe de a corespunde unei simple juxtapuneri, se
organizează într-un sistem.
Cu toate meritele sale incontestabile, legate mai ales de analiza determinanţilor culturali asupra
comportamentelor individuale, optica culturalistă are câteva limite legitime. Principala constă în
dificultatea interpretării raporturilor între personalitatea individuală şi cultură pe baza unui
model cauzal simplu. Astfel, un factor izolat – precocitatea de înţărcare, de exemplu – poate
avea consecinţe diferite. Este deci necesară cunoaşterea complexităţii factorilor care intervin
pentru a înţelege raportul între individ şi cultură. Pe de altă parte, nu putem înţelege acest raport
în manieră unilaterală. Indivizii sunt cei care intervin activ asupra propriei culturi.
Psihologia socială, explorând consecinţele psihologice ale naturii sociale a omului, se plasează în
afara separării dintre planul "fapte sociale" şi planul conduitelor individuale.
b. Cultura: instrument de satisfacere a nevoilor sau formă de recunoaştere între
oameni

37
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Înţelegerea culturii ca o mediere realizată de societate între indivizi şi realitatea fizică, biologică
sau socială, se pretează la diverse interpretări, uneori divergente. Confruntarea dintre doi autori,
Bronislaw Maninowski şi Edward Sapir, este interesantă din acest punct de vedere.
Malinowski, unul din fondatorii etnologiei şi fervent evoluţionist, apără cu vigoare teza că
toată cultura, pe care a definit-o ca o totalitate, înglobând uneltele şi bunurile de consum, reguli
referitoare la idei, artă, credinţe, tradiţii, instituţii, constituie un vast aparat "care permite omului
înfruntarea problemelor concrete şi precise care i se pun, prin faptul că corpul uman este
sclavul a diverse nevoi organice şi că el trăieşte într-un mediu care este cel mai bun aliat al său
deoarece furnizează materia primă pentru munca manuală şi cel mai rău duşman deoarece el
abundă de forţe ostile" Proprietatea unei culturi este de a crea un mediu nou şi artificial care
permite satisfacerea nevoilor primare, şi a nevoilor derivate plecând de la noile condiţii de viaţă.
Aceasta deoarece, fundamental, "teoria culturii trebuie să se sprijine pe biologie", deci ea nu este
o extensie.
Conţinuturile simbolice reprezentative, ritualurile şi tradiţiile observate de etnologi sunt
de un interes redus în ceea ce priveşte efectele obiective care se obţin, consideră Sapir. Astfel
diferenţele dintre culturi pot fi neglijate în profitul generalităţii funcţionale pe care această
estompare îi permite să apară. Accentul este plasat nu pe funcţia culturii în materie de satisfacere
a nevoii, ci pe faptul că "toată cultura este greoi încărcată de simbolism, că tot comportamentul,
chiar şi cel mai simplu, este mai puţin funcţional decât ne apare nouă; (…) comportamentul este
un simbol" (1967, p. 52).
c. Diversitate şi interacţiuni dintre culturi
Din cele prezentate anterior se poate trage concluzia că într-un studiu psihologic nu
trebuie neglijate mediile culturale în care subiecţii s-au născut trăiesc şi creează.
Din contră, diversitatea culturilor nu înseamnă necomunicarea lor. Structura culturală cu care
fiecare se identifică furnizează propria sa soluţie la o problematică comună. Dialogurile culturale
sunt posibile dar sunt dificile.
Trebuie să relevăm, de asemenea că fiecare cultură nu este închisă în ea însăşi. Contactele între
culturi pot antrena catastrofe ecologice şi umane (să amintim consecinţele descoperirii Americii

38
TOTEU MARIUS

asupra civilizaţiilor indiene şi, de asemenea, efectele distructive ale colonizării asupra culturii
popoarelor colonizate). În acelaşi timp, culturile trăiesc şi se îmbogăţesc prin întâlnirile şi
aporturile lor mutuale. Printre multiplele exemple care pot fi invocate este bazinul mediteranean,
locul modificărilor şi transmisiilor culturale (de limbă de ştiinţă şi de tehnică, de religie şi
ideologie) de-a lungul istoriei.
O anume ambivalenţă marchează consecinţele interferenţelor interculturale asupra
organizării şi funcţionării psihologice a indivizilor. Prin modul de realizare ele pot duce la efecte
de pierdere a referinţelor, a sărăciei intelectuale şi afective (situaţia în care se regăsesc numeroşi
copii imigraţi din zonele sărace) sau, din contră, constituie, pentru puţine medii pedagogice şi
extraşcolare, o ocazie de îmbogăţire şi de deschidere.
d. Diversitatea interpretărilor
Rezultatele obţinute în studiile asupra efectelor psihologice ale factorilor culturali sunt
tributare propunerilor şi opţiunilor ideologice ale cercetătorilor. Un exemplu este confruntarea
dintre Basil Bernstein (1975) şi William Labove (1978) care studiază aceiaşi problemă la două
populaţii diferite. Ambele studii au ca centru de interes problema explicării gravităţii şi extensiei
eşecului şcolar la copii din "clasele populare", copiii muncitorilor englezi, pentru primul, şi
copiii din ghetou-rile populaţiei de culoare din Statele Unite, pentru al doilea. Ambii autori se
îndepărtează de la teza unui deficit care are legătură cu factorii ereditari. Ei situează cauza
eşecului şcolar în limbajul aplicat şi vorbit de copii în mediului lor cultural – acela din familie şi
de pe stradă. Dar ei se opun radical când analizează şi interpretează acest aspect.
Pentru Bernstein, diferenţele de comportament şi de reuşită pentru copii diferitelor clase
sociale se explică prin folosirea formelor de limbaj diferit. Forma de limbaj caracteristic
membrilor claselor de mijloc şi superioare, posedă un "cod elaborat" în care sintaxa şi
vocabularul sunt apropiate expresiei de operatori logici la fel ca în formulările suple şi subtile, în
derularea activităţilor cognitive, în particular în raţionamentul abstract. Copii din clasa de
inferioară nu dispun decât de o formă de limbaj "comun", în care codul restrâns nu permite decât
"o legătură afectivă întâmplătoare cu acţiunea".

39
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Contestând aceste teze, Labove susţine că limbajul negrilor americani departe de a fi o


engleză sărăcită, constituie o limbă proprie în care sintaxa şi lexicul corespund unei organizări
sociale şi unei situaţii politice specifice. Ignorarea acestei limbi, care permite "oficial"
exprimarea şi comunicarea gândurilor pentru cei care predau, este cauza eşecului şcolar care nu
face decât să traducă conflictul social şi politic dintre o instituţie impusă de exterior şi universul
cultural nerecunoscut, cel al comunităţii de culoare. Potrivit lui Labove şi echipei sale accesul la
cultura dominantă, departe de a fi împiedicată, se realizează uşor dacă caracteristicile sale sunt
acceptate în mediul şcolar. William Labove (1978).
Opoziţia dintre "natură" şi "cultură", care a organizat expunerea noastră de până acum, a
fost mai mult analizată de psihologia contemporană, în special atunci când se fac referiri la
dezvoltarea psihologică în cursul copilăriei. Astfel de referiri găsim: Lev Vygotsky, (1869-1934)
şi Henry Wallon, (1890-1962).
Omul este un "animal cultural" este pentru că pe durata copilăriei sale el este incapabil de
a supravieţui fără o legătură parentală sau, mai larg, socială. El primeşte mijloacele de a
subzistenţă, precum şi pregătirea, modelarea competenţelor. Acestea sunt transmise pe cale
educativă şi în felul acesta el intră în posesia achiziţiilor anterior acumulate. Pentru a putea
beneficia de aceste transmisii omul dispune de capacităţi proprii speciei sale care intervin în
conduitele sale inteligente.
Studiul dezvoltării psihologice trebuie să ţină seama de multitudinea factorilor în joc şi de
interacţiunile lor reciproce. O asemenea perspectivă trebuie să conducă la a nu accepta
diferenţierea radicală între factorii "naturali" şi cei "culturali" şi, de asemenea, a nu se limita
cercetarea la unul sau altul dintre aceştia.

5. Obiectul psihologiei
Psihologia studiază modul de comportare a persoanei, toate reacţiile psihice ale acesteia.
Psihologul trebuie să cunoască trăirile interne care sunt exteriorizate prin comportamente
externe. Comportamentul reprezintă toate reacţiile externe ale individului (gesturi, mimică).
Conduita reprezintă acţiunile şi cauzele care se traduc direct sau indirect în comportament

40
TOTEU MARIUS

(imediat sau tardiv). Termenul de conduită cuprinde atât comportamentul exterior cât şi pe cel
interior.
Psihologia studiază conduita persoanei, acţiunile omului privite în raport cu acţiunile şi
reacţiile anterioare, cu mediul social, cu sistemul nervos şi organismul în general. Reacţia este un
răspuns la un stimul sau la o excitaţie. Acţiunea poate implica o reacţie, dar poate proveni dintr-o
cauză internă, în care cu greu depistăm stimulul care a produs-o.
Raportul psihologiei cu alte ştiinţe:
Psihologie - fiziologie (neurofiziologie) Pot să apară perturbări în activitatea creierului,
care produc tulburări psihice. Aceste tulburări sunt importante pentru psihopatologie şi
psihosomatică (tulburări fiziologice provocate de cauze psihice).
Psihologie - sociologie şi etnologie Psihicul este influenţat de mediul social. Procesele
superioare au origine socială (gândirea abstractă, limbajul). Mediul social influenţează
atitudinile, mentalităţile, obiceiurile. Particularităţile psihice ale unor persoane (mai ales ale
conducătorilor) îşi pun amprenta asupra unor grupuri şi pot influenţa evoluţia socială.
Psihologie - filosofie Filosofia studiază probleme care nu au fost încă rezolvate, unele
dintre acestea provin din domeniul psihologiei. Ea elaborează ipoteze despre lume, viaţă, sensul
existenţei, apelând la norme morale, la aspecte estetice.
Psihologia a rămas legată de analiza reflexivă deoarece anumite procese (voinţă,
sentimente) nu sunt accesibile experimentului şi precizia este greu de realizat. Sunt multe
fenomene în care înţelegerea şi interpretarea rămâne deschisă. Nu tot timpul se ajunge la
certitudine.

Psihologia influenţează gândirea filosofică prin datele experimentale şi material faptic,


mai ales în domeniul teoriei cunoaşterii, logicii, eticii şi esteticii. Prin implicaţiile sale practice
psihologia este necesară în toate domeniile de activitate umană. (medicină, învăţământ,
producţie, sport, armată, justiţie).

41
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

METODELE PSIHOLOGIEI

1. Fundamentele metodei ştiinţifice


Din punct de vedere etimologic termenul metodă provine din cuvântul grecesc “metodos”
care înseamnă cale, drum către ceva. Pentru A. Lalande, metoda este "un program reglând
dinainte o succesiune de operaţii şi semnalând anumite greşeli de evitat în vederea atingerii unui
rezultat determinat". Metoda este deci un sistem, o înlănţuire de noţiuni şi judecăţi care vizează o
activitate. Ea are o existenţă raţională şi nu presupune neapărat acţiuni practice (metoda
inductivă de exemplu presupune un raţionament care este direcţionat de la aspecte particulare la
aspecte generale). Metoda este un procedeu regulat, explicit şi reproductibil (Bunge, 1983, p.53),
o înşiruire de etape intelectuale şi de reguli operatorii necesare pentru a rezolva o problemă.
Metoda este deferită de metode (la plural), ultimele fiind asimilabile cu procedee şi tehnici de
cercetare. Există o metodă generală în ştiinţă care este numită demers ştiinţific. Acest demers
este universal, pentru toate ştiinţele empirice.
Metoda se deosebeşte de teorie prin faptul că are un caracter normativ, formulează unele
reguli dar, ea este legată de teorie. O teorie coerentă duce la o metodă precisă. (din legea căderii
corpurilor a lui Newton decurge o metodă generală de construcţie aeronavelor, forţele portante
trebuie să învingă greutatea corpului).
Metoda se deosebeşte de tehnică. Tehnica constă dintr-un ansamblu de procedee bine
definite şi transmisibile, destinate să producă anumite rezultate utile (A. Lalande). Tehnica
presupune anumite acţiuni, procedee. În limbajul cotidian cei doi termeni sunt consideraţi

42
TOTEU MARIUS

sinonimi. În realitate, una şi aceeaşi metodă se realizează în practică prin tehnici diferite, în
funcţie de domeniul în care acţionează (tehnica experimentală din fizică este diferită de cea din
chimie, fiziologie, genetică sau psihologie).
Ştiinţa poate fi definită global ca o formă structurată de rezolvare de probleme, sau ca o
metodă particulară de investigaţie sau de achiziţionare de cunoştinţe. Majoritatea oamenilor o
consideră o metodă, prin excelenţă, care permite obţinerea unui adevăr de necontestat. Ei acordă
o mare credibilitate aspectelor calificate ca fiind ştiinţifice. În acest fel este uşor să înţelegem
universalitatea utilizării termenului de ştiinţă.
Pe de altă parte, numele de ştiinţă este rezervat unor discipline foarte precise, care sunt
într-un număr limitat (fizică, chimie). Acestea sunt considerate neutre şi independente de toate
activităţile umane, şi se caracterizează printr-o mare precizie a măsurării. În acest fel se ajunge la
o cunoaştere exactă a fenomenelor analizate. A existat o perioadă când era relativ uşor să se
distingă între ştiinţific şi neştiinţific deoarece obiectul de studiu era principalul şi unicul criteriu
de definiţie.
Dezvoltarea domeniilor de investigaţie, consecinţă directă a revoluţiei ştiinţifice din sec.
al XIX-lea şi al XX-lea, a creat dificultăţi în a distinge ce este ştiinţific de ceea ce este
neştiinţific pe baza criteriului unic al obiectului de studiu. A devenit foarte comod şi foarte
raţional de a defini ştiinţa sau ştiinţele prin raportare la universalitatea metodei pe care le
utilizează. Din necesităţi de regrupare şi clasificare logică constatăm în general existenţa a trei
categorii de ştiinţe: ştiinţe fizice, ştiinţele vieţii sau biologice şi ştiinţe umane numite ştiinţe ale
comportamentului.
Admitem, în general, că ştiinţa şi numeroasele câmpuri de studii pe care le înglobează
poate fi definită printr-o metodă unică şi universală de achiziţionare de cunoştinţe. Este dificil să
concepem că modalităţile de cercetare utilizate în chimie pot fi aceleaşi cu cele utilizate în
psihologie sau ştiinţe politice. În consecinţă este important să nu confundăm metoda ştiinţifică
care reprezintă logica fundamentală a întregii activităţi de cercetare şi diversele procedee de
cercetare care sunt tehnici specifice, care concretizează metoda ştiinţifică în diferite cercetări
particulare. Demersul ştiinţific sau metoda generală a ştiinţei presupune un număr de postulate

43
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

de bază relativ imuabile, procedeele de cercetare pot varia în funcţie de natura obiectului de
studiu, de natura problemei studiate şi de nivelul la care aspiră să ajungă o cercetare dată.
Astronomul utilizează sondele interplanetare cu ajutorul cărora face observaţii care-i permit să
verifice ipotezele despre originea universului. Fiziologul poate stimula electric scoarţa cerebrală
pentru a cunoaşte funcţionalitatea crierului. Psihologul poate să recurgă la numeroase procedee
ca administrarea unui test, măsurarea activităţii motrice folosind aparate care înregistrează
tensiunile musculare, sau poate observa interacţiunile sociale cu ajutorul unei camere ascunse.
Pentru a studia o problemă dată, de exemplu funcţionalitatea cognitivă, psihologul poate
înregistra viteza de rezolvare a problemelor aritmetice de dificultate variabilă dar şi măsurarea
variaţiilor ritmului cardiac în funcţie de această dificultate. În cadrul unei cercetări el poate varia
procedeele folosite în funcţie de etapa cercetării. La începutul cercetării el poate folosi tehnica
observaţiei pentru a preciza ipotezele care urmează să fie verificate, apoi în momentul analizei
rezultatelor va apela la tehnici statistice adecvate.
Cu toate diferenţele considerabile între procedeele utilizate de diferite discipline, în interiorul
unei discipline date şi pe parcursul diferitelor etape ale unei cercetări particulare se aplică
aceeaşi metodă ştiinţifică.
Psihologia fiind o ştiinţă relativ tânără foloseşte din ce în ce mai mult metoda ştiinţifică,
dar apelează mai mult decât fizica, de exemplu, la metode preştiinţifice pentru achiziţionarea de
cunoştinţe.

2. Metode de cunoaştere
Înaintea prezentării unor metode specifice psihologiei, se impun câteva precizări în legătură
cu posibilitatea cunoaşterii psihologice.
a. În primul rând se impune să subliniem faptul că psihologia este o ştiinţă probabilistă, iar
prin cunoaşterea psihologică nu se ajunge la certitudine, ci este doar o cunoaştere probabilistică.
Din această cauză în domeniul psihologic nu vom putea stabili un diagnostic definitiv, ci doar un
prognostic, care va trebui să fie elaborat pe termen scurt, pentru a evita erorile predictive datorate

44
TOTEU MARIUS

evoluţiei în timp a subiecţilor, modificările, uneori spectaculoase, determinate de multitudinea şi


complexitatea factorilor implicaţi în schimbare.
Cunoaşterea în domeniul aptitudinilor este mai avansată, precizia în măsurare fiind mult
mai mare faţă de alte aspecte ale personalităţii în care nu putem fi siguri de autenticitatea reacţiilor
persoanei. Când se pune problema cunoaşterii trăsăturilor de caracter, de exemplu, subiecţii
activează mecanisme de apărare, etalează doar aparenţe în spatele cărora ascund trăsăturile
autentice. Pentru evitarea acestor neajunsuri s-au înregistrat reacţiile subiecţilor în situaţii
imaginate, pentru a releva aspecte ale personalităţii fără ca aceştia să conştientizeze scopul urmărit.
În acest fel au apărut şi s-au dezvoltat testele proiective, majoritatea bazându-se pe concepţii
psihanalitice.
Dar, şi aceste instrumente prezintă dezavantaje, deoarece trebuie demonstrată
corespondenţă dintre manifestările subiecţilor în situaţia imaginară şi cea reală, iar interpretarea
presupune o teorie elaborată asupra motivaţiei şi a modului în care ea se exprimă (A. Cosmovici,
1972, 1985).
b. Există divergenţe în legătură cu metodele utilizate în psihologie, precum şi în legătură cu
valoarea acestora. Fără a intra în analiza acestor puncte de vedere subliniem faptul că tendinţa
unanim acceptată este de împărţire a metodelor de cunoaştere în două categorii: metode clinice
(observaţia, convorbirea, metoda biografică) şi metode psihometrice sau experimentale
(experimentul, testul şi chestionarul).
Diferenţa fundamentală dintre cele două categorii de metode apare în funcţie de scopul
urmărit, a gradului de precizie şi obiectivitate în cunoaştere.
Din punct de vedere al scopului, metodele clinice îşi propun o cunoaştere cît mai
amănunţită a persoanei, şi explicaţia evoluţiei sale, în timp ce metodele psihometrice se orientează
spre stabilirea rangului persoanei, poziţia sa în raport cu o populaţie normală. Aceasta face ca
orientarea predominantă în cazul metodelor clinice să fie cea calitativă, iar în cazul metodelor
psihometrice interpretarea predominant cantitativă.
În legătură cu gradul de precizie şi obiectivitate, metodele psihometrice folosind verificări
statistice riguroase, sînt mult mai exacte, specificându-se de fiecare dată limitele de eroare.

45
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Metodele clinice prezintă un grad de obiectivitate şi precizie mai mic, deoarece sînt lipsite de
criterii precise de interpretare, această depinzând de subiectivitatea celui care face analiza.
În psihologia aplicată se manifestă tot mai mult tendinţa de apropiere a celor două metode,
îmbinarea ambelor categorii şi evitarea unilateralităţii, care nu poate fi decât dăunătoare.
Interpretarea cantitativă şi calitativă a rezultatelor obţinute prin metode psihometrice oferă atât
posibilitatea ierarhizării subiecţilor în funcţie de performanţă, cît şi explicarea modului de obţinere
a performanţei. Metodele clinice s-au perfecţionat, găsindu-se mijloace de standardizare a
interpretărilor şi comparaţii în condiţii mai exact determinate.
c. În cunoaşterea psihologică se pune problema semnificaţiei informaţiei obţinute, dacă
aceasta reprezintă esenţialul, care poate permite identificarea caracteristicilor fundamentale şi
diferenţierea acestora. Pe lângă posibilitatea unei cunoaşteri empirice, realizată în timpul
activităţilor cotidiene, utilizându-se observaţii implicite şi limbajul comun, există şi o cunoaştere
sistematică, realizată cu mijloace ştiinţifice, mult mai obiective (observaţie explicită, convorbirea,
anamneza, ancheta, chestionarul, testele etc.).
d. Cunoaşterea trebuie să se realizeze urmărindu-se atât evoluţia în timp a subiectului, cît şi
nivelul de reprezentare a caracteristicilor sale la un moment dat. În primul caz organizarea
investigaţiei se va realiza folosindu-se metoda longitudinală (investigaţia retrospectivă), în cel de-
al doilea caz metoda transversală (cunoaşterea structurii psihologice), (I. Holban, 1978). Îmbinarea
celor două forme de abordare în cunoaştere, oferă psihologului posibilităţi de intervenţie eficientă
şi eliminarea multor erori posibile în evaluarea elevilor.

a. Metoda observaţiei una din cele mai vechi metode utilizate în cunoaşterea psihologică
constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza
aspectele sale caracteristice. Observaţia psihologică are două forme, introspecţia (observaţia
internă) şi extrospecţia (observaţia externă). Introspecţia este observaţia atentă a propriilor trăiri şi
a fost considerată mult timp singura metodă a psihologiei deoarece psihicul fiind in interiorul
persoanei numai persoana poate avea acces la această realitate pentru a o cunoaşte. Introspecţia

46
TOTEU MARIUS

este posibilă posibilităţii de dedublare a subiecţilor, adică posibilitatea de a trăi o stare şi de a fi în


acelaşi timp conştienţi de ea.
Cu toate că introspecţia a utilizată timp îndelungat pentru cunoaşterea psihologică au fost
evidenţiate şi multe limite ale acestei metode:
a. Constatăm că nu există de fapt introspecţie ci doar retrospecţie deoarece subiectul nu
poate analiza propriile trăiri în momentul desfăşurării acestora, ci post-hoc, după ce un anumit
proces psihic s-a produs. De exemplu, în cazul unei emoţii foarte puternice subiectul nu analizează
starea sa în timpul producerii emoţiei, ci după ce se linişteşte şi iese din starea de şoc.
b. Introspecţia oferă informaţii incomplete deoarece subiectul nu reţine toate amănuntele din
timpul desfăşurării unui proces psihic, iar unele aspecte din viaţa psihică sunt inconştiente.
c .Introspecţia este individuală deoarece nimeni nu poate verifica veridicitatea afirmaţiilor
subiecţilor, nimeni nu poate avea acces direct la procesele psihice pe care un subiect le reproduce.
d. Introspecţia este subiectivă deoarece relatările subiecţilor sunt puternic influenţate de
mediul socio-cultural, de mentalitate, de ideile preconcepute ale acestora.
Deşi aceste limite ale introspecţiei sunt incontestabile nu se poate renunţa la această metodă
deoarece fără ea nu s-ar putea investiga aspecte legate de motivaţia reală, atitudinile aspiraţiile
subiecţilor. Din această cauză metoda a fost reconsiderată şi folosită cu succes în timpul
convorbirilor sau a aplicării chestionarelor.
Extrospecţia (observaţia externă) presupune urmărirea manifestărilor exterioare ale
subiecţilor. Paralel cu desfăşurarea activităţilor curente avem posibilitatea realizării unor observaţii
spontane, sesizând calitatea prestaţiilor, greşelile cele mai frecvente care apar în rezolvarea unor
probleme, manifestările de neatenţie sau indisciplină etc. Noi trăim înconjuraţi de oameni, şi îi
observăm constant, având câteva idei despre modul cum aceştia reacţionează în unele situaţii.
Interesant şi atractiv este faptul ceea ce se constată se potriveşte cu ceea ce observatorii ştiu deja
din propria experienţă şi le este uşor să se exprime în legătură cu aceste constatări încă de la
început. Dezavantajul constă în faptul că adesea se crede că ştim deja multe despre un domeniu, că
cercetarea nu mai este necesară pentru că faptele sînt evidente sau că o cunoaştere particulară este
greşită pentru că nu este în concordanţă cu propria experienţă.

47
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Dar, experienţă personală nu este totdeauna un bun indicator. Observaţiile noastre sînt de
obicei întâmplătoare, nu suntem sistematici, nu notăm fiecare incident, şi nu-l descriem într-un
mod obiectiv, imparţial. Noi ne formăm impresii despre cum se comportă oamenii, ceea ce este
uneori corect, uneori incorect. Observaţiile ocazionale ne conduc frecvent la concluzii greşite.
Uneori suntem părtinitori şi interpretăm greşit ceea ce se întâmplă. Uneori observăm corect dar ne
amintim greşit sau doar parţial; sunt momente când observăm un fapt, o situaţie sau un grup
neobişnuit. Din aceste cauze observaţiile ocazionale, chiar şi la cei mai grijulii oameni, nu pot
înlocui observaţiile sistematice prin care se urmăreşte identificarea fiecărei surse de eroare. Simpla
percepţie a faptelor trebuie prelungită prin stabilirea semnificaţiilor pe care acestea le poartă. În
consecinţă observatorul trebuie să clasifice şi să încadreze informaţia în anumite concepte
ştiinţifice.
Trecerea de la observaţia spontană la cea sistematică presupune respectarea unor condiţii
care vor asigura o precizie şi exactitate mult mai mare a înregistrărilor.
a. Orice observaţie sistematică debutează cu stabilirea cu stabilirea cît mai exactă a scopului
propus, ce urmărim să observăm, care sînt aspectele comportării care interesează, în ce situaţii sau
momente specifice ele se manifestă. Observarea elevilor în timpul desfăşurării activităţilor şcolare
este dificilă şi consumă mult timp. Prima sarcină este de a decide ce trebuie înregistrat. Uneori este
uşor să înregistrezi cum vorbeşte un elev, ce spune, dar fiecare act al vorbirii implică o înlănţuire
de cuvinte, o viteză a pronunţării, un ton folosit, un număr de pauze între cuvinte etc. În consecinţă,
cercetătorii care studiază vorbirea analizează ore întregi două-trei minute de conversaţie. În timp ce
discută subiecţii folosesc o varietate de gesturi şi expresii mimice sau alte manifestări emoţionale.
Pentru a realiza o observaţie reuşită este important să decidem ce aspecte ne interesează mai
mult, şi apoi să stabilim o metodă simplă de înregistrare a comportamentului observat. Realizarea
unei grile de observaţie, a unei liste de rubrici care să faciliteze înregistrarea şi clasificarea datelor
va contribui decisiv la selectarea unor aspecte semnificative. De exemplu, în legătură cu atenţia
unui elev, putem stabili iniţial o listă de aspecte: capacitatea de concentrare sau de fluctuaţie,
mobilitatea sau inerţia, volumul etc. Pe baza acestei grile de observaţie simpla constatare a faptelor

48
TOTEU MARIUS

este urmată de un proces de conceptualizare care va înlesni o integrare corectă a acestora într-un
sistem de interpretare.
b. Contactul prelungit cu subiecţii oferă profesorului posibilitatea realizării unor observaţii
numeroase în condiţii cît mai variate. În acest fel se evită atribuirea unor trăsături pe baza unor
observaţii întâmplătoare, ocazionale, şi ne putem lămuri asupra constanţei acestora. Nu este acelaşi
lucru dacă un elev manifestă ocazional o atitudine agresivă faţă de un coleg sau un profesor pentru
că s-a simţit frustrat într-o situaţie de joc sau de evaluare, sau dacă atitudinea se manifestă frecvent
în majoritatea situaţiilor cu care acesta se confruntă. În primul caz putem vorbi de manifestări
pasagere, care depind în mare măsură de situaţie, în cel de-al doilea caz de manifestări constante
determinate de structura sa psihologică. Constanţa comportamentului într-o mare varietate de
situaţii reprezintă aspectul important care trebuie reţinut pentru interpretare.
c. În orice observaţie trebuie să notăm cît mai exact faptele şi să le separăm de eventualele
interpretări . Noi trăim într-un univers al semnificaţiilor şi avem tendinţa involuntară de a aprecia
conduitele altora pornind de la sine utilizând măsuri proprii de evaluare. Acest aspect devine
evident atunci când îi apreciem pe alţii prin contrast. De exemplu, o persoană foarte meticuloasă şi
ordonată vede prin contrast absenţa acestor însuşiri la ceilalţi, le exagerează importanţa şi
semnificaţia lor reală.
d. Se recomandă ca persoana observată să nu-şi dea seama de aceasta pentru a reacţiona cât
mai firesc, mai natural.
Este important să se stabilească o metodă simplă de înregistrare a comportamentului
observat iar observatorii trebuie să fie în acord cu ceea ce se întâmplă. De exemplu, categoria
"prietenie" nu este prea folositoare pentru a fi observată, pentru că adesea este dificil să decizi dacă
un act este sau nu prietenesc. Din această cauză observatorii vor folosi mai ales categorii specifice,
cum ar fi "zâmbetul adresat unei persoane", "oferta de a împrumuta anumite obiecte" etc. Pe baza
lor ei pot decide mai târziu dacă acestea sînt sau nu indicatori ai prieteniei.
Observaţia nu se încheie după înregistrarea datelor, ci ea continuă cu interpretarea acestora
pentru a diferenţia aspectele caracteristice de cele aparente, neesenţiale. Interpretarea corectă se va

49
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

putea realiza numai prin raportarea unei conduite la ansamblul informaţiilor consemnate. Pentru
uşurarea interpretării se poate apela la tabele de analiză a comportamentului. **
În interpretarea observaţiilor trebuie să se ţină seamă de situaţie, de atitudinile subiectului,
pentru a nu scăpa motivaţia actelor de conduită. Pentru clarificare, informaţii utile aduce metoda
convorbirii.

b. Convorbirea este o conversaţie între două persoane, desfăşurată după anumite reguli
metodologice, prin care se urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la o persoană în
legătură cu o temă fixată anterior.
De la început vom preciza că pentru a fi metodă ştiinţifică de cunoaştere, convorbirea
trebuie să fie premeditată, să aibă un scop bine precizat care să vizeze obiective psihologice şi să
respecte anumite reguli.
Convorbirea se poate desfăşura liber, fără o formulare anterioară a întrebărilor, sau
standardizat, când întrebările sînt fixate dinainte şi nu pot fi modificate în timpul conversaţiei.
Indiferent de forma sa convorbirea trebuie să vizeze evidenţierea unor detalii referitoare la
interesele şi aspiraţiile elevilor, trăirile lor afective, motivaţia diferitelor conduite, trăsăturile de
personalitate ale acestora.
Sunt mai multe aspecte de care trebuie să ţinem seama atunci când utilizăm convorbirea,
pentru a se asigura de veridicitatea şi autenticitatea datelor obţinute:
 câştigarea încrederii subiecţilor, eliminarea oricăror suspiciuni, care depinde de tactul
profesorului, de abilitatea acestuia de a-i convinge că nu există riscuri, iar colaborarea nu poate
fi decât benefică;
 menţinerea permanentă a interesului în timpul convorbirii, care se va realiza prin aprobarea
relatărilor, evitarea unor atitudini critice care pot provoca blocaje sau reacţii de apărare;
 să existe o preocuparea permanentă pentru stabilirea sincerităţii răspunsurilor, deoarece
subiecţii manifestă tendinţa de a da răspunsuri care să-i pună într-o lumină favorabilă;

**
Un model este prezentat de I. Radu, în Psihologia educaţiei şi dezvoltării, Bucureşti, 1983, p. 110.

50
TOTEU MARIUS

 în timpul convorbirii se vor observa atitudinile şi expresiile subiectului ceea ce va permite


decodificarea sensului afirmaţiilor, şi sinceritatea răspunsurilor;
 se va evita adresarea unor întrebări sugestive, care influenţează rezultatele în vederea obţinerii
unor răspunsuri dorite;
 trebuie să existe o preocupare permanentă pentru menţinerea unui climat destins, de încredere
reciprocă, pentru a evita instalarea emotivităţii care este o piedică importantă, mai ales atunci
când se abordează probleme delicate care fac parte din intimitatea persoanei;
 înregistrarea convorbirii se va face cu multă discreţie, putându-se folosi diferite mijloace de
înregistrare, însă se preferă notarea manuală, cît mai fidelă, pentru a nu determina anumite
reţineri în relatare.
Reuşita metodei este asigurată de măiestria şi experienţa practică în dirijarea conversaţiei şi
de cunoştinţele teoretice din domeniul psihologiei şi pedagogiei. Interpretarea rezultatelor nu ridică
probleme deosebite dacă convorbirea a fost bine proiectată şi dirijată.

c. Chestionarul este un set de întrebări, bine organizate şi structurate pentru a obţine date
cît mai exacte cu privire la o persoană sau un grup de persoane, şi ale căror răspunsuri sînt
consemnate în scris.
Este cea mai obişnuită metodă de colectare a datelor care se bazează pe autoraportările
subiecţilor la propriile lor percepţii, atitudini, sau comportamente, mai ales atunci când investigaţia
cuprinde o populaţie mai largă. Elevii pot fi întrebaţi în legătură percepţiile lor asupra agresivităţii
colegilor sau în legătură cu propriul lor comportament declanşat de vizionarea programelor TV. În
toate aceste cazuri, datele de bază sînt rapoartele proprii indivizilor, despre gândurile, sentimentele
şi acţiunile lor.
Marele avantaj al chestionarului este că valorizează introspecţia şi prin aceasta
investigatorul măsoară percepţii, atitudini şi emoţii subiective. Acestea pot fi reperate şi indirect,
prin observaţie, dar după cum am constatat anterior, legăturile dintre comportament şi unele stări
interne deseori nu sînt reale. Orice studiu care solicită informaţii despre stările interne, trebuie să

51
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

utilizeze tehnica autoraportării. deoarece va fi foarte dificil pentru observator să exprime ce simte o
altă persoană fără a apela la autoraportările persoanei respective.
Principalul dezavantaj este că nu suntem siguri dacă persoanele dau raportări ale propriilor
simţăminte. Tendinţa de faţadă pe care subiecţii o manifestă îi fac să-şi ascundă sentimentele şi
atitudinile care nu sînt acceptate social (cum ar fi prejudecăţile rasiale), şi să ofere răspunsuri cît
mai dezirabile. Acest dezavantaj este sporit în cazul chestionarului faţă de convorbire deoarece
neexistând un contact direct cu subiectul nu avem nici un indiciu asupra sincerităţii răspunsurilor.
Pentru a evita cât mai mult aceste surse de eroare este indicat ca elaborarea chestionarelor şi
verificarea valorii acestora să fie realizată de specialişti. Elevii vor caută să facă o bună impresie
profesorilor aşa încât valoarea răspunsurilor este îndoielnică. Din această cauză în şcoală profesorii
vor utiliza metoda convorbirii pentru a colecta date prin autoraportare.

d. Metoda biografică sau anamneza constă în analiza datelor privind trecutul unei
persoane şi a modului ei actual de existenţă.
Metoda poate fi utilizată cu succes în cunoaşterea psihologică a elevilor fiind o radiografie a
dezvoltării psihice a copilului, în care sînt evidenţiate cele mai importante momente din viaţa
acestuia, aspecte care îşi pun amprenta asupra evoluţiei sale. Biografia pune în valoare specificul
unei persoane, orientările sale, sensurile particulare pe care la capătă diversele momente ale
existenţei (A. Cosmovici, 1977). Investigaţia biografică oferă o mare obiectivitate informaţiilor,
acestea fiind oferite de subiect sau de persoane apropiate acestuia. Examinarea modului concret de
reacţie a unui subiect în condiţiile vieţii obişnuite oferă o imagine corectă asupra specificului său,
"nedistorsionat de ambianţă artificială a examenului psihologic" (A. Cosmovici, 1996).
Există mai multe procedee specifice metodei biografice: analiza unor documente (documente
şcolare, fişe medicale etc.), analiza produselor activităţii (caiete de teme, desene, produse realizate
în cadrul activităţilor practice etc.), la care H. Thomae adaugă analiza cursului vieţii (povestirea de
către subiect în întregime a vieţii sale) şi analiza unor microunităţi biografice (descrierea
activităţilor unei zile de muncă, a unei zile libere, sau a unei zile de vacanţă).

52
TOTEU MARIUS

Indiferent de tehnica folosită pentru achiziţionarea informaţiilor, acestea trebuie consemnate


cu precizie şi vor viza câteva aspecte importante: starea civilă a copilului şi părinţilor,
antecedentele mamei şi tatălui, numărul copiilor, rangul copilului în familie, situaţia materială,
atmosfera familiară, antecedente fiziologice ale copilului (naştere, alimentaţie, dezvoltare
psihomotorie, boli etc.), studiul cronologic al vieţii (comportarea în familie, şcoală, bilanţul
achiziţiilor şcolare, preocupările din timpul liber etc.).
Pentru a se evita omisiunile, a apărut necesitatea elaborării unui ghid de anamneză care să
indice toate datele care trebuie cunoscute pentru a ne forma o imagine cît mai completă asupra
subiectului. ***
Problema centrală a metodei biografice nu este obţinerea datelor, ci interpretarea acestora.
Psihanaliza, în încercarea de a interveni în ajutorul individului prin reconstituirea trecutului său,
apelează la anamneză însă interpretările sale sunt reducţioniste, oferind explicaţii numai prin
prisma unor conflicte de natură sexuală. Au existat şi alte încercări de valorificare a datelor
anamnezei însă un model sistematic de interpretare este realizat de profesorul german H. Thomae.
Acesta schiţează 29 de categorii care pot fi utilizate în analiza materialului biografic printre care:
categorii formale (referitoare la forma exterioară a comportamentului), categorii cognitive (care se
referă la modul de percepere a lumii), tematici ale existenţei (care se referă la direcţiile orientării
persoanei), tehnici ale existenţei (moduri de reacţie la solicitările ambianţei).
În concluzie, subliniem resursele bogate ale metodei biografice cu ajutorul căreia putem
culege date referitoare la motivaţia subiectului, modul de reacţie, temperament. Dificultatea
metodei constă în obiectivitatea cotării şi a sesizării esenţialului, fiind utilă în diagnosticul
psihopedagogic numai dacă datele furnizate de ea vor fi supuse interpretării.

e. Metoda testelor, deşi este una dintre cele mai folosite metode pentru cunoaşterea
psihologică a persoanei, nu se recomandă a fi utilizată decât de specialişti şi atunci cu mare

***
Profesorul A. Cosmovici a publicat un ghid de anamneză detaliat care poate fi utilizat pentru studierea elevilor. Vezi A. Cosmovici
şi M. Caluschi (1985), Adolescentul şi timpul său liber, Junimea, Iaşi p. 73-74.

53
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

prudenţă, interpretarea rezultatelor făcându-se numai în funcţie de valoarea diagnostică a testului.


Funcţia principală a testelor psihologice este de a măsura diferenţele dintre indivizi, sau dintre
reacţiile aceluiaşi individ în diferite situaţii. Cu ajutorul testelor putem obţine într-un timp relativ
scurt informaţii destul de precise, cuantificabile şi obiective despre caracteristicile psihologice ale
subiectului testat cu ajutorul cărora se poate formula un prognostic.
Există numeroase definiţii date testului, deosebirile dintre acestea fiind în funcţie de
aspectul esenţial, care este evidenţiat. Majoritatea acestor definiţii pun accentul pe aspectele legate
de precizie
Într-o definiţie sintetică testul reprezintă o probă standardizată din punct de vedere al
sarcinii propuse spre rezolvare, al condiţiilor de aplicare şi instrucţiunilor date, precum şi ale
modalităţilor de cotare şi interpretare a rezultatelor obţinute.
Dezvoltarea testelor psihologice a fost determinată de necesităţi practice printre care şi cele
legate de problemele educaţiei şi ale şcolii. În acest domeniu s-a pus problema orientării şcolare şi
profesionale, clasificarea elevilor în funcţie de abilităţile lor, diferenţierea instrucţiei în funcţie de
aceste abilităţi, identificarea retardului mintal şi selecţia copiilor pentru şcolile speciale. Elaborarea
unui test presupune o activitate de cercetare laborioasă prin care se stabilesc structura internă a
testului, aspectele psihologice care pot fi măsurate cu ajutorul acestuia, sistemul de evaluare şi
valoarea pe care testul o are pentru cunoaştere şi predicţie. Deoarece testele ca mijloace de
psihodiagnostic s-au dezvoltat într-un ritm accelerat, utilizându-se în prezent, în practica
psihologică peste 10.000 de teste, este dificilă realizarea unei clasificări care să surprindă cele mai
sensibile diferenţe pe baza criteriilor care se iau în consideraţie pentru o clasificare generală. Fără a
intra în amănunte considerăm suficientă prezentarea unei clasificări în detaliu a testelor psihologice
care este utilă şi eficientă din punct de vedere practic. În acest fel putem distinge următoarele
categorii de teste:
 teste de inteligenţă şi dezvoltare mintală, care măsoară aptitudinea cognitivă generală şi nivelul
atins în dezvoltarea caracteristicilor intelectuale;
 teste de aptitudini şi capacităţi, care au fost elaborate pentru măsurarea aptitudinilor de grup şi
specifice;

54
TOTEU MARIUS

 teste de personalitate, care măsoară însuşiri de temperament şi caracter, acestea fiind împărţite
în două categorii:
 teste obiective de personalitate, care-şi propun obţinerea unor date cuantificabile, cât mai
puţin influenţate de interpretările subiective şi evitarea tendinţei de faţadă a subiecţilor în
momentul elaborării răspunsului, deoarece aceştia nu conştientizează aspectele personalităţii
vizate de test;
 tehnici proiective, care valorizează mecanismul de proiecţie în cunoaşterea psihologică a
persoanei, trecând peste vigilenţa conştiinţei în încercarea de a studia inconştientul;
 teste de cunoştinţe sau docimologice, care măsoară nivelul cunoştinţelor acumulate de subiecţi
şi servesc ca modalitate de examinare şi notare.
Există câteva obiecţii aduse testelor psihologice:
a. Testarea psihologică presupune etichetarea unui individ, fapt care poate avea
consecinţe negative, dăunătoare subiectului. De exemplu, dacă un copil este categorizat ca având
o inteligenţă scăzută, iar acest lucru va fi cunoscut de profesor, acesta din urmă poate să renunţe
la sarcina sa didactică, considerând-o imposibilă. Problema este valabilă şi în cazul testelor de
personalitate. Aceste aspecte impun folosirea cu precauţie a testelor şi o mare responsabilitate în
comunicarea rezultatelor.
b. Testele psihologice nu sunt suficient de valide pentru a fi folosite în luarea unor decizii
individuale. Datorită varianţei lor testele sunt instrumente care se referă la grupuri de oameni sau
indivizi tipici, de aceea atunci când rezolvăm un caz particular metoda testelor trebuie
completată cu altele de tip clinic.
De la evaluarea psihometrică la evaluarea potenţialului de învăţare
Aceste două sisteme de evaluare, metoda psihometrică (statistică) faţa de metoda evaluării
potenţialului de învăţare (dinamică) au fost percepute antagonist. Explicaţia rezidă în apariţia unei
noi paradigme care se opune unei practici tradiţionale îndelung aplicate.
Bosco Dias (1991) consideră că cele două metode răspund unor probleme diferite şi de
aceea ele trebuie să existe şi să se completeze reciproc. Această luare de poziţie deschide noi
orizonturi în domeniul evaluării psiho-educative a individului şi lărgeşte semnificativ posibilitatea

55
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

aprofundării cunoştinţelor noastre despre individ înainte de a planifică intervenţiile necesare


ameliorării nivelului său funcţional.
Necesităţile practice impun alegerea avantajelor fiecărei metode şi găsirea căilor de
conciliere. Această tendinţă a fost sugerată de Scheffer (1977) şi constă în relaţionarea cognitiv-
afectiv, găsirea unor puncte comune decât accentuarea diferenţelor. Această deschidere
intenţionează apropierea cognitivului de afectiv.
Metodele psihometrice se axează pe ceea ce este stabil în funcţionalitatea şi performanţa
individului. Ele oferă posibilitatea predicţiei nivelului de funcţionalitate într-o varietate de situaţii
individuale şi sociale. Această predicţie nu este urmată de posibilitatea unei intervenţii majore şi
inducerea unor modificări. şi nu exprimă o mare credibilitate în posibilitatea de a obţine schimbări
semnificative în funcţionalitatea individului. Metoda nu încearcă să evalueze ceea ce se schimbă, ci
mai degrabă ceea ce rămâne stabil şi posibil de a fi prevăzut. Instrumentele sale, cele mai des
utilizate în psihologie, sînt testele cu ajutorul cărora se fac predicţii şi se iau decizii asupra
posibilităţilor de intervenţie. Metoda rămâne tributară contextului biogenetic şi admite că individul
este dotat cu caracteristici stabile iar comportamentele sale rămân constate. Metoda psihometrică
constă în determinarea stadiului actual de funcţionare a individului. Când mediul este static şi
previzibil performanţa individului este la fel. Dar într-o lume dinamică, în continuă schimbare,
performanţa depinde mult de capacitatea lui de adaptare.
Evaluarea potenţialului de învăţare oferă posibilitatea construirii şi exersării unor sarcini
urmărindu-se evoluţia subiecţilor în rezolvarea ei. Metoda de evaluare dinamică are ca scop
evaluarea proceselor psihice, şi oferă multiple posibilităţi de a descoperi aspectele individuale ale
funcţionalităţii umane. Evaluarea potenţialului de învăţare, contrar psihometriei nu se bazează pe
ceea ce subiecţii au învăţat înainte, nici pe dezvoltarea genetică a acestora, ci propune sarcini de
învăţare specifice pentru a se cunoaşte profitul pe care ei pot să-l obţină. Evaluarea potenţialului de
învăţare se bazează pe ceea ce un subiect este capabil să înveţe. Inteligenţa este considerată ca o
aptitudine care permite să se profite de experienţele învăţării propuse de mediu.

56
TOTEU MARIUS

Cele două tendinţe sînt complementare în examenul psihologic. Testele permit evaluarea a
ceea ce un subiect este capabil să facă în momentul administrării testului, evaluarea potenţialului
de învăţare ne permite se estimăm dacă subiectul este capabil să înveţe.
Scopul examenului psihologic este de a cunoaşte ce a devenit un subiect în funcţie de
trecutul său şi de a pune în evidenţă resursele de care dispune pentru ameliorarea şi modificarea
traiectoriei dezvoltării sale.
Metodele folosite în evaluarea potenţialului de învăţare, permit mai întâi precizarea resurselor
subiectului şi apoi îl ajută să le folosească.
Termenul de potenţial de învăţare este un termen generic, pentru a desemna capacitatea de
învăţare. Acest termen apare ca un concept de bază care permite să se introducă învăţarea înaintea
testării. Este vorbă aici de un răspuns dat psihometriei, care pentru a evalua subiecţii, pleacă de la
principiul că toţi indivizii au şanse egale în confruntarea cu sarcinile propuse. În cazul evaluării
potenţialului de învăţare, evaluarea este precedată de învăţare, în sensul egalizării situaţiei de
plecare a subiecţilor înaintea evaluării. Învăţarea nu va mai avea aceleaşi efecte asupra subiecţilor.
Capacităţile diferite de învăţare vor fi evaluate în termeni de potenţial de învăţare, mai mare sau
mai mic. Acest potenţial de învăţare va fi folosit pentru a se face inferenţe asupra unor concepte ca:
educabilitatea inteligenţei (Budoff, 1987), zonă proximă de dezvoltare ( Campione, Brown,
Ferrara, 1984), sau cognitivă (Feuerstein, 1980).
Într-o manieră generală, în evaluarea potenţialului de învăţare se caută să se evalueze viteza
învăţării, capacităţile de conservare şi transfer ale învăţării. Se caută, de asemeni relaţiile dintre
acestea şi capacităţile viitoare ale învăţării.
Pentru evaluarea cantitativă şi calitativă a potenţialului de învăţare se folosesc două
procedee:
a. Antrenamentul în timpul testului , procedeu utilizat de Budoff şi Hamilton (1976) şi
Ionescu, Jurdan şi Alain (1984-1985). Procedeul constă în corectarea şi antrenarea subiectului
imediat după o soluţie greşită. După această fază, urmează evaluarea în care se oferă subiectului un
număr de itemi pe care trebuie să-i rezolve fără asistenţă. Ceea ce este important în această

57
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

procedură, este faptul că subiectul să-şi manifeste aptitudinea de a stăpâni şi aplica principiile
învăţate în timpul evaluării.
b. Procedeul pre-test-învăţare-post-test, cuprinde trei faze:
- faza pre-test, care constă în obţinerea unei evaluări de bază a funcţiilor actuale, şi este
asemănătoare testului psihometric uzual;
- faza învăţării, care constă în a expune subiectului condiţiile ce favorizează reuşita sarcinii
propuse. În această fază se dau ajutoare care-i permit să avanseze spre rezolvarea problemei, sau să
înveţe strategii de utilizat pentru rezolvare, sau să-şi corecteze comportamentul cognitiv inadecvat
faţă de problemă;
- faza post-test, constă în verificare efectelor învăţării.
Ambele proceduri nu se diferenţiază între ele după avantaje şi dezavantaje specifice,
antrenamentul fiind important indiferent de procedura folosită. Budoff (1976) indică câteva
avantaje ale antrenamentului pentru subiect: înţelegerea naturii şi exigenţelor sarcinilor, mai ales
dacă ele nu coincid cu orientarea cognitivă şi culturală a subiectului, şi egalizarea diferenţelor
datorate experienţelor precedente.
Primul procedeu este preferabil când subiectul are dificultăţi în realizarea sarcinilor propuse
în faza pre-test al celui de-al doilea procedeu, sau când există reacţii de frustrare în această fază.
Dacă din punct de vedere al procedeelor utilizate nu sînt divergenţe majore, acestea apar în
legătură cu evaluarea cantitativă sau calitativă a potenţialul de învăţare.
Tendinţa cantitativă ( Brown, Ferrara, 1987). În faza de învăţare se furnizează subiectului
ajutoare standardizate, care devin din ce în ce mai explicite pe măsura rezolvării sarcinii până la
criteriul reuşitei. Acest ajutor standardizat şi graduat este un criteriu care permite diferenţierea
subiecţilor în funcţie de capacitatea de învăţare. Se caută o măsura cantitativă a efectelor învăţării,
având ca obiectiv studierea componentelor inteligenţei şi influenţa acestora asupra capacităţii de
învăţare a subiecţilor.
Tendinţa calitativă (Feuerstein, 1985). În faza de învăţare intervenţia nu este standardizată,
ci este adaptată la nevoile şi dificultăţile specifice subiectului, şi se oferă un ajutor adaptat situaţiei
sale particulare.

58
TOTEU MARIUS

Aceste două tendinţe, după Lidz şi Thomas (1987), se exclud reciproc, deoarece nu este
posibil să fii un mediator responsabil şi în acelaşi timp să urmăreşti o procedură standardizată.
Ambele tendinţe au în comun antrenamentul sau învăţarea bazată pe analiza sarcinii.
Tendinţa cantitativă este centrată mai mult pe sarcină, pentru a da ajutoare standardizate şi
graduate, în timp ce tendinţa calitativă nu renunţa la analiza sarcinilor, dar ajutoarele se adaptează
la reacţiile specifice ale subiecţilor în situaţia de evaluare.

f. Experimentul
Experimentul este cea mai importantă metodă de cercetare în psihologie deoarece oferă
posibilitatea obţinerii unor date precise şi obiective. Experimentul presupune provocarea unui
fenomen psihic, în condiţii bine determinate, cu verificării unei ipoteze. Într-un experiment găsim
două tipuri de variabile: variabile independente, care sunt controlate şi modificate de
experimentator, şi variabile dependente, cele care depind de acţiunea variabilele independente.
De exemplu, pentru a realiza un experiment, Bandura şi colab. (1963) au pornit de la următoarea
problemă generală: cum principiul catharsis-ului (faptul de a imagina sau observa un
comportament agresiv manifestat de o altă persoană) reduce factorul motivaţie determinând
apariţia comportamentelor agresive?
Autorii au elaborat următoarea ipoteză generală: observarea comportamentelor agresive
duce la creşterea agresivităţii mai curând decât la scăderea ei.
Această ipoteză decurge din opţiunea teoretică a lui Bandura: observatorul învaţă
comportamente pe care le vede executate de alţii. Această poziţie teoretică a fost transpusă în
cazul comportamentelor agresive. Dar, de asemenea ipoteza generală poate fi atribuită unui fapt
empiric: tinerii după vizionarea unui film violent adoptă comportamente agresive.
Ipoteza generală nu este direct verificabilă sau mai precis poate fi verificată printr-o
diversitate de strategii. Pot fi imaginate nenumărate situaţii în care observarea comportamentelor
agresive creşte agresivitatea, iar fiecărei situaţii i-ar corespunde o cercetare specifică.
Alegerea unei anumite situaţii (strategii particulare) face trecerea la ipotezele de
cercetare.

59
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Ipoteza de cercetare este concretizarea ipotezei generale într-o cercetare particulară.


Ipoteza de cercetare evocă manipulările sau observaţiile empirice efectiv realizabile. Astfel,
ipoteza generală din lucrările lui Bandura se concretizează în mai multe ipoteze de cercetare:
copii confruntaţi cu un model agresiv sunt mai agresivi în comparaţie cu cei care nu au fost
expuşi acestui model.
Au fost imaginate trei situaţii specifice ale modelului agresiv:
a. Dacă se prezintă un model concret care manifestă un comportament agresiv, copiii vor
fi mai agresivi în comparaţie cu cei care nu au fost expuşi acestui model.
b. Dacă se prezintă un film cu scene agresive, copiii vor fi mai agresivi în comparaţie cu
cei care nu au fost expuşi acestui model.
c. Dacă se prezintă un desen animat cu scene agresive, copiii vor fi mai agresivi în
comparaţie cu cei care nu au fost expuşi acestui model.
Din analiza situaţiilor putem formula ipoteza de cercetare: “martorii unui comportament
agresiv manifestă acest tip de comportament mai frecvent atunci când modelul este o persoană
concretă şi mai puţin frecvent când comportamentul este manifestat de un personaj de desen
animat.”
Stabilirea modului de evaluare a frecvenţei de manifestare a comportamentelor agresive,
s-a făcut de către experţi care au evaluat comportamentele agresive pe o scală în 6 trepte.
Calităţile ipotezei de cercetare:
 ipotezele trebuie să fie operaţionale, adică pot fi concretizate în comportamente direct
observabile şi măsurabile. De exemplu, unor copii li se prezintă un model agresiv într-o
anume formă, iar altora nu li se prezintă. Modelul este, după cum am văzut, de trei tipuri:
persoană fizică, film, desen animat.
 rigurozitatea ipotezelor - predicţia nu este valabilă decât în măsura în care este coerentă în
raport cu ansamblul de cunoştinţe asupra subiectului sau temei.
În studiul lui Bandura, este logic să prevedem că martorii, copii, ai unui comportament
agresiv vor fi mai agresivi. Acest lucru concordă cu diverse fapte observate: teoria învăţării prin
observaţie, a comportamentelor învăţate prin imitaţie. De asemenea este logic să considerăm că

60
TOTEU MARIUS

modelele prezentate de o persoană concretă vor avea un impact mai mare decât cele prezentate
sub forma unui film sau desen animat (acestea vor avea un efect mai mic), deoarece observatorii
reţin mai bine modelele cu care ei se aseamănă mai mult. Rigoarea intervine atât în ceea ce
priveşte gradul de precizie al ipotezei cât şi în “ceea ce se spune” (datele observabile).
 fecunditatea teoretică. Când Bandura consideră că observarea unui model agresiv va provoca
mai multă agresivitate la copii, el adaugă o nouă dimensiune cunoştinţelor relative despre
fenomenele de învăţare prin observare. Ipoteza autorilor este compatibilă cunoştinţelor
anterioare şi decurge logic din îmbinarea pe care Bandura şi colab. săi au găsit-o între
cunoştinţele teoretice, rezultatele empirice şi faptele diverse. Ipotezele prezic un rezultat care
nu a fost niciodată direct obţinut, autorii au extras concluzii care contribuie la îmbogăţirea
nuanţarea teoriilor învăţării şi catharsisului. Ipoteza răspunde unor interpretări teoretice şi
conduce spre alte interpretări teoretice.
 verificabile Este inutil să enunţăm o ipoteză, oricât de bună, dacă ar fi imposibil să-i
demonstrăm validitatea. O ipoteză este verificabilă când se poate extrage o concluzie cu
privire la conţinutul predicţiei enunţate, (de exemplu cu privire la relaţia presupusă între
tipul de model agresiv şi frecvenţa comportamentului imitativ). O ipoteză este verificată şi
confirmată când conţinutul ei corespunde adevărului altor interpretări, este verificată şi
infirmată când conţinutul său nu este observat sau este foarte diferit sau când
comportamentele măsurate sunt inverse decât cele aşteptate. O ipoteză nu este verificată
atunci când rezultatele nu permit să se spună că ipoteza este confirmată sau infirmată. Acest
verdict se poate datora erorilor de strategie în culegerea datelor, atunci se vor revizui
strategiile dar nu şi ipotezele. Ipoteza este deficitară în planul verificabilităţii dacă nu există
nici o tehnică adecvată care să facă posibil realizarea studiului.
Ipoteze statistice. După formularea ipotezei de cercetare, urmează să vedem dacă
predicţiile ei vor fi infirmate sau confirmate de datele empirice. De exemplu, în experimentul lui
Bandura (1963) dacă copiii vor manifesta comportamente agresive în urma observării unui
model agresiv şi nu le vor manifesta în lipsa modelului, vom vorbi de o relaţie perfectă între
ipoteză şi datele observate. De obicei relaţiile perfecte sunt rare, în cazul nostru copii vor avea

61
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

tendinţa de a imita o parte dintre comportamentele agresive observate, adică relaţia dintre
predicţiile ipotezei şi datele observate va fi atenuată.
În această etapă intervin metodele de analiză statistică cu funcţie dublă:
1. cuantificarea evenimentelor sau relaţiile existente între acestea;
2. a determină dacă măsurătorile obţinute constituie o evaluare valabilă a fenomenelor sau sunt
întâmplătoare.
Procedura este următoarea: se presupune că datele observate sunt întâmplătoare,
accidentale, adică se formulează ipoteza de nul. În urma calculului de probabilitate, se constată
dacă ipoteza de nul poate sau nu să fie respinsă. Dacă ipoteza de nul nu poate fi respinsă, atunci
datele observate se datorează hazardului şi ipoteza de cercetare va fi infirmată. Dacă ipoteza de
nul este respinsă, adică relaţiile observate par a fi veritabile, şi dacă sunt în direcţia prezisă,
ipoteza de cercetare este confirmată.
În experimentul lui Bandura (1963), ipoteza de cercetare prezicea că atunci când copiii
sunt confruntaţi cu un model agresiv vor avea mai multe comportamente agresive decât cei care
nu sunt martorii unor acţiuni agresive. Să ne imaginăm următoarele rezultate: copii din primul
grup manifestă în medie 22 de comportamente agresive, iar cei din grupul 2, în mdie15. Ipoteza
de nul va presupune că diferenţa dintre 22 şi 15 se datorează hazardului. Atunci când ipoteza de
nul nu se poate respinge (în urma calculului statistic), ipoteza de cercetare va fi infirmată. Dacă
ipoteza de nul este respinsă, diferenţa dintre 22 şi 15 comportamente agresive nu se datorează
întâmplării, ipoteza de cercetare este confirmată.
Concluzie: ipotezele de cercetare transpun şi concretizează în contextul unui experiment
ipotezele generale; iar cele statistice determină dacă ipotezele de cercetare se confirmă sau nu pe
baza datelor obţinute.
Orice cercetare experimentală progresează într-o manieră iterativă parcurgând mai multe
etape, în acest fel ea putându-se autocorecta prin aproximări succesive. Dar care sunt etapele ce
trebuie urmărite într-o cercetare?
Ciclul cercetării ştiinţifice este declanşat de o întrebare pe care şi-o pune cercetătorul. A
doua operaţie decisivă este de a răspunde la această întrebare şi de a compara observaţiile

62
TOTEU MARIUS

empirice diverse cu ipotezele. Concluziile care rezultă permit modificarea întrebării iniţiale,
apariţia unor noi întrebări şi declanşarea unui nou ciclu.
Orice experiment începe cu o etapă preparatorie de producere a observaţiilor şi de
măsurare. Această etapă cuprinde toate activităţile care se referă la definirea problemei,
formularea de întrebări şi punerea la punct a tehnicilor şi instrumentelor necesare pentru a
răspunde la aceste întrebări .Procesul este iterativ pentru că el se repetă de mai multe ori până
când cercetătorul reuşeşte preleveze observaţiile şi măsurătorile pentru a ajunge la un
raţionament final.
A doua etapă se referă ca producerea de observaţii şi măsurători cu ajutorul tehnicilor şi
instrumentelor puse la punct în etapa precedentă. O dată angajată etapa a doua este foarte
posibil să revenim la etapa precedentă pentru a modifica problema sau abordarea metodologică,
fără invalidarea datelor deja produse. În timpul acestei etape cercetătorul aplică integral planul
de cercetare pe care l-a definit şi acumulează observaţii şi măsurări. O dată atins acest obiectiv
se trece la etapa următoare, analiza rezultatelor definitive şi interpretarea rezultatelor. În această
etapă, cercetătorul răspunde la întrebările iniţiale şi stabileşte în ce condiţii rezultatele pot fi
generalizate. Pot fi de asemenea formulate noi întrebări care vor fi inserate în sistemul care
constituie ciclul cercetării. În unele cazuri, pertinenţa rezultatelor şi a interpretărilor justifică
publicarea unei comunicări ştiinţifice.
Iată în continuare câteva detalii despre aceste etape.
Enunţarea problemei. Cercetătorul admite existenţa unui obstacol în înţelegerea, ceea
ce-i stimulează curiozitatea. Aici se formulează într-o manieră mai mult sau mai puţin clară
problema de studiu care sugerează o linie de cercetare. De cele mai multe ori este vorba de o
primă tentativă de formulare care progresiv, după mai multe iteraţii succesive, va deveni din ce
în ce mai precisă. Uneori problema decurge dintr-o cercetare anterioară sau dintr-o teorie. În
unele cazuri, mai rare, sesizarea problemei poate fi foarte clară, şi în acest fel se poate formula
imediat o teorie, care necesită un model teoretic capabil să producă predicţii care vor servi ca
ipoteză cercetării. Din contră, în alte cazuri, când este vorba de un nou subiect de studiu, sau
când cercetătorul este mai puţin motivat pentru preocupări teoretice şi mai mult de interesul pe

63
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

care-l are pentru subiectul de examinat, definirea problemei se face în acelaşi timp cu o
observaţie de recunoaştere. Este cazul în care observaţia nestructurată este extrem de utilă.
Această formă de observare preliminară permite să se facă inventarul chestiunilor care pot fi
puse într-un domeniu destul de cunoscut. (de exemplu dezvoltarea copilului sau comportamentul
matern). Observaţia de recunoaştere va sugera chestiuni mai precise susceptibile de a alimenta
mai sistematic procesul de cercetare.
Această formă de cercetare informală este extrem de importantă, deşi deseori neglijată. Ea
va trebui sa constituie un preliminar obligatoriu pentru toate programele de cercetare. Ea face
posibilă selectarea chestiunilor pertinente pentru o anumită problemă şi punerea la punct a
metodologiilor realiste. Această etapă dă cercetătorului ocazia să se familiarizeze cu problema
pe care doreşte să o studieze. Această explorare poate sta la originea unor întrebări şi ipoteze noi
şi originale, contrastând cu cele care sunt uneori vehiculate în publicaţiile curente ale unui
domeniu de cercetare mai vechi.
Urmează etapa elaborării ipotezelor. O ipoteză teoretică este o afirmaţie, o sugestie de
răspuns la o problemă teoretică pe care o pune cercetarea. Această ipoteză este un răspuns
condiţional. În unele cercetări, este posibil să se enunţe mai multe ipoteze, care se referă la teorii
sau modele teoretice opuse. Astfel, un tip de explicaţie poate implica, de exemplu, creşterea
agresivităţii în anumite condiţii, în timp ce o explicaţie secundară, opusă celei dintâi, sugerează o
scădere a acesteia în aceleaşi condiţii. Este extrem de interesant să se formuleze simultan cele
două ipoteze sub o formă condiţională: dacă un astfel de mecanism intervine, astfel de efecte
trebuie să se obţină; dimpotrivă dacă un alt mecanism este în cauză, alte efecte vor fi observate.
Formularea ipotezelor trebuie să aibă în vedere consecinţele empirice într-un plan de
cercetare care va fi definit ulterior. Nu numai ipotezele decurg logic din concluziile muncii
anterioare, la fel ca teoriile, ci ele sunt formulate şi modificate in funcţie de ceea ce este valabil
pentru traducerea lor în termeni observabili sau măsurabili. În timp ce face precizări asupra
obiectului cercetării, elaborează ipoteze, analizează documentaţia pertinentă şi efectuează
observaţii preliminare, cercetătorul pune la punct mijloace metodologice necesare confruntării
ipotezelor cu realul.

64
TOTEU MARIUS

Planul de cercetare trebuie să permită transpunerea în universul variabilelor empirice, a


conceptelor teoretice şi ipotezelor generale care se degajă şi care specifică existenţa relaţiilor
dintre variabile. Este deci vorba de o trecere de la conceptele teoretice la variabile observabile şi
măsurabile. Este etapa denumită operaţionalizare, adică definirea în termeni operaţionali a
variabilelor care reprezintă, într-un univers factual, concepte teoretice.
Cercetătorul trebuie să aleagă o metodă de achiziţionare a cunoştinţelor. Această alegere
trebuie să servească întrebărilor puse, teoriilor luate în consideraţie, şi convingerilor
cercetătorului. Alegerea unei metode particulare se face în primul rând pe baza unor raţiuni
deontologice sau din motive tehnice, istorice, unele probleme nu pot face obiectul unei cercetări
experimentale. În al doilea rând, alte subiecte studiate ar putea fi denaturate şi atunci este
preferabil să se recurgă la alte metode, observaţii naturale, de exemplu, mai susceptibile de a
respecta autenticitatea fenomenului în studiu. În al treilea rând, unele metode garantează mai
bine punerea în evidenţă a relaţiilor cauzale. Această garanţie pare direct proporţională cu gradul
de includere şi de control inerent aplicării lor. În unele cazuri alegerea obiectului de studiu
determină alegerea metodelor şi tehnicilor ştiinţifice la care putem avea acces. Nu există o
singură şi unică metodă ştiinţifică; există mai multe, care pot să aducă mai multe informaţii
complementare, şi se întâmplă adese să aplicăm mai multe metode în rezolvarea aceleiaşi
probleme. Astfel limitele unei metode sunt corectate de o alta.
Planul de cercetare structurează punerea în practică a ipotezelor formulate. Pentru
aceasta el elimină sistematic toate sursele de eroare şi reţine numai ceea ce poate fi controlat şi
măsurat. Cercetătorul verifică, înaintea înregistrării răspunsurilor comportamentale care tehnici
vor fi alese şi ce conduite for fi măsurate pentru a permite adevărata invalidare sau confirmare a
ipotezelor de cercetare. În această etapă este important să se efectueze o simulare a datelor care
vor permite observaţii tipice pentru reţinerea sau respingerea ipotezelor pe baza instrumentelor
statistice alese. Această simulare asigură verificarea calităţilor euristice ale planului de cercetare.
Ea va putea antrena modificările ipotezelor, a tehnicilor de măsurare garantând punerea în
practică a predicţiilor care decurg din ipoteze.

65
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Cercetătorul poate trece la etapa producerii de observaţii. Cercetătorul trebuie sa aplice


riguros ceea ce şi-a propus în planul de cercetare. Aceasta nu-l va împiedeca să evalueze
continuu planul şi să revizuiască întrebările puse. Modificarea imediată a planului de cercetare
sau a ipotezelor este echivalentă adesea cu reluarea cercetării de la capăt şi înregistrarea de noi
observaţii şi de noi măsuri.
În unele cazuri cercetătorul nu are nici un motiv de a fixa a priori numărul subiecţiilor sau
al observaţiilor pe care le face. În loc să limiteze acest număr la o valoare arbitrară, cercetătorul
determină mai degrabă exigenţele cu revine la puterea sa de cercetare, adică capacitatea sa de
stabili cu o mare certitudine confirmarea sau infirmarea ipotezelor. Această putere depinde de
mai mulţi factori, printre care găsim caracteristicile observaţiilor şi ale măsurilor precum şi cele
ale instrumentelor care le produc.
Etapa următoare este analiza şi interpretarea datelor. Cercetătorul va utiliza procedee
care furnizează o imagine globală şi sintetică a observaţiilor şi măsurilor sale. El poate prezenta
medii sau indici de variabilitate. El poate să construiască măsuri noi aplicând măsurilor iniţiale
reguli de transformare furnizate de teoria şi ipotezele sale. Observaţiile şi măsurile sunt astfel
transformate în date. Utilizarea testelor statistice poate ajuta cercetătorul să decidă dacă aceste
date ilustrează efecte sistematice, sau el le-a obţinut la întâmplare. Faza de interpretare constă în
confruntarea relaţiilor dintre variabile cu relaţiile prevăzute de ipoteze. În unele cazuri aceasta
confruntare va fi înlocuită cu o descriere simplă. Sunt situaţii când formularea unei ipoteze
precise nu este posibilă şi atunci cercetătorul se limitează la descrierea a ceea ce a observat şi
face un inventar cât mai complet posibil al condiţiilor mediului fizic şi social în care se produce
faptul. Este posibil să nu avem ipoteze într-o cercetare experimentală. În acest tip de cercetare
este necesar de a se formula ipoteze implicite, variabile controlate şi variabile măsurate.
Cercetătorul prezice inevitabil că variabila manipulată exercită un impact aspra variabilei
măsurate, dacă nu el va renunţa la realizarea cercetării. De asemeni el neutralizează multe alte
variabile pentru că formulează implicit ipoteze care pot produce contaminarea efectului
variabilei manipulate.

66
TOTEU MARIUS

Analiza şi interpretarea datelor presupune o reîntoarcere la ipoteze şi stabilirea dacă ele


sunt confirmate sau infirmate de observaţii şi măsurări. Faza numită reformularea modelului sau
a teoriei corespunde momentului în care cercetătorul evaluează ansamblul silogismului construit
prin aplicaţiile metodei ştiinţifice la întrebările de origine ale cercetării.

CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT

1. Noţiunea de conştiinţă
Trebuie să se facă distincţie între adjectivul conştient (faptul de “a fi conştient”) şi
substantivul conştient (“conştientul”), care desemnează un sistem al aparatului psihic bazat pe
referinţa la conştiinţă. Această distincţie ne conduce la discutarea noţiunii extrem de complexe
care este conştiinţa.
În studiul, "Structura şi destructurarea conştiinţei", Ey (1954) ne ajută să descoperim
diversitatea definiţiilor date conştiinţei. Considerată ca “epifenomen”, scrie Ey, ca "simplă
funcţie latentă ori instanţă reflexivă transcedentală pentru majoritatea autorilor, conştiinţa nu are
nici un suport şi, altfel spus, nici o profunzime pentru psihiatri sau pentru psihanalişti".
Amintindu-ne faptul că studiul activităţii conştiinţei a fost aprofundat în prima jumătate a
secolului nostru de către şcoala germană de psihiatrie, Ey citează definiţia pe care Jaspers o
dădea, în 1928, conştiinţei: totalitatea vieţii psihice la un moment dat.
Pornind de la infinitele variaţii ale conştiinţei normale şi patologice, Ey, în studiul său,
abordează diferite aspecte cum ar fi organizarea experienţei trăite în prezent, constituirea
prezentului, temporizarea şi direcţionarea câmpului fenomenal, orientarea temporal-spaţială,
deschiderea şi prezenţa în lume etc. După opinia lui Ey, aceste aspecte care demonstrează
diversitatea definiţiilor date conştiinţei, gravitează în jurul a două sensuri fundamentale:

67
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

- conştiinţa apare ca esenţialmente structurantă şi structurată, ca o formă care se conformează


unui ordin, care se impune dezordinii inconştiente (structura conştiinţei face trimitere în mod
constant la structura unei “scene” care se derulează “în spaţiu, pe durata unui moment” -
actualitatea unei situaţii);
- conştiinţa apare, de asemenea, ca o experienţă imediată constituantă şi constituită din sensibil
(conştiinţa reprezintă pentru timp ceea ce corpul reprezintă pentru spaţiu: substratul experienţei
noastre sensibile).

Pentru Ey, cele trei aspecte fundamentale ale noţiunii de conştiinţă sunt prezenţă, reprezentare
şi prezent. Astfel, el defineşte conştiinţa ca fiind "forma vieţii psihice care organizează trăirea
actuală în câmpul prezentului reprezentat".

Dificultăţile pe care le provoacă orice tentativă de definire a conştiinţei – dificultăţi extrem de


bine analizate în studiul lui Ey – sînt invocate de mulţi alţi autori. De exemplu, Piéron (1963)
notează că în "afara sensului său moral, conştiinţa nu poate fi definită deoarece ea desemnează
aspectul subiectiv şi incomunicabil al activităţii psihice ale cărei manifestări de comportament
nu pot fi cunoscute în afara ei însăşi".

În "Vocabularul psihanalizei", Laplanche şi Pontalis (1973), ne propun două accepţiuni ale


noţiunii de conştiinţă. În sens descriptiv, ea constituie o "calitate momentană care
caracterizează percepţiile externe şi interne din cadrul ansamblului fenomenelor psihice". În al
doilea rând, în conformitate cu teoria lui Freud, "conştiinţa ar fi funcţia unui sistem, sistemul
percepţie-conştiinţă (Pc-Cs)". Această unire a conştiinţei cu percepţia într-un sistem unic fusese
desemnată anterior, în proiectul de psihologie ştiinţifică, cu numele de sistem w sau W.
Din punctul de vedere al topicii, sistemul Pc-Cs se situează la periferia aparatului psihic. El
ar fi comparabil – după cum spune Freud - cu un “hublou”, cu o “suprafaţă” pe care se reflectă
obiectele exterioare dacă acestea se prezintă şi obiectele interioare dacă acestea se reprezintă, cu
condiţia ca cenzura să permită acest lucru. Prin urmare, sistemul Pc-Cs primeşte atât informaţiile
lumii exterioare, cît şi pe acelea provenind din interior, mai precis senzaţiile care se înscriu în
seria neplăcere-plăcere şi reminiscenţele mnezice (Laplanche şi Pontalis, 1973).

68
TOTEU MARIUS

Revenind la situaţia topică, trebuie să notăm că, după opinia lui Freud, aparatul perceptiv-
psihic se constituie din două straturi:
- unul extern, para-excitaţia, a cărei destinaţie este de a diminua intensitatea excitaţiilor care
provin din exterior;
- celălalt, situat în interiorul stratului precedent, constituie suprafaţa receptoare de excitaţii,
sistemul Pc-Cs menţionat deja.
Variaţiile de intensitate ale atenţiei, funcţie esenţialmente legată de conştiinţă ca şi de luarea
în consideraţie a procesului de acces la conştiinţă, fac astfel încât conştiinţa să fie examinată în
termeni economici. Este clar că, din punct de vedere economic, sistemul Pc-Cs dispune de o
energie liber mobilă, capabilă de a supracontrola un element sau altul.
Din punct de vedere dinamic, trebuie precizat faptul că conştiinţa joacă un rol important în
dinamica conflictului fără a fi, însă, considerat ca unul dintre elementele conflictului defensiv.
Rolul conştiinţei în dinamica conflictului poate fi ilustrat prin evitarea conştientă a
dezagreabilului şi prin reglarea mai discriminatoare a principiului plăcerii. Tot din punct de
vedere al dinamicii, putem evoca rolul pe care Freud îl atribuie factorului conştient, mai precis
conştientizării, în eficacitatea terapiei psihanalitice.
Cum activitatea mentală conştientă nu poate cuprinde decât un număr redus de reprezentări în
acelaşi timp, anumite elemente sînt temporar inconştiente. Totuşi ele sunt disponibile şi pot fi
puse în orice moment la dispoziţia activităţii conştiente. Acestor elemente Freud le-a rezervat
calificativul de preconştient. Acesta trebuie considerat ca fiind o parte foarte "superficială" şi
externă a inconştientului. El conţine imaginile, ideile, amintirile care pot fi evocate, dar numai în
urma unui anumit efort mental.
Pentru unii autori, în contextul psihanalitic, conştiinţa reprezintă o activitate neglijabilă. În
realitate, Freud a acordat conştiinţei un rol mult mai important decât ne-am putea imagina. El a
criticat, de exemplu, behaviorismul pentru pretenţia acestuia de a construi o psihologie care nu
ţine cont de conştiinţă.
De asemenea, el consideră că terapia psihanalitică se bazează, cel puţin parţial, pe influenţa
conştientului asupra inconştientului. Freud precizează, totuşi, că simplul fapt de a comunica

69
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

pacientului o reprezentare altădată refulată nu modifică cu nimic starea sa, refularea continuând
să acţioneze.
Dacă, aşa cum am văzut deja, în topica freudiană conştiinţa se situează la periferia aparatului
psihic, diverşi autori au încercat să localizeze conştiinţa la nivel cerebral, antrenând astfel
dezbaterea pe un plan ontologic. Relaţia dintre dezvoltarea scoarţei cerebrale şi “conştiinţa”
organismelor diverselor specii este una dintre tezele cele mai răspândite. Fiziologii şi filosofii au
oscilat, totuşi, între localizarea cervicală şi sub-corticală a conştiinţei. Lucrarea lui Chauchard
(1963) are ca obiect studiul mecanismelor organice care sunt în slujba conştiinţei. Au fost
examinate succesiv: conştiinţa ca vigilenţă, câmpul conştiinţei sau atenţia, caracterele superioare
ale conştiinţei umane reflexive şi Eul care decide conduita noastră.
În urmă cu aproape un secol, William James sugera că înţelegerea conştiinţei ar trebui să fie
unul dintre principiile obiective ale psihologiei. Suntem nevoiţi să constatăm că studiul
conştiinţei a atras mult mai puţini cercetători decât acela al inconştientului. Cu toate acestea,
trebuie să semnalăm apariţia, în ultimii douăzeci de ani, a numeroase lucrări importante
consacrate conştiinţei (Baars, 1988; DeBerry, 1991; Jaynes, 1976; Ornstein, 1973; Pollio, 1990;
Tart, 1983). Dintre contribuţiile cele mai semnificative, să o cităm pe aceea a lui Jaynes care
adoptă o abordare sistematică şi care a început, între altele, studiul a ceea ce am putea numi
conştiinţa “cea de toate zilele” şi pe Baars care a lucrat asupra unei teorii cognitive a conştiinţei.
Un aspect care a atras atenţia cercetătorilor este acela al "stărilor modificate ale conştiinţei”,
al "stărilor de conştiinţă perturbată" ori al "stărilor stranii ale conştiinţei". Sub eticheta stărilor
modificate ale conştiinţei sunt grupate un anumit număr de experienţe în cursul cărora subiectul
are impresia că funcţionarea obişnuită a conştiinţei sale este dereglată şi că trăieşte un alt tip
de raport faţă de lume, de el însuşi, de corpul său, de identitatea sa.

2. Structura psihologică a conştiinţei şi funcţiile ei


Psihologia este interesată de conţinuturile şi legităţile conştientului, ca procesualitate vie,
în care se întrepătrund într-un mod specific aspectele generale cu cele individuale şi diferenţiale.
Din punct de vedere psihologic conştiinţa reprezintă o calitate care reuneşte organizarea

70
TOTEU MARIUS

întregului sistem psihic la nivelul existenţei umane. Ea apare ca o structură de integrare


corelativă şi ierarhică a evenimentelor infrapsihice (A. Dicu, 1977). Această integrare ierarhică
presupune o relativă delimitare a blocurilor operaţionale la diferite niveluri şi tratarea fiecărui
nivel în calitate de sistem relativ independent. Fiecare nivel are o anumită organizare din care
rezultă proprietăţi sau funcţii ireductibile la proprietăţile şi funcţiile fiecărui element component
luat izolat.
Putem considera conştiinţa un mod de organizare integral al realităţii psihice la un anumit
nivel de funcţionalitate neurofiziologică, care defineşte atât fiecare proces luat în parte, cât şi
totalitatea acestora considerată simultan şi intercorelat.
Prin cunoaştere conştientă se înţelege, în general, o cunoaştere în cunoştinţă de cauză,
care presupune următoarele atribute:
 posibilitatea relatării despre ceea ce se produce la un moment dat sau despre ceea ce s-a
petrecut în trecut sau se va petrece în viitor;
 delimitarea dintre imagine şi obiectul sau fenomenul care a determinat formarea imaginii;
 stabilirea unei relaţii cauzale în seria evenimentelor percepute gândite sau trăite;
 delimitarea şi stabilirea unei ordini deliberate între componentele de bază ale activităţii
(motivul - scopul - mijlocul) şi analiza acestora prin prisma întrebărilor “de ce?” şi “cum”;
 întemeierea şi motivarea logică a acţiunii;
 prevederea consecinţelor acţiunii şi alegerea variantei optime;
Realizarea acestor caracteristici este posibilă datorită conţinutului informaţional specific
şi a diferenţierii funcţionale în interiorul sistemului psihic. Conţinutul informaţional se
organizează şi structurează în trei forme: cognitivă, afectiv-motivaţională şi volitivă.
Informaţia cognitivă se referă la proprietăţile structurale ale obiectelor şi fenomenelor
lumii externe, raporturile genetice, cauzale şi spaţio-temporale dintre acestea, legile organizării,
mişcării şi evoluţia lor. Informaţia cognitivă este cel mai bine reprezentată de sistemul noţiunilor
şi cunoştinţelor pe care individul le însuşeşte în decursul activităţii. Această informaţie duce la o
cunoaştere a obiectelor şi fenomenelor relativ independentă de scopurile şi motivele activităţilor
practice.

71
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Informaţia de tip motivaţional este rezultatul prelucrării şi interpretării stărilor şi


transformărilor care au loc în interiorul sistemului. Ea reflectă oscilaţiile, insuficienţele sau
degradările energetice ale acestuia. Prin raportarea acestora la anumite standarde se creează o
stare de tensiune specifică trăită subiectiv ca disconfort. În consecinţă sistemul individual îşi
îndreaptă deliberat mijloacele de acţiune în direcţia satisfacerii necesităţii şi reducerii tensiunii.
Motivul este tocmai mobilul care declanşează orientează şi susţine acţiunea. Motivul fixat
conştient are nu numai un rol declanşator - energetic ci şi unul reglator, organizator.
Informaţia afectivă apare ca rezultat al evaluării subiective a gradului de concordanţă sau
divergenţă dintre evenimentele care se produc în plan intern şi cele desfăşurate în plan extern.
Concordanţa este trăită ca satisfacţie, plăcere iar discordanţa ca tensiune, insatisfacţie, neplăcere.
Conştiinţa realizează filtrarea şi aprecierea mulţimii influenţelor externe după criteriul "plăcut-
neplăcut" şi stochează semnificaţiile corespunzătoare ale acestora. În acelaşi timp, prin
substructurile sale cognitive şi motivaţionale, conştiinţa tinde să stabilească un raport optim între
aspectele "pozitiv" şi "negativ" ale componentei afective a activităţii.
Informaţia volitivă este rezultatul raportării subiective a posibilităţilor proprii la
dificultatea obstacolului care trebuie înlăturat în vederea atingerii scopului conştient propus. În
urma acestei evaluări se realizează reglajul voluntar al acţiunii care presupune, în mod necesar,
un efort voluntar. Efortul voluntar constă în mobilizarea resurselor fizice, intelectuale,
emoţionale prin intermediul mecanismelor verbale, deci conştiente. El este trăit ca o stare de
tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor în vederea depăşirii
obstacolului. Conştiinţa participă la realizarea reglajului voluntar prin concentrarea energiei
afective spre scopul dominant şi prin rezolvarea unor conflicte emoţionale respingând tendinţa
afectivă care este opusă scopului.
Funcţiile conştiinţei
Prima şi poate cea mai importantă funcţie a conştiinţei este cea cognitivă, de cunoaştere a
lumii şi a propriului Eu. Apariţia conştiinţei presupune constituirea unui raport cognitiv specific
subiect-obiect cu scopul precis de a cunoaşte. Cogniţia conştientă devine nu numai ştiinţă a
obiectului, ci şi ştiinţă a ştiinţei despre obiect, pe baza căreia subiectul poate spune nu numai că

72
TOTEU MARIUS

ştie sau numai ce ştie, ci şi că ştie că ştie şi ştie cât ştie. Cunoaşterea conştientă permite omului
să acumuleze cunoştinţe premeditat, din perspectiva existenţei viitoare.
Funcţia proiectivă se referă ca orientarea activităţii în direcţia transformării realităţii. Prin
această funcţie omul reuşeşte să modifice, să transforme obiectul în direcţia dorită. Datorită
proiectivităţii conştiinţei apare o dimensiune nouă în structura personalităţii umane, dimensiunea
creativităţii.
Funcţia anticipativă exprimă tendinţa omului de a face predicţii în legătură cu
desfăşurarea evenimentelor şi de a anticipa mental modificările viitoare ale obiectului acţiunii,
de a planifica şi programa dinainte desfăşurarea acţiunii. Anticiparea conferă conduitei umane
caracterul raţionalităţii şi finalităţii intenţionate. Fixarea scopului acţiunii şi a programului de
desfăşurare este un proces activ de analiză şi comparaţie a diferitelor alternative posibile, de
stabilire a unor criterii de eficienţă şi optimizare, de alegere a mijloacelor eficiente de acţiune.
Funcţia de reglare constă în controlul pe care conştiinţa îl exercită asupra modului de
desfăşurare a activităţii comportamentului, asigurându-se eficienţa optimă în raport cu scopul
propus. O acţiune este eficientă dacă rezultatul obţinut corespunde cu scopul propus anterior.
Aceasta presupune nu numai înregistrarea rezultatului final, ci şi a secvenţelor parţiale, pentru a
putea interveni pe parcurs pentru a înlătura obstacolele care apar. Un rol reglator important îl
exercită mecanismele conştiinţei asupra dinamicii trăirilor afective şi trăsăturilor
temperamentale. Prin mijloace specifice de activare-frânare este posibilă structurarea unor tipuri
comportamentale optime pe fondul celor mai variate dispoziţii bioconstituţionale.

3. Inconştientul
a. Aspecte istorice
Dacă începuturile cercetării privind noţiunea de inconştient îşi au originea în intuiţiile
misticilor şi a unor filosofi antici, la care se adaugă, după opinia lui Ellenberger (1974), Saint
Augustin, atunci folosirea terapeutică a forţelor psihice inconştiente îşi are originea în negura
vremurilor.

73
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Noţiunea de inconştient prinde contur graţie contribuţiilor marilor filosofi germani ai


epocii post-kantiene: Schopenhauer, Carus, von Hartmann. Întâlnim la aceşti trei filosofi ai
secolului al XIX-lea idei care rămân chiar şi astăzi perfect valabile. De exemplu, pentru
Schopenhauer, motivele conştiente ale actelor noastre nu reprezintă decât un paravan; omul
poate ignora adevăratele motive ale acţiunilor sale. În ceea ce-l priveşte pe Carus, acesta distinge
două tipuri de inconştient. Mai întâi, inconştientul absolut, ale cărui conţinuturi sînt absolut
inaccesibile luminii conştiinţei. Cel de-al doilea, inconştientul relativ, se referă la un domeniu al
vieţii sufletului care, după ce va fi ajuns la conştiinţă, devine temporar inconştient. Această
distincţie o prefigurează pe aceea pe care o va face Freud mai târziu între "inconştient" şi
"preconştient". În fine, pentru von Hartmann inconştientul produce opere de geniu, care
reprezintă fructul unei “digestii surde a ideilor” pe care le pregăteşte.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o serie de fapte de experienţă,
rezultat al cercetărilor medicale, vin să contribuie la dezvoltarea noţiunii de inconştient. În acest
cadru, trebuie să cităm, în primul rând, cercetările asupra isteriei, maladie bogată în manifestări
de natură inconştientă. Principalii autori ai lucrărilor din acest domeniu sînt Charcot, Janet şi
Binet care formează "şcoala de la Salpétriere". În acelaşi timp se înmulţesc experienţele (ca
aceea a lui Bernheim) asupra sugestiei şi hipnotismului, experienţe care demonstrează
importanţa mecanismelor psihice inconştiente.
Dezvoltarea ulterioară a noţiunii de inconştient se datorează, în mare parte, lui Freud.
“Dacă ar trebui să redăm într-un singur cuvânt descoperirea freudiană, acesta ar fi în mod
incontestabil acela de inconştient” scriau Laplanche şi Pontalis (1973).
b. Inconştientul freudian
Publicat în 1896, articolul lui Freud “Despre etiologia isteriei” reprezintă rezultatul unui
deceniu de reflecţie asupra teoriei isteriei. Pentru Freud, acesta reprezenta, de fapt, punctul de
plecare a ceea ce era numit "psihologia abisală" (Tiefenpsychologie), termen atribuit în mod
obişnuit lui Eugen Bleuler. După cum nota Ellenberger (1974), "psihologia abisală” oferea
modalităţi de explorare a inconştientului, permiţând astfel o cunoaştere nouă a conştientului, cu
mai multe posibilităţi de aplicare la înţelegerea artei, a literaturii, a religiei şi culturii".

74
TOTEU MARIUS

Explorarea inconştientului a beneficiat de elaborarea, de către Freud, a teoriilor viselor


şi actelor ratate, prezentate în lucrările "Interpretarea viselor" (1900) şi "Psihopatologia vieţii
cotidiene" (1904).
Contribuţia freudiană la teoria inconştientului datorează mult studiului viselor. Pentru
Freud, "interpretarea viselor este calea regală care duce la cunoaşterea inconştientului".
"Psihopatologia vieţii cotidiene" (1904) constituie o altă mare contribuţie a lui Freud la
evoluţia psihologiei abisale. Într-un articol publicat în 1898, Freud abordase deja problema
uitării. Mai mult decât un simplu rezultat al unei slăbiri a reprezentării, uitarea ar fi consecinţa
unui conflict între conştient şi inconştient. În "Psihopatologia vieţii cotidiene", Freud abordează
problema lapsus-urilor şi a altor acte cu semnificaţie analogă, grupate sub numele de acte ratate.
După opinia lui Freud, există diferite tipuri de acte care demonstrează faptul că inconştientul este
un proces activ care ocupă un loc important în viaţa omului. Lapsus-urile, falsele percepţii şi
uitările momentane ne demonstrează că inconştientul se manifestă în activitatea cotidiană a
oamenilor.
Opera lui Freud arată că inconştientul este sexual. De fapt, Freud consideră elementele
psihologice refulate ca fiind de natură sexuală şi vede în inconştientul propriu-zis produsul
refulărilor de ordin sexual.
În final, considerăm că este important de notat că, sub formă de adjectiv, termenul de
inconştient este utilizat în psihanaliză pentru a desemna, într-un sens descriptiv, ansamblul
conţinuturilor care nu sunt prezente în câmpul actual al conştiinţei.
c. Inconştientul colectiv
Făcând observaţii asupra psihoticilor internaţi în spitalul psihiatric Burghölzli, din
Zurich, Jung a fost frapat de apariţia frecventă a unor simboluri universale – pe care le numeşte,
mai târziu, arhetipuri – care se manifestau în deliruri şi halucinaţiile acestor pacienţi. Se poate
cita cazul unui schizofren care a spus medicului său curant (doctorul Henegger) că soarele are un
falus al cărui mişcări ar produce vânt. Consultând lucrarea asupra liturghiei cultului Mithra,
publicată de un istoric al religiei, Dietrich, Jung descoperă că, potrivit unui papirus grecesc,
originea vântului se găseşte într-un tub suspendat la soare. Această lectură îl duce pe Jung la

75
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

concluzia că ideea delirantă a pacientului doctorului Henegger s-ar explica prin existenţa
simbolurilor universale care pot să apară în miturile religioase la fel ca în ideile delirante
psihotice.
Bazându-se pe observaţii clinice Jung consideră că un inconştient mai profund există
într-o zonă non-individuală sau supra-individuală, zona inconştientului colectiv, unde adorm
arhetipurile care sunt moştenite de un inconştient ancestral, care ar preexista la naşterea noastră.
După Jung, noi ne naştem cu acest inconştient colectiv creator de imagini. Cum nota Ellenberger
(1974), el face distincţia dintre "arhetipul" propriu-zis, care rămâne în stări latente şi
inconştiente, şi "imaginile arhetipice" care corespund manifestărilor arhetipurilor la nivel
conştiinţei.
Pentru a aduce imaginile inconştientului în conştient, Jung începe, în decembrie 1913, o
serie de exerciţii: el desenează în fiecare dimineaţă visele sale şi le povesteşte notând tot ceea
ce-i dictează imaginaţia sa odihnită. La început, Jung se imagina într-un tren care pătrunde într-o
lume subterană unde, traversând galerii şi grote, întâlneşte diferite fiinţe misterioase. Această
călătorie care traversează inconştientul îi permite lui Jung să adune un material foarte bogat
pentru a descrie inconştientul colectiv.
Pentru Jung, conştientul meu se situează la joncţiunea dintre două lumi: lumea
exterioară (sau spaţială) şi lumea interioară (sau psihicul obiectiv). În jurul meu, se găseşte un
anumit număr de sub-personalităţi. Printre acestea, două – persoana şi umbra – corespund celor
mai exterioare aspecte ale individului. Tendinţa de faţadă sau de mască socială, persoana,
reprezintă suma tuturor atitudinilor convenţionale adoptate de un individ în ideea apartenenţei
sale la un anumit grup (grup profesional sau clasă socială). Umbra se referă la ansamblul
trăsăturilor de personalitate pe care un individ le cercetează pentru a le disimula în altele şi a le
găsi pe cele pe care el consideră că-i sunt proprii. Este deci important să distingem conceptul
jungian de umbră şi conceptul freudian de refulare.
Alte sub-personalităţi care gravitează în jurul meu aparţin realităţii fizice interioare şi
inconştientului colectiv. Este vorba aici despre arhetipuri de suflet, spirit şi sine. Arhetipul de
spirit, de exemplu, apare în vise sub formă de simboluri multiple: vântul, figuri ancestrale,

76
TOTEU MARIUS

divinităţi. Există şi tendinţa să apară sub trăsături de bătrân cuminte, dar poate lua, ca pentru
toate arhetipurile, forma unui personaj răuvoitor, asemenea unui vrăjitor.
Fără contestare, Jung este teoreticianul inconştientului colectiv. El este cel care a
împărţit inconştientul în inconştient personal, corespunzător zonelor inconştiente şi preconştiente
a lui Freud, şi în inconştient colectiv definit ca "depozitul bogat de experienţă ancestrală
acumulat în timpul a milioane de ani, ecoul evenimentelor preistorice şi aportul secolelor care au
urmat".
În acest context este important să-l cităm pe Filloux (1970) care ne spune că atunci când
Freud vorbeşte de inconştient colectiv el vrea să spună că "există în conştiinţa fiecăruia elemente
care se găsesc în tot inconştientul: complexul lui Oedip, complexul de castrare etc.".
Noţiunea de inconştient colectiv nu este unanim acceptată. Pentru Alexander şi
Selesnick (1972), de exemplu, această noţiune relevă speculaţia: "faptul că popoarele au trăit în
epoci diferite utilizând aceleaşi simboluri nu dovedeşte că un simbol specific a fost moştenit din
strămoşi". Filloux (1970), evocând perspectivele care se întrevăd, menţionează fragilitatea
punctului de vedere jungian conform căruia arhetipurile sunt moştenite de un inconştient
ancestral.
d. Inconştientul cognitiv
Bazate pe paradigma cognitivistă, cercetările asupra cunoaşterii inconştiente s-au
dezvoltat în trei etape, cunoscute sub denumirea de "Noua Perspectivă" (New Look). Prima etapă
a debutat cu lucrările lui Bruner şi Postman (1947), centrate pe rolul factorilor cognitivi şi
motivaţionali în percepţie. Această etapă nu a modificat practic punctul de vedere psihanalitic
asupra inconştientului. A doua etapă debutează cu lucrările lui Erdelyi (1974) şi accentul este
pus de data aceasta pe conexiunile teoretice ale psihologiei cognitive cu psihanaliza, în domeniul
cunoaşterii inconştiente. În prezent, în curs desfăşurare, a treia etapă se caracterizează prin faptul
că cercetarea de laborator asupra cunoaşterii inconştiente a devenit o veritabilă activitate banală.
Cercetările asupra cunoaşterii inconştiente au beneficiat de aportul unor modele noi.
Ultima variantă a ACT-ului (Adaptive Control of Thought sau Controlul Adaptiv al
Raţionamentului) a lui Anderson postulează existenţa unui depozit mnezic unic şi unitar.

77
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Conţinuturile memoriei sunt împărţite în declarative (subdivizate în episodice sau semantice) şi


procedurale (inconştiente, în sensul strict al termenului).
PDP-ul (Parallel distributed processing sau procesarea distribuită paralel) constituie un
alt model, al cărui analog conceptual pentru sistemul uman de procesare de informaţii este oferit
de creierul însuşi şi în particular de conexiunile sinaptice dintre neuroni. Contrar ACT-ului sau
altui model similar acestuia (care presupune existenţa unei singure unităţi centrale de procesare),
modelele PDP postulează existenţa unui mare număr de unităţi de procesare, fiecare cu o
destinaţie specifică, mai simplă. Atunci când este activată, fiecare unitate excită şi inhibă alte
unităţi, de-a lungul unui bogat lanţ de legături asociative. Influenţa reciprocă continuă până ce
sistemul se destinde pentru a aştepta o nouă activare, care arată că informaţia precedentă a fost
procesată. Studiul reţelelor PDP indică faptul că procesarea inconştientă de informaţii este rapidă
şi paralelă, în timp ce procesarea conştientă este lentă şi secvenţială.
Una din principalele direcţii în studiul experimental al cunoaşterii inconştiente este
percepţia subliminală. Ea constă în studierea efectelor unor stimuli prezenţi (cu ajutorul unui
tahistoscop) cu durate foarte scurte pentru a nu putea fi percepuţi în mod conştient. În acest
cadru, este interesant de notat că mai mulţi clinicieni au început să examineze utilitatea
diagnostică şi terapeutică potenţială a prezentării subliminal a unor stimuli. Utilizarea
diagnostică este bazată pe ipoteza că prezentarea subliminal (având o durată de 4 milisecunde) a
unor stimuli şi enunţarea lor poate activa conflictele în relaţie cu diferite tulburări
psihopatologice. Acest procedeu este cunoscut sub numele de paradigmă a activării
psihodinamice. Rezultatele obţinute în cadrul unei vaste serii de cercetări, conduse de Silverman
şi colaboratorii săi, se sprijină pe anumite ipoteze psihanalitice referitoare la schizofrenie,
depresie, bâlbâială etc.
Dezvoltarea cercetărilor asupra inconştientului cognitiv - termen introdus, în 1976, de
Paul Rozin - a făcut să se pună problema relaţiilor dintre inconştientul cognitiv şi inconştientul
psihanalitic.
Două comparaţii ale inconştientului cognitiv şi psihanalitic sunt mai importante. În
prima dintre ele, Widlöcher (1989) insistă asupra distincţiei între reprezentările inconştiente

78
TOTEU MARIUS

descrise din perspectiva cognitivistă şi reprezentările inconştiente, în sensul psihanalitic al


termenului. Reprezentările inconştiente care interesează psihanaliza sunt, conform lui
Widlöcher, reprezentările complexe relevând memoria declarativă (mai precis, memoria
episodică) şi sunt obiectul unui respingeri active. Aceste reprezentări aparent declarative
(fantasme) pot pătrunde în conştiinţă dacă măsurile defensive nu vin să împiedice accesul la o
reprezentare verbală sau pre-verbală.
A doua comparaţie este mai mult metaforică. Conform lui Kihlstrom şi colab. (1992),
inconştientul freudian este cald şi umed, el clocoteşte de dorinţă şi de mânie, este halucinatoriu,
primitiv şi iraţional. Inconştientul psihologiei cognitive este mai blând şi mai binevoitor, mai
legat de realitate şi mai raţional, fără a fi rece şi sec.
Ascensiunea rapidă a noţiunii de inconştient, succesul teoretic şi practic al psihanalizei a
creat o doză de îndoială şi scepticism. Considerat, ca o simplă speculaţie, ca o simplă metaforă
sau ca o noţiune fără fundament empiric, conceptul de inconştient a fost uneori ignorat.
La sfârşitul anilor 50, revine interesul pentru studiul inconştientului. Keehn (1967) în
"Behaviorism şi inconştient" spune: "Pentru behaviorişti toată activitatea este controlată în
manieră inconştientă" …
Dacă paradigma cognitivistă este cea care ocupă în mod activ domeniul înainte rezervat
psihanalizei, dezvoltarea unor alte puncte de vedere (fenomenologic, etologic, neurobiologic)
lasă să se întrevadă necesitatea unei colaborări mult mai mari între specialişti de diferite orientări
teoretice, a dezvoltării unor meta-cercetări şi a unei integrări de date disponibile.
Psihologul canadian, Moraglia (1991) scria că " a venit timpul pentru a depăşi relaţiile
tensionate, echivoce, sterile, pline de suspiciune".
Cert este că până în prezent aspectele legate de structura inconştientului, mecanismele
sale nu sunt clarificate, după cum şi unele aspecte referitoare la conştiinţă, la formarea Eului sunt
incerte. Atât conştientul cât şi inconştientul sunt forme complementare ale vieţii psihice şi cu
toate că inconştientul este mai vast nu înseamnă că are un rol mai important iar conştiinţa ar fi un
"epifenomen" (A. Cosmovici, 1996).

79
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

STĂRILE CONŞTIINŢEI

Realizând o sinteză a clasificării stărilor de conştiinţă, M. Zlate (1996) reţine trei categorii
principale ale acestora: stările obişnuite, ordinare, normale (starea de vigilenţă, de veghe, de
luciditate), stările neobişnuite, neordinare sau “stări de conştiinţă modificată” (somnul, visele,
hipnoza, meditaţia etc.) şi stările alterate de conştiinţă, care desemnează stările de tulburare
cantitativă şi calitativă ale conştiinţei, care ies din sfera normalului şi intră în cea a patologicului
(torpoarea, obnubilarea, stupoarea, obtuzia etc.).
1. Stările normale ale conştiinţei
Încă din 1690, John Locke scria “conştiinţa este percepţia a ceea ce trece prin mintea
omului” (apud Sdorow, 1990). Astăzi psihologii au o viziune similară despre conştiinţă, o
conştientizare a propriei activităţi mentale care include gânduri, sentimente şi senzaţii. După
două secole W. James consideră conştiinţa ca fiind personală, selectivă, continuă şi în schimbare
(W. James, 1890). Este personală deoarece simţim că ne aparţine şi nu putem să o împărţim cu
altcineva. Conştiinţa este selectivă pentru că putem fi atenţi la anumite lucruri şi să le ignorăm
pe altele. Astfel, putem orienta atenţia de la discursul interlocutorului la un anunţ important
transmis la radio. Conştiinţa este continuă deoarece conţinuturile ei nu sunt izolate, ci legate
unele de altele, iar gândurile noastre nu pot fi descompuse în segmente fără interacţiune între ele.
Conştiinţa este în schimbare deoarece conţinuturile ei sunt într-o permanentă mişcare,
transformare. Oricât am încerca, nu putem să ne concentrăm asupra unui aspect pentru mai mult
de câteva secunde fără ca alte lucruri să ne treacă prin minte. Ca funcţionalist, James consideră
conştiinţa ca rezultat al evoluţiei care facilitează adaptarea la mediu. Astăzi, mulţi psihologi sunt

80
TOTEU MARIUS

de acord cu W. James, şi consideră conştiinţa o dovadă a reprezentării mentale a lumii care ne


permite să realizăm acţiuni mentale înaintea celor externe. În acest fel, omul devine mai raţional
şi mai flexibil în adaptarea la mediu, reducând tendinţa de angajare nejustificată în acţiune şi
comportamentele impulsive.
În 1913, Watson în lucrarea sa “Psychology as the Behaviorist Views It”, respinge
posibilitatea de a studia conştiinţa deoarece este prea subiectivă şi nu prezintă un interes
ştiinţific. Totuşi, studierea conştiinţei nu poate fi ignorată aceasta fiind un element central pentru
experienţa umană. (Hilgard, 1980).
O modalitate de vehiculare a reprezentărilor mentale despre lume este reveria, o stare a
conştiinţei prin care voluntar orientăm atenţia de la stimulii externi la stimulii interni, generaţi de
mintea noastră (Sdorow, 1990). Klinger, într-un studiu experimental realizat pe studenţi în 1987,
a constatat că subiecţii dedică câteva ore pe zi reveriei. Studenţilor li s-a dat o alarmă pe care să
o poarte în permanenţă. Alarma suna la intervale de timp aleatoare, dar cu o medie de 40 de
minute. Atunci când subiecţii auzeau alarma trebuia să noteze activitatea mentală din acel
moment. S-a constatat că o treime din timp subiecţii au reverii care nu sunt relevante pentru
sarcina pe care o execută. Reveriile sunt considerate adesea gânduri nedirecţionate.
Se consideră că reveriile apar din mai multe motive. Ele permit experimentarea mentală a
alternativelor unor acţiuni, menţin activitatea mentală în situaţiile în care există stimulări externe
inadecvate, permit rezolvarea de probleme şi produc plăcere subiectului care se află în această
stare.
Astăzi cercetătorii sunt interesaţi de un alt aspect al conştiinţei, identificat şi de James, şi
anume selectivitatea conştiinţei. Este vorba despre atenţie, care funcţionează ca un “schimbător
de canale Tv.”, stabilindu-se în acest fel stimulii care vor fi observaţi. În anii 50, cercetătorii
interesaţi de studiul atenţiei au observat abilitatea controlorilor de trafic aerian de a reţine
informaţiile relevante şi de a le ignora pe cele irelevante. Fenomenul “cocktail party”, care se
referă la posibilitatea participanţilor care iau parte la o petrecere de a-şi orienta atenţia spre
conversaţii care au loc în diferite zone ale încăperii, a fost a altă sursă de inspiraţie pentru
cercetătorii atenţiei. Selectivitatea atenţiei a fost demonstrată prin studii în care se prezentau

81
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

două casete simultan pe acelaşi ecran video. (Neisser & Becklen, 1975). Imaginile prezentau
două jocuri diferite. Subiecţilor li s-a cerut să privească câte un singur joc şi să apese pe un
buton atunci când în film apărea o acţiune particulară. Rezultatele arată că subiecţii făceau
puţine greşeli. Atunci când li s-a cerut să privească ambele jocuri simultan, folosind mâna
dreaptă pentru a răspunde la un joc şi mâna stângă pentru a răspunde la celălalt joc, s-a constatat
scăderea performanţei. Ei făceau semnificativ mai multe erori decât atunci când atenţia era
orientată spre un singur joc. Studiul a demonstrat că principala calitate a atenţiei, care oferă
posibilitatea de a ne orienta voluntar spre cel mai important aspect al mediului, este diminuată.
Este ca şi cum am încerca se privim la Tv. şi să citim în acelaşi timp.

2. Stările neobişnuite sau “stări de conştiinţă modificată” (somnul, visele, hipnoza,


meditaţia)
O stare de conştiinţă este modificată în privinţa conţinutului sau calităţii experienţei
conştiente dacă apare o modificare semnificativă. Aceste modificări apar în timpul somnului,
viselor, hipnozei, privării de somn, ingerării unor droguri cu efect psihoactiv, experienţe mistico-
religioase, stări emoţionale puternice, privarea sau excesul senzorial, stări febrile puternice.
După Deikman (1980), Pahnke (1980) şi Tart (1975) stările alterate de conştiinţă au
câteva caracteristici comune:
 distorsiuni ale percepţiilor prezente în diferite modalităţi senzoriale (văz, auz, simţ tactil
etc.). De exemplu, pot să apară modificări în percepţia timpului, corpul este văzut
distorsionat;
 emoţii pozitive intense: subiecţii se pot descrie ca fiind extatici, iubitori, fericiţi, calmi;
 sensul de unitate: subiecţii se pot identifica cu natura, universul, cu o forţă spirituală;
 lipsa de logică, multe din experienţele şi “revelaţiile” stărilor alterate de conştiinţă nu au sens
prin raportarea la logica obişnuită;
 indescifrabile, subiecţii simt că nu există cuvinte adecvate pentru a exprima natura
experienţelor trăite;

82
TOTEU MARIUS

 transcendenţă, stările sunt trăite ca transcendente. Indivizii pot experimenta o nouă


perspectivă care lasă în urmă concepţia obişnuită despre limitele spaţiului şi timpului;
 evidenţa realităţii auto-construite: subiecţii au noi revelaţii şi intuiţii pe care le consideră
“realităţi ultime” şi reale fără a avea nevoie de dovezi.

a. Somnul
Somnul este o stare fiziologică periodică, reversibilă caracterizată prin inactivitate
somatică şi abolirea relativă şi temporară a conştiinţei, datorat mai ales intervenţiei active a unor
mecanisme neuro-umorale complexe. Spre deosebire de comă, nivelul conştiinţei poate fi rapid
şi complet restabilit prin stimuli adecvaţi, somnul fiind numai “o suspendare plăcută şi
reversibilă a interacţiunii senzorio-motorii cu mediul înconjurător, obişnuit asociată cu poziţia
culcată şi imobilitate”(Vascan, C., Enăchescu, C.,1976).
Hans Burger, în anii 20, a fost primul care a înregistrat activitatea electrică a creierului.
Potenţialul de acţiune al neuronilor existenţi în cortex formează un câmp electric suficient de
puternic pentru a putea fi înregistrate undele electrice din scoarţa cerebrală. Burger a reuşit să
înregistreze aceste unde cu ajutorul unui aparat construit artizanal, dar rezultatele sale au fost
ignorate de contemporanii săi. Ulterior a fost construit electroencefalograful (EEG), aparat
specializat pentru măsurarea acestor unde. EEG-ul a fost folosit pentru a măsura undele electrice
ale creierului, în timpul somnului, constatându-se modificări ale activităţii creierului la începutul
şi pe parcursul perioadei de somn.
Stadiile somnului. Când adormim temperatura corpului scade, ritmul respirator şi cel
cardiac descreşte, la fel ca şi nivelul de cortizon. Corpul începe să se relaxeze după o zi agitată.
Undele alfa, asociate somnolenţei din starea e veghe, sunt înlocuite de undele teta. Acestea din
urmă apar în primul stadiu al somnului, cu ele începând ciclul stadiilor somnului. În aceasta
etapă, cel care adoarme pierde firul raţional şi logic la gândurilor. Unii cercetători consideră
stadiul 1 ca o etapă de tranziţie de la starea de veghe la somnul propriu-zis (Borbely, 1986).
După 5 minute se trece în stadiul 2 al somnului considerat cel mai important deoarece reprezintă
aproximativ jumătate din timpul de somn al omului. Odată cu începerea stadiului 2 muşchii sunt

83
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

mai relaxaţi şi încetează mişcările muşchilor oculari. În acesta perioadă a somnului EEG-ul
evidenţiază apariţia unor unde electromagnetice lungi, cu pante puţin abrupte care alternează cu
momente scurte de intensificare a activităţii electromagnetice a creierului. După aproximativ 10
minute se intră în stadiile 3 şi 4 asociate undelor delta. Somnul cu unde delta mai este denumit şi
somnul cu unde lente (cu unde lente) sau faza NREM (non-rapid eye movement). Distincţia între
ultimele două etape este arbitrată. Dacă undele delta reprezintă mai puţin de jumătate dintre
undele înregistrate în timpului somnului lent, se consideră că cel care doarme se află în stadiul 3.
Dacă acestea reprezintă mai mult de jumătate dintre undele electromagnetice înregistrate în
timpul somnului lent, se consideră că persoana se află în stadiul 4 de somn. Somnul lent este cel
mai profund, este mai dificil să trezeşti pe cineva din stadiul 4 de somn. După o anumită
perioadă, cel care doarme se întoarce în stadiul 2 şi intră în etapa de somn REM, pentru ca apoi
să se reîntoarcă în stadiul 2 şi să revenă la somnul lent. Acest ciclu se repetă 3 sau 4 ori în timpul
nopţii, pentru ca în final să se treacă din stadiul 2 la primul stadiu urmat de trezire.
Cercetătorii au constat că şi la mamifere apar aceste stadii ale somnului, chiar dacă
paternul poate fi diferit (Borbely, 1986). Primatele au un patern al somnului foarte apropiat de
cel uman.
Somnul REM (“Rapid Eye Movement” sau somnul cu mişcări oculare rapide).
Observându-se subiecţii în timpul somnului, s-a constatat că din când în când ochii acestora
încep să se mişte rapid. După un timp aceste mişcări dispar şi subiecţii dorm liniştiţi, pentru ca
apoi aceste mişcări să reapară. Aceste mişcări rapide ale ochilor apar la toţi subiecţii. Prin
examinarea atentă a subiecţilor treziţi din somnul REM şi din perioadele de somn în care aceste
mişcări nu apăreau (somn NREM sau somn ortodox) s-a constatat că majoritatea subiecţilor
treziţi din somnul REM visau. La om, somnul REM şi cel NREM sunt considerate ca fiind două
tipuri distincte de somn. Somnul NREM a fost împărţit în patru stadii, pe care le-au amintit
anterior. Somnul REM se caracterizează printr-un patern specific ale undelor electromagnetice.
În timpul somnului REM corpul este simultan activ şi inactiv, deoarece atât sistemul neuronal
inhibitor şi cel excitator sunt stimulate concomitent.

84
TOTEU MARIUS

Aspectul excitator al somnului REM poate fi văzut ca rezultat al activării sistemului


nervos simpatic. Somnul REM a mai fost numit şi somn paradoxal deoarece corpul este stimulat,
iar undele electromagnetice sunt asemănătoare cu cele din starea de veghe: creşte presiunea
sângelui, ritmul bătăilor inimii se înteţeşte, iar corpul poate chiar acţiona ca şi cum ar fi atacat,
ameninţat sau ar răspunde la o alarmă. Creşterea nivelului de activitate nu înseamnă că cel care
doarme are un coşmar. Faza excitatorie a somnului REM apare ca un contra-argument la ideea
că prin somn corpul nostru se odihneşte.
Mecanismul inhibitor neuronal din timpul somnul REM cauzează atonia, o scăderea a
tonusului muscular caracteristică stărilor de semiparalizie. Mişcarea devine aproape imposibilă
pentru cei care dorm. Unii cercetători cred că astfel cei care dorm sunt protejaţi de răspunsurile
fizice sau de acţiunile din afară viselor lor. Mesajul neuronal care produce semiparalizia trece
printr-o aria a creierului denumită pons. Experimental s-a demonstrat că distrugerea anumitor
arii din pons are ca efect o activare a animalelor în timpul somnului. La persoanele care au fost
private de somn REM se constată o creştere a perioadei de somn REM, acestea intră mai repede
în perioadele de somn REM după adormire, iar durata acestei perioade de somn va fi mai mare
decât în mod obişnuit.
Durata somnului. În medie un adult tânăr are nevoie de 61/2 -81/2 ore de somn în fiecare
noapte. Unii oameni au nevoie de mai mult, iar alţii de mai puţin somn. Sunt oameni care se simt
foarte bine după ce dorm 3 ore pe noapte. Aceşti subiecţi au fost studiaţi în laborator şi s-a
constatat că organismul lor funcţionează normal chiar dacă durata somnului este scurtă. Aceste
manifestări au fost considerate de Oswald & Jones (1968) ca insomnii normale. S-a pus
problema posibilităţii de refacere a organismului la persoanele care manifestă asemenea
insomnii, constatându-se că organismul se reface chiar după perioade mai mici de somn. În
acelaşi timp, unele animale consumă multă energie dar dorm numai câteva ore pe noapte. Caii,
vacile şi elefanţii dorm doar 3-4 ore pe zi. La cealaltă extremă, liliacul doarme 20 de ore pe zi. S-
a constatat că unele mamifere marine, cum ar fi delfinul, nu dorm de loc, acestea având două
emisfere cerebrale care dorm pe rând.

85
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Teorii explicative ale somnului. Prima teorie care explică cauzele somnului este teoria
adaptativă, a lui Meddis (1975) şi Webb (1974-1975), care consideră că fiecare specie are
nevoie de un anumit timp de activitate pentru a putea supravieţui. Erbivorele trebuie să consune
o mare cantitate de vegetaţie pentru a se hrăni şi dacă nu ar sta suficient timp în stare de veghe
nu ar putea consuma cantitatea necesară pentru a se alimenta. Astfel, elefanţii dorm numai trei
ore pe zi, restul timpului consumându-l pentru activităţi necesare supravieţuirii. Oamenii nu au
nevoie de atât de mult timp pentru asemenea activităţi. Laplanders a examinat un trib primitiv
din nordul Scandinaviei şi a constatat că membrii acestuia aveau nevoie de 15-16 ore pentru a
desfăşura activităţi de supravieţuire. Aceste observaţii au dus la concluzia că somnul apare ca un
mecanism de protecţie în perioadele în care speciile nu sunt ocupate cu activităţi de
supravieţuire.
O a doua explicaţie este teoria conservării energiei. Allison şi Cicchetti (1976) au studiat
paternurile somnului la 38 de specii diferite şi au constatat că există o corelaţie pozitivă între
greutatea corpului, gradul de periculozitate a mediului şi durata necesară de somn. Deci,
animalele care dorm mult şi au o rată ridicată a metabolismului, o fac pentru a conserva energia
şi pentru a se autoproteja. La om, somnul are rol de conservare a energiei, în timpul somnului
consumându-se doar câteva calorii.
O altă teorie, elaborată de Pappenheiner (1976) susţine existenţa unor substanţe care
provoacă somnul. Astfel, factorul “S” este o mică moleculă care induce somnul lent pentru
câteva ore atunci când este administrată animalelor. Această moleculă stimulează sistemul
imunitar şi s-a constatat prezenţa ei la un nivel mai ridicat în timpul perioadelor de boală, fapt
care explică de ce bolnavii dorm mai mult.
Cercetătorii consideră că există şi alţi factori implicaţi în producerea somnului, dar care
nu au fost încă identificaţi. Cercetările viitoare vor trebui să clarifice factorii responsabili de
apariţia somnului şi care sunt cauzele producerii acestuia.
Privarea de somn. Într-un experiment subiecţilor li s-a cerut să reducă durata somnului
nocturn cu câte jumătate de ora în fiecare săptămână, până când apărea starea de disconfort. Toţi
subiecţii s-au oprit înainte de a ajunge la 4 ore şi jumătate de somn pe noapte. (Johnson &

86
TOTEU MARIUS

MacLeod, 1973). Nu s-a constatat o scădere a performanţei o dată cu descreşterea duratei de


somn, dar subiecţii au raportat o stare de disconfort. Problema era ce se întâmplă dacă se reduce
timpul de somn pentru o perioadă mai lungă. Investigaţiile de acest tip au debutat în 1942. Într-
un experiment, 6 subiecţi au fost ţinuţi treji 205 ore (8 zile şi 13 ore), (Kales & al., 1970).
Recordul de menţinere în stare de veghe este de 264,2 ore (11 zile şi 12 minute). După 60 de ore
de lipsă de somn, s-au observat tulburări senzoriale, halucinaţii, iluzii. Borbely (1986) descrie
stările trăite de subiecţi după o privare de somn de 60 de ore: suprafaţa obiectelor devine
văluroasă, duşumeaua pare acoperită cu o pânză de păianjen, feţele umane apar şi dispar, iar un
participant la experiment a auzit voci în sunetul apei care curgea, iar lucrurile au început să-i
vorbească.
Cercetătorii au constatat că persoanele private de somn au perioade de micro somn, prin
apariţia unor perioade de somn REM în starea de veghe, acestea putând explica halucinaţiile care
apar. După 60 de ore de lipsă de somn, funcţii cum ar fi ritmul cardiac, presiunea sanguină,
respiraţia, temperatura nu indică modificări semnificative. Când subiecţii sunt lăsaţi să doarmă,
durata somnului este de o zi sau chiar mai mică, iar la trezire se simt bine. Aceasta indică faptul
ca privarea de somn pentru câteva zile nu este dăunătoare dacă oamenii sunt sănătoşi.
Din aceste motive s-a pus problema necesităţii somnului. Într-un experiment, şobolanii au
fost privaţi de somn pentru a vedea dacă lipsa somnului este nocivă. Un şobolan a fost privat de
somn, iar altul a fost folosit pentru a controla efectele stresului experimental. Când şobolanul din
lotul experimental adormea discul de plastic pe care acesta era aşezat începea să se rotească,
şobolanul trebuind să alerge pentru a nu cădea în apă. Pentru unii şobolani perioada de privare
de somn a durat până la 33 de zile. Nici un şobolan privat de somn nu a avut manifestări
fiziologice anormale, până în momentul decesului. Toţi şobolanii au fost privaţi de somn până
când au murit. Nici un şobolan din grupul de control nu a murit. La disecţie, şobolanii din lotul
experimental au prezentat afecţiuni diferite: ulcer stomacal, hemoragii interne, neexistând doi
şobolani cu aceeaşi afecţiune. Concluzia acestui experiment este că somnul are o funcţie
fiziologică vitală. (Rechtschaffen, Gilliland, Bergmann & Winter, 1983). Experimente de acest
tip nu au putut fi realizate pe oameni, însă se citează cazul unui bărbat de 53 de ani care şi-a

87
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

pierdut abilitatea de a dormi. În final el a decedat, iar autopsia a evidenţiat că 95% dintre
neuronii unei arii talamic, presupusă a fi implicată în reglarea somnului, erau distruşi.
Ritmul circadian. Viaţa normală impune o alternanţă a stării de veghe şi somn, raportul
dintre ele variind în cursul unei perioade de 24 de ore de la un individ la altul, precum şi în
funcţie de vârstă. Ritmul circadian, de veghe şi somn, reprezintă o unitate fiziologică de timp,
cuprinzând o perioadă de veghe şi una de somn. La om există o dezvoltate ontogenetică a
ritmurilor circadiene, legată de maturizarea sistemelor neuro-umorale de reglare. Deoarece la
început ritmul circadian este scăzut, persoana este somnolentă, temperatura corpului este
scăzută, la fel ca şi concentraţia de cortizon din sânge. Când ritmul circadian creşte, persoana
este trează iar nivelul de cortizon şi temperatura corpului este ridicată. În timpul zilei ritmul
circadian atinge nivelurile cele mai ridicate. Atunci când apar întreruperi ale ciclului circadian,
apar sentimente de disconfort. Acest disconfort este observabil în cazul unor călătorii
intercontinentale când apar schimbări de fus orar.
Cercetătorii au încercat să explice cum organismul sincronizează ritmul circadian la
lungimea zilei. În anii ΄70 s-a descoperit o grupare de neuroni în interiorul hipotalamusului
formată din nuclei superchismatici care este responsabilă de reglarea ritmului circadian. La
animale, dacă această arie este întreruptă ritmul circadian nu mai apare sau nu mai este
sincronizat. Sunt indivizi la care se constată o nesincronizare a ciclului circadian cu durata de 24
de ore a unei zile. La aceştia observăm tendinţa de a se culca mai târziu şi de a lenevi mai mult
dimineaţa. Această tendinţă a fost demonstrată prin experimente în care subiecţii erau izolaţi
într-o încăpere fără nici un reper temporar. S-a constatat că ritmul circadian era de 25 de ore sau
chiar mai mare. Sincronizarea nucleilor superchismatici la un ciclu de 24 de ore este făcută de
glanda pineală. Există posibilitatea autoreglării ritmului circadian prin exerciţiu (te culci mai
devreme cu o oră pentru a te putea trezi mai devreme cu o oră).
Cunoaşterea semnificaţiei şi determinismului bioritmului somn-veghe are implicaţii
importante. Teoretic aceasta contribuie la înţelegerea mecanismelor homeostatice. Din punct de
vedere practic cunoaşterea acestui bioritm are aplicaţii în domenii variate: automatizarea,
aeronautica sau munca în schimburile de noapte. În cazul muncii în schimburile de noapte,

88
TOTEU MARIUS

muncitorii riscă să nu mai aibă timp suficient de adaptare şi stabilitate, apărând deseori
dezechilibre ale ritmului circadian cu scăderea randamentului muncii (Wilkinson, 1973).
Anormalităţi ale somnului şi patologie.
Există mai multe tulburări ale somnului printre care: insomnia, narcolepsia, apneea.
Insomnia este o dificultate cronică de a adormi sau de a reuşi să dormi după ce ai adormit.
Poate fi temporară sau de lungă durată, medie sau severă şi poate fi sau nu însoţită de alte
simptome. Principalele cauze sunt depresia, factorii stresanţi, stările maladive sau întreruperile
din timpul zile a ritmului circadian.
Narcolepsia constă în apariţia repetată, neaşteptată şi necontrolabilă a perioadelor de
somn REM în timpul stării de veghe. Această tulburare este cunoscută şi sub denumirea de somn
epileptic, fără a avea însă nici o legătură cu epilepsia. Persoana îşi pierde controlul muscular,
adesea căzând. Tulburarea apare mai ales în momentele de mare anxietate şi îngrijorare.
Apneea este o tulburare care constă în perioade de întrerupere a respiraţiei în timpul
somnului. Somnul este întrerup deoarece apare trezirea necesară pentru a respira. În cazuri
severe pot să apară 400-500 de treziri pe noapte. Se presupună că apneea s-ar datora secreţiei de
testosteron, iar frecvenţa ei este mai mare la bărbaţi.

b. Visele
Multe secole omenirea a fost învăluită de mister şi superstiţii, elaborându-se idei dintre
cele mai ciudate şi naive pentru explicarea producerii şi rolului visului. Abia în 1953, Aserisnky
şi Kleitman au introdus investigaţiile poligrafice, reuşind să izoleze un indicator fiziologic
specific al activităţii onirice (mişcările oculare rapide). Astfel, s-a deschis calea unor cercetări
obiective ale viselor din timpul somnului.
Un studiu efectuat pe 191 de subiecţi treziţi în timpul unei faze de somn paradoxal, a
arătat că 152 visau, în timp ce în afara acestei faze de somn nici un subiect nu a raportat
existenţa unei activităţi onirice. Concluzia dedusă din acest experiment este că visul apare în
fazele de somn paradoxal. Deşi se pare că există vise şi în faza de somn lent, visele din faza
paradoxală sunt cele mai vii, au un bogat conţinut emoţional şi sunt trăite intens. Deci, mişcările

89
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

oculare rapide au fost asociate constant, la om, cu activitatea onirică. Interesant este faptul că la
orbii din naştere aceste mişcări lipesc spre deosebire de cei care au devenit nevăzători pe
parcursul vieţii şi care au mişcări oculare rapide în anumite perioade de somn. De asemenea s-a
constatat că mişcările oculare urmează fidel conţinutul viselor. Dacă o persoană visează că urcă
o scară atunci mişcările oculare au o direcţie de jos în sus. Nu numai direcţia mişcărilor oculare
este în concordanţă cu visul, dar şi modificările respiratorii sunt legate de conţinutul visului,
constatându-se, de exemplu, oprirea respiraţiei dacă subiectul visează că râde sau vorbeşte.
Bourguignon şi Humery (1972) au apreciat că pot fi atribuite fazelor paradoxale,
respectiv visului, patru funcţii principale:
Funcţia de stimulare. Se consideră că în timpul fazelor paradoxale, stimulii endogeni sunt cei
care se substituie stimulilor exteriori ai stării de veghe. Deoarece centrii motori şi senzoriali sunt
la fel de activi ca şi în starea de veghe, s-ar putea aprecia că visul nu este o stare de somn, ci o
stare specifică de “trezire” în care o formă de “vigilenţă” specifică se exercită asupra imaginilor
onirice.
Funcţia de descărcare. Faza paradoxală este starea în care individul este cel mai puţin supus la
excitaţii externe; excitaţiile descărcate în timpul visului sunt aproape exclusiv de origine internă.
Aceste excitaţii ar constitui şi sursa pulsiunilor sexuale şi a pulsiunilor de autoconservare.
Cercetările neuro-fiziologice au stabilit că funcţia de descărcare interesează sfera psiho-
senzorială şi sistemul vegetativ. În cazul teoriilor psihanalitice, această funcţie se aplică
tensiunilor înnăscute de plăcere vizând satisfacerea lor prin imagini onirice.
Funcţia de substituţie. Privarea senzorială din timpul somnului determină apariţia fazelor
paradoxale, la intervale de aproximativ 90 de minute, care substituie stimulările externe. În acest
fel, unei stimulări externe i se substituie o stimulare nervoasă, centrală, respectiv visul.
Funcţia de legătură. Această funcţie se realizează prin orientarea ascendentă a influxurilor din
formaţiunea reticulată spre scoarţa cerebrală. Închiderea progresivă a căilor motrice periferice
impune orientarea reacţiilor de descărcare din faza paradoxală spre căile psiho-senzoiale. Se
consideră că acest aspect ar putea juca un rol important în adaptarea sistemul nervos central la
realitatea exterioară.

90
TOTEU MARIUS

Teorii explicative şi de interpretare a viselor. Explicaţia ştiinţifică a viselor este încă


departe de a fi elucidată. Legătura dintre vise şi realitate, semnificaţia simbolurilor onirice,
caracterul anticipativ al viselor îşi aşteaptă încă interpretarea.
Teoria psihanalitică de interpretare şi înţelegerea a visului marchează o nouă direcţie de
cercetarea a psihicului uman. Înaintea apariţie psihanalizei au existat şi alte preocupări de
folosire a unei metodologii unitare în cercetarea acestui fenomen.
O primă teorie este aceea că excitaţiile corporale sunt cele care generează visul (Maury,
1878). În acea perioadă, metoda dominantă de analiză a gândurilor era asociaţia ideilor.
Combinându-se metoda excitării somatice în perioada de vis cu asociaţia de idei să elaborat o
teorie organică şi mecanică a formării viselor: stimulările senzoriale exteroceptive sau
interoceptive provoacă un număr de imagini. Aceste imagini, sub forma unor iluzii sau
halucinaţii, prin asociaţie, provoacă alte imagini. În final, se realizează o asamblare a acestora
prin activitatea intelectuală care mai rămâne încă activă în vis.
O a doua teorie (Hervey de Saint Denis) afirmă că în timpul somnului, activitatea psihică
nu încetează, iar activitatea intelectuală este conservată. S Freud (1900) a criticat aceste două
puncte de vedere considerând că primul face din vis un act de debilitate mintală sau confuzie, iar
al doilea îl confundă cu un fel de paranoia.
A treia teorie, care definea visul fără nici o referinţă directă la starea de veghe, a fost
preferată de Freud, oferindu-i şanse de prelucrare şi interpretare mult mai largi în modelul pe
care l-a propus. Acest model propune următoarele mecanisme psihologice ale visului:
transformarea reprezentărilor în halucinaţii (sunetele se transformă în viziuni), dramatizarea sau
punerea în scenă (imaginile nu sunt independente ci urmează un scenariu impus ca o realitate),
absenţa controlului voluntar al imaginilor onirice.
S-a considerat că sursele psihologice ale visului sunt: evenimentele recente (în special
cele din ziua anterioară), evenimentele nesemnificative (care au scăpat atenţiei) şi amintirile din
copilărie.
Pornind de la aceste date, S. Freud a elaborat propriul său model de explicare şi
interpretare a visului. Modelul psihanalitic consideră că dorinţele, impulsurile nesatisfăcute sunt

91
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

refulate, adică stocate în inconştient, conştiinţa neavând acces la acestea. Atunci când se trece de
la starea de veghe la cea de somn, vigilenţa conştiinţei scade şi informaţiile stocate în inconştient
tind să pătrundă în conştiinţă. Pentru a putea continua somnul apare visul ca imagine deformată a
informaţiilor din inconştient. Imaginile visului nu sunt identice cu informaţiile din inconştient.
Acest aspect se explică prin faptul că visul este o stare ambivalentă, în care conştientul este
suficient de adormit pentru ca dorinţele refulate să poată trece, dat nu atât cât ar trebui pentru ca
acestea să treacă intacte. Structura visului, după Freud are un dublu conţinut: conţinutul latent şi
manifest. Conţinutul latent este format din dorinţele subiectului exprimate sub formă de
fantasme, mai mult sau mai puţin controlate conştient, care reprezintă sursa conţinutului manifest
a visului, sau ceea ce ne amintim din vis. Prin modelul său Freud exagerează rolul
inconştientului şi pune pe un plan secundar conştientul, definind visul ca “îndeplinirea
(deghizată) a unei dorinţe (reprimate, refulate)”.
Structura elaborării viselor după Freud (1900), modificată de Popoviciu (1978)

CONŞTIENT - PERCEPŢIE

CONŢINUT MANIFEST (GÂNDIRE IMAGINATIVĂ)

CENZURĂ ŞI ACTIVITATE DE VIS

CONŢINUT LATENT (GÂNDIRE ABSTRACTĂ)

I N C O N Ş T I E N T

Chiar S. Freud, în “Introducere în psihanaliză” (1916-1917, trad. 1980), evidenţiază


principalele incertitudini referitoare la metoda sa de interpretare a viselor:

92
TOTEU MARIUS

1. “nu se ştie niciodată dacă cutare element dat al visului trebuie să fie înţeles în sensul propriu
sau în sens simbolic…de aceea nu dispunem de nici un criteriu de decizie obiectivă,
interpretarea este lăsată cu totul la cheremul interpretului”;
2. “…nu ştim niciodată sigur dacă cutare element dat al visului trebuie să fie înţeles în sens
negativ sau în sens pozitiv … un nou prilej pentru interpret pentru a acţiona potrivit voinţei
sale”;
3. “…având în vedere frecvenţa inversiunilor în vis, interpretului îi este îngăduit să considere ca
inversiune orice fragment al visului”;
4. “… rar putem afirma cu certitudine ideea potrivit căreia interpretarea dată este sigura cu
putinţă: ne pândeşte astfel riscul de a trece pe lângă interpretarea cea mai verosimilă.”
Mulţi autori contemporani consideră că psihanaliza este o psihologie ne-ştiinţifică,
reproşându-i lipsa controlului ştiinţific şi a corectitudini experimentale. Afirmaţiile
psihanaliştilor sunt prea generale, putând explica toate tipurile de comportament care apar. Alţi
autori consideră că metodele folosite de psihanalişti nu au fost niciodată validate. De exemplu,
nu s-a descoperit nici o modalitate de a verifica dacă visele au înţelesuri importante sau sunt doar
o încercare a creierului de a da un sens activităţii electrice întâmplătoare care apare în timpul
somnului.
Există şi alte puncte de vedere teoretice care explică apariţia viselor: metoda activării
sintetice, teoria eliminării informaţiilor inutile şi teoria “off-line”.
Metoda activării sintetice a fost elaborată de Hobson & McCarley (1977) pe baza
cercetărilor realizate asupra activităţilor creierului în timpul somnului REM. Ei au observat că în
timpul somnului aria pons a creierului genera impulsuri nervoase care stimulau sistemul
oculomotor şi reticular. Sistemul oculomotor este format din neuronii motori care controlează
muşchii ochiului. Această stimulare poate fi cauza mişcărilor rapide ale ochilor. Sistemul
reticular este implicat în activarea organismului. Autorii consideră această stimulare neuronală
drept faza activă a visului. Semnalele sunt trimise din pons la o structură nervoasă, formată din
talamus, hipotalamus, corpul calos, sistemul limbic şi cerebel, care este integratorul principal al
creierului. Această structură nervoasă leagă emoţiile de gânduri şi face planificări pentru viitor.

93
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Autorii consideră că la nivelul structuri se realizează sinteza şi se dă sens mesajelor primite.


Visul este un răspuns la activitatea electrică întâmplătoare şi nu are un înţeles particular.
Teoria eliminării informaţiilor inutile. Nefiind de acord cu ideea că activitatea electrică
este fără scop, Crick consideră că scopul creierului este de a produce vise pentru a găsi şi elimina
orice conexiune neurologică bizară sau lipsită de sens care ar apărea accidental în cursul
experienţelor din ziua anterioară. În timpul visului informaţia lipsită de sens este eliminată.
Aceasta explică de ce oamenii au percepţii sau idei bizare după o perioadă mai lungă de nesomn.
Dacă teoria ar fi validă atunci reamintirea viselor ar fi dăunătoare deoarece s-ar consolida
asociaţiile lipsite de sens pe care creierul încearcă să le elimine (Crick & Mitchison, 1983).
Această teorie nu explică de ce dacă scopul viselor este de a curăţi creierul sunt vise care se
repetă la aceiaşi subiecţi şi de ce uneori asociaţiile din vis sunt logice.
Teoria “off-line”. În timpul somnului informaţiile care au pătruns anterior în creier sunt
procesate şi corelate cu cele deja stocate, organizate într-o nouă structură, pentru a face loc altor
informaţii care vor fi achiziţionate atunci când persoana se trezeşte. Animalele care au învăţat o
sarcină complexă, iar apoi au fost lăsate să doarmă au uitat ceea ce au învăţat dacă au fost
private de somnul REM. La animalele care au fost private de somnul NREM fenomenul nu a
apărut. Aceste indică faptul că somnul REM este implicat în procesul de învăţare. Se pare că, în
timpul somnului REM noile experienţe achiziţionate sunt integrate experienţei şi informaţiilor
anterioare. Aşa se explică de ce evenimentele care au apărut în viaţa noastră într-o anumită zi ne
apar din nou în vis într-o formă sau alta, trei patru zile mai târziu (Epstein, 1985). Somnul REM
pare să plaseze aceste informaţii în memoria noastră, mai profund şi mai durabil.

c. Hipnoza
O altă formă de modificare a stării de conştiinţă este hipnoza, fenomen deosebit de
interesant şi foarte controversat. În 1766, fizicianul austriac Frantz Anton Mesmer a utilizat
pentru tratarea pacienţilor cu probleme medicale sau psihologice, o tehnică destul de răspândită
în epocă, bazată pe acţiunea exercitată, în anumite condiţii, de corpurile cereşti asupra
organismelor vii prin intermediul unui lichid denumit “magnetismul animal”. El folosea tehnica

94
TOTEU MARIUS

paselor, a mişcării mâinilor de-a lungul corpului, sau atingerea zonelor dureroase, obţinând astfel
rezultate spectaculoase în tratarea diferitelor afecţiuni. În 1784, în Franţa a fost numită o comisie
formată din oameni de ştiinţă şi medici pentru a evaluare practicile lui Mesmer şi pentru a stabili
dacă există fluidul magnetic animal. Concluzia comisiei a fost că nimic nu probează existenţa
magnetismului animal, iar bolnavii reacţionau numai dacă ştiau că vor fi magnetizaţi, indiferent
de faptul dacă erau atinşi sau nu cu magneţi reali. Comisia a reţinut trei cauze responsabile
pentru efectele provocate de procedeul lui Mesmer: imitaţia, imaginaţia şi atingerea (V.A.
Gheorghiu, 1977).
Termenul de hipnoza este utilizat pentru a descrie efectele sugestiei. Hipnoza nu este o
stare de somn, deşi hipnotizatorul spune pacientului că va cădea într-o stare de somn adânc. Cu
ajutorul EEG s-a evidenţiat că subiecţii hipnotizaţi sunt treji, dar somnolenţi. Hipnoza este de
fapt un termen folosit pentru a descrie mai multe fenomene relativ separate. Persoana hipnotizată
îşi centrează atenţia asupra vocii hipnotizatorului. Starea hipnotică diferă de la un individ la
altul, dar tipic are următoarele caracteristici: relaxarea, halucinaţiile hipnotice, analgezia,
regresia de vârstă, controlul hipnotic şi amnezia hipnotică.
Relaxarea are sens de calm profund, adesea fiind însoţită de modificări ale percepţiilor
corporale (plutirea, scufundarea).
Halucinaţiile hipnotice. Subiectul poate simţi, vedea sau auzi lucrurile într-un mod
distorsionat sau poate avea experienţe ireale (simte mirosul unei flori care nu este lângă el).
Analgezia. Subiectul nu mai simte atingerea sau durerea într-o anumită regiune a
corpului. Acesta este cel mai validat aspect al hipnozei, ceea ce a dus la utilizarea ei pentru
anestezie în cazul unor intervenţii chirurgicale.
Regresia de vârstă. Subiectul poare fi făcut să creadă că s-a întors în timp la un stadiu de
viaţă anterior, cum ar fi de exemplu copilăria. Nu se ştie dacă subiecţii într-adevăr îşi amintesc
fapte uitate dar procesul pare să fie convingător pentru subiecţi.
Controlul hipnotic este impresia persoanei hipnotizate de a-şi simţi corpul în afara
propriului control. De exemplu, dacă i se spune că mâna pluteşte, atunci aceasta se ridică ca şi
cum ar fi susţinută de un resort invizibil, nu de muşchii proprii.

95
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Amnezia hipnotică. Cercetările efectuate asupra manifestărilor amnezice în hipnoză au


dus la unele clarificări, dar multe aspecte sunt încă necunoscute. Se face distincţia dintre
amnezia spontană şi cea sugerată, dintre amnezia conţinutului şi cea a sursei de informaţie,
dintre amnezia totală şi cea parţială.
Amnezia hipnotică spontană este acea manifestare amnezică care apare fără ca cel care a
indus hipnoza să sugereze acest lucru, în timp ce amnezia hipnotică sugerată este provocată prin
instrucţiuni speciale date de hipnotizator care sugerează subiectului că la ieşirea din hipnoză nu-
şi va mai aminti ce s-a petrecut în timpul hipnozei. Amnezia conţinutului de informaţie este
situaţia în care subiectul nu îşi aminteşte deloc cele întâmplate, iar amnezia sursei de informaţie
se refră la situaţia în care subiectul îşi aminteşte conţinutul dar uită împrejurările în care acesta i-
a fost transmis. Se consideră că amnezia parţială este selectivă, subiectul uită anumite categorii
de informaţii. S-a constatat că subiecţii tind să uite acele sugestii sau informaţii intrahipnotice
cărora nu li s-au conformat şi să-şi amintească de cele pe care le-au îndeplinit.
Teorii despre hipnoză: V. Gheorghiu (1977) face o sinteză a celor mai importante puncte
de vedere teoretice referitoare la hipnoză: hipnoza şi somnul, teoria rolului, teoriile psihanalitice,
teoriile multidimensionale, teoria “intrare-ieşire”.
1. Hipnoza şi somnul. Este cea mai reprezentativă dintre teoriile care încearcă să explice natura
hipnozei dintr-o perspectivă fiziologică. Plecând de la experienţele bazate pe animale, Pavlov a
conchis că “inhibiţia, somnul obişnuit şi hipnoza” reprezintă unul şi acelaşi proces. Însă
cercetările realizate cu ajutorul EEG au arătat că traseele înregistrate în stare de hipnoza prezintă
aceleaşi particularităţi cu cel din starea de veghe, fapt care infirmă ipoteza că hipnoza este o
stare particulară a somnului.
2. Teoria rolului, elaborată de Sarbin, se bazează pe analiza psihologică a comunicaţiei inter-
umane. Autorul consideră că multe manifestări ale comportamentului uman, inclusiv cele
hipnotice, pot fi interpretate ca expresii ale întruchipării unor roluri. Pacientul care manifestă un
grad ridicat de hipnotizabilitate reuşeşte să se abandoneze pe sine şi să joace rolul care i-a fost
sugerat de hipnotizator. Aceasta teorie înlocuieşte metafora de “transă” sau “stare” cu cea de

96
TOTEU MARIUS

“rol”, fără a da un răspuns unor probleme fundamentale, în primul rând celor privind diferenţele
inter-individuale.
3. Teoriile psihanalitice. Consideră că hipnoza generează un proces regresiv, în sensul că
personalitatea hipnotizatorului reactivează trăiri din copilăria subiectului legate, în special, de
raporturile acestora cu persoanele care şi-au pus amprenta pe evoluţia sa. Subiectul transferă
aceste simţăminte asupra hipnotizatorului în care vede figura autoritară a tatălui sau pe cea
protectoare a mamei. Psihanaliza nu oferă explicaţii pentru situaţiile în care hipnoza se produce
fără hipnotizator (auto-hipnoza).
4. Teoriile multidimensionale. Shoer a elaborat teoria tridimensională a hipnozei, pe care o
concepe ca o stare modificată a conştiinţei şi care poate fi înţeleasă ţinându-se seama de:
tendinţa de a juca rolul de persoană hipnotizată, profunzimea stării sau transei hipnotice,
aspectele regresive, arhaice implicate în starea de hipnoză. Starea de conştiinţă se caracterizează
prin orientarea generalizată asupra realităţii, realizată cu ajutorul atenţiei, care susţine şi dă sens
întregii experienţe. Modificarea conştiinţei, inclusiv cea provocată de hipnoză, reprezintă
distrageri, cu grade diferite ale articulării funcţionale cu realitatea. Acest lucru se întâmplă când
persoana este absorbită excesiv de o anumită parte a realităţii. În cazul hipnozei, atenţia
subiectului este orientată selectiv spre îndeplinirea sarcinilor fixate de hipnotizator.
5. Teoria “intrare-ieşire”. Baber a elaborat o serie de procedee care permit compararea reacţiilor
subiecţilor înainte şi după inducerea hipnozei. Studiile comparative au adus argumente în
sprijinul supoziţei că fenomene ca: amnezia, analgezia, catalepsia, regresia hipnotică pot fi
provocate şi fără hipnoză. Autorul consideră că factorii de atitudine, motivare şi aşteptare sunt
responsabili pentru producerea reacţiilor în concordanţă cu conţinutul sugestiilor. Ceea ce se
înţelege în mod tradiţional prin hipnoză nu reprezintă altceva decât manifestări mai accentuate
ale receptivităţii la sugestie. În esenţă, hipnoza reprezintă o manifestare deosebită a
sugestibilitătii, care nu implică modificări ale stării de conştiinţă.

d. Meditaţia.

97
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Meditaţia transcedentală este o tehnică simplă care poate fi practicată de oricine. Dacă o
persoană stă întinsă, cu ochii închişi, respiră adânc şi se concentrează asupra unui sunet sau a
unui cuvânt, timp de aproximativ 15 minute, apar anumite schimbări. Ritmul cardiac şi presiunea
sanguină cresc, temperatura extremităţilor corpului creşte şi muşchii se relaxează.
Deoarece multe cărţi cuprind informaţii despre diferite tehnici de meditaţie, oamenii cred
că meditaţie este dificil de realizat. Multe cercetări au dus la concluzia că meditaţia şi odihna
indică acelaşi lucru (Holmes, 1984). Comparaţiile dintre subiecţii care practicau meditaţia cu cei
care se odihneau nu au indicat diferenţe semnificative în ceea ce priveşte: ritmul cardiac,
activitatea electrică a pielii, ritmul respiraţiei, presiunea sângelui, temperatura pielii, consumul
de oxigen, tonus muscular şi alţi indicatori biochimici.
Există mai multe forme de meditaţie cu grade de dificultate diferite în privinţa formei de
realizare. În cea mai simplă formă meditaţia presupune o poziţie relaxantă, respiraţii adânci lente
şi ritmice. Atenţia este direcţionată doar spre mişcările diafragmei în timpul respiraţiei alte
sentimente şi gânduri fiind respinse de conştiinţă. În alte forme de meditaţie subiectul repetă un
cuvânt în gând. Aceste cuvinte pot avea un conţinut religios, dar se poate folosi orice alt cuvânt
sau sunet plăcut, care are acelaşi efect (calmare, liniştire).
Unele persoane experimentate în practicarea meditaţii au raportat atingerea unei stări
alterate de conştiinţă, numită stare transcedentală, care este foarte diferită de conştiinţa normală.

e. Consumul de droguri.
Până acum am discutat despre stările modificate de conştiinţă care sunt “naturale” în
sensul că ele pot fi experimentate de oricine, fără stimulente artificiale. O categorie distinctă de
stări modificate de conştiinţă sunt rezultatul utilizării drogurilor. Acestea influenţează activitatea
neuro-transmiţătorilor şi a neuronilor. Variabilitatea răspunsurilor la drog depinde de: doză,
puritate, caracteristici personale (greutatea, starea de sănătate, vârstă, personalitatea celui care
ingerează substanţa), expectanţele subiectului, situaţia socială, consumul individual sau în grup
şi dispoziţia persoanei.

98
TOTEU MARIUS

Consumul de drog cauzează producerea dependenţei, care constă în nevoia persoanei de a


utiliza droguri regulat pentru menţinerea stării psihice confortabile. Multe droguri sunt asimilate
rapid de organism, care se adaptează pentru a accepta drogul, iar când drogul nu mai este ingerat
organismul nu mai funcţionează normal iar persoana trăieşte simptomele dureroase ale
abstinenţei. Adaptarea progresivă a organismului la drog determină toleranţa şi nevoia de
creştere a dozei pentru a se produce acelaşi efect în conştiinţă. Utilizarea drogurilor are
consecinţe grave printre care: tulburări în funcţionarea creierului, stop cardiac, violenţă şi suicid.
Drogurile pot fi clasificate în funcţie de efectele pe care le au în: stimulatoare, depresive
şi halucinogene.
Drogurile stimulante duc la o creştere a activităţii sistemului nervos central provocând o
stare plăcută şi stimulând energetic. Din această categorie fac parte amfetaminele şi cocaina.
Amfetaminele administrate în doze mici şi în perioade scurte de timp ajută la depăşirea
oboselii şi menţinerea unei rate înalte a activităţii, acesta fiind şi scopul pentru care au fost
create. Modul de acţiune asupra organismului nu este pe deplin cunoscut, dar se ştie că
facilitează secreţia sinaptică de dopamină din creier. Folosirea de lungă durată a amfetaminelor
duce la dependenţă nu numai fizică, ci şi psihică datorită stărilor plăcute pe care subiectul le
trăieşte (entuziasm, euforie, alertă). Ele pot provoca şi stări neplăcute cum ar fi: paranoia, furie,
scăderea apetitului alimentar, stări de oboseală prelungită, labilitate emoţională, suspiciune,
tulburări în gândire.
Cocaina este un stimulent produs din frunze de “coca” cu efect asemănător
amfetaminelor. Ea poate fi folosită şi ca anestezic local dacă este injectată sub piele. Stările
produse de consumul de cocaină sunt: alertă, euforie, energizare, creşterea încrederii în sine,
bucurie, logoree. Aceste efecte durează între 20 şi 60 de minute, adesea urmate de depresie,
iritabilitate, anxietate. Utilizarea de lungă durată poate produce halucinaţii şi tulburări mentale
severe. Sub influenţa drogului bătăile inimii, ritmul respiraţiei şi presiunea sângelui cresc,
pupilele se dilată, scade dorinţa de a mânca şi de a dormi. Cocaina este periculoasă atât fizic cât
şi psihic deoarece supradoza pot avea efect fatal, iar prin dorinţa de evitare a neplăcerilor
produse de problemele cotidiene dependenţa psihică apare rapid.

99
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Drogurile depresive reduc activitatea sistemul nervos central provocând relaxare,


somnolenţă şi uşoară inhibiţie. Din această categorie fac parte alcoolul, tranchilizantele,
sedativele şi narcoticele.
Alcoolul acţionează asupra sistemului nervos central încetinindu-i funcţionarea. Se crede
greşit că dacă alcoolul este consumat în cantităţi mici devine stimulent. Această credinţă provine
din faptul că alcoolul cauzează o creştere a secreţiei hormonilor sexuali cu efect de stimulare a
apetitului sexual. Consumul de alcool îi face pe oameni mai puţin inhibaţi, aceştia putând avea
comportamente care sunt regretate ulterior. Alcoolul pare să stimuleze datorită expectanţei,
conform căreia cei care consumă alcool sunt mai dezinhibaţi şi se comportă ca atare. Alcoolul
afectează neuro-transmiţătorii în special din regiunea hipocampică cu rol de consolidare a
informaţiilor memorate. Aceasta ar putea explica pierderile de memorie care sunt uneori asociate
cu consumul de alcool.
Efectele comportamentale ale consumului de alcool variază în funcţie de persoană. În
general, la o concentraţie de alcool de 0,03% în volumul de sânge, apare senzaţia de relaxare şi
de ameţeală. La o concentraţie de 0,1%, sunt afectaţi nervii senzoriali şi cei motori (în această
situaţie conducerea automobilelor este periculoasă), la 0,2% apar incapacităţi severe, iar o
concentraţie de 0,4% poate fi letală.
Consumat în cantităţi moderate, un pahar pe zi, alcoolul poate avea efecte benefice asupra
organismului, cum ar fi scăderea riscului de infarct. Dependenţa fizică şi psihică de alcool este
denumită alcoolism, iar deteriorarea progresivă a organismului datorată consumului abuziv de
alcool se presupune că parcurge 4 etape:
1. Stadiul pre-alcoolic, când consumul de alcool are funcţie de relaxare, de scădere a
tensiunii. Dacă consumul de alcool continuă, toleranţa la alcool creşte, fiind necesară o mai mare
cantitate de alcool pentru a obţine acelaşi efect de relaxare.
2. Stadiul prodromal. Cantitatea de alcool consumată este excesivă, încep să apară
amneziile şi pierderile de memorie, consumatorul nu mai bea cu înghiţituri mici ci dintr-o
sorbitură. Apar sentimentele de vinovăţie, anxietate şi promisiunile de oprire a consumului de
alcool.

100
TOTEU MARIUS

3. Stadiul critic, apar deteriorări ale imaginii de sine şi ale poziţiei sociale (pierderea
prietenilor). Odată ce individul a început să bea, nu se mai poate controla, aceasta putând evita
un timp consumul primului pahar. Apar raţionalizări, persoana în cauză consideră consumul de
alcool ca acceptabil.
4. Stadiul cronic. Cantitatea de alcool consumată este constantă, controlul începerii sau
continuării consumului de alcool este slab sau inexistent. Sunt frecvente tulburările de gândire şi
pierderea statutului social. Se amplifică teama, halucinaţiile însoţite de complicaţii medicale
severe.
Sedativele şi tranchilizantele. Sedativele produc stare de calm şi sunt folosite în cazuri de
insomnie şi uneori pentru combaterea anxietăţii. Ele produc dependenţă puternică şi supradozele
sunt periculoase. Chiar şi dozele mici sunt periculoase dacă sunt ingerate împreună cu alcoolul.
Tranchilizantele sunt asemănătoare sedativelor şi produc relaxare pentru o anumită perioadă de
timp. Sunt prescrise pentru reducerea anxietăţii. Efectul lor major este de relaxare musculară
prin acţiunea asupra sistemului nervos central.
Narcoticele sunt depresive puternice care duc la o dependenţă rapidă. Derivatele
opiumului (morfina, heroina, codeina) sunt droguri puternice cu efecte dramatice asupra
conştiinţei. Ele alină durerea, produc relaxare şi somnolenţă letargică. Heroina stimulează aceiaşi
centrii ai plăcerii, la fel ca şi cocaina, dar spre deosebire de aceasta stimulează un mecanism
cerebral care cauzează dependenţa fizică de drog.
Halucinogenele sunt droguri care alterează experienţa perceptivă producând halucinaţii
(percepţii fără obiect). Printre acestea sunt marijuana, mescalina, LSD-ul, şi PCP-ul
(phencyclidine hydrochloride). Acestea nu produc dependenţă fiziologică ci psihică. PCP-ul
produce halucinaţii puternice şi în multe cazuri o pierdere completă a contactului cu realitatea
însoţită de comportamente agresive imprevizibile care pot persista câteva săptămâni după ce
drogul a fost administrat. Consumul de marijuana are ca efect o stare de relaxare şi bună
dispoziţie. În unele cazuri pot să apară perturbări ale experienţei senzoriale şi ale percepţiei
temporare. Consumul îndelungat de marijuana scade eficienţa proceselor cognitive, slăbeşte
imunitatea organismului şi secreţia de hormoni masculini.

101
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

3. Stările alterate ale conştiinţei


Se caracterizează printr-o dezorganizare a activităţii conştiinţei şi pot fi cantitative şi
calitative.
a. tulburările cantitative ale conştiinţei.
Starea de veghe se caracterizează prin faptul că funcţiile psihice se desfăşoară cu claritate
şi luciditate, sub controlul raţiunii. Pe acest fond pot fi distinse, sub aspectul intensităţii, mai
multe grade de tulburare a conştiinţei: starea de obtuzie, de hebetudine, torpoare, obnubilare,
stupoare, sopor, comatoasă.
Starea de obtuzie constă în creşterea nivelului pragurilor senzoriale, consecinţa fiind
diminuarea în diferite grade a recepţiei senzoriale. Acelaşi efect apare şi în plan ideativ-cognitiv
(pierderea mobilităţii ideative şi a preciziei în formularea ideilor).
Starea de hebetudine se caracterizează prin dezinserţia pacientului din realitate, acesta
dând impresia că nu mai este în situaţie, că nu o mai poate stăpâni.
Starea de torpoare se caracterizează printr-o uşoară dezorientare, hipokinezie, scăderea
tonusului afectivo-voliţional. Este comparabilă cu starea de somnolenţă.
Starea de obnubilare este determinată de coborârea tonusului funcţional al întregului
psihism, prin ridicarea pragurilor senzoriale. Pacientul manifestă lentoare în desfăşurarea
procesului asociativ, tulburări ale proceselor imaginativ-reprezentative, dificultăţi în evocarea
mnezică, iar în unele cazuri dificultăţi de orientare în spaţiul imediat.
Starea de stupoare constituie un grad accentuat de tulburare a conştiinţei, în care
activitatea psiho-motorie a bolnavului pare suspendată (pacientul nu răspunde la întrebări, nu
reacţionează la excitanţii din mediu, conduita fiind ruptă de orice legătură cu mediul).
Starea de sopor este o stare agravată a stării de obnubilare, reacţiile organismului la
stimuli psiho-senzoriali fiind extrem de diminuate (se aseamănă cu starea de somnolenţă
accentuată).

102
TOTEU MARIUS

Starea comatoasă este o pierdere completă a conştiinţei şi se caracterizează prin disoluţie


bruscă sau progresivă a conştiinţei şi funcţiilor de relaţie, cu conservarea (uneori relativă) a
funcţiilor vegetative.
b. tulburăril e calitative ale conştiinţei
Se caracterizează prin polarizarea şi îngustarea câmpului de conştiinţă. Din această
categorie fac parte: tulburarea de conştiinţă de tip delirant, starea oneroidă, amentivă şi cea
crepusculară.
Tulburarea de conştiinţă de tip delirant se caracterizează prin dezorientarea în timp şi
spaţiu şi prin tulburări masive ale percepţiei sub forma halucinaţiilor vizuale şi auditive, iluzii,
fragmente de idei delirante polimorfe şi de obicei absurde.
Starea oneriodă apare ca o infiltrare a construcţiilor viselor în gândirea vigilă. Trăirile
apar ca un amestec ciudat între fragmente ale realităţii şi reprezentările senzoriale plastice cu un
conţinut fantastic.
Starea amentivă se caracterizează printr-o simptomatologie polimorfă cu o alterare
profundă a conştiinţei propriului Eu. Dezorientarea este totală, incoerenţa gândirii este maximă,
vorbirea neinteligibilă.
Starea crepusculară se caracterizează printr-o profundă alterare a reflectării senzoriale,
cu păstrarea automatismelor motorii, care oferă un aspect ordonat şi coerent actelor
comportamentale, cu toate că acestea pot fi determinate de idei delirante, halucinaţii auditive sau
vizuale.

103
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Teoriile Învaţării

1. Conceptul de învăţare
Viaţa este un proces care presupune schimbare permanentă. Din copilărie până la
maturitate şi moarte oamenii sunt în continuă schimbare. Există mai mulţi factori care contribuie
la producerea acestor modificări, dintre aceştia învăţarea este unul dintre cei mai importanţi. Pe
parcursul experienţei se însuşesc noi informaţii, atitudini, deprinderi şi modalităţi de
comportament. În psihologie, termenul de învăţare face referire la schimbarea relativ
permanentă a comportamentului, ca rezultat al experienţei, al interacţiunii cu mediul. Nu toate
schimbările de comportament sunt considerate ca fiind rezultatul învăţării. Conceptul de învăţare
se referă la modificări care sunt rezultatul experienţei şi nu la cele care au cauze biologice, cum
ar fi ingerarea de droguri, oboseala, maturizarea..
Învăţarea nu trebuie confundată cu reflexele, instinctele sau cu procesul de maturizare.
Reflexul este un răspuns înnăscut la un stimul specific (de exemplu, tragerea mâinii atunci când
este atins un obiect fierbinte). Instinctul este un comportament complex înnăscut specific
membrilor unei specii (de exemplu, construirea cuibului este un comportament instinctual
întâlnit la păsări). Maturizarea este procesul în care un comportament apare ca rezultat al
dezvoltării normale a individului (de exemplu, mersul este rezultat al maturizării).
Trebuie reţinut că învăţarea nu are întotdeauna rezultate vizibile imediat. De exemplu,
dacă cineva vizionează iarna la Tv. un film în care se explică cum se loveşte corect mingea de
tenis, rezultatele vor fi vizibile abia în primăvar[, c\nd individul va avea ocayia s[ joace din nou
tenis. De asemenea, schimbările produse în comportament nu sunt întotdeauna intenţionate. De
exemplu, o persoana care a făcut indigestie în urma consumării unui anumit produs, va evita pe
viitor să mai consume respectivele produse.

104
TOTEU MARIUS

Cele mai simple forme de învăţare sunt adaptarea şi sensibilizarea. Adaptarea apare
atunci când o persoana se obişnuieşte cu un stimul prezentat repetat. De exemplu, dacă în faţa
geamului locuinţei se începe repararea străzii, primele zgomote vor face persoana să tresară, dar
dacă acestea zgomote vor continua organismul se obişnuieşte, persoana respectivă nu va mai
reacţiona. Este vorba despre învăţare deoarece individul respectiv a învăţat să nu mai
reacţioneze, aceasta fiind rezultatul experienţei. Este un proces prin care organismul nu mai
răspunde reflexiv la stimuli necondiţionaţi, care au fost prezentaţi repetat. Modificările
comportamentale darotate adaptării pot să nu fie permanente. Unii cercetători vorbesc despre o
adaptare de scurta durată şi de una de lungă durată. Se pare că există mecanisme cerebrale de
control diferite pentru fiecare dintre ele (Leaton & Suplle, 1986), în sensul că adaptarea de lungă
durată poate fi rezultat al învăţării. Adaptarea permite ignorarea stimulilor nocivi sau lipsiţi de
importanţă şi orientarea atenţiei spre stimuli noi.
Sensibilitatea apare atunci când organismul este expus unui stimul care este asociat de
senzaţia de durere. Dacă o persoana devine sensibilă la un stimul, la următoarea apariţie a
aceluiaşi stimulul aceasta va reacţiona mai uşor. Un sunet de clopoţel nu face, în mod normal, o
persoană să tresară. Dacă însă acest sunet a fost asociat cu senzaţia de durere, persoana va
reacţiona puternic când îl va auzi.
2. Tipuri de învăţare
Psihologii consideră că există trei tipuri de învăţare: condiţionarea clasică (sau învăţarea
prin asocierea stimulilor), condiţionarea operantă (învăţarea este rezultatul asocierii
comportamentelor cu consecinţele acestora) şi învăţarea cognitivă (prin manipularea mentală a
informaţiei).
a. Condiţionarea clasică
Originile acestei teorii le găsim la Aristotel, care considera că învăţarea depinde de
contiguitate, adică de apariţia apropiată a evenimentelor în timp şi spaţiu. J. Lock şi D. Hume
sunt cunoscuţi ca asociaţionişti, ei considerând că învăţarea depinde de asocierea evenimentelor
unele cu altele. În anul 1890, psihologul rus I. Pavlov a raportat un experiment de învăţare
asociativă, realizat în timp ce analiza rolul salivei în procesul de digestie. Pentru a studia

105
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

răspunsul reflex al glandelor salivare se măsura cantitatea de salivă, atunci când hrana se afla pe
limba animalului. În timpul experimentelor autorul a constat că adesea câini salivau înainte ca ei
să primească mâncarea. Semnalele (aprinderea luminii, paşii experimentatorului) provocau un
răspuns reflex pe care doar mâncarea îl producea. Aceasta reacţie a apărut atunci când s-a
realizat o asociaţie de contiguitate între prezentarea mâncării şi alt stimul.
Pavlov considera condiţionarea clasică o formă de învăţare prin asociaţie, şi anume
asocierea în timp a unui stimul neutru (care nu produce un răspuns) cu un stimul care produce
răspuns. Pavlov a utilizat aparate pentru măsurarea progresului în învăţare şi a folosit hrana ca
stimul pentru producerea răspunsului (salivarea). El a folosit ca stimul neutru sunetul unui
metronom. După un interval de timp bine măsurat el hrănea animalul cu o mică cantitate de
hrană pentru a măsura cantitatea de salivă. După fiecare 15 minute procedeul era reluat, curând
animalul salivând doar la auzul sunetului metronomului. Cu cât mai frecvent era asociat sunetul
metronomului cu hrana, cu atât mai des metronomul producea salivare. Timpul la care se succed
stimulii este foarte important. Pavlov a constat că cele mai bune rezultate se obţin atunci când
sunetul precede mâncarea cu jumătate de secundă. Timpul mai lung este mai puţin eficient, iar
când sunetul apărea odată cu mâncarea sau când hrana preceda sunetul nu mai apărea învăţarea.
Pavlov foloseşte o noua terminologie:
 stimulii care produc un răspuns ne-învăţat sunt denumiţi stimuli necondiţionaţi (SNC). Cu
alte cuvinte, răspunsul la aceşti stimuli este înnăscut. În experimentul lui Pavlov stimulul
necondiţionat este hrana;
 salivarea este un răspuns necondiţionat (RNC). Este un răspuns ne-învăţat, o reacţie
înnăscută la un stimul necondiţionat;
 sunetul metronomului este un stimul condiţionat (SC). Acest sunet singur nu putea declanşa
răspunsul de salivare. Acest lucru este posibil prin formarea abilităţii de a produce un răspuns
prin procesul de condiţionare clasică;
 când animalul a început să saliveze la stimulul condiţionat, salivarea a devenit răspuns
condiţionat (RC). Când un răspuns, care este similar sau identic cu un răspuns necondiţionat este
produs de către un stimul condiţionat, atunci avem de a face cu un răspuns condiţionat.

106
TOTEU MARIUS

În rezumat: Hrana era stimul necondiţionat (SNC), sunetul stimul condiţionat (SC),
salivaţia era un răspuns necondiţionat (RNC), iar când salivaţia era produsă de un stimul
condiţionat, ea devine un răspuns condiţionat (RC).
Condiţionarea clasică este o formă de învăţare în care un stimul anterior neutru (SC)
asociat în timp cu un stimul necondiţionat (SNC) produce un răspuns condiţionat (RC).
Rezultatul acestei asocieri a stimulului condiţionat cu un stimul necondiţionat, este că stimulul
condiţionat produce un răspuns condiţionat identic sau foarte asemănător cu un răspuns
necondiţionat.
Condiţionarea clasică este considerată o formă de învăţare pentru că un nou
comportament este însuşit dar şi pentru că un comportament mai vechi poate fi produs de un
stimul nou, comportamentul este “schimbat” doar în acest sens. Elementul critic al acestui tip de
învăţare este că stimulii, cel necondiţionat şi cel condiţionat, trebuie să fie asociaţi în timp.
Sunt o serie de factori care influenţează condiţionarea. În general, cu cât intensitatea
stimulului necondiţionat este mai mare şi există un număr mai mare de asocieri a stimulului
necondiţionat cu cel condiţionat, cu atât condiţionarea este mai puternică. Intervalul de timp
între SNC şi SC influenţează achiziţionarea răspunsului condiţionat. De asemenea ordinea de
prezentare în timp a stimulilor, SNC şi SC, are efecte asupra apariţiei condiţionării.
În condiţionarea clasică, răspunsul condiţionat poate să apară şi la stimuli asemănători
stimulului condiţionat. Acest fenomen este denumit generalizarea stimulilor. Astfel, un câine
condiţionat la sunetul unui clopoţel, salivează şi la sunetul clopoţelului de la uşă sau de la
telefon. Poate să apară şi fenomenul de discriminare a stimulilor, când răspunsul condiţionat nu
mai apare la stimuli asemănători celui condiţionat. Acest lucru se întâmplă atunci când câinele a
învăţat că alte sunete de clopoţel nu sunt urmate de hrană.
Dacă stimulul condiţionat (sunetul clopoţelului) este în mod repetat prezentat fără a fi
urmat de stimulul necondiţionat, răspunsul condiţionat se diminuează şi chiar poate să dispară.
Fenomenul este denumit extincţie. Dacă un câine a fost învăţat să saliveze la sunetul unui
clopoţel înainte de masa de dimineaţă, răspunsul condiţionat va dispărea dacă sunetul nu va fi

107
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

urmat de prezentarea hranei (SNC). Extincţia poate să inhibe răspunsul condiţionat, fără să îl
elimine.
Un RC care a fost supus unei extincţii, poate să apară mai târziu dacă răspunsul
condiţionat este re-întărit. În cazul condiţionării clasice, întărirea se referă la capacitatea unui
stimul condiţionat de a produce un răspuns condiţionat prin asociaţie cu un stimul necondiţionat.
Acest proces prin care un stimul condiţionat supus extincţiei produce iarăşi un răspuns
condiţionat poartă numele de refacere spontană. Răspunsul condiţionat este mai slab, iar
extincţia apare mai repede.
Aplicaţiile condiţionării clasice
Psihologii din domeniul publicitar au utilizat condiţionarea clasică pentru a asocia
produsele cu stimuli atractivi, cum ar fi: atracţie sexuală, distracţie. De exemplu, în reclamele
pentru maşini, acestea sunt asociate femeilor frumoase, determinând o sexualizare a relaţiei
client-maşină. Ideea implicită este că având maşină vei avea şi companie plăcută. Atribuirea de
valenţe sexuale unor obiecte neutre s-a demonstrat experimental pe animale. Într-un experiment,
şobolanii masculi erau plasaţi în tuburi de plastic şi separaţi de femele printr-un grilaj. Femelele
şobolani (stimul necondiţionat) produceau excitaţie sexuală (răspuns necondiţionat). După mai
multe repetări ale situaţiei simpla aşezare a masculilor în tuburile de plastic (stimul condiţionat)
era suficientă pentru a produce excitaţie sexuală (răspuns necondiţionat), masculii angajându-se
mai rapid în actul sexual (Rachman, 1966; Zamble, Mitchell & Findlay, 1986).
Condiţionarea clasică poate fi o explicaţie posibilă a fetişismului, când oamenii sunt atraşi
sexual de obiecte neobişnuite: pantofi, articole din piele etc.
S-a demonstrat că pot apărea reacţii fobice la stimuli neutri. J. Locke a constat că atunci
când copii sunt pedepsiţi la şcoală ei încep să se teamă de manuale şi alte obiecte asociate şcolii.
Putem considera că aceşti copii au fost condiţionaţi să-şi dezvolte teama de şcoală. Cel mai
faimos studiu de condiţionare clasică a fobiei a fost realizat de Watson (1920). Subiectul era un
copil de 11 luni, care se juca cu diferite animale. Când copilul a atins un şobolan alb Watson a
produs un stimul puternic în spatele lui. Copilul a răspuns la zgomot (SNC) cu frică (RNC),
sărind violent şi îndepărtându-se de animal. După 7 asocieri ale şobolanului alb cu zgomotul,

108
TOTEU MARIUS

copilul răspundea la vederea şobolanului (SC) cu teamă (RC), plângând şi evitându-l. Când a
fost testat câteva zile mai târziu copilul a indicat o generalizare a stimulilor. El avea reacţii de
teamă la obiecte albe asemănătoare: câine, iepure, părul alb a lui Watson şi chiar la masca lui
Moş Crăciun. Din motive etice experimentul nu a mai continuat, dar a demonstrat că fobia este
rezultatul învăţării prin condiţionare clasică.
Acest tip de învăţare poate explica dependenţa de drogurile psihoactive. Când se
administrează un drog psihoactiv (SNC), cum ar fi heroina, apar o serie de efecte fiziologice
(RNC). În timp, pentru a obţine aceleaşi efecte, este nevoie de creşterea dozei. Toleranţa poate fi
considerată, în parte, ca fiind rezultatul condiţionării. Stimulii asociaţi administrării drogului
acţionează ca stimuli condiţionaţi care produc răspunsuri fiziologice condiţionate opuse efectelor
produse de drog. De exemplu, deşi heroina induce depresie respiratorie, stimulii asociaţi
administrării ei produc excitaţie respiratorie. Probabil este vorba despre un mecanism adaptativ,
un proces compensator, care nu permite ca răspunsurile la acţiunea drogului să fie extreme.
Toleranţa la heroină poate să apară deoarece stimulii asociaţi administrării ei, de exemplu
hipotermia, pot acţiona ca stimuli condiţionaţi pentru a îndepărta efectele produse de heroină.
În anii ΄60 Clark Kenneth a realizat un experiment în care a folosit două păpuşi, una albă
şi cealaltă neagră, întrebând copiii albi şi de culoare: “Care dintre păpuşi arată ca tine?”, “Care
păpuşă este o păpuşă bună?”, “Care dintre păpuşi este rea?”. Copiii au răspuns că păpuşa albă
arată ca ei. Cei mai mulţi dintre ei au indicat, de asemenea că păpuşa alba este “bună”, iar cea
neagra este “rea”, păpuşa albă este “drăguţă”, în timp ce cea neagră este “murdară”. Cum au
învăţat copii aceste asociaţii? Pe parcursul formării prejudecăţii, pielea neagră a fost asociată cu
sărăcia şi inferioritatea, astfel copiii au învăţat să atribuie aceste caracteristici persoanelor de
culoare neagră.
Această atitudine rasistă a fost însuşită atât de copii albi cât şi de cei de culoare, deoarece
ei au trăit în acelaşi mediu social. La fel ca şi albii, copii de culoare îi văd pe albi mai buni, iar
pe ceide culoare ca fiind mai răi. În experimentul lui Clark majoritatea copiilor negri au ales
păpuşa albă ca fiind bună, iar cea neagră ca fiind rea.

109
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Experimentul de condiţionare realizat de Straats şi Straats (1958) ajută la explicarea


condiţionării observate de Clark. Subiecţilor li s-a cerut să pronunţe anumite cuvinte în timp ce
priveau alte cuvinte. Astfel, erau asociate cuvintele plăcute şi neplăcute cu nume de persoane sau
o naţionalităţi. În scurt timp, subiecţii au manifestat atitudini diferite faţă de anumite nume sau
naţionalităţi, în funcţie de cuvintele pozitive sau negative care le-au fost asociate. Reclamele
publicitare, politicienii, producătorii de filme încearcă să folosească acest tip de condiţionare
pentru a influenţa emoţiile oamenilor. Când un politician îşi asociază un simbol pozitiv, de
exemplu un steag, când un regizor foloseşte o muzică dramatică sau o persoană se îmbracă bine
pentru un interviu de angajare, fiecare dintre ei încearcă să se pună în valoare asociindu-se cu
stimuli pozitivi.

b. Condiţionarea operantă
În condiţionarea clasică un stimul particular produce un răspuns care deja există în
repertoriul organismului (în experimentele lui Pavlov sunetul clopoţelului produce salivarea).
Fiinţa umană, însă, are capacitatea de a învăţa comportamente care nu sunt înnăscute, cum are fi
de exemplu abilitatea de a citi. Achiziţionarea noilor comportamente este rezultatul unui tip
diferit de condiţionare, numit condiţionare operantă. Cea mai mare parte din ceea ce oamenii
învaţă pe parcursul vieţii este rezultatul condiţionării operante. Oamenii cresc sau descresc
frecvenţa acţiunilor lor în funcţie de consecinţele acestor acţiuni. Comportamentele au anumite
efecte, care vor determina dacă aceste comportamente vor mai fi sau nu angajate în viitor. Putem
defini condiţionarea operantă ca formă de învăţare în care consecinţele comportamentului
influenţează probabilitatea de apariţie a acestora.
În timp ce Pavlov studia comportamentul câinilor, E. L. Thorndike observa
comportamentul pisicilor. Thorndike a pus o pisică înfometată într-o cutie de lemn, a cărei uşă
era prevăzută cu zăvor. Animalul putea ieşi din cuşcă dacă acţiona zăvorul care închidea uşa.
Hrana era aşezată în faţa cuştii, în câmpul vizual al pisicii. La început pisica realiza acţiuni
ineficiente: lovea în şipcile de lemn ale cuştii sau încerca să se strecoare printre ele. Accidental
animalul realiza acţiunea corectă, deschidea zăvorul şi iaşea în afara cutiei ajungând la hrana.

110
TOTEU MARIUS

Repetând experimentul de mai multe ori, Thorndike a constat că pisicii îi ia tot mai puţin timp să
se elibereze din cuşcă şi să ajungă la mâncare.
Observaţiile l-au făcute să emită ipoteza că efectele unei acţiuni au un rol important în
apariţia viitoare a acţiunii. Orice act care într-o situaţie dată produce satisfacţie, se asociază cu
situaţia respectivă, iar atunci când situaţia respectivă reapare este mult mai probabil ca şi actul
respectiv să reapară. Orice act care într-o situaţie dată produce disconfort se disociază de acea
situaţie şi este mai puţin probabil ca actul să reapară atunci când situaţia aparea din nou.
Thorndike consideră această învăţare o învăţare instrumentală, deoarece
comportamentele sunt instrumental determinate de anumite consecinţe. Explicaţiile sunt
cunoscute sub numele de legea efectului. Acest tip de învăţare este menţinut sau schimbat în
funcţie de consecinţele care urmează un răspuns. Răspunsul este întărit dacă consecinţele sunt
plăcute şi inhibat dacă efectele sunt neplăcute.
Principiile condiţionării operante
B. F. Skinner denumeşte condiţionarea instrumentală drept condiţionare operantă
deoarece oamenii şi animalele învaţă să “opereze” asupra mediului pentru a obţine consecinţele
dorite, în loc să răspundă flexibil la stimuli. Skinner a continuat cercetările începute de
Thorndike. Pisicile lui Thorndike nu foloseau exact acelaşi răspuns pentru a deschide cutia,
uneori foloseau laba stângă, alteori pe cea dreaptă sau se frecau de zăvor în sens invers. S-a pus
problema dacă fiecare dintre aceste acţiuni pot fi considerate ca fiind răspunsuri diferite. Skinner
a argumentat că oricare ar fi acţiunea de deschidere, laba stângă, dreaptă sau corpul, aveam de a
face cu acelaşi răspuns deoarece efectul asupra mediului este acelaşi: pisica iese din cuşcă.
Skinner introduce termenul de condiţionare operantă pentru a se referi la învăţarea
instrumentală a răspunsurilor care au acelaşi efect asupra mediului (nu se va învăţa exact aceeaşi
mişcare musculară). Aceşti operatori pot fi făcuţi mai puternici dacă ei sunt urmaţi de o
consecinţă pozitivă (la fel cum Thorndike sugerează în legea efectului). În această perspectivă
un răspuns este iniţial emis fără a avea un motiv. Probabilitatea emiterii unui răspuns poate fi
prezisă în funcţie de efortul pe care l-a avut acest răspuns în experienţa trecută a organismului.
Răspunsurile care au avut consecinţe pozitive au o probabilitate mai mare de a apărea în situaţii

111
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

similare, în timp ce răspunsurile cu consecinţe negative au probabilitate mai mică să reapară.


Dworetzky consideră că cele două condiţionări, operantă şi instrumentală, sunt echivalente.
Skinner a denumit relaţiile dintre comportamente şi consecinţele acestora contingenţe
comportamentale. Sunt mai multe tipuri de astfel de contingenţe: întărire pozitivă, întărire
negativă, extincţie şi pedeapsă.
Întărirea pozitivă se referă la o consecinţă a comportamentului care duce la creşterea
probabilităţii de apariţie a aceastuia. Comportamentul care îşi creşte frecvenţa este denumit
răspuns operant, iar consecinţa pozitivă a răspunsului este denumită întărire pozitivă. Trebui
precizate trei aspecte importante ale întăririi pozitive:
1. Sincronizarea. Se referă la faptul că întărirea trebuie să apară în scurt timp după
răspuns, altfel învăţarea va progresa lent sau deloc. Un timp mai lung între răspuns şi întărirea
pozitivă reduce eficienţa învăţării, procesul purtând numele de întărire întârziată.
2. Consistenţa întăririi. Pentru ca să apară învăţarea, întărirea pozitivă trebuie să fie
făcută consistent după fiecare (aproape fiecare) răspuns. După câteva învăţări nu mai este
necesar să se întărească fiecare răspuns, consistenţa întării fiind esenţială la începutul învăţării.
3. Ceea ce folosim ca întărire pozitivă trebuie să fie de fapt întărit. Nu întotdeauna ceea
ce folosim ca întărire este de fapt întărire. Când se utilizează intenţionat o întărire, trebuie să fim
siguri că ceea ce utilizăm are valoare de întărire pentru persoana al cărei comportamnet vrem să-l
întărim.
Există două tipuri de întăriri: primară şi secundară. Întărirea primară este înnăscută, deci
nu este rezultatul învăţării. Mâncarea, apa, căldura, activitatea fizică, noutatea sau gratificaţiile
sexuale sunt exemple de întărire primară. Întărirea secundară este învăţată. Interesant este că
acest tip de întărire, care joacă un rol important în condiţionarea operantă, este învăţată prin
condiţionare clasică. Condiţionarea clasică implică asocierea a doi stimuli: un stimul neutru
poate deveni întărire secundară prin asociere repetată cu un stimul care reprezintă o întărire
primară. Atunci când un câine este învăţat să realizeze mişcări complexe, la început se foloseşte
întărirea primară. Este mult mai convenabil însă să întărim răspunsul câinelui spunându-i “eşti
un câine bun!”, fără să-l mai hrănim cu biscuiţi de fiecare dată. Acest lucru se realizează foarte

112
TOTEU MARIUS

uşor, dacă de fiecare dată când îi dăm biscuiţi îi spunem “eşti un câine bun!”. După un anumit
număr de asocieri între aceşti doi stimuli, cuvintele vor deveni întărire secundară şi efectiv vor
întări comportamentul câinelui.
Multe dintre lucrurile pe care oamenii sunt motivaţi să le facă (absolvirea şcolii, obţinerea
statului social) sunt rezultatul asocierii cu întăriri primare. Realizarea unui comportament este
influenţată de lista de întăriri. Psihologii au distins mai multe tipuri de liste de întăriri (Ferster &
Skinner, 1957).
1. Întărirea continuă, când fiecare răspuns este întărit. De exemplu, hrănirea unui şobolan
de fiecare dată când acesta apasă pe o pedală. Stingerea apare repede dacă întărirea devine
discontinuă. Şobolanul nu va mai apăsa pedala dacă nu va mai primi hrana. Acest tip de întărire
este recomandabilă pentru etapa iniţială a învăţării.
2. Lista cu un raport fix al întăririlor, se referă la faptul că întărirea este dată după un
număr specific de răspunsuri. Un exemplu, de astfel de întărire apare la o persoană care este
plătită la fiecare şase rochii pe care le coase la maşină. Acest tip de întărire produce o rată mai
mare a răspunsului, deoarece este nevoie de mai multe răspunsuri pentru a obţine întărirea, iar
după fiecare întărire obţinută este nevoie de o pauză.
3. Raport variabil. Întărirea este obţinută după un număr variabil de răspunsuri care au
fost date. În acest caz întărirea produce o rată foarte mare de răspunsuri iar învăţarea este
aproape permanentă. Să luăm exemplul agenţilor de vânzări. Ei ştiu din experienţa trecută că o
vânzare se face după aproximativ şase prezentări. Dar ei nu ştiu la care dintre prezentări vor face
şi vânzarea, acest lucru menţinându-i activi.
4. Interval fix. În alte cazuri întărirea nu se bazează pe numărul de răspunsuri ci pe durata
de timp. Termenul de “interval fix” este utilizat atunci când este întărit răspunsul care apare după
un interval de timp predeterminat. Aceasta duce la creşterea numărului de răspunsuri care apar în
intervalul fixat.
5. Interval variabil. Este întărit răspunsul dat după o anumită perioadă de timp. Acesta
produce o rată înaltă a răspunsurilor, deşi acest tip de întărire nu este recomandat în etapa iniţială

113
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

a învăţării. Se ajunge la o învăţare de durată când răspunsul a fost deja parţial învăţat printr-o
întărire continuă.
Prin condiţionare operantă se însuşesc cele mai multe dintre deprinderile şi abilităţile pe
care oamenii le achiziţionează de la naştere (mersul pe bicicletă, deschiderea uşii, pregătirea
cinei etc.). Întărirea pozitivă poate fi aplicată cu succes în domeniul educaţiei, industriei etc.
Conceptul de formare adaugă utilitate principiului întăririi pozitive permiţând întărirea unor
comportamente care nu au apărut încă. Înainte de a lua în considerare aplicaţiile practice ale
acestui concept, să revenim la experimentele de învăţare animală, care sunt utile pentru
înţelegerea învăţării umane. În multe situaţii, răspunsul pe care dorim să-l întărim nu apare
niciodată. În aceste cazuri se întăresc răspunsurile care sunt progresiv mai asemănătoare cu
răspunsul pe care în final dorim să-l întărim (răspuns ţintă). Astfel, treptat creşte probabilitatea
ca răspunsul ţintă să apară şi putem să-l întărim în momentul în care acesta apare. Formarea este
denumită şi metoda aproximărilor succesive deoarece se “formează” răspunsuri ţintă plecând de
la comportamente care sunt cele mai apropiate de acesta. Să presupunem că dorim să învăţăm un
şobolan să apese o pârghie pentru a primi hrana. Dacă şobolanul se ridică şi se deplasează spre
pârghie, i se dă hrana. Repetând acest lucru şobolanul se va deplasa mult mai repede spre
pârghie. Apoi vom aştepta până când şobolanul atinge pârghia şi întărim această mişcare. În
momentul în care şobolanul apasă pârghia mişcarea trebuie să fie suficient de întărită pentru a o
menţine, evitându-se regresul. În acest fel vă creşte probabilitatea ca şobolanul să apese suficient
de puternic pârghia pentru a obţine singur hrana. Similar, în cazul copiilor, părinţii nu trebuie să
aştepte până la vârsta de trei ani pentru ca aceştia să facă ordine în cameră. Orice tendinţă a
copiilor, orientată în această direcţie trebuie întărită în momentul apariţiei ei.
Întărirea negativă presupune evitarea comportamentelor care au consecinţe negative.
Sunt două tipuri de învăţare operantă bazate pe întărire negativă: ieşirea din condiţionare şi
evitarea condiţionării. În ieşirea din condiţionare, comportamentul care are consecinţe negative
este oprit. De exemplu, dacă un copil este pus să stea singur într-o cameră după ce a făcut o
poznă, după un timp el va începe să plângă afirmând că nimeni nu-l iubeşte. Impresionaţi de
acest comportament, părinţilor li se face milă şi îi permit să părăsească încăperea. În acest caz,

114
TOTEU MARIUS

creşte probabilitatea ca într-o situaţie asemănătoare, copilul să înceapă să plângă pentru a evita
izolarea într-o încăpere. Ieşirea din condiţionare este o formă de întărire negativă deoarece ceva
negativ este înlocuit pentru a scăpa de consecinţele neplăcute.
În evitarea condiţionării, comportamentul care poate avea consecinţe neplăcute nu se
produce fiind înlocuit cu altul. De exemplu, dacă unui copil îi este frică de câinii pe care-îi
întâlneşte în drumul său spre şcoală, va evita acest drum, căutând altul pe care nu sunt câini. Este
o condiţionare prin evitare, deoarece comportamentul de alegere a unei noi rute este întărit prin
evitarea consecinţelor negative.
Pedeapsa este o consecinţa negativă a unui comportament care duce la scăderea,
frecvenţei comportamentului respectiv. Dacă este folosită raţional, pedeapsa poate întări
comportamentele potrivite şi descuraja pe cele neadecvate. Dar, sunt foarte multe pericole ale
utilizării pedepsei:
a. Pedeapsa poate fi un întăritor pentru cel care pedepseşte. De exemplu, dacă un părinte
loveşte copilul care plânge, iar aceste lovituri opresc copilul din plâns, atunci părintele va
continua să lovească copilul de fiecare dată când plânge până când acesta se opreşte din plâns.
b. Pedeapsa are efect inhibitor generalizat asupra individului. Dacă un copil este lovit
repetat pentru a vorbi mai tare, atunci efectul va fi contrar, copilul va vorbi mai încet.
c. Datorită faptului că pedeapsa este dureroasă, indivizii pot reacţiona agresiv faţă de
persoana care le produce durerea sau pot manifesta aversiune faţă de aceasta.
d. Sunt cazuri în care pedeapsa nu are efectul aşteptat de cel care pedepseşte. Mulţi
profesori şi părinţi cred că prin critică se pedepseşte un comportament. Sunt multe situaţii, în
care se lucrează cu copiii, în care critica este adesea o întărire pozitivă, ducând la creşterea
frecvenţei comportamentului criticat. De exemplu, părinţii sau profesorii pot critica un
comportament considerat neadecvat. În acest caz comportamentul copiilor este întărit datorită
atenţiei care li se dă. În acest fel critica întăreşte în loc să pedepsească comportamentul.
e. Chiar dacă pedeapsa contribuie la suprimarea unui comportament nepotrivit, individul
nu învaţă cum să acţioneze într-o manieră potrivită. De aceea este necesară înlocuirea
comportamentului neadecvat.

115
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

În anumite situaţii pedeapsa poate fi folosită ca metodă de modificare a comportamentelor


neadecvate. Pentru ca pedeapsa să fie benefică, trebuie să fie minimalizate efectele negative ale
acesteia:
1. Utilizarea pedepsei mai puţin dureroase, pentru a evita reacţiile negative la durere ale
persoanei pedepsite. De exemplu, aşezarea unui copil de 4 ani, la colţ pe un scaun are acelaşi
efect ca şi pedeapsa fizică, dar este mai umană;
2. Cel care foloseşte pedeapsa trebuie să se asigure că întăreşte un comportament adecvat
care-l va înlocui pe cel nepotrivit. Pedeapsa nu va avea nici un efect atât timp cât nu este însoţită
de întărirea unui comportament adecvat;
3. Individul trebuie să ştie pentru care dintre comportamente este sancţionat. De asemenea
pedeapsa trebuie să înceteze în momentul în care comportamentul sancţionat nu mai apare. Nu
oamenii trebuie pedepsiţi ci anumite comportamente ale acestora;
4. Pedeapsa nu trebuie combinată cu răsplata. De exemplu, nu trebuie îmbrăţişat şi sărutat
copilul care abia a fost pedepsit. Acest amestec creează confuzie, iar învăţarea devine
ineficientă;
5. Odată începută pedepsirea unui comportament nu trebuie să dăm înapoi. Adică nu
trebui încurajat plânsul, tânguiala ca mijloace de a scăpa de pedeapsă.
Între condiţionarea clasică şi condiţionarea operantă există o serie de diferenţe.
Condiţionarea clasică implică comportamente reflexive controlate de sistemul nervos autonom
(frica, salivaţia şi alte comportamente involuntare). Condiţionarea operantă implică
comportamente mai complicate mediate de sistemul nervos somatic. Cea mai importantă
diferenţă se referă la modul de realizare a condiţionării. In condiţionarea clasică stimulul
necondiţionat este asociat cu stimulul condiţionat independent de comportamentul individual. În
condiţionarea operantă consecinţele întăririi apar doar dacă răspunsul condiţionat se produce.
Consecinţele întării sunt legate de apariţia răspunsului.

116
TOTEU MARIUS

c. Învăţarea cognitivă
Unii autori consideră că învăţarea reprezintă o schimbare în cogniţie. Termenul de
cogniţie se referă la procesele individuale de gândire, percepţie etc. Adepţii acestei teorii susţin
că indivizii (oameni sau animale) îţi schimbă cogniţiile despre o situaţie dată în timpul
procesului de învăţare. Fiinţele umane gândesc, iar gândurile afectează comportamentele.
Behavioriştii tradiţionali considerau că mintea umană şi procesele gândirii nu pot fi studiate
deoarece nu sunt direct observabile. De atunci, teoreticienii învăţării au explorat procesul de
gândire, rezolvarea de probleme etc. Studiul gândirii şi influenţei acesteia asupra
comportamentelor formează obiectul de studiu al psihologiei cognitive.
Se ştie că oamenii utilizează abilităţi mentale sau cognitive când interacţionează cu lumea
externă. Este discutabil, însă, dacă şi animalele posedă o reprezentare mentală a lumii în care
trăiesc. Cu ajutorul reprezentării mentale se pot manipula şi modifica mental lucrurile, cu scopul
de a examina rezultatele posibile înainte de desfăşurarea acţiunii propriu-zise. Oamenii utilizează
înţelegerea cognitivă pentru a se orienta într-o problemă particulară. Un şobolan care aleargă
într-un labirint în căutarea hranei trebuie să înveţe direcţiile în care trebuie să meargă pentru a o
găsi. După un anumit număr de încercări şobolanul învaţă la care colţ trebuie să facă la dreaptă,
la care la stânga pentru a găsi hrana. În mod similar, când ajungem într-un oraş nou învăţăm
drumul prin încercare şi eroare sau prin memorarea anumitor detalii. Informaţiile sunt
achiziţionate sub forma unei hărţi cognitive, ca expresie a localizării obiectelor în relaţie unele
cu altele.
În anii ΄40 Ed. Tolman a ajuns la concluzia că şobolanii îşi formează harţi cognitive. El a
lucrat cu şobolani care au învăţat drumul prin labirint. Tolman a constat că dacă drumul spre
hrană este blocat, şobolanii încearcă să găsească o altă cale de acces pe care nu au mai folosit-o
înainte şi care este situată în aceeaşi direcţie cu hrana (Tolman, Ritchie & Kalish, 1946). Această
tendinţă a fost denumită învăţarea locului Această învăţare apare nu numai la mamifere. Gould
(1986) a constat că şi albinele se bazează pe învăţarea locului pentru a găsi hrana şi pentru a se
întoarce la stup. Similar oamenilor, multe specii de animale pot învăţa relaţiile dintre elemente.

117
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Tolman (Tolman & Honzik, 1930) a realizat un alt experiment pentru a evalua latura
cognitivă a învăţării. S-au folosit trei grupe de şobolani înfometaţi: primul grup era întărit pozitiv
de fiecare dată când găseau hrana. Astfel şobolanii din acest grup au învăţat să ajungă repede la
aceasta. Şobolanii din al 2-lea grup nu erau răsplătiţi atunci când ajungeau la hrană. Timpul în
care parcurgeau labirintul până la hrană a rămas aproximativ acelaşi. Al 3-lea grup nu a fost
întărit pentru a ajunge la mâncare în primele 10 zile. Când şobolanii au început să fie
recompensaţi pentrucă ajungeau la hrană, s-a constatat o descreştere rapidă a timpului necesar
pentru a ajunge la hrană, ajungând foarte repede la timpii şobolanilor din grupul 1, care erau
recompensaţi de fiecare dată. Tolman a interpretat aceste rezultate ca un indicator al faptului că
şobolanii care nu au avut un motiv pentru a ajunge cât mai repede la cutia cu hrană au învăţat
localizarea hranei la fel de bine ca şi cei care au avut motiv (erau hrăniţi). Acest tip de învăţare
este cunoscută sub denumirea de învăţare latentă.
Probabil cele mai evidente dovezi ale laturii cognitive a învăţării provin din
experimentele lui W. Köhler. Aceasta a introdus o maimuţă într-o încăpere împreună cu un
mănunchi de banane şi două beţe de bambus care puteau fi montate una în prelungirea celelalte.
Maimuţa a petrecut mult timp încercând cu ajutorul unui singur băţ să dea jos mănunchiul de
banane agăţat de tavan, fără a reuşi. Abia când a montat cele două beţe, obţinând unul singur mai
lung, maimuţa a reuşit să ajungă la banane. Când aceeaşi problemă a fost prezentată din nou
cimpanzeului, acesta a rezolvat-o imediat. Köhler a dat maimuţei spre rezolvare şi alte probleme,
de exemplu trebuia să aşeze cutiile una peste alta pentru a ajunge la banane. La început maimuţa
nu făcea nici un progres, apoi deodată învăţa cu să ajungă la banane. Köhler considera că
învăţarea era rezultatul unei schimbări cognitive, când se dezvolta o nouă înţelegere a
problemei.

d. Învăţarea socială
Bandura este unul dintre reprezentanţii de marcă ai psihologiei cognitive. Cea mai
importantă contribuţie a sa constă în demonstrarea faptului că oamenii învaţă şi prin observarea
comportamentelor celorlalţi. Acest fenomen a fost denumit de Bandura, modelare. Modul de

118
TOTEU MARIUS

vorbire, stilul de îmbrăcare, modalitatea de creşterea a copilului sunt exemple de comportamente


care sunt însuşite prin modelare. Bandura consideră că modelarea demonstrează rolul cogniţiei în
învăţare. Un copil care-şi priveşte fratele mai mare jucând baschet va fi apropiat de jocul
respectiv. Din punctul de vedere al autorului, un rol important în învăţarea cognitivă îl are
observarea, înainte de apariţia modificărilor comportamentale şi întărirea lor. Modelarea poate
furniza comportamente potrivite într-o situaţie dată, reduce inhibiţiile privitoare la anumite
comportamente sau sugerează că acţiunile noastre ar putea şi răsplătite / întărite.
În studiile de laborator realizate de Bandura, copiii învăţau să fie mai agresivi şi mai puţin
temători doar observând comportamentele personajelor din film. Într-unul dintre studii un grup
de copii a vizionat un film în care un adult lovea, smuncea o păpuşă. Când copiii erau plasaţi în
camera de joacă şi frustraţi pentru că nu aveau o altă păpuşă să se joace, ei erau semnificativ mai
agresivi faţă de păpuşă decât copii care nu au văzut filmul. Autorii au considerat că agresivitatea
se datorează modelului pe care copiii l-au văzut.
Oamenii nu imită toate comportamentele pe care le observă. Sunt imitate
comportamentele care au fost recompensate / întărite şi nu cele care sunt pedepsite. Sunt imitate
comportamentele care au statut înalt, sunt atractive, plăcute deoarece se presupune că acestea ar
fi mai curând urmate de întărire pozitivă.
În ultimii ani a fost mult discutată problema tipurilor de modele care sunt prezentate
copiilor prin mas-media. Din nefericire există dovezi experimentale destul de solide care să
confirme temerile existente. Se pare că televiziunea învaţă copiii să prefere dulciurile,
încurajează rolurile de sex stereotipice şi probabil cel mai dăunător este faptul că-i învaţă să fie
mai violenţi. Deşi nu toţi psihologii acceptă aceste concluzii, există numeroase studii care au
demonstrat creşterea violenţei datorită modelelor oferite de televizor, de la filmele de desene
animate până la westernuri, care încurajează comportamentele agresive ale copiilor şi
adolescenţilor.

119
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

COGNIŢIE ŞI LIMBAJ

Scopul unităţii de curs:

 cunoaşterea posibilităţilor de folosire a conceptelor ca unităţi de bază ale gândirii şi a


modalităţilor de formare a conceptelor;
 cunoaşterea implicaţiilor gândirii în procesul de rezolvare a problemelor;
 cunoaşterea relaţiilor dintre gândire şi limbaj şi a modului de însuşire a limbajului.

Obiective operaţionale

După parcurgerea acestei unităţi cursanţii vor putea:

 să identifice nivelul de cuprindere şi caracteristicile conceptelor ca unităţi de bază ale


gândirii;
 să precizeze cum pot fi clasificate conceptele;
 să identifice principalele operaţii cognitive implicate în rezolvarea de probleme;
 să precizeze care este relaţia dintre gândire şi limbaj;
 să enumere modalităţile şi etapele de însuşire a limbajului.

Structura capitolului

1. Gândirea
1.1.Conceptele: unităţi de bază ale gândirii

1.2. Formarea conceptelor: învăţarea de noi concepte

2. Rezolvarea de probleme
2.1. Formularea problemei

120
TOTEU MARIUS

2.2. Înţelegerea elementelor problemei

2.3. Generarea şi evaluarea soluţiilor alternative


2.4. Algoritmica şi euristica

2.5. Rezolvarea creativă a problemelor

3. Limbajul
3.1. Însuşirea limbajului

3.2. Etapele însuşirii limbajului

3.3. Structura semantică şi sintactică a limbajului.

3.4. Relaţia dintre gândire şi limbaj

121
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Gândirea şi limbajul ne fac unici, probabil mai mult decât alte aspecte ale naturii umane.
Deşi maimuţele, de exemplu, pot gândi, gândirea lor este limitată deoarece ele pot învăţa doar un
limbaj rudimentar. Abilităţile noastre de a gândi şi vorbi au reprezentat piatra de temelie pentru
civilizaţia modernă. Generaţiile anterioare au găsit soluţii la multe dintre probleme şi le-au
comunicat prin intermediul limbajului. Noi am construit plecând de la cunoştinţele lor, dar în
acelaşi timp noi vom rezolva problemele noastre şi le vom comunica generaţiilor următoare. Mai
mult decât alte specii avem puterea de a controla lumea şi de a ne construi un loc mai bun pentru
a trăi. Ironic, tocmai aceste abilităţi ne-ar putea fi fatale, pentru că le-am folosit pentru înarmare
şi devastare.
Cogniţia poate fi definită ca un proces intelectual (la fel ca şi percepţia, memoria,
gândirea şi limbajul) prin care informaţia este obţinută, transformată, stocată, reactivată şi
utilizată. Prezentăm în continuare câteva aspecte importante ale cogniţiei:
1. Informaţiile sunt prelucrate de cogniţie. Informaţiile prelucrate reprezintă materialul
cogniţiei: materialul este preluat, transformat, păstrat şi folosit. Multe dintre informaţii sunt
legate de categorii şi concepte.
2. Cogniţia este activă. Informaţiile preluate din lumea externă sunt schimbate, păstrate şi
folosite în procesul cogniţiei. În cogniţiei informaţia obţinută are un sens, este transformată prin
procesul de interpretare al percepţiei şi gândirii, stocată şi reamintită prin intermediul memoriei,
folosită în procesul de rezolvare de probleme şi limbaj.

3. Cogniţia este utilă, foloseşte unui scop. Gândim când nu înţelegem ceva, folosim limbajul
pentru a comunica ceva celorlalţi, creăm când avem nevoie de ceva care nu există. Oamenii
folosesc cogniţia pentru a supravieţui din punct de vedere fizic şi pentru a trăi în lumea socială.

1. Gândirea

Gândirea se referă la utilizarea percepţiei, combinaţiilor mentale şi a reprezentărilor


simbolurilor, obiectelor sau conceptelor. Când ne imaginăm ceva, rezolvăm probleme mentale,

122
TOTEU MARIUS

utilizăm limbajul intern, de fapt noi gândim. Manipularea mentală a obiectelor este independentă
de acţiunea fizică musculară.

1.1.Conceptele: unităţi de bază ale gândirii

Conceptele sunt definite drept categorii de idei, evenimente sau calităţi care sunt legate între ele
prin anumite trăsături comune, în ciuda diferenţelor dintre ele. Dacă luam conceptul “barcă”,
fiecare dintre noi recunoaşte o barcă chiar dacă arată diferit de alte bărci pe care le-am văzut
până atunci. A barcă nouă poate fi inclusă în concept pentru că are calităţi comune cu întreaga
clasă de obiecte pe care noi o denumim bărci. Bărcile aparţin unei categorii conceptule mai largi,
şi anume vehicule de transport. Existenţa unor concepte, cum ar fi barcă, clădire, câine este
foarte utilă. Multe dintre obiectele şi ideile cu care ne intersectăm zilnic aparţin unor categorii
familiare, deşi ele pot să ne apară ca fiind diferite. Aplicând conceptele putem să înţelegem
imediat noile idei sau obiecte, pentru că putem să le legăm de clase de obiecte similare cu care
suntem familiarizaţi. Noi ştim la ce să ne aşteptăm de la un obiect chiar dacă îl întâlnim pentru
prima dată. Astfel economisim o mare cantitate de efort pe care ar trebui să-l cheltuim de fiecare
dată pentru a învăţa ce este fiecare obiect.

Iată şi un alt exemplu. Fiecare act de generozitate este diferit de la o persoană la alta, dar ele pot
fi grupate deoarece împart o calitate comună, generozitatea. Când dăm o definiţie a termenului
de generozitate, definiţia va fi o afirmaţie care include toate actele de generozitate şi le exclude
pe cele de negenerozitate.

Unele concepte se bazează pe o singură trăsătură comună, cum ar fi conceptul de “roşu”.


Acestea sunt considerate ca fiind concepte simple. Dacă un lucru este roşu, el aparţine
conceptului de “roşu” fără a ţine seama de alte caracteristici. Merele roşii, mingiile roşii şi
tricourile roşii sunt exemple ale conceptului de roşu, în ciuda altor aspecte care fac ca aceste
obiecte să fie diferite. Alte concepte sunt mai complexe.

Conceptele conjunctive sunt definite prin prezenţa simultană a două sau mai multe caracteristici
comune. Conceptul de “mătuşă domnişoară (necăsătorită)” este un exemplu de concept
123
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

conjunctiv pentru că are trei caracteristici simultan (femeie, necăsătorită şi sora unuia dintre
părinţi). Conceptele disjunctive sunt definite prin prezenţa uneia sau alteia dintre caracteristicile
comune sau a ambelor. De exemplu, o persoană poate fi considerată schizofrenă dacă are
permanent experienţe senzoriale distorsionate sau are permanent idei false (crede că este rege
sau agent CIA) sau pe ambele. Conceptul de “persoană schizofrenică” este un concept disjunctiv
deoarece este definit de prezenţa fie a uneia fie a alteia dintre caracteristici sau de prezenţa
ambelor.

Întrebare: Care este diferenţa dintre conceptele simple şi cele conjunctive?

1.2. Formarea conceptelor: învăţarea de noi concepte.

Formarea conceptelor a fost studiată în laborator folosindu-se concepte arbitrare. De exemplu,


erau prezentate subiecţilor o serie de cartonaşe, fiecare dintre ele conţinând câte o figură
geometrică. Figura putea fi un cerc sau un triunghi, putea avea culoare neagră sau cărămizie.
Figurile erau prezentate câte una pe fiecare cartonaş sau în pereche şi puteau fi mici sau mari.
Fiecare cartonaş era prezentat subiectului cu precizarea că numai unele dintre ele aparţin unei
anumite categorii iar alte nu. Subiectul trebuia să înveţe ce concept era. După ce subiectul vedea
un cartonaş trebuia să ghicească dacă acesta era sau nu membru al conceptului, experimentatorul
precizând corectitudinea răspunsului. Conceptul ilustrat în acest exemplu este un triunghi mare.
Cercetările în domeniul formării conceptelor au evidenţiat mai multe aspecte ale cogniţiei. De
exemplu, conceptele cu mai multe dimensiuni irelevante (număr şi culoare irelevante ca în
exemplul anterior) sunt mai greu de învăţat.

Experienţa umană şi contextul joacă un rol foarte important în formarea conceptelor.

Noi dezvoltăm concepte prin clasificarea obiectelor în acord cu asemănările cu alte obiecte,
clasificările putând să apară chiar când asemănările sunt foarte abstracte. Tindem să clasificăm

124
TOTEU MARIUS

obiectele şi ideile care par să fie similare într-un singur concept. Aceleaşi obiecte pot să împartă
mai multe categorii conceptuale, care se bazează pe cunoştinţele persoanei despre asemănările şi
diferenţele dintre obiecte.

Concepte naturale

Rosch (1973) a sugerat că nu toate conceptele sunt la fel de uşor de învăţat. Unele sunt mai
naturale decât altele. Suntem biologic pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite lucruri. Din această
perspectivă suntem pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite concepte în comparaţie cu altele. Din
punctul de vedere al lui Rosch conceptele au două caracteristici primare, sunt concepte de bază
şi prototipice.

Un concept de bază are un grad mediu de cuprindere. Cuprinderea se referă la numărul de


membri care sunt incluşi într-un concept.

Rosch distinge trei nivele de cuprindere:

1. Conceptele supraordonate, care sunt foarte cuprinzătoare şi au un număr foarte mare


de membri. De exemplu, vehicul este un concept supraordonat care conţine foarte
mulţi membri (maşini, biciclete, atelaje etc.).
2. Conceptele de bază care au un grad mediu de includere. Maşina este un exemplu de
concept de bază deoarece are o cuprindere mai mică decât conceptul supraordonat de
vehicul, dar include mulţi membri.
3. Conceptele subordonate au cel mai mic nivel de cuprindere. De exemplu, conceptul
subordonat de “Dacia” include mult mai puţini membri în comparaţie cu conceptul
supraordonat de vehicul sau conceptul de bază, maşină.
Conceptele de bază sunt mai naturale şi de aceea mai uşor de învăţat şi folosit. Acest aspect este
demonstrat de modul în care copii învaţă conceptele. Copiii, în general, învaţă mai întâi
conceptele de bază cum ar fi maşină şi apoi conceptele supraordonate (vehicul), sau conceptele
subordonate (Dacia). Explicaţia acestui aspect este legată de caracteristicile conceptelor de bază
care se potrivesc mai bine intelectului uman. Aceste caracteristici ale conceptelor de bază sunt:

125
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

1. Conceptele de bază posedă atribute comune. De exemplu, toţi membrii conceptului de


bază şurubelniţă sunt folosiţi pentru a răsuci şuruburile şi au un capăt metalic iar la
celălalt capăt un mâner. Membrii categoriei supraordonate de unealtă au mai puţine
caracteristici comune. Membrii categoriei subordonate de şurubelniţă din crom au
multe caracteristici comune, doar unele dintre acestea nefiind comune cu cele ale
membrilor conceptului de bază şurubelniţă.
2. Membrii conceptelor de bază au forme similare. Toate şurubelniţele au aceeaşi formă,
dar nu se poate spune acelaşi lucru despre unelte. Formele şurubelniţelor din crom
sunt asemănătoare, ele distingându-se de alte şurubelniţe prin materialul folosit în
construcţia lor.
3. Membrii conceptelor de bază presupun folosirea aceloraşi mişcări motrice. Mişcările
motrice asociate membrilor conceptului de bază sunt aceleaşi, răsucirea şurubelniţelor.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre conceptele supraordonate, fiecare membru din
această categorie presupune mişcări motrice diferite. Membrii conceptului subordonat
şurubelniţă din crom presupune aceleaşi mişcări musculare cu cele ale membrilor
conceptului de bază.
4. Conceptele de bază sunt uşor de denumit. De exemplu, dacă se cere unei persoane să
denumească obiectele dintr-o încăpere atunci cele mai multe cuvinte folosite se referă
la conceptele de bază cărora aparţin obiectele. La vederea unei şurubelniţe din crom
persoana va spune şurubelniţă şi nu unealtă sau şurubelniţă din crom.
Aceste patru caracteristici ale conceptelor de bază le fac mai naturale, adică mai uşor de învăţat
şi folosit în sistemul uman de procesare a informaţiei.

A doua caracteristică a conceptelor naturale se referă la faptul că acestea sunt exemple


bune pentru o categorie sau prototipuri. Dacă cerem unei persoane să dea un exemplu pentru
categoria supraordonată “jucărie”, există o probabilitate mai mare ca persoană să spună “păpuşă
sau maşinuţă” decât “găletuşă de nisip”. La fel pentru categoria supraordonată “fruct” răspunsul
prototipic este “măr”.

Întrebări:
1. Care sunt nivele de cuprindere126
ale unui concept?
2. Care sunt caracteristicile conceptelor de bază ?
TOTEU MARIUS

2. Rezolvarea de probleme

O modalitate de utilizare a conceptelor este rezolvarea de probleme. Rezolvarea de probleme


este definită ca un proces cognitiv în care informaţia este folosită pentru atingerea unui scop
blocat de anumite obstacole.

Cercetătorii consideră că există trei tipuri principale de operaţii cognitive implicate în rezolvarea
de probleme, operaţii care se desfăşoară într-o anumită ordine. Mai întâi trebuie să percepem şi
să formulăm problema, pentru a stabili cu ce tip de problemă ne confruntăm. Apoi trebuie să
evaluăm elementele problemei pentru a decide care sunt informaţiile şi instrumentele necesare
rezolvării problemei. În final trebuie să elaborăm o listă de soluţii şi să le evaluăm.

2.1. Formularea problemei


Înainte de a rezolva o problemă trebuie să o definim. Uneori problema este evidentă. De
exemplu, ce fac dacă doresc să ajung la Suceava şi nu am bani de benzină. Alteori problema nu
este prea clară. De exemplu, dacă o persoană doreşte să avanseze la locul de muncă ea are mai
multe posibilităţi: să muncească mai mult şi mai bine, să se pună bine cu superiorul sau să ceară
insistent promovarea.

Posner (1973) evidenţiază importanţa acestei etape în rezolvarea de probleme. De exemplu, în


cazul problemei din fig. 1 se dă raza cercului şi se cere să aflăm lungimea segmentului “BD”

A A
D D

B C B C

FIG. 1 FIG. 2

127
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Nu trebuie să gândim rezolvarea problemei prin implicarea triunghiului “ABD”. Formularea


problemei în acest fel blochează găsirea soluţiei. După cum se vede în fig. 2, problema poate fi
uşor rezolvată dacă considerăm segmentul “BD” ca diagonală a dreptunghiului “ABCD”. Raza
cercului, care este cealaltă diagonală a dreptunghiului, este cunoscută. Pe baza principiilor
geometriei, diagonalele unui dreptunghi sunt egale (AC = BD), iar diagonala “AC” este raza
cercului. Deci “BD” este un segment egal cu raza cercului. Observăm că este important să
trecem de la o formulare la alta pentru a găsi o formă care ne poate duce spre soluţia corectă.

2.2. Înţelegerea elementelor problemei

După formularea problemei trebuie să facem un inventar al elementelor problemei, a


informaţiilor şi resurselor utile. Adesea rezolvarea efectivă a problemei solicită o interpretare
flexibilă a semnificaţiei şi utilităţii acestor elemente. Multe dintre problemele cotidiene necesită
o reorganizare a elementelor problemei. Lipsa de flexibilitate în evaluarea elementelor problemei
poate duce la eşec.

Într-un experiment, s-a cerut subiecţilor să-şi imagineze că au la dispoziţie trei vase de diferite
mărimi (A=18 ml, B=43 ml, C=10 ml). Aceştia trebuiau să obţină o cantitate de apă care nu era
egală cu volumul nici unui vas. De exemplu, li s-a cerut să obţină într-un vas 5 ml. Rezolvarea
acestei probleme presupune parcurgerea următoarelor etape. Din vasul B de 43 ml se umple
vasul A de 18 ml. În vasul B rămân 25 ml de apă. Apoi se umple de două ori vasul C de 10 ml,
în acest fel în vasul B rămân 5ml. Soluţia poate fi exprimată algebric astfel B - A - 2C. După ce
subiecţii au rezolvat încă cinci probleme folosind vase de mărimi diferite, dar care implicau
acelaşi algoritm de rezolvare, subiecţilor li s-a dat o altă problemă. Măsuraţi 20 ml când vasul A
are 24 ml, vasul B are 52 ml, iar vasul C 4 ml. Subiecţii au încercat să rezolve problema folosind
acelaşi algoritm. Soluţia corectă era mai simplă, A - C. Explicaţia acestui comportament constă
în faptul că subiecţii au folosit în rezolvarea acestei probleme rutina mentală formată atunci când
au rezolvat problemele anterioare.

128
TOTEU MARIUS

Concluzia este că atunci când evaluăm elementele unei probleme facem apel la rutine mentale
sau seturi cognitive. Termenul de set cognitiv se referă la o modalitate obişnuită de abordare sau
percepere a problemei. Acest set cognitiv împiedică utilizarea flexibilă a elementelor unei
probleme.

2.3. Generarea şi evaluarea soluţiilor alternative.

Deseori o problemă are mai multe soluţii posibile. În acest caz sarcina este de a genera o listă de
soluţii posibile, prin evaluarea fiecărei soluţii încercăm să prevedem efectele sau consecinţele
acestora, alegerea celei mai bune soluţii şi apoi dezvoltarea unei modalităţi de implementare a
acesteia. Nu este posibilă o rezolvare ideală a problemelor care apar, dar există strategii de
îmbunătăţire a capacităţilor de rezolvare care cuprind mai multe etape:

1. Identificarea problemei este etapa în care situaţia problematică trebuie precizată cât
mai exact.
2. Generarea tuturor opţiunilor posibile. În această etapă variantele posibile nu trebuie
evaluate critic deoarece pot să apară variante neobişnuite. Este indicat să se producă
cât mai multe variante posibile, acceptându-se combinarea acestor variante.
3. Eliminarea variantelor evident inconvenabile.
4. Examinarea opţiunilor rămase. Se procedează la realizarea unei liste care să cuprindă
toate consecinţele negative posibile pentru fiecare opţiune. Acelaşi lucru se va face şi
pentru consecinţele pozitive ale opţiunilor. Apoi se elimină opţiunile care au
consecinţe preponderent negative şi în final se compară opţiunile rămase şi se alege
opţiunea care are cele mai multe efecte pozitive.
5. Generarea tuturor modalităţilor posibile de implementare a opţiunii.
6. Implementarea unei strategii pentru rezolvarea problemei.

Întrebare: Care sunt principale operaţii cognitive implicate în rezolvarea de probleme?

129
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

2.4. Algoritmica şi euristica

Strategiile de rezolvare a problemelor pot fi algoritmice sau euristice

Algoritmii sunt modele sistematice care garantează rezolvarea unei probleme. Rezolvarea
algoritmică a unei probleme implică căutarea sistematică a fiecărei modalităţi posibile de
soluţionare.

Euristicile sunt strategii care măresc probabilitatea de a găsi o soluţie corectă. Deoarece nu
evaluează sistematic toate soluţiile posibile, euristica nu garantează găsirea soluţiei corecte. Se
pare că oamenii folosesc mai mult strategiile euristice decât pe cele algoritmice. Explicaţia ţine
de dificultatea elaborării algoritmilor , dar şi de faptul că nu s-au realizat algoritmi pentru multe
situaţii problematice.

Tversky (1973) a identificat două euristici frecvent utilizate în rezolvarea de probleme:


reprezentativitatea şi utilitatea. Euristicile reprezentative fac predicţii bazate pe asemănarea
dintre informaţiile pe care le avem şi rezultatele pe care le putem obţine. Putem face predicţii
asupra profesiei unei persoane pe baza trăsăturilor de personalitate specifice, necesare
profesiunii respective. Aceasta poate fi o bună strategie, dar nu avem posibilitatea folosirii altor
informaţii utile (preferinţa profesională, nivelul de şcolarizare, motivaţie etc.). Euristica utilă
presupune luarea deciziilor pe baza utilităţii sau valabilităţii informaţiilor din memorie. În acest
caz vom utiliza informaţiile pe care ni le reamintim. Astfel predicţia profesiei unei persoane se
va face reamintindu-ne trăsăturile de personalitate ale unui subiect care exercită deja profesiunea
respectivă, trăsături pe care le posedă şi persoana pentru care facem predicţia. Această strategie
este eficientă din punct de vedere al efortului depus, dar nu duce întotdeauna la rezolvarea
efectivă a problemei.

Temă: Diferenţiaţi euristica reprezentativă de euristica utilă.

130
TOTEU MARIUS

2.5. Rezolvarea creativă a problemelor

A fi creativ înseamnă a produce ceva nou în opoziţie cu ceea ce este vechi, uzual, banal.
Aspectul de noutate trebuie evaluat după gradul de originalitate. Originalitatea se referă la
distanţa dintre produsul nou şi ceea ce există deja, este cunoscut şi uzual în domeniul respectiv.

Psihologii au asociat frecvent creativitatea cu inteligenţa. Practic se observă o legătura între


acestea, în sensul că subiecţii creativi posedă un nivel de inteligenţă ridicat. Dar s-a observat că
nu întotdeauna acest lucru este valabil, unii subiecţi creativi având un nivel de inteligenţă mediu,
vorbindu-se chiar şi despre creativii imbecili. Guilford (1950), interesat de rezolvarea acestei
probleme, face distincţia dintre gândirea convergentă şi cea divergentă. Gândirea convergentă
presupune elaborarea unor inferenţe pornind de la aspecte particulare pentru a ajunge o singură
soluţie. Demersul gândirii divergente parcurge un drum invers, de la un aspect particular al
realităţii spre cât mai multe soluţii diferite. S-a considerat că subiecţii la care nivelul gândirii
divergente este mai ridicat sunt mai creativi. Cercetările ulterioare au demonstrat că gândirea
divergentă este importantă pentru rezolvarea creativă a problemelor, dar în combinare cu
gândirea convergentă nivelul creativităţii este mai ridicat.

3. Limbajul

Unii cercetători consideră că limbajul derivă dintr-o abilitate cognitivă generală. Alţii susţin că
limbajul este rezultatul combinării abilităţilor cognitive, care include aptitudini intelectuale
(utilizarea gramaticii), informaţie verbală (semnificaţia cuvintelor), strategii cognitive
(organizarea unei propoziţii pe baza regulilor gramaticale şi a semnificaţiei cuvintelor), abilităţi
motorii (mişcările buzelor şi limbii în timpul vorbirii). Există şi părerea conform căreia limbajul
este o aptitudine specială, specific umană, diferită de alte aptitudini cognitive. Se consideră că
limbajul poate afecta gândirea atât de puternic încât gândirea poate fi modificată sau limitată de
cuvintele utilizate în limbaj. Aceasta înseamnă că oamenii pot gândi doar în limitele limbajului
pe care îl posedă. Limbajul facilitează modul în care oamenii se raportează la probleme şi fac
discriminări.

131
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Limbajul se bazează pe folosirea unor semne sau simboluri care au o semnificaţie şi care
respectă anumite reguli gramaticale. Gramatica este un ansamblu de reguli care specifică relaţiile
care se stabilesc între aceste semne sau simboluri.

3.1. Însuşirea limbajului

Teoriile însuşirii limbajului

Au fost elaborate mai multe teorii ale însuşirii limbajului, care pot fi împărţite în trei categorii
principale: teorii behavioriste, nativiste şi sociale.

a. Teoriile behavioriste. Abordarea behavioristă a însuşirii limbajului a fost propusă de Skinner


(1957) care susţinea că însuşirea limbajului apare ca rezultat al unui proces de condiţionare
operantă. El consideră că punctul de plecare în însuşirea limbajului îl reprezintă gânguritul
copilului. Când un copil gângureşte, produce diverse foneme. Fiinţele umane sunt capabile să
producă un număr foarte mare de foneme distincte. Atunci când un copil gângureşte, el produce
întreaga gamă de foneme pe care le folosesc fiinţele umane din întreaga lume. Skinner susţinea
că acesta este comportamentul operant, condiţionat apoi de interacţiunea copilului cu mediul său.

Când copilul gângureşte, ajunge să lege accidental câteva foneme pe care părinţii săi le
consideră a fi primul cuvânt, cum ar fi “mama”. Când acest lucru se întâmplă, părinţii sunt foarte
satisfăcuţi, iar copilul este recompensat pentru comportamentul său. Această recompensă
măreşte probabilitatea de repetare a comportamentului. Treptat, printr-un proces de încercare şi
eroare şi de formare a comportamentului (în care copilul este recompensat doar pentru anumite
sunete), se formează din ce în ce mai multe cuvinte pe care ajunge să le spune la momentul
oportun.

Viziunea lui Skinner asupra felului în care copilul deprinde limbajul are două caracteristici
principale:

132
TOTEU MARIUS

a1. Este o teorie behavioristă, considerând limbajul produsul unui anumit tip de comportament
(comportamentul verbal) şi susţinând că sunetele au doar rolul de a transmite o semnificaţie,
deoarece sunt asociate cu anumiţi stimuli din ambianţă.

a2. Este o teorie reducţionistă deoarece încearcă să reducă deprindea limbajului la elementele
simple ale legăturii stimul-răspuns.

b. Teoriile nativiste. Lingvistul Chomsky a criticat abordarea lui Skinner, aducând patru
argumente:

1. Dacă toţi copiii ar deprinde limbajul prin acest proces de încercare şi eroare, atunci fiecare şi-
ar însuşi limbajul în felul său. Dar, limbajul şi învăţarea acestuia de către copii prezentă aceleaşi
structuri de bază peste tot în lume;

2. Timpul necesar unui copil pentru a deprinde limbajul este prea scurt pentru a valida învăţarea
acestuia prin încercare şi eroare. Ar fi imposibilă însuşirea unui sistem atât de complex în
aproximativ 2 ani de la primul cuvânt, dacă procesul s-ar realiza prin condiţionare operantă;

3. Se pare că există un fel de “predeterminare” a copiilor pentru a fi atenţi la cei care vorbesc în
mediul lor, fără a da atenţie celorlalte sunete, iar acest aspect necesită o explicaţie;

4. Trebuie explicat de ce, deşi nimeni nu-i învaţă pe copii să vorbească, ei reuşesc să extragă
suficient din fragmentele incomplete şi deseori negramaticale pe care le aud de la alţii,
deprinzând în acest fel reguli şi principii lingvistice.

Chomsky susţine ideea moştenirii mecanismului de deprindere a limbajului, care operează prin
extragerea regulilor de bază, din ansamblul cuvintelor auzite de copil. Copilul nu trebuie să fie
învăţat să vorbească, deoarece poate identifica regulile limbajului doar auzindu-i pe alţii vorbind.
Pentru funcţionarea mecanismului de deprindere a limbajului copilul trebuie doar să asculte
limba vorbită. Sistemul este înnăscut, automat.

Nu se pune problema că moştenim limbajul sau toate regulile gramaticale specifice oricărei
limbi. Chomsky susţine că regulile gramaticale de care suntem conştienţi sau pe care le
deprindem atunci când învăţăm o limbă nouă, reprezintă doar structura de suprafaţă a limbii

133
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

respective. Structura de suprafaţă diferă de la o limbă la alta, dar sub aceasta se găseşte structura
profundă, care este identică pentru toate limbajele umane. Copilul posedă la naştere structurile
profunde ale limbajelor, care-i dau posibilitatea să recunoască substantive sau verbe atunci când
aude limba vorbită.

Teoria lui Chomsky este o abordare reducţionistă chiar dacă nu este în acord cu reducţionismul
lui Skinner. Considerând deprinderea limbajului un proces genetic, copilul rămâne inactiv în
acest proces, deoarece învăţarea are loc mai mult sau mai puţin automat. Deprinderea limbajului
este redusă mai curând la acţiunea genelor decât la realizare conexiunilor stimul-răspuns.

Teoria lui Lenneberg reprezintă o altă abordare nativistă în explicarea deprinderii limbajului. El
susţinea că limbajul este o capacitate biologică moştenită a fiinţei umane, aspect demonstrat prin
faptul că limbajul este deprins de copii fără ca aceştia să fie învăţaţi. Limbajul trebuie să fie
însuşit într-o perioadă critică din viaţa copilului, iar dacă acest lucru nu are loc la momentul
oportun, atunci nu va mai avea loc niciodată. Această perioadă critică se situează înainte de
pubertate, deoarece mai târziu zonele creierului implicate în funcţia limbajului devin prea rigide
şi inflexibile pentru învăţarea unui nou limbaj. Adulţii care învaţă o limbă străină, nu o învaţă
niciodată aşa cum au învăţat limba maternă. Justificarea acestei idei provine din studiile făcute
asupra ariilor corticale ale limbajului. Aceste arii sunt situate în emisfera stângă a creierului, iar
deteriorarea lor la adult duce la o disfuncţie permanentă a limbajului. Dacă o astfel de deteriorare
are loc la copii, până la vârsta pubertăţii, funcţiile limbajului trec de obicei în cealaltă parte a
creierului şi astfel copilul este capabil să se refacă complet după deteriorare.

Ipoteza lui Lenneberg a fost pusă sub semnul întrebării în urma studiului efectuat asupra unui
copil, care a fost închis într-o mansardă de la vârsta de 1 an şi 8 luni până la 13 ani, când trecuse
de pubertate. În această perioadă copilul nu auzise niciodată limba vorbită şi nu poseda nici o
formă de limbaj. Luat sub supraveghere într-o instituţie specializată, copilul a deprins limbajul
foarte rapid. Deşi a învăţat să utilizeze limbajul au existat unele diferenţe semnificative, copilul
neajungând la o fluenţa gramaticală deplină.

134
TOTEU MARIUS

Interpretarea nativistă s-a dovedit utilă pentru studierea mecanismului de înţelegere a limbajului,
pentru că a evidenţiat predispoziţia copiilor pentru limbaj şi dobândirea foarte rapidă a acestuia.
Totuşi Chomsky şi Lenneberg au exagerat în susţinerea acestor idei. Nu putem contesta că există
o tendinţă moştenită de deprindere a limbajului, dar această tendinţă nu o putem considera ca
acţionând automat şi independent aşa cum au sugerat aceştia.

c. Teoriile sociale. Brown (1973) a observat că teoriile anterioare asupra dobândirii limbajului
au omis deseori scopurile şi semnificaţiile care stau la baza utilizării limbajului de către copil. El
a elaborat o teorie în care a evidenţiat aspectele sociale ale dezvoltării limbajului. Această teorie
porneşte de la ideea că limbajul provine din nevoia copilului de a comunica şi este cunoscută sub
denumirea de gramatică a relaţiilor semantice. Conform acestei teorii pentru copil este
important sensul, intenţia indicată prin ceea ce spune. Versiunile scurtate ale enunţurilor copiilor
sunt numite vorbire telegrafică, deoarece vorbirea lor seamănă cu o telegramă din care se omit
cuvintele de legătura fără a se pierde însă semnificaţia. Astfel, o frază ca “Dă lapte” ar fi
adecvată mesajului “Aş mai dori puţin lapte dacă se poate.” Omiterea cuvintelor de genul
articolelor, prepoziţiilor şi conjuncţiilor duc la o versiune prescurtată a limbajului, fără a se
pierde conţinutul semantic.

Efectuând studii longitudinale asupra vorbirii copiilor, el a evidenţiat faptul că însuşirea


limbajului se desfăşoară într-o succesiune care parcurge aproximativ cinci etape. În prima etapă,
copilul articulează doar propoziţii simple de două cuvinte “Vreau maşinuţă” sau “Mama plecat”.
Pe măsură ce intră în a 2-a etapă începe să folosească forme flexionale şi articole, spunând “Uite
o pisică” sau “Am plecat”. În etapa a 3-a copilul începe să pună întrebări, de la cele relativ
uşoare, cum ar fi “ce?”, “unde?” şi “când?” până la “cum” şi “de ce ?“. Etapa a 4-a este
caracterizată prin introducerea frazelor simple, cum ar fi “eu am băut lapte şi căţeluşul a băut
lapte”. În a 5-a etapă copilul este capabil să lege propoziţii prin elemente de relaţie şi să utilizeze
propoziţii subordonate: “Eliza care locuieşte acolo merge la şcoala noastră.” În această etapă
copilul poate formula majoritatea tipurilor de construcţii gramaticale specifice adulţilor,
dezvoltarea ulterioară a limbajului realizându-se în principal prin îmbogăţirea vocabularului.

135
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Temă: Sintetizaţi teoriile însuşirii limbajului.

3.2. Etapele însuşirii limbajului

La naştere copii nu posedă limbaj. Pe parcursul dezvoltării copiilor se dezvoltă şi limbajul.


Etapele dezvoltării limbajului sunt asemănătoare indiferent de cultura din care fac parte aceştia.
La vârsta de 6-7 luni copii emit un număr mare de sunete, multe dintre ele vor fi necesare
limbajului pe care ei şi-l vor forma ulterior. Acest proces este denumit expansiune fonetică.
Deoarece repertoriul copiilor se dezvoltă ei încep să gângurească. Între 9 şi 14 luni copii vor
orienta utilizarea fonemelor spre cei care sunt în anturajul lor şi le vorbesc. În această fază ei
achiziţionează viteza şi ritmul limbajului. Perfecţionare pronunţiei unor foneme presupune un
feedback. În acest fel ei vor imita fonemele percepute anterior. Motivul pentru care copiii
gânguresc şi nu pot imita propoziţii întregi este acela că cuvintele individuale pot fi discriminate
sau recunoscute doar după ce ele au fost asociate cu obiecte, acţiuni sau circumstanţe particulare.
Acest proces se desfăşoară pe tot parcursul dezvoltării. Până când aceste asociaţii apar, adică
atunci când sunetele capătă un sens, copilul distinge doar sunete.

Să presupunem că o persoană este plasată dintr-un areal absolut necunoscut, unde se vorbeşte o
limbă străină. Persoana nu va putea distinge cuvintele. După un timp persoana respectivă poate
conştientiza câteva dintre aspectele limbajului, când sunetele încep şi când se termină, când se
schimbă ritmul şi tonalitatea vocii sau atunci când apar diferenţe între sunete. În această situaţie
persoana nu poate comunica pentru că deşi poate imita sunetele nu cunoaşte semnificaţia
acestora. Această formă de imitaţie este facilă pentru majoritatea oamenilor. La fel cum un actor
imită un limbaj care pentru el nu are nici o semnificaţie, la fel şi copilul imită limbajul nativ.

Primul cuvânt este pronunţat la vârsta de aproximativ 10-12 luni. Acest prim cuvânt este legat de
obiecte concrete sau acţiuni din propria experienţă. Pentru a ne reprezenta acest aspect să ne
imaginăm o persoană aflată într-o lume necunoscută. Primele cuvinte pe care le va folosi vor fi
cele legate de obiecte concrete prezente sau acţiuni necesare. La fel se întâmplă şi în cazul
136
TOTEU MARIUS

copiilor. Ei vor achiziţiona mai întâi substantive concrete sau verbe, cum ar fi papa, mama, bunu
etc.

Copii vor achiziţiona cuvintele concrete, cum ar fi “câine”, înainte de a învăţa substantivele
supraordonate, cum ar fi “mamifer” sau subordonate, ca de exemplu “caniş”. Categoria
“mamifer” este prea largă, iar cea de “caniş” este prea mică. Categoria de câine este cea mai
potrivită pentru că este un concept de bază, simplu şi real (clar). Un astfel de concept de bază şi
concret este cunoscut şi sub denumirea de protoconcept. De exemplu, este uşor să ne imaginăm
un câine. Imaginea unui “caniş” necesită cunoştinţe specializate despre câini, iar imaginea unui
mamifer (nu a unui câine, iepure sau a vaci, ci a unui “mamifer”) este imposibilă pentru că este
prea abstractă.

Conceptele abstracte se formează după ce sunt achiziţionate substantivele şi verbele. Primele


cuvinte abstracte învăţate sunt adjectivele, cum ar fi “roşu”, “înalt”, “mare”. Apoi sunt
achiziţionaţi termenii care se referă la aşezarea spaţială: “pe”, “între” “deasupra” etc. În final
copii învaţă cuvinte foarte abstracte, cum ar fi “libertate”, “tangenţial”. De fapt sunt învăţate
definiţiile verbale ale acestor cuvinte abstracte şi nu relaţiile lor cu obiectele reale.

În jurul vârstei de 18-24 de luni copiii încep să formuleze propoziţii formate din două cuvinte.
Pe parcursul acestei etape copii îşi însuşesc funcţia limbajului pentru exprimarea conceptelor, în
special pentru comunicarea dorinţelor lor altor persoane. Copii încep să folosească diferite forme
descriptive existente în limbaj, şi anume nominative (de exemplu, “acea casă”), posesive (de
exemplu, “cartea lui Dan”) şi acţiuni (“copilul merge”). Ei exersează diferite forme de limbaj
înainte de a încercarea extinderea limbajului.

În următorii câţiva ani copii se exprimă folosind propoziţii scurte, această etapă purtând
denumirea de vorbire telegrafică. Vorbirea lor este asemănătoare telegramelor, în care cuvintele
inutile sunt excluse, mesajele fiind scurte şi clare. Un exemplu tipic de vorbire telegrafică îl
întâlnim în filmul Tarzan, în care personajul foloseşte doar cuvinte importante, substantive şi
verbe (de exemplu, “Tarzan o ajută pe Cheetah” sau “Jane pleacă acum”). În această etapă de

137
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

dezvoltare a limbajului morfemele gramaticale lipsesc, nu apare pluralul, conjuncţiile, articolele,


prepoziţiile, conjugările.

Cercetările indică faptul că pretutindeni copiii achiziţionează morfemele gramaticale cam în


acelaşi mod. Mai întâi se achiziţionează prepoziţiile, apoi pluralul, prenumele posesiv, articolele
hotărâte şi nehotărâte, conjugarea verbelor. Nu se ştie de ce morfemele sunt achiziţionate în
această ordine, dar se pare că ordinea este legată de complexitatea acestora. Alţi cercetători
consideră că nu complexitatea morfemelor determină ordinea de achiziţie, ci funcţionalitatea lor.
Ordinea de achiziţie este determinată de multitudinea funcţiilor acestor morfeme. De exemplu,
exprimarea pluralului şi localizarea obiectelor este mult mai utilă în conversaţia zilnică decât
folosirea articolului sau conjugarea verbelor. Morfemele gramaticale au o structură semantică
sau o semnificaţie. De exemplu, utilizarea la plural a substantivului “câine” semnifică faptul ce
se fac referiri la mai multe exemplare ale acestei categorii.

Întrebare: Care sunt etapele însuşirii limbajului ?

3.3. Structura semantică şi sintactică a limbajului.

Psiholingviştii au studiat limbajul uman pentru a descoperi cum oamenii decid să spună ceva.
Procesul nu este simplu. Să presupunem că o persoană, într-o zi toridă de vară, este însetată.
Cum îşi exprimă persoana dorinţa de a bea un pahar cu apă ? Cum exprimă această semnificaţie
într-o propoziţie structurată. Pur şi simplu va spune “Vreau un pahar cu apă”. Aparent lucrurile
sunt simple, dar cum ajunge persoana să formuleze această propoziţie ? Cum a pus cuvintele
împreună ? Sunt unele cuvinte mai importante decât altele ? Probabil că persoana nu a început să
caute în întregul vocabular cuvântul “vreau” pe care a decis să-l folosească ca prim cuvânt.
Oamenii aleg întreaga propoziţie înainte de a o spune. Ei construiesc sintaxa unei propoziţii
astfel încât aceasta să exprime un anumit înţeles, înainte de exprimarea verbală. Sintaxa cuprinde
regulile care precizează modul în care cuvintele pot fi puse în legătură pentru a forma propoziţii
cu sens. Unele cuvinte din propoziţie sunt mai importante decât altele. Într-o propoziţie,
138
TOTEU MARIUS

substantivele şi verbele, au funcţii principale în jurul lor fiind organizate alte cuvinte care ajută
la exprimarea semnificaţiei. Acest aspect a fost demonstrat experimental. Subiecţii erau
condiţionaţi clasic să saliveze atunci când auzeau anumite propoziţii. Apoi, li s-au prezentat
cuvinte individuale selectate din aceste propoziţii, măsurându-se cantitatea de salivă. Deşi
articolele, adjectivele şi prepoziţiile erau la fel de numeroase ca şi substantivele şi verbele, s-a
constatat că substantivele şi verbele generau un răspuns salivar mai intens. Nu se cunoaşte încă
modul în care oamenii construiesc o propoziţie. Unii cercetători consideră că se folosesc strategii
de procesare cognitivă necunoscute încă, care pornesc de la o semnificaţie la sintaxa folosită
pentru exprimarea acestei semnificaţii. Alţii susţin că formularea unei propoziţii este legată atât
de semnificaţie cât şi de regulile gramaticale necesare exprimării semnificaţiei.

3.4. Relaţia dintre gândire şi limbaj

Pentru explicarea relaţiei dintre gândire şi limbaj au fost elaborate mai multe teorii.

1. Psihologul behaviorist Watson considera că gândirea nu este altceva decât limbaj. Watson
(1930) considera că nu există o activitate mentală internă, oamenii nu gândesc ci doar emit
răspunsuri la anumiţi stimuli pentru care au fost condiţionaţi. Din punctul lui de vedere gândirea
nu este “activitate mentală” ci vorbire subvocală, adică o activitate musculară. Cu alte cuvinte
oamenii nu gândesc ci vorbesc cu ei înşişi, dar atât de încet încât aparent se pare că nu vorbesc.
Măsurările făcute la nivelul muşchilor, limbii au indicat o uşoară mişcare în timp ce ei “vorbeau”
cu ei înşişi. Dacă Watson are dreptate, înseamnă că noi gândim atunci când suntem angajaţi în
vorbirea subvocală. Watson consideră că şi persoanele care sunt mute pot avea răspunsuri
musculare sub forma semnelor mâinilor sau altor gesturi care pot fi considerate reprezentări
musculare a ceea ce se presupune a fi gândirea internă. Această idee a convenit behavioriştilor
deoarece ei doreau să evite conceptele de minte sau mental.

Un mod de testare a ipotezei lui Watson este de a paraliza complet o persoană (fără a mai putea
respira sau clipi) şi de a descoperi dacă aceasta mai gândeşte atât timp cât muşchii nu se pot
mişca. Acest experiment a fost realizat de Simth, Brown, Toman şi Goodman în 1947. Subiect a

139
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

fost unul dintre cercetători, Smith. S-a folosit un aparat special de respiraţia pentru a menţine în
viaţă. După experiment subiectul a raportat că deşi a fost paralizat total a fost capabil să
gândească şi să înţeleagă tot ceea ce s-a întâmplat în jur. Aceste rezultate indică faptul că
gândirea este o activitate mentală internă, independentă de răspunsurile musculare. Astfel teoria
lui Watson a fost infirmată.

2. Teoria lui Wittgenstein, reprezintă o versiune a ipotezei lui Watson, susţine că gândirea este
pur lingvistică şi că tipurile de procese mentale identificate la animale sau la copii mici nu
reprezintă o formă de gândire. Acest raţionament este preluat de la Descartes, care considera
fiinţele umane total diferite de animale deoarece animalele reacţionează instinctiv la stimuli în
timp ce oameni pot gândi. Deşi aceste opinii au importanţă filosofică, ele au avut o influenţă şi
asupra unor psihologi.

Cercetătorii moderni consideră că nu se pot ignora studiile efectuate asupra rezolvării de


probleme la animale sau capacităţile de gândire ale copiilor foarte mici. Într-un studiu efectuat
de Humphrey (1951), care a vizat modul de formare al conceptelor, s-a demonstrat că subiecţii
au reuşit de multe ori să utilizeze corect anumite concepte, fiind însă incapabili să explică în
cuvinte regulile pe care s-au bazat. Concluzia este că nu trebuie neapărat să fim capabili să
verbalizăm conceptele pentru a le putea folosi. Deci, oamenii beneficiază de forme de gândire
care reprezintă mai mult decât simpla utilizare a limbajului.

3. Teoria relativităţii lingvistice consideră că gândirea depinde într-o anumită măsură de limbaj.
Această teorie a fost exprimată într-o formă extremistă de Sapir (1927) şi Whorf (1952) care au
sugerat că, pentru a ne putea gândi la ceva, limbajul nostru trebuie să conţină cuvintele care
desemnează acel lucru. Astfel, dacă o persoană ar cunoaşte doar trei cuvinte pentru denumirea
culorilor ar fi incapabilă să gândească sau să distingă mai mult de trei nuanţe. Cercetările
interculturale au arătat că gândirea nu este dependentă de limbaj într-o asemenea măsură.
Cercetând membrii tribului Dani, Rosch (1974) a arătat că, deşi aceştia au doar două cuvinte
pentru a desemna culorile pot totuşi să perceapă variaţii de culoare, ei descurcându-se la fel de
bine ca şi indivizii care cunosc mai multe cuvinte pentru denumirea culorilor.

140
TOTEU MARIUS

Există şi o formă moderată a acestei teorii. Dacă o persoană are la îndemână, în limba maternă,
un număr de cuvinte, acest lucru determină o înţelegere diferenţiată a experienţelor. De exemplu,
laponii care au 27 de cuvinte diferite pentru zăpadă, au resurse mai bogate la care pot apela în
interpretarea şi observarea diferitelor tipuri de zăpadă, în comparaţie cu europenii care cunosc
doar 2-3 cuvinte de acest gen.

4. În concepţia lui J. Piaget limbajul, cel puţin în forma în care îl foloseşte un copil foarte mic,
reprezintă o formă externă a procesului de gândire. Dacă Watson spunea că gândirea este limbaj,
Piaget susţine că limbajul este gândire. Când un copil începe să vorbească, vorbirea sa este
foarte egocentrică, nefiind folosită în scop social, ci din nevoia copilului de a-şi organiza şi
structura problemele apărute în interacţiunea sa cu mediul. Copilul spune, pur şi simplu, ceea ce
crede, cu voce tare. El ajunge treptat să-şi dea seama că limbajul poate fi utilizat şi în scopul
comunicării a ceea ce gândeşte, acest lucru se întâmplă însă numai datorită faptului că limbajul
este perceput de copul ca un instrument important pentru rezolvarea de probleme. Gândirea este
pentru Piaget foarte importantă, iar copilul îşi dezvoltă limbajul doar pentru că este un
instrument util gândirii.

5. Vâgotsky (1962) consideră că însuşirea limbajului de către copil are origini sociale, provenind
din nevoia de comunicare cu alte persoane. El considera că limbajul se dezvoltă direct din
primele interacţiuni sociale pe care copiii le au cu cei din jur, iar majoritatea cercetărilor
moderne referitoare la interacţiunea părinte copil par să sprijine această idee. Vâgotsky susţinea
că la copiii se manifestă necesitatea puternică de a interacţiona cu alte persoane şi limbajul se
dezvoltă pentru că permite copilului să se angajeze mai eficient în interacţiunea socială.

Vâgotsky nu a negat faptul că limbajul ar putea să reprezinte şi un instrument la gândirii. El


considera comportamentul copiilor care vorbesc singuri în timp ce se joacă (comportament numit
vorbire egocentrică de Piaget) drept un exemplu pentru ceea ce el a numit funcţia expresivă a
limbajului. Acest tip de limbaj este folosit pentru a monitoriza şi comanda structurile gândirii
interne a copilului. Această formă de utilizare a limbajului permite copilului să-şi reorganizeze şi

141
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

să-şi restructureze problemele, la nivel cognitiv. Cu toate acestea funcţia socială de comunicare a
limbajului rămâne cea mai importantă.

Întrebare: Care sunt cele mai importante puncte de vedere referitoare la relaţia dintre
gândire şi limbaj?

142
TOTEU MARIUS

MEMORIA ŞI PROCESAREA DE INFORMAŢII

Informaţiile din memorie sunt folosite în fiecare zi. Fără memorie noi nu am avea sensul
continuităţii, nu am putea beneficia de experienţă şi de ceea ce învăţăm. Fără memorie ar fi
imposibil să funcţionăm. Toate imaginile şi informaţiile sunt stocate în memorie.
Dar memoria nu este perfectă, mintea noastră nu este asemenea unui bande de
magnetofon, unele informaţii sunt uitate, alte sunt modificate. Modul în care putem să folosim
amintirile influenţează abilitatea noastră de a gândi şi înţelege.

1 Teorii explicative ale memoriei

1.1. Teoria engramării

Există mai multe teorii care consideră că anumite elemente chimice sau fenomene
electrice ale celulei nervoase ar explica stocarea informaţii în creier. În 1917, Lashley K. a
elaborat teoria engramării, care susţinea structura biochimică a conţinutului memoriei. Autorul a
concluzionat că fiecare tip de informaţie nu se găseşte doar într-un anumit loc din creier, ci mai
curând este distribuită peste tot în creier (teoria echipotenţialităţii).

Structura biochimică a engrarării sau a urmelor de memorie nu este încă cunoscută.


Cercetătorii nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte modul de stocare a informaţiilor în
memorie şi a localizării acestora.

Behavioriştii consideră că nu putem explica comportamentul uman doar ca rezultat al


răspunsurilor simple, inconştiente şi condiţionate. Teoriile cognitiviste, de asemenea, afirmă că
animalele şi oamenii gândesc şi acţionează pe baza unor imagini mentale.

Studiile asupra memoriei sunt abia la început, dar dovezile experimentale susţin existenţa
a două tipuri de memorie: procedurală şi declarativă.

143
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Memoria procedurală este accesibilă doar prin “acţiune, angajarea deprinderilor şi


operaţiilor în care cunoştinţele sunt întipărite”. Informaţiile stocate în acest tip de memorie par
să fie achiziţionate conform principiului condiţionării clasice şi operante.

Memoria declarativă este accesibilă “conştiinţei şi include fapte, episoade, şiruri de


evenimente din viaţă.”. Cunoştinţele cognitive, cum ar fi hărţile mentale şi diferitele abilităţi
necesare pentru gândire şi rezolvarea de probleme se găsesc în memoria declarativă. Memoria
procedurală se dezvoltă, probabil, înaintea celei declarative, aceasta explicând de ce suntem
capabili să învăţăm în copilărie, iar ca adulţi să nu avem amintirea feţelor şi evenimentelor din
copilărie.

1.2.Teoria procesării de informaţii

Majoritatea teoriilor din ultimii ani explică memoria făcând apel la procesarea
informaţiilor. Aceste teorii se bazează pe analogia dintre modul în care creierul uman şi
computerele procesează informaţia. Nu se poate spune că computerele şi creierul funcţionează la
fel, dar există suficiente asemănări pentru a afirma că modelul procesării informaţiei poate fi
utilizat ca model explicativ al memoriei.

În cazul modelului procesării informaţiei se consideră că informaţia care intră în sistem


este prelucrată, transferată, controlată, modificată, stocată, reactivată, iar pentru utilizarea
acesteia se folosesc o varietate de mecanisme de control. În modelul explicativ al memoriei prin
prelucrarea de informaţie, informaţia întră în sistemul de memorie prin receptorii senzoriali într-
o formă neprelucrată. Atenţia este un mecanism de control al memoriei şi operează la acest nivel
selectând informaţia care va fi prelucrată ulterior. Informaţia senzorială brută, selectată, este
codificată în anumite forme (sunete, imagini vizuale, concepte) care pot fi utilizate în
următoarele blocuri ale memoriei. Procesele de control continuă să guverneze “soarta”
informaţiilor. De exemplu, prin repetare mentală anumite informaţii nu vor fi pierdute din
memorie. Un alt mecanism de control transferă informaţia selectată în depozite de memorie de

144
TOTEU MARIUS

mai lungă durată. Atunci când este nevoie de o informaţie, aceasta este reactivată din memorie,
dar din motive diferite anumite informaţii nu mai pot fi reamintite.

Memoria declarativă

Când ne uităm în cartea de bucate ca să vedem cât zahăr trebuie să adăugăm în reţeta unei
prăjituri, trebuie să ne amintim un bit de informaţie pentru câteva secunde. Numele fratelui
trebuie însă să ni-l reamintim întreaga viaţă. Unele informaţii trebuie să fie stocate în memorie
pentru scurte perioade de timp, altele însă sunt reţinute permanent.

1.3. Teoria blocurilor memoriei

În teoria blocurilor de memorie (Atkinson şi Shiffrin, 1968) presupun că există trei


depozite de memorie. Acestea dau posibilitatea stocării informaţiilor pentru perioade variabile de
timp. Pentru fiecare dintre acestea există anumite reguli după care funcţionează şi ele servesc
anumitor scopuri. Deoarece informaţia trebuie să treacă prin fiecare depozit de memorie pentru a
ajunge în cel permanent, vorbim de trei blocuri de memorie legate între ele şi nu de trei memorii
separate. Cele trei blocuri de memorie sunt: registrul senzorial, memoria de scurtă durată şi cea
de lungă durată. Dworetzky (1989) consideră că aceste trei depozite de memorie constituie părţi
ale modelului memoriei declarative.

Reprezentarea grafică a modelului lui Atkinson şi Shiffrin (1968)

Memorie Memoria de Memoria de


Stimuli senzorială scurtă lungă durată
durată

145
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Memoria senzorială

Lumea exterioară este plină de lumini, sunete şi alţi stimuli senzoriali, dar noi nu îi
reţinem pe toţi. Când percepem pentru prima dată un stimul particular, noi îl păstrăm pentru o
fracţiune de secundă în memoria senzorială, sau registru senzorial. Dacă nu am da atenţie
senzaţiei şi nu am codifica-o cu succes în memoria senzorială, senzaţia ar slăbi şi s-ar pierde.
Slăbirea senzaţiei apare în 1/4 dintr-o secundă după ce senzaţia a fost înregistrată în memoria
senzorială. Cu alte cuvinte dacă nu am da atenţie senzaţiei, aceasta s-ar pierde imediat (Sperling,
1960).

Registrul senzorial este acel depozit al memoriei în care o anumită imagine provenită din
experienţa senzorială este păstrată până când acea imagine este procesată complet. Se pare că noi
reţinem o copie a fiecărei experienţe senzoriale în registrul senzorial suficient timp pentru a
localiza biţii de informaţie relevanţi şi pentru a-i transfera în următoarele depozite ale memoriei.
Informaţia este stocată în registrul senzorial pentru puţin timp şi se pare că este o copie completă
a experienţei senzoriale. Acest fapt a fost demonstrat experimental de Speling (1960). Autorul a
prezentat subiecţilor un şir de 12 litere aranjate pe trei rânduri, cu câte 4 litere pe fiecare rând:

G K E Q

R Y H T

C M L A

Litere au fost arătate timp de 1/20 dintr-o secundă, cerându-se apoi subiecţilor să-şi
reamintească toate literele de pe un singur rând. El nu spunea subiecţilor care dintre cele trei
rânduri de litere trebuia memorat. Rândurile erau semnalizate folosind un sunet cu tonalitate
înaltă pentru a indica primul rând, un sunet cu tonalitate medie pentru a indica al 2-lea rând, iar
tonalitatea scăzută indica rândul al treilea. S-a constat că dacă sunetul apărea foarte repede după
prezentarea şirurilor de litere, subiecţii îşi aminteau cele mai multe dintre literele aflate pe rândul

146
TOTEU MARIUS

respectiv. Dacă întârzierea era mai mare de un sfert de secundă subiecţii îşi aminteau în medie
doar o literă din rândul respectiv. Acesta dovedeşte cât de repede este pierdută informaţia din
registrul senzorial.

Informaţia vizuală din registrul senzorial se pierde foarte repede şi este înlocuită cu alte
informaţii noi, încât nu suntem conştienţi că avem o astfel de memorie. Uneori pot fi observate
urme ale informaţiei auditive asemănătoare ecoului. Să luăm, de exemplu, situaţia în care suntem
absorbiţi de ceea ce citim în timp ce altă persoană ne vorbeşte. Dacă ne distragem suficient de
repede atenţia de la ceea ce citim, putem auzi ceea ce persoana respectivă ne spune. Acest lucru
este posibil datorită “ecoului sau copiei” senzaţiei auditive stocate în memoria senzorială.

Memoria de scurtă durată(MSD)

Când un bit de informaţie trebuie să fie stocat pentru mai mult timp, decât permite
registrul senzorial, acesta este transferat în memoria de scurtă durată. Acest transfer nu este
intenţional. În general este suficient să dăm atenţie unei informaţii pentru ca acesta să treacă în
memoria de scurtă durată. Numărul de telefon al unui prieten poate fi transferat în memoria de
scurtă durată dacă îl memorăm intenţionat. Putem să ne amintim cât a costat masa la restaurant
după 20 de secunde când descoperim că ospătarul ne-a dat restul greşit, fără însă să fi încercat să
memorăm costul mesei la restaurant. Memoria de scurtă durată este activă. Dacă am face
comparaţia cu un computer, acest tip de memorie ar reprezenta materialul care ar fi activat pe
ecranul computerului la un moment dat. În MSD este stocată informaţia activă, la care suntem
atenţi.

Repetiţia

Acest tip de memorare permite stocarea temporară a informaţiei, în general mai puţin de
un minut. Informaţia nouă din MSD este pierdută dacă nu este repetată. Probabil că uitarea
informaţiilor noi pe care le-am folosit o singură dată este benefică pentru că altfel am reţine tot
ceea ce am cunoscut: toate numele de străzi pe care am mers, toate numerele de telefon, numele

147
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

tuturor persoanelor pe care le-am întâlnit. Unii oameni nu au abilitatea de a uita informaţiile la
care au fost expuşi o singură dată, transferându-le cu uşurinţă în memoria de lungă durată. Nu
este o situaţie atât de fericită, după cum s-ar crede la prima vedere, pentru că în mintea lor se
găseşte o mare cantitate de informaţii inutile care le ascund pe cele utile sau importante.

Informaţia stocată în memoria de scurtă durată este de diferite tipuri: mirosul unui
parfum, o melodie, gustul unui fruct, poziţia unui deget pe clapele pianului, o listă de nume etc.
S-a constat că oamenii au tendinţa de a transforma informaţia în cuvinte făcând astfel posibilă
stocarea acesteia în MSD. Dacă s-ar cere memorarea unui şir de litere (B. P, V, M, L etc. ) este
mult mai posibil ca literele să fie reţinute prin “numele” lor (be, pe, ve etc.) decât prin forma
literelor. Probabil că în MSD utilizăm cât mai mult posibil sunetele, deoarece repetarea mentală
a sunetelor este mult mai uşoară în comparaţie cu repetarea formei semnelor, a mirosurilor sau
mişcării. Totuşi în MSD poate fi stocată orice fel de informaţie care intră în creier prin
intermediul organelor de simţ.

Capacitatea memoriei de scurtă durată

Memoria de scurtă durată are capacitate limitată. Aceasta variază în funcţie de tipul de
informaţie. Miller (1956) consideră că putem să ne amintim în medie 7  2 elemente.

Estimarea capacităţii MSD s-a făcut cerând subiecţilor să memoreze liste de numere,
litere sau cuvinte fără legătură între ele. S-a constat că foarte rar oamenii pot reţine mai mult de
5-9 biţi de informaţie, în funcţie de tipul de informaţie.

MSD serveşte şi altor scopuri decât celui de stocare temporară a informaţiilor. Spaţiul
MSD este folosit atunci când informaţiile anteriore sunt aduse temporar din memoria de lungă
durată pentru a fi actualizate sau utilizate. Spaţiul MSD este folosit atunci când gândim. Acest
lucru explică faptul că nu putem reţine numărul de telefon pe care abia l-am privit atunci când
începem să ne gândim la ceea ce vom vorbi la telefon. Ideea despre convorbire au luat locul
numărului de telefon. Dificultatea de a gândi la probleme care implică mai mult de 72
consecinţe se explică tot prin faptul că gândirea utilizează MSD. Uităm anumite aspecte ale
problemei deoarece acestea depăşesc capacitatea limitată a memoriei de scurtă durată.
148
TOTEU MARIUS

Avantajul este că putem căuta cu uşurinţă în depozitul MSD. Când încercăm să ne


reamintim ceva din MSD se pare că examinăm fiecare element, fiecare item stocat.
Experimentele realizate au confirmat exhaustivitatea de fiecare dată când sunt căutate
informaţiile din memoria de scurtă durată. Autorii au cerut subiecţilor să memoreze o listă care
conţinea un număr diferit de cifre. Apoi se arăta subiecţilor o cifră şi apoi erau întrebaţi dacă
aceasta se afla în lista de cifre memorate. Subiecţilor le lua mai mult timp să răspundă atunci
când lista memorată era mai lungă decât atunci când lista era scurtă. Timpul necesar pentru a
răspunde creştea constant, cu 0,4 dintr-o secundă pentru fiecare item din MSD.

Există câteva modalităţi prin care noi putem să depăşim aceste limite ale memoriei. Una
dintre ele este să învăţăm informaţia pentru a o transfera în memoria de lungă durată, care nu are
limite de spaţiu. O altă modalitate este de a grupa informaţiile în 72 unităţi de memorie. Miller
(1956) numeşte aceste unităţi de memorie “bucăţi” (chuncks) de memorie. Putem să ne amintim
72 unităţi de memorie, dar fiecare dintre ele pot să conţină mai mulţi biţi de informaţie. Dacă
am citi rapid o listă de 12 cuvinte: est, primăvară, rochie, pălărie toamnă, vest, cămaşă, pulover,
iarnă, nord, vară, sud, nu am fi capabili să ne-o reamintim exact 10 secunde mai târziu, pentru că
cele12 unităţi de memorie depăşesc capacitatea de memoriei de scurtă durată. Dacă vom
organiza materialul în trei unităţi de memorie (puncte cardinale, anotimpuri, obiecte de
îmbrăcăminte) şi apoi îl vom memora, ne vom putea aminti mai uşor lista. Această strategie este
valabilă dacă vom regrupa lista în unităţi cu sens.

MSD este un depozit de memorie cu o capacitate limitată în care informaţia, adesea


stocată sub formă verbală, este pierdută rapid dacă nu este repetată. Capacitatea MSD poate
creşte prin creşterea cantităţii de informaţie din fiecare unitate de memorie.

Ce se întâmplă atunci când memoria este supraîncărcată cu 20 de itemi? Probabil vor fi


reţinuţi primii şi ultimii itemi, aproximativ 7 în total. Itemii din mijloc sunt mai dificil de reţinut.
Primii itemi vor fi mai uşor reţinuţi pentru că încercăm să-i reţinem, ştiind că urmează şi alţii.
Curând, însă, vom fi copleşiţi de numărul mare de itemi şi vom pierde mulţi dintre ei. Ne vom
reaminti mai bine ultimii itemi pentru că au fost ultimii la care am fost expuşi. Această secvenţă

149
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

de reamintire este cunoscută sub numele de efectul poziţiei seriale, efectul primatului pentru
primii itemi din listă şi efectul recenţei pentru ultimii itemi

Materialul din memoria senzorială este codat în memoria de scurtă durată pentru a fi
reţinut, la fel şi materialul din MSD va fi stocat în memoria de lungă durată.

Memoria de lungă durată

În memoria de lungă durată se găseşte informaţia care trebuie reţinută pentru o lungă
perioadă de timp: zile, săptămâni, ani sau întreaga viaţă. MLD poate stoca aproximativ 100 de
trilioane de biţi de informaţie. MLD nu este doar o versiune mai durabilă a MSD, ci un alt tip de
memorie. MLD diferă de MSD în ceea ce priveşte modul cum sunt reamintite informaţiile, cum
apare uitarea şi forma în care informaţiile sunt stocate.

Pentru a examina un item stocat în memoria de lungă durată trebuie mai întâi să-l aducem
în memoria de scurtă durată sau memoria de lucru. Aici aproximativ 7 unităţi de informaţie pot fi
examinate la un anumit moment dat, apoi se reîntorc în memoria de lungă durată, de unde pot fi
reactivate dacă este nevoie. Un bit de informaţie nu este căutat în toată MLD, deoarece aici se
găseşte o mare cantitate de informaţie. De fapt, MLD are anumiţi indici. Noi reactualizăm
informaţia din MLD folosind semne asemănătoarea numărului utilizat pentru a localiza o carte în
bibliotecă. Reamintirea poate fi intenţionată (vrem să ne reamintim numele fostului diriginte din
liceu) sau neintenţionată (de exemplu, o melodie ascultată ne aduce aminte despre o iubire din
trecut). Stocarea automată este legată de semnificaţia şi importanţa experienţei. Alteori pentru a
reţine informaţia trebuie să depunem efort.

Mulţi dintre noi ne plângem din când în când că am uitam anumite lucruri. Am văzut că
în MSD pot fi reţinute 7 unităţi de informaţie, iar dacă aceste unităţi de informaţie au înţeles este
mult mai uşor pentru noi să reţinem informaţia. Se pare că memoria se bazează pe înţeles. Este
dificil să ne reamintim informaţii care nu au înţeles. Din păcate noi suntem bombardaţi de astfel
se informaţii fără sens în fiecare zi. De exemplu, chiar dacă numărul 8 înseamnă ceva, 8 obiecte,
8 = 4 x 2, ce înseamnă 8 atunci când este inclus în numărul de telefon 8319011? La fel se
întâmplă şi în cazul imaginilor. Indivizii care au o anumită imagine în minte (de exemplu,

150
TOTEU MARIUS

imaginea unui circuit electric) îşi vor aminti mai bine această imagine în comparaţie cu cei care
au privit imaginea şi au încercat să o memoreze.

Schemele mnezice reprezintă sisteme de reamintire sau de ajutor ale memoriei. Există mai
multe astfel de sisteme de reamintire, cel mai cunoscut fiind metoda localizării. Să presupunem
că vrem să reţinem o listă de 10 itemi. Să ne gândim la un drum familiar nouă, de exemplu
drumul de la serviciu spre casă. Putem asocia fiecărui item din listă unul dintre obiectele
familiale întâlnite în drumul nostru: o statuie, o şcoală, trecerea de pietoni, cutia poştală, etc. În
acest fel obiectele familiare pe care le întâlnim în drumul nostru spre casă ne vor ajuta să ne
reamintim itemii din lista de memorat care au fost asociaţi acestor obiecte.

James considera că există trei modalităţi în care ne reamintim lucrurile: metode mecanice,
care implică un studiu intens, repetiţie (în acest fel învaţă copii alfabetul), metode judicioase,
care se bazează pe logică, clasificări şi analize, metode ingenioase, care includ schemele
menezice.

Memoria de lungă durată diferă de cea de scurtă durată prin felul în care apare uitarea.
Există motive să credem că informaţia stocată în memoria de lungă durată nu este doar durabilă
ci şi permanentă. Însă nu toţi psihologii sunt total de acord cu această afirmaţie. Dacă MLD este
într-adevăr permanentă, înseamnă că “uitarea” apare nu pentru că informaţia s-a pierdut ci pentru
că nu suntem capabili să ne-o reamintim din anumite motive.

MLD diferă de MSD din punctul de vedere al informaţiilor care sunt stocate. În MSD
sunt stocate, de obicei, calităţile fizice din experienţa anterioară (ceea ce vedem, gustăm, auzim
etc.). În MLD se stochează informaţia în termeni de semnificaţii. Asta nu înseamnă că nu putem
să ne reamintim, de exemplu, gustul unui pui prăjit pe care l-am mâncat într-un restaurant, dar
cel mai frecvent MLD stochează înţelesurile, nu imaginile senzoriale.

Temă: Diferenţiaţi MSD de MLD.

151
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

1.4. Memoria episodică versus memoria semantică

Distincţia între aceste două tipuri de memorie a fost făcută de Tulving (1972). Memoria
episodică se referă la memoria unor experienţe specifice care pot fi definite în termeni de spaţiu
şi timp. Memoria semantică se referă la memoria înţelesurilor, a semnificaţiilor fără referire la
timp şi spaţiu. Când ne amintim că ieri am văzut o maşină de pompieri trecând în viteză pe o
stradă centrală a oraşului vorbim despre memoria episodică. Abilitatea de a spune că maşina de
pompieri este de culoare roşie şi este dotată cu anumite dispozitive de stingere a incendiilor,
atunci informaţia provine din memoria semantică de la termenul de maşină de pompieri. Deşi
ambele tipuri de memorie există în memoria de lungă durată, memoria semantică este mai
durabilă decât cea episodică.

S-a demonstrat experimental uşurinţa cu care pot fi folosite informaţiile stocate în MLD.
S-a cerut subiecţilor să asculte pasaje care conţineau un număr diferit de propoziţii. După
intervale de timp variabile se cerea subiecţilor să asculte alte propoziţii şi să spună dacă erau
exact aceleaşi propoziţii din primul pasaj citit. Unele dintre propoziţii erau acelaşi, altele însă
erau schimbate ca formă sau ca înţeles. De exemplu, o propoziţie din primul pasaj era “Maria o
urmărea pe Ioana.”. Aceasta a fost modificată în “Ioana era urmărită de Maria.” (se modica
forma nu şi înţelesul) sau în “Ioana o urmărea pe Maria.” (se modifica atât forma cât şi
înţelesul). S-a constat că subiecţii puteau spune dacă propoziţia a fost modificată ca formă sau ca
înţeles dacă intervalul între cele două prezentări era de 30 de secunde. Se pare că informaţiile
despre înţelesul propoziţiilor au fost păstrate în MLD de tip semantic, în timp ce detaliile despre
forma, structura propoziţiilor în memoria episodică şi erau uitate după ce dispăreau din MSD.

Organizarea informaţiilor în MLD

Organizarea MLD are rolul de a uşura actualizarea informaţiilor din vasta cantitate
de informaţii stocate în memorie. În anii 40 s-au realizat cercetări pentru a demonstra că
informaţiile din MLD sunt organizate. Sarcina subiecţiilor a fost să-şi reamintească categorii de
animale sau automobile memorate anterior. S-a constat că ei îşi aminteau un grup de itemi legaţi
între ei, urma o pauză, apoi o îşi reaminteau un alt grup de itemi etc. Grupările de itemi

152
TOTEU MARIUS

reamintiţi reflectă modul cum este organizată informaţia în memorie. Când subiecţii memorau o
nouă listă de itemi care puteau fi grupaţi, subiecţii aveau tendinţa de a şi-i reaminti tot grupaţi. S-
a cerut subiecţilor să memoreze o listă de 60 de cuvinte care puteau fi grupaţi în patru categorii:
animale, vegetaţie, nume şi profesiuni. Chiar dacă cuvintele erau prezentate în ordine aleatoare
subiecţii îşi reaminteau cuvintele grupate pe categorii. Studiul evidenţiază faptul că aceste
cuvinte erau stocate în MLD conform categoriilor cărora aparţineau.

Într-un alt experiment, au cerut subiecţilor să memoreze 12 liste de câte 10 cuvinte,


ca aceasta: băiat, barcă, câine, vagon, fantomă, volan, casă, lapte, pălărie, gălăgie.

Jumătate din subiecţii au primit indicaţia s-ă memoreze listele în orice ordine, iar
celorlalţi să creeze povestiri folosind cuvintele din listă. Pentru fiecare listă trebuia imaginată o
povestire. Grupul de subiecţi care au avut sarcina de a realiza povestiri şi-au reamintit 90%
dintre cuvinte, în timp ce subiecţii care au avut doar sarcina de memorare şi-au reamintit doar
15% dintre cuvinte.

Modul cum sunt organizate informaţiile în MLD nu este bine cunoscut. Se pare că
informaţiile sunt organizate primar sub forma unor categorii de semnificaţii, dar şi în funcţie de
cât de frecvent s-au asociat cu evenimentele din experienţa noastră anterioară. Cu cât există mai
multe legături între informaţiile stocate cu atât mai logică va fi reamintirea itemilor de
informaţie. Aceste legături fac ca reactualizarea să fie mai eficientă.

Temă: Diferenţiaţi memoria semantică de memoria episodică.

1.5. Teoria dublei codări

Această teorie susţine faptul că memoria declarativă conţine atât informaţii


senzoriale cât şi verbale (Paivio, 1971). Această idee se bazează pe faptul că oamenii se pare că
îşi amintesc mai bine imaginile decât cuvintele. Experimental s-a constat că oamenii cu o bună
memorie vizuală îşi pot aminti toate sau aproape toate obiectele care le-au fost prezentate timp
de 30 de secunde. Imaginile sunt clare, ca şi cum subiecţii ar mai avea încă obiectele în faţă.

153
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Aceste imagini neobişnuite şi puternice din ochii minţii sunt cunoscute sub numele de imagini
eidetice. O imagine eidetică poate dura 4 minute având o claritate de cristal. Abilitatea de a
utiliza imaginile eidetice este denumită memorie fotografică şi apare în mod obişnuit la copii.

Să luăm cazul unui cuvânt fără sens: "KARNOBLIK".

Cuvântul poate fi memorat ca imagine vizuală, dar este mult mai probabil ca să fie
împărţit în silabe şi reţinut în formă verbală. Probabil ne vom aminti cuvântul sub forma:
"KAR-NO-BLIK".

Această teorie argumentează faptul că odată cu codificarea senzorială se poate realiza şi o


codificare verbală (folosind limbajul) pentru a stoca informaţiile. Astfel putem stoca informaţie
atât în formă senzorială cât şi sub formă de cuvinte.

1.6. Teoria reţelei de afirmaţii

Deşi există dovezi că anumite amintiri pot fi stocate ca imagini şi cuvinte, se pare că cea
mai mare parte din memoria noastră se bazează pe o reţea de reprezentări abstracte care au
anumite semnificaţii. Să presupunem, de exemplu, că ne întâlnim pe stradă cu un prieten care ne
povesteşte ce i s-a întâmplat cu o zi înainte. Dacă o altă persoană ne cere să-i explicăm ceea ce a
relatat anterior prietenul nostru, noi nu vom repeta cuvânt cu cuvânt ceea ce acesta ne-a spus, ci
vom folosi propriile noastre cuvinte. Deci, memoria stochează semnificaţiile informaţiilor nu
cuvinte sau senzaţii.

Conceptul de reţea de memorie nu este nou. Hebb (1949) a descris pentru prima dată o
astfel de reţea neuronală. Autorul considera că amintirile se fixează direct în căile nervoase din
creier. Hebb considera că sinapsele erau modificate de fluxul continuu de impulsuri electrice iar
schimbările produse se păstrează şi după ce impulsurile dispar creându-se astfel o reţea de
neuroni care stochează amintiri specifice. Autorul considera că activarea unui neuron sau doi din
reţeaua neuronală ar determina şi activarea altor neuroni, astfel reactivându-se amintirile stocate.

154
TOTEU MARIUS

Cea mai cunoscută teorie a modului de stocare a semnificaţiilor se bazează pe afirmaţii


(Anderson, 1983). Termenul este împrumutat din logică. O afirmaţie este “cea mai mică unitate
cu sens pe baza căreia se poate judeca adevărul sau falsitatea”. Să luam ca exemplu următoarea
frază: “Ion ia luat Mariei o Dacie nouă, Maria fiind logodnica sa.” Această frază poate
descompusă fi într-un număr de idei simple, implicate în fraza iniţială: “Ion ia luat Mariei o
Dacie”, “Dacia era nouă”, “Maria este logodnica lui Ion”. Acestea sunt afirmaţii pentru că fie
sunt adevărate fie false.

Stocăm informaţiile în funcţie semnificaţia lor şi probabil mai puţin în funcţie de structura
sau felul cum arată. Aceasta implică reprezentarea afirmaţiilor mai curând decât reprezentarea
verbală sau vizuală. Teoria reţelei de afirmaţii susţine că atunci când dorim să ne reamintim cum
arată un obiect sau care este structura lui trebuie mai întâi să ne reamintim semnificaţia
obiectului şi plecând de la aceasta să reconstruim reprezentarea senzorială sau verbală.

Deoarece MLD conţine o multitudine de astfel de afirmaţii, între ele trebuie să existe
interacţiuni. În cadrul reţelei neuronale fiecare afirmaţie este reprezentată de un cerc care este
conectat la componentele afirmaţiei prin săgeţi. Componentele sunt denumite noduri, iar
săgeţile legate la noduri sunt denumite legături. Fiecare săgeată indică un anumit tip de legătură.
Afirmaţia (1)“Ion ia luat o Dacie nouă Mariei” ar putea să apară în MLD astfel:

luat
trecut
relaţia
timp

Ion 1
agent
Dacie
obiect
recipient

Maria

155
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Amintirile se pare că sunt legate în diferite moduri. Unele noduri sunt foarte apropiate şi
legate de altele, astfel că dacă ne amintim unul ni le reamintim şi pe celelalte. Unele noduri pot fi
foarte departe de altele şi foarte slab legate, în acest caz amintirea lor ne ajută foarte puţin să
reactualizăm celelalte componente.

Cele două teorii prezentate anterior explică organizarea informaţiei verbale. Să vedem ce
să întâmplă cu informaţia senzorială. Pentru a studia această problemă Anderson a conceput feţe
umane, combinând părţi ale diferitor feţe umane. Investigând cunoştinţele subiecţilor despre
fiecare porţiune a feţei, care era stocată în memorie şi testând cu atenţie cum sunt activate aceste
informaţii, Anderson (1983) a putut demonstra că “procesul de reactivare a informaţiilor verbale
este valabil şi pentru materialul vizual”. Cu alte cuvinte imaginile vizuale par să fie stocate sub
formă de reţele. Deşi materialul verbal şi vizual este stocat în zone diferite ale creierului
mecanismele de stocare sunt asemănătoare. Dacă s-ar demonstra că şi alte informaţii senzoriale
(tactile sau acustice) sunt stocate în acelaşi fel, s-ar putea demonstra că aceasta este modalitatea
principală prin care s-ar organiza informaţiile în memorie, indiferent dacă este informaţie
senzorială sau verbală.

Întrebare: Cum sunt organizate informaţiile în memorie.

1.7. Nivele de procesare: o alternativă la modelul blocurilor de memorie

Cercetările recente indică faptul că modelul celor trei blocuri de memorie este prea
simplist. Craik şi Lockhart (1972) au imaginat un model al nivelurilor de procesare, sugerând
că distincţia dintre memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată este o problemă de grad mai
curând decât de blocuri diferite ale memoriei. Autorii consideră că există numai o singură
memorie în afara memoriei senzoriale. Durabilitatea informaţiei stocate depinde de cât de bine
au fost prelucrate şi codate informaţiile în memorie.

Informaţiile vor fi păstrate puţin timp dacă vor fi procesate la un nivel superficial.
Conform acestui model de abordare, diferenţele dintre MSD şi MLD, care au fost descrise

156
TOTEU MARIUS

anterior, nu se referă la două sisteme de memorie care operează după principii diferite, ci vizează
nivele diferite de procesare a informaţiei. Din punctul de vedere al autorilor putem vorbi despre
un continuum al nivelurilor de procesare care merge de la foarte simplu la complex.

Dar, care este diferenţa între procesarea superficială şi cea profundă? Procesarea
superficială implică o codare superficială a informaţiei perceptuale, în timp ce procesarea
profundă implică semnificaţiile. Să presupunem că avem următoarea listă de adjective: moale,
dulce, cald, frumos, îngrijit, inteligent. Jumătate dintre subiecţi au sarcina de a procesa
superficial lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care conţin litera
i”. Cealaltă jumătate avea sarcina de a procesa profund lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5
secunde şi încercuiţi adjectivele care credeţi că vă descriu”. Ambele grupe de subiecţi au apoi
sarcina de a-şi reaminti cât mai multe cuvinte după 10 minute. Craik şi Lockart au constatat că
subiecţii din al 2-lea grup îşi reamintesc mai multe adjective, deoarece aceşti subiecţi au procesat
cuvintele mai profund, gândind la înţelesul lor.

Un punct de vedere mai recent sugerează că diferenţele dintre nivelurile de


procesare sunt mai generale decât distincţia dintre codare în termeni de perceperea a
caracteristicilor perceptuale sau a înţelesului. O procesare profundă presupune o mai mare
elaborare pe parcursul codării frazelor decât în timpul procesării superficiale. Elaborarea este
definită ca fiind crearea de asociaţii între noile informaţii şi cele care deja există în memorie. Da
exemplu, dacă citim un paragraf şi stăm câteva momente pentru a lega conţinutul acestuia cu
informaţiile din capitolul anterior sau cu propria noastră experienţă de viaţă, elaborăm, adică
facem legături cu experienţa anterioară. Procesarea profundă a informaţiei noi ajută la reţinerea
paragrafului. Din perspectiva acestui punct de vedere chiar şi prelucrarea superficială a
informaţiei perceptuale poate fi îmbunătăţită prin elaborare, ca în cazul relaţionării unui nou
număr de telefon cu amintirile existente despre persoana pe care o sunăm.

Nu se ştie încă dacă punctul de vedere al nivelurilor de procesare a informaţiei va


înlocui modelul blocurilor de memorie sau doar îl va modifica clarificând temenii de memorie de
scurtă, respectiv de lungă durată.

157
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Temă: Comparaţi teoria blocurilor de memorie cu teoria nivelelor de procesare ale


informaţiilor.

2. Uitarea

Nu întotdeauna ne amintim informaţiile stocate anterior. Care sunt cauzele uitării? De ce


unele amintiri sunt pierdute sau nu mai pot fi reactualizate? Există o serie de teorii care explică
apariţia uitării: teoria ştergerii urmelor, care susţine că timpul face ca urmele de memorie să
slăbească; teoria interferenţei care sugerează că alte informaţii pot interfera cu cele pe care
dorim să ni le reamintim; teoria reconsrtrucţiei care susţine că urmele de memorie sunt
denaturate de timp, uneori devenind de nerecunoscut; teoria uitării motivate, care sugerează că
informaţia uitată este neplăcută şi ameninţătoare.

2.1. Teoria ştergerii urmelor

Conform acestei teorii anumite modificări fiziologice, numite “urme de memorie” rămân
în creier după învăţare şi treptat slăbesc în timp dacă nu sunt reactivate, adică reamintite din
când în când. Uitarea apare pur şi simplu pentru că timpul trece. Această teorie este contestată în
ultimul timp. Uitarea este un fenomen mult mai complicat decât slăbirea urmelor de memorie
datorită trecerii timpului şi implică şi alţi factori în afara de timp. Se pare că teoria se verifică în
cazul memorie senzoriale şi de scurtă durată. Slăbirea informaţiilor din memoria de lungă durată
se pare că nu se datorează trecerii timpului. “Urmele” de memorie sunt “permanente” odată ce
au intrat în MLD. Alţi autori consideră că unii itemi pot fi însă pierduţi sau pot slăbi. Toate
teoriile biochimice ale memoriei susţin ideea că itemii din MLD pot slăbi deoarece structura
chimică a lor se poate rupe sau rearanja din anumite motive. Aceştia sunt pierduţi pentru că au o
structură chimică slabă. Ei nu au fost importanţi sau nu au fost bine reţinuţi.

2.2. Teoria interferenţei

Uneori informaţiile din MLD pe care încercăm să ni le reamintim pot interfera cu alte
amintiri, influenţa acestora fiind cunoscută sub numele de efect de interferenţă.

158
TOTEU MARIUS

Să presupunem că suntem interesaţi de pictorii impresionişti francezi şi că citim o carte


despre tehnica lui Degas, Monet sau Matisse. Nu este mare lucru să învăţăm tehnicile celor trei
pictori, dar să presupunem că învăţăm şi despre tehnicile altor trei pictori impresionişti, apoi ale
altor trei. În curând reamintirea devine dificilă deoarece informaţii asemănătoare interferează cu
amintirea altora. La fel se întâmplă când încercăm să ne reamintim, de exemplu, mai multe
numere de telefon sau formule matematice. Acest lucru a fost demonstrat experimental. Un grup
de subiecţi a avut sarcina de a memora 6 liste de câte trei combinaţii de cifre (632, 785, 877).
Subiecţii sunt tot mai încurcaţi pe măsură ce memorează mai multe liste. Listele memorate
anterior interferează cu reamintirea noii liste. Celui de la doilea grup i s-a cerut să memoreze 5
liste de combinaţii de câte 3 litere şi o listă de numere asemănătoare celor folosite pentru primul
grup. S-a constat că subiecţii îşi reamintesc progresiv din ce în ce mai greu combinaţiile de litere
datorită interferenţei, dar îşi amintesc foarte bine a şasea listă, de numere, deosebită de primele.
În această situaţie interferenţa nu a apărut pentru că informaţiile nu erau asemănătoare.
Interferenţele iniţiale se datorează faptului că informaţiile erau similare.

În acest experiment interferenţa vine de la informaţiile care au fost achiziţionate înainte


de a învăţa lista. Memorarea anterioară a unui material similar cauzează interferenţa cu
reamintirea noului material învăţat. Interferenţa poate fi cauzată şi de informaţii care au fost
învăţate după memorarea materialului.

Psihologii denumesc interferenţa datorată învăţării anterioare, interferenţă proactivă, iar


interferenţa provocată de învăţarea ulterioară, interferenţă retroactivă.

Interferenţa proactivă

În paradigma interferenţei proactive subiecţii memorau două seturi de materiale


asemănătoare, cum ar fi memorarea a două liste de cuvinte similare, mai târziu fiind testată
memorarea celei de a doua liste. Amintirea celei de a doua liste era comparată cu a cea a
subiecţilor din grupul de control. Grupul de control a avut înainte de a învăţa prima listă o
sarcina fără legătură. Procedeul are următoarea schemă:

159
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Grup învăţarea învăţarea testarea

Experimental listei A listei B listei B

Grup sarcină învăţarea testarea

de control fără legătură listei B listei B

Dacă performanţa primului grup este mai mică decât cea a grupului de control,
putem concluziona că amintirea listei A a interferat cu amintirea listei B.

Interferenţa retroactivă

În această paradigmă subiecţii învaţă lista A şi B apoi li se cere să-şi reamintească


lista A. Grupul de control învaţă lista A, apoi realizează o sarcină care nu are legătură cu
materialul listelor. Procedeul are următoarea schemă:

Grup învăţarea învăţarea testarea

Experimental listei A listei B listei A

Grup învăţarea sarcină testarea

de control listei A fără legătură listei A

Dacă subiecţii din grupul experimental sunt mai puţin capabili să-şi reamintească
lista A în comparaţie cu subiecţii grupului de control, putem trage concluzia că lista B învăţată
ulterior a interferat cu reamintirea listei A.

Utilizând aceste paradigme cercetătorii au putut să studieze proprietăţile


interferenţei asupra amintirilor şi să demonstreze că aceasta este o cauză importantă a uitării.
160
TOTEU MARIUS

Interferenţa nu este o cauză a uitării doar pentru memoria de lungă durată ci şi


pentru cea de scurtă durată. Interferenţa în cazul MSD acţionează diferit: prin încărcarea sau
slăbirea capacităţii acesteia sau eliminarea unui item din depozitul de memorie. Dacă privim un
număr de telefon, 689-2354 şi cineva spune “probabil este 689-5423” înainte de a forma
numărul, putem spune că am experimentat interferenţa.

2.3. Teoria reconstrucţiei

S-a sugerează că anumite urme de memorie pot fi modificate de trecerea timpului


putând deveni de nerecunoscut. Amintirile devin astfel mai puţin complexe, mai consistente şi
mai congruente cu ceea ce individul deja ştie şi crede. De exemplu, ascultăm o lungă poveste
despre Mircea (persoană pe care nu o simpatizăm), în poveste fiind relatate şi aspecte pozitive
dar şi negative. Povestea o vom relata altui prieten, mai scurt şi mai puţin detaliat. Dacă părerea
preconcepută despre Mircea este una negativă, este mai probabil să omitem faptele pozitive şi să
le exagerăm pe cele negative.

Modificările de memorie au fost demonstrate experimental. Cercetătorii au arătat


subiecţilor figuri ambigui, dând informaţii verbale despre ce înseamnă fiecare dintre aceste
figuri. S-au folosit două grupe experimentale şi pentru fiecare grup s-a dat o listă diferită de
semnificaţii ale desenelor prezentate.

De exemplu:

Figură Grupul 1 Figura stimul Grupul 2 Figură


reprodusă reprodusă

Şapte Patru

161
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Ulterior subiecţilor li s-a cerut să reproducă desenele figurilor. Desenele au fost


distorsionate pentru a fi în acord cu semnificaţiile date pentru figurile ambigui.

Alte studii experimentale au demonstrat că distorsiunile de memorie nu apar treptat ci în


timpul procesului reamintirii. Studiul prezentat anterior a fost reluat mai târziu. Acesta a
observat că nu apar diferenţa între cele două grupe de subiecţi atunci când li se cerea să
recunoască stimulii originali. Se pare că mesajul verbal nu a alterat ceea ce a fost stocat în
memorie sau modul cum a fost stocat. Situaţia este alta atunci când semnificaţiile (de exemplu,
şapte sau patru) figurilor sunt date puţin înainte de a cere subiecţilor să reproducă figurile.
Uitarea reconstructivă apare în timpul procesului de reamintire.

Această teorie are au punct de vedere interesant legat de uitarea informaţiilor din MLD,
dar în ultimii ani un impact mai slab în cercetările asupra memoriei. Acest lucru se datorează
faptului că Barllet a utilizat în explicaţie termeni vagi. Ultimele versiuni ale teoriei folosesc
distincţia lui Tulving între memoria episodică şi semantică. Bransford şi Franks (1971) au
sugerat că noi avem tendinţa de a distorsiona sau reconstrui amintirile deoarece în MLD noi
reţinem semnificaţiile evenimentelor mai curând decât detaliile episodice. Dacă încercăm să ne
amintim un eveniment mai târziu, este mult mai probabil să ne reamintim semnificaţiile acestuia
şi mai puţin detaliile. Fără a fi conştienţi de acest lucru, noi inventăm detalii care sunt în
concordanţă cu semnificaţia a ceea ce ne amintim. S-a încercat testarea acestei versiuni a teoriei
reconstrucţiei. Subiecţii ascultau un pasaj ca acesta:

“Era târziu în noapte când telefonul a sunat şi o voce începe să plângă în hohote.

Spionul aruncă documentul secret în şemineu cu doar 30 de secunde înainte de a fi prea


târziu.”

Mai târziu subiecţiilor li s-a cerut să precizeze dacă au auzit următoarea propoziţie:

“Spionul a ars documentul secret cu 30 de secunde înainte de a fi prea târziu.”

162
TOTEU MARIUS

Observăm că această propoziţie nu a fost ascultată anterior. Propoziţia originală nu spune


nimic despre arderea documentului (putea să nu ardă focul în şemineu). Cei mai mulţi dintre
subiecţi au spus că au auzit afirmaţia. Autorii consideră că semnificaţia propoziţiei, care implică
puternic ideea că documentul a fost ars, este reactivată din memoria de lungă durată, dar detaliile
au fost reconstruite pentru a completa această semnificaţie. După cum spune Bartlett (1932)
memoria este parţial o “reconstrucţie imaginativă” a experienţei noastre anterioare.

2.4. Uitarea motivată

Freud considera că uităm informaţii pentru că acestea sunt, într-un anumit fel,
ameninţătoare pentru noi. Freud consideră că conştiinţa împinge informaţiile neplăcute sau
periculoase în inconştient, prin fenomenul numit represie. Această teorie nu a fost testată în
laborator, dovezile provenind din domeniul clinic. Există multe cazuri de pierdere a memoriei
datorate unor evenimente foarte stresante cum ar fi accidente sau crime.

Aceste dovezi nu reprezintă un suport puternic al teoriei din trei motive. În primul rând
pentru că istoria cazurilor nu a implicat un control experimental atent, unele cazuri de pierdere a
memoriei putând fi cauzate, de exemplu, de lovituri la cap în timpul unui accident. În al doilea
rând, s-a constat că stresul are efect de întrerupere a proceselor biologice de consolidare a
urmelor de memorie în MLD şi mai puţin de a determina reprimarea informaţiilor în inconştient.
Un alt argument este acela că uitarea motivată poate face parte din viaţa noastră zilnică, fiind
legată de evenimentele stresante inutile.

Teoria lui Freud a fost studiată experimental. Subiecţilor li s-a arătat o listă de cuvinte, iar
mai târziu şi li s-a cerut să şi-o reamintească. S-a constat că aceştia îşi reaminteau mai bine
cuvintele cu un impact emoţional pozitiv decât pe cele cu impact emoţional negativ. Cuvintele
neutre au fost reţinute cel mai slab, ceea ce nu este în concordanţă cu teoria lui Freud.

Deşi Freud afirma că ne amintim mai bine experienţele emoţionale pozitive în comparaţie
cu cele negative, există motive să credem că experienţa emoţională, în general, ne-o amintim
mai bine decât cea neutră. Viaţa de zi cu zi susţine această afirmaţie. Mulţi dintre noi ne putem
aminti în detaliu un eveniment cu puternice implicaţii emoţionale. Ambele tipuri de emoţii,

163
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

pozitive sau negative, îmbunătăţesc reamintirea, dar după cum a afirmat şi Freud este mai dificil
să ne reamintim amintirile negative.

Temă: Rezumaţi cele mai importante teorii ale memoriei.

164
TOTEU MARIUS

MOTIVAŢIE ŞI AFECTIVITATE

1. Motivaţia
Psihologii sunt interesaţi de studiul motivaţiei deoarece doresc să înţeleagă de ce apare un
comportament şi care sunt procesele de bază care activează comportamentul. Motivaţia a fost
definită ca un proces care activează, direcţionează şi menţine comportamentul uman. Deoarece
nu poate fi direct observată, motivaţia este atribuită plecând de la comportamentul direct
observabil. De exemplu, putem atribui motivaţia de sete unei persoane care bea un sfert de litru
de apă.
Conceptul de motivaţie ajută în explicarea fluctuaţiilor de comportament. Dacă cineva
mănâncă într-o dimineaţă trei prăjituri, iar a doua zi doar una, nu înseamnă că s-a modificat
personalitatea. Schimbarea se datorează motivaţiei de foame.
Behavioriştii, care au studiat comportamentul în termenii stimul-răspuns, nu au considerat
necesar să analizeze motivaţia, deoarece o considerau ca făcând parte din categoria fenomenelor
psihice care nu puteau fi în mod direct observabile. Behavioriştii au constatat că un animal nu
mânca întotdeauna hrana care îi era servită în aceleaşi circumstanţe. Deoarece condiţiile externe
erau aceleaşi psihologii au considerat că schimbările se datorează unor modificări ale stării
interne a animalului. Foamea era cea care determina comportamentul de alimentaţie. Dar foamea
nu putea fi observată direct, de aceea acest motiv poate doar fi atribuit în urma observării
comportamentului de alimentare. De aceea, mulţi autori au studiat comportamentul motivat, care
poate fi observat şi nu motivaţia.
Psihologii nu ajuns la un acord în ceea ce priveşte înţelesul conceptului de motivaţie. Unii
psihologi limitează motivaţia la evenimentele interne care sunt imediate şi cauzează direct
acţiunea. Utilizând această definiţie, mulţi cercetători au studiat modificările biologice sau
fiziologice, cum ar fi nivelul hormonilor sau neurotransmiţătorii care activează o secvenţă
motorie sau o acţiune. Alţi cercetători au preferat o definiţia mai largă a motivaţiei, incluzând
orice stare sau condiţie (cognitivă sau fiziologică) care poate orienta organismul spre acţiune În

165
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

această perspectivă, credinţele sau gândurile pot fi considerate ca motive într-o situaţie dată.
Dworetzty (1995) consideră că motivaţia include orice stare sau condiţie care face ca organismul
să producă sau să inhibe un răspuns motor sau o acţiune.
Motivaţia este legată de emoţii, reacţii generale pozitive sau negative faţă de situaţiile
stimul. Ele sunt însoţite de manifestări fiziologice şi comportamente specifice. Motivele şi
emoţiile sunt strâns legate între ele: emoţiile activează dar motivele menţin acţiunea, motivele
sunt acompaniate de emoţii (de exemplu, motivaţia de a face cât mai bine un test este însoţit de
anxietate), emoţiile au proprietăţi motivaţionale proprii (o persoană îndrăgostită caută să fie cu
persoana iubită).

Întrebare: Care sunt principalele modalităţi de abordare a conceptului de motivaţie.

1.1.Motivele biologice
Probabil că cele mai evidente motive sunt cele care derivă din nevoile fizice: hrană, apă,
somn, căldură, evitarea durerii, ş.a.m.d. Dacă o persoană este însetată ea va căuta să-şi satisfacă
această nevoie, creşterea nevoii de apă determinând intensificarea acţiunilor pentru a o satisface.
Aceste experienţe sunt comune pentru existenţa umană, motivele şi instinctele putând fi atribuite
prin observarea comportamentelor. Dacă cineva caută mâncare este clar că persoana respectivă
este înfometată, dacă vrea apă atunci înseamnă că ea este însetată. Aceste motive sunt
considerate de specialişti ca fiind motive primare, ele trebuie satisfăcute altfel pot determina
moartea (dacă motivul sexual nu este satisfăcut, speciile nu mai asigură reproducerea şi deci
supravieţuirea).
Cercetătorii consideră că motivele apar datorită schimbărilor produse în organism.
Motivele biologice sunt înnăscute (oameni nu învăţă să le fie sete!). Dacă o anumită perioadă de
timp nu se ingerează apă sau alimente, la un moment dat va apărea automat motivaţia de a
satisface setea şi respectiv foamea. După consumarea unei anumite cantităţi de mâncare şi apă
această nevoie dispare. Tendinţă de restabilire a echilibrului organismului este cunoscută sub

166
TOTEU MARIUS

numele de homeostazie. Mecanismele homeostazice sunt reglatoare, încearcă să menţină un


nivel optim. Cele mai multe dintre motivele primare au la bază nevoile organismului de a
menţine un anumit nivel al elementelor esenţiale: un anumit nivel al glucidelor din sânge, o
anumită cantitate de apă etc. Aceste nivele critice sunt reglate de mecanismele homeostazice.
Aceste mecanisme sesizează dezechilibrele care apar în organism şi determină acţiunea pentru
restabilirea echilibrului. Răspunsurile organismului pentru restabilirea echilibrului pot implica
reacţii interne dar şi comportamente vizibile. De exemplu, atunci când nivelul de apă din
organism ajunge la un nivel critic, se transmite un semnal la rinichi pentru a nu se elimina apă în
urină, iar un alt semnal este transmis spre creier pentru a fi căutate şi consumate lichide.
Mecanisme homeostazice asemănătoare sunt implicate în cazul nevoii de hrană sau pentru
menţinerea temperaturii corpului.
a. Foamea
S-au făcut numeroase studii experimentale pentru a afla mecanismele apariţiei şi
satisfacere a foamei. Într-unul dintre experimente, s-a introdus în stomacul unei persoane
înfometate un mic balon ataşat de un tub. S-a constat că atunci când balonul era umflat, astfel
încât să preseze asupra pereţilor stomacului, persoana nu putea să mai mănânce şi senzaţia de
foame dispărea. S-a observat însă că pacienţii cărora li s-a extras stomacul (datorită de
cancerului) continuau să simtă senzaţia de foame sau de saturaţie. Aceste date indică faptul că
mecanismele homeostazice ale foamei şi satisfacerii ei nu sunt localizate doar la nivelul
stomacului.
În 1954, Elito Stelar a emis ipoteza că centrul foamei este situat în hipotalamus. Se
consideră că foamea este reglată de două sisteme: un sistem de alimentare, care iniţiază
alimentarea atunci când pare nevoia de hrană şi unul de saţietate care opreşte alimentarea atunci
când o cantitate suficientă de hrană a fost consumată. Experimental s-a demonstrat că două zone
ale hipotalamusului au rol reglator în cadrul acestor două sisteme. Atunci când partea
hipotalamusului asociată sistemului de alimentare era stimulată electric, animalele care erau deja
sătule începeau să mănânce din nou. Dacă această parte a hipotalamusului era distrusă şobolanii
nu se mai alimentau deloc, murind de foame (fenomen denumit afagie). Dacă era distrusă partea

167
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

hipotalamusului asociată sistemului de saţietate şobolanii mâncau excesiv, continuu pe toată


perioada zilei.
Cercetările recente au demonstrat că mecanismele biologice implicate sunt mult mai
complexe. Se pare că şi alte structuri cerebrale au rol reglator. Cercetătorii consideră că
hipotalamusul, ca centru de reglare a mecanismului foamei, primeşte informaţii de la diferite
organe:
1. Stomacul oferă cele mai rapide informaţii, contracţiile stomacului semnalizează
sistemul de alimentare, iar stomacul plin activează sistemul saţietăţii.
2. Nivelul de zahăr din sânge. S-a constat că hipotalamusul are în structura sa neuroni
specializaţi pentru detectarea nivelul de glucoză din sânge. De asemenea, ficatul şi duodenul
monitorizează nivelul de glucoză din sânge. Când nivelul glucozei scade sub nivelul optim se
activează sistemul de alimentare. Când se obţine un nivel suficient de glucoză este activat
sistemul de saţietate şi alimentarea este oprită.
Rolul glucozei în reglarea foamei a fost demonstrată experimental. Insulina injectată în
sângele unei persoane care era sătulă, a cauzat scăderea nivelului de glucoză, persoanei
respective făcându-i-se foame. Injectarea de glucagon unei persoane căreia îi era foame, a
produs creşterea nivelului de glucoză din sânge, dispărând senzaţia de foame. Experienţele
făcute pe şobolan au arătat că dacă unui şobolan care a fost înfometat i se injectează sângele unui
alt şobolan care abia a mâncat, acesta refuză hrana. Deci, nivelul de glucoză din organism este
un element cheie al mecanismului de control a foamei.
3. Nivelul lipidelor din sânge. Cercetările au indicat că menţinerea în timp a greutăţii
corpului este realizată de către un alt mecanism. Probabil că hipotalamusul monitorizează nivelul
de lipide din sânge. Când un individ creşte în greutate, nivelul de glicerol creşte. Această
creştere poate fi detectată de hipotalamus, care poate semnaliza fie descreşterea alimentaţie fie
creşterea nivelului de activitate al organismului pentru a arde caloriile.
Deşi foamea este un motiv biologic, sunt implicaţi şi factori psihologici. Astfel, învăţarea
are un rol important asupra comportamentului alimentar. Emoţiile joacă, de asemenea un rol

168
TOTEU MARIUS

important. Persoanele anxioase mestecă şi înghit de mai multe ori decât este normal, iar cele
depresive îşi pot pierde apetitul pentru o lungă perioadă de timp.

Întrebare: Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a foamei ?

b. Setea
Setea este şi ea controlată de mecanisme homeostazie. Dorinţa de a bea este determinată
de felul în care apa este distribuită în întregul organism şi există cel puţin două mecanisme care
controlează echilibrul apei din corp. Apa nu este distribuită uniform în corp: 65% din apă se
găseşte în celule, 25% din apă se găseşte în spaţiul dintre celule, 10% din apă se găseşte sânge.
Mecanismele intracelulare au la bază un senzor de înregistrare a cantităţii de apă din interiorul
celulelor, mecanismele intercelulare înregistrează cantitatea de fluid din jurul celulelor. Cele
două mecanisme nu sunt afectate simultan.
Fluidul extracelular, de exemplu, poate fi afectat de pierderea de sânge sau dezhidratare,
fără ca să fie afectate şi mecanismele intracelulare.
O altă modalitate de control al echilibrului de fluide este reprezentată de receptorii din
creier sensibili la concentraţia de sodiu. Sodiul extrage apa din celule prin procesul de osmoză.
Celule receptoare sunt capabile să regleze echilibrul de apă, deoarece sunt sensibile la cantitatea
de apă eliminată din celulele creierului. Experimental s-a constat că injectarea de sodiu în
hipotalamus a determinat apariţia dorinţei de a bea. Se pare că şi glanda pituitară poate afecta
cantitatea de apă eliminată din organism.
La fel ca şi în cazul foamei, nu se cunosc încă pe deplin toate mecanismele care
controlează apariţia nevoii de a bea.
Factorii psihologici au rol în reglarea setei. Învăţarea influenţează ceea ce se bea (de
exemplu, nepalezii preferă să bea lapte de yak în loc de lapte de vacă) şi când se bea (de
exemplu, bem un pahar de suc la micul dejun). Vederea unui pahar de bere poate activa setea,
chiar dacă înainte de vederea paharului persoana respectivă nu era însetată. Stresul şi emoţiile au

169
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

un efect mai slab asupra setei în comparaţie cu efectul pe care-l au asupra nevoii de alimentare.
Excepţie fac persoanele consumatoare de băuturi care conţin alcool sau stimulanţi (cafea, ceai
etc.)
În anii 60 s-a constat că atunci când animale erau private de hrană, acestea consumau o
cantitate mult mai mare de apă. Setea excesivă “înlocuia” comportamentul de alimentare, atunci
când animalele nu aveau acces la hrană. Această constatare a determinat cercetătorii să
presupună că de fapt foamea şi setea sunt reglate de mecanisme homeostazice similare.

Întrebare: Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a setei ?

c. Motivaţia sexuală
Fără o motivaţie sexuală, oamenii şi alte animale care se reproduc pe cale această cale ar
dispărea. În timp ce foamea, setea şi alte motive primare sunt necesare pentru supravieţuirea
individului, motivaţia sexuală este un motiv primar esenţial pentru supravieţuirea speciilor.
Aceleaşi mecanisme biologice de bază sunt implicate în motivaţia sexuală a mamiferelor, dar
controlul biologic al comportamentului sexual este mai puţin semnificativ la oameni.
Sexualitatea implică mai multe emoţii şi are o importanţă mai mare la oameni în comparaţie cu
alte motive primare.
Baze biologice ale motivaţiei sexuale.
Ca şi în alte motive primare, hipotalamusul are un rol important în reglarea
comportamentului sexual. Centrii hipotalamici şi alte structuri cerebrale sunt implicaţi în
iniţierea comportamentului sexual. Extirparea acestor centri determină dispariţia
comportamentului sexual. Alte structuri cerebrale duc la inhibarea comportamentului sexual, iar
distrugerea acestor structuri determină hipersexualitatea.
La animale hormonii joacă un rol important în reglarea motivaţiei sexuale. Femelele
câini, pisici şi şoareci sunt receptive la relaţiile sexuale doar atunci când sunt în perioada de
ovulaţie. Masculii acestor specii sunt mai puţin influenţaţi de hormoni decât femelele, putând fi
receptivi în orice moment la stimularea sexuală. La alte specii, cum sunt cerbii sau ţapii,

170
TOTEU MARIUS

masculii se angajează în relaţii sexuale doar în anumite perioade ale anului şi numai atunci
produc spermă. Comportamentul sexual al animalelor este limitat la anumite perioade de timp
când fertilizarea şi reproducerea este propice.
Motivaţia sexuală la oameni este mai puţin influenţată de factori hormonali, relaţiile
sexuale producându-se indiferent dacă reproducerea este posibilă sau nu. Legătura slabă
între sexualitate reproducere reprezintă principala diferenţă între comportamentul sexual
uman şi animal. Motivaţia sexuală umană nu este guvernată de secreţiile hormonale, dar nu
trebuie să credem că între sexualitate şi hormoni nu există nici o legătură. Experimental s-a
constatat că atunci când bărbaţii se excitau sexual vizionând un film erotic, nivelul de testosteron
din sânge creştea. S-a considerat că nivelul testosteronului are un rol important pentru sănătatea
bărbaţilor. Stimularea sexuală determină secreţia de testosteron, care este benefică pentru
sănătatea organismului.
Pentru a înţelege motivaţia sexuală o vom compara cu celelalte motive primare.
1. Controlul hipotalamic. La fel ca foamea şi setea motivul sexual este controlat de
sisteme cerebrale, centrii hipotalamici jucând un rol important;
2. Rolul stimulării externe. La fel cum foamea poate fi stimulată de stimuli externi, şi
motivaţia sexuală este sensibilă la această categorie de stimuli. Persoana care iniţial nu
era excitată sexual poate fi stimulată de fotografii erotice sau fantezii romanice;
3. Rolul învăţării. Am constatat deja că învăţarea are un rol important în modelarea
motivelor primare. Ceea ce, când şi cât de mult mâncăm este influenţat de experienţa
anterioară. Şi motivaţia sexuală este influenţată de învăţare. Varietatea de
comportamente sexuale întâlnite la membrii unei culturi demonstrează rolul învăţării.
De exemplu, în anumite culturi stimularea organelor genitale este considerată
normală, în timp ce în alte culturi este o “crimă împotriva naturii”. Marshall (1971,
apud. Dworetzky, 1995) a raportat că relaţiile sexuale pentru obţinerea plăcerii este
principala preocupare pentru polinezienii, tineri şi bătrâni, din insula Mangaia. Copiii
sunt obişnuiţi cu relaţiile sexuale de la vârste de 12 -14 ani. Cei mai mulţi tineri încep
relaţiile sexuale cu o femeie mai în vârstă şi cu experienţă, care îi învaţă o varietate de

171
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

comportamente sexuale. Această practică determină renunţarea la onanism şi


înlocuirea acestuia cu relaţii sexuale normale. Nivelul intens al sexualităţii se menţine
şi în perioada maturităţii, bărbaţii cu media de vârstă de 20 de ani raportând două, trei
orgasme pe noapte, şase nopţi pe săptămână. Ambii parteneri experimentează intense
plăceri sexuale. Cea mai mare insultă pentru un bărbat din Mangaia este să fie acuzat
că atinge orgasmul prea repede şi că nu este interesat de plăcerea partenerei (Lahey şi
Ciminero, 1980).
4. Rolul emoţiilor. Stresul, anxietate şi depresia duc la descreşterea motivaţiei sexuale.
Acestea duc la stimularea sistemului autonom simpatic care are o activitate opusă
sistemului parasimpatic, cu rol de mediere a motivaţiei sexuale. În anumite situaţii
anxietate şi depresia pot determina creşterea motivaţiei sexuale.

Întrebare: Care este specificul motivaţiei sexuale în comparaţie cu celelalte motive primare?

1.2. Motive psihologice


Aceste motive nu sunt direct legate de supravieţuirea biologică a individului sau a speciei.
De acestea depinde fericirea şi starea de confort a persoanei. Mai mult decât motivele primare,
motivele psihologice sunt legate de experienţă. Unele motive psihologice sunt înnăscute şi se
întâlnesc şi la diferite specii de animale, în timp ce altele sunt învăţate.
a. Nevoia de stimulare
Mulţi oameni se plictisesc dacă stimularea este slabă sau dacă aceasta rămâne
neschimbată. Oamenii, dar şi alte animale, se pare că au un motiv înnăscut de căutare de noi
stimuli. Într-un experiment, un şobolan a fost aşezat într-un labirint în formă de “T”, în care
trebuia să aleagă între a merge la dreapta pe o alee vopsită în gri sau să meargă pe aleea din
stânga, care era dungată. Şobolanul explora mai întâi aleea cea mai interesantă, apoi explora
aleea gri. Maimuţele ţinute într-o cuşcă plictisitoare vor depune mult efort pentru a deschide o

172
TOTEU MARIUS

fereastră prin care puteau privi alte maimuţe sau obiecte în mişcare. Dacă maimuţele aveau la
dispoziţie un puzzle, atunci ele erau preocupate de joc, chiar dacă cuşca era la fel de plictisitoare.
Oamenii sunt motivaţi să manipuleze şi să investigheze mediul înconjurător. După un
timp, în lipsa unei stimulări psihice oamenii simt nevoia unei activităţi. Nu se cunosc
mecanismele care controlează nevoia de stimuli noi, dar este evident faptul că oamenii au nevoie
de o anumit nivel de stimulare pentru a se simţi confortabil. Dacă stimularea este prea slabă
apare tendinţa de a o intensifica, dacă este prea puternică apare tendinţa de a găsi o modalitate de
descreştere a acesteia. De exemplu, atunci într-o cameră este prea mult zgomot, apare tendinţa de
a căuta liniştea, deci de a reduce stimularea.
Există un nivel optim de stimulare, fiecare individ căutând să-şi menţină acest nivel optim
de stimulare. Stimularea se referă la starea de alertă sau de activare a unei persoane. O persoană
activă are un nivel mediu de stimulare. Persoanele anxioase sau aflate în panică au un nivel
ridicat de stimulare. Stimularea este legată de activitatea formaţiunii reticulare şi de cea a
sistemului nervos vegetativ simpatic. Nu se ştie dacă există o nevoie biologică pentru menţinerea
unui nivel moderat al stimulării. Indivizii pot supravieţui la un nivel ridicat sau foarte scăzut de
stimulare deşi sunt motivaţi pentru atingerea unui nivel optim de stimulare. Acest concept este
legat de eficienţa activităţii în diferite situaţii. Dacă stimularea este prea mică activitatea
neadecvată, iar dacă este prea puternică activitatea este întreruptă şi dezorganizată. În funcţie de
natura activităţii nivelul ideal al stimulării diferă. De exemplu, fotbaliştii au nevoie de un nivel
ridicat de stimulare pentru un meci, iar un ceramist are nevoie de un nivel de stimulare mai
scăzut.
b. Motivaţia de afiliere
Ca fiinţe sociale, oamenii sunt motivaţi să desfăşoare activităţi în grup. S-a observat
existenţa unor diferenţe individuale în legătură cu intensitatea acestui motiv. Sunt persoane care
au un nivel ridicat al acestui motiv, preferând să stea în compania celorlalţi şi neglijând chiar
satisfacerea altor motive. Experimental s-a constatat că persoanele cu un nivel ridicat a
motivaţiei de afiliere şi cu un nivel scăzut al motivaţiei de realizare de sine, aleg un prieten cu
care să lucreze, fără a ţine seama de competenţa acestuia. Cei cu nivel scăzut a motivaţiei de

173
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

afiliere şi cu un nivel ridicat a motivaţiei de realizare de sine îşi aleg partenerul pe care-l
consideră cel mai competent.
Există două teorii explicative ale motivaţiei de afiliere. Una dintre acestea afirmă că
motivaţia de afiliere este înnăscută, bazându-se pe selecţie naturală. În perioadele preistorice,
participanţii la o vânătoare aveau mai multe şanse de succes dacă se organizau în grupuri, decât
dacă vânau individual. Astfel, şansele lor de supravieţuire erau mai mari. A doua teorie afirmă că
motivaţia de afiliere se dobândeşte prin experienţă. Deoarece copiii sunt asistaţi de cei din jur
atunci când îşi satisfac nevoile de hrană, căldură, igienă etc., ceilalţi oameni devin “stimuli
pozitivi” prin procesul de condiţionare clasică. Astfel, comportamentul de afiliere devine o
întărire pozitivă. Motivaţia de afiliere pare să fie mai puternică atunci când este ameninţată
existenţa. Experimental s-a constatat că subiecţii care erau făcuţi să se simtă mai anxioşi au
manifestat un nivel mai ridicat a nevoii de afiliere, în timp ce subiecţii cu un nivel scăzut de
anxietate au manifestat tendinţe de afiliere mai mici.
c. Motivaţia de autorealizare.
Acest tip de motivaţie se referă la nevoia psihologică de succes în situaţii competitive (în
activitatea şcolară, sportivă, profesională). Indivizi care au un nivel ridicat al motivaţiei de
autorealizare sunt mai puţin anxioşi în situaţii de eşec şi îşi aleg profesiuni în care au şanse de
succes. Atunci când realizează succesul aceste persoane se bucură de reuşita lor mai mult decât
majoritatea indivizilor.
Persoanele cu un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare trebuie să înveţe să
echilibreze solicitările profesionale cu nevoia de relaxare. Cei care au un nivel scăzut al
motivaţiei de autorealizare nu sunt interesaţi de atingerea unui statut social sau de succesul
material şi-şi canalizează energia spre alte domenii. Aceştia sunt foarte anxioşi în situaţii
competitive şi au o teamă mare de eşec. Ei evită profesiunile de competiţie deoarece simt un
disconfort accentuat.
Unii cercetători au arătat că există şi o temă de succes. Indivizii se tem de succes
deoarece sunt preocupaţi de responsabilităţile şi presiunile asociate succesului sau se tem de
respingerea celorlalţi atunci când obţin succesul.

174
TOTEU MARIUS

Întrebare: Care este specificul motivaţiei psihologice în comparaţie cu cea biologică?

1.3. Formele motivaţiei.


Psihologii au distins între motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă.
Motivaţia intrinsecă presupune motivarea persoanei prin natura activităţii desfăşurate sau
consecinţele naturale ale acesteia sau de ambele. De exemplu, maimuţele care rezolvă un puzzle,
fără a fi recompensate pentru a aceasta, putem spune că sunt motivate intrinsec pentru a rezolva
puzzle. În mod asemănător, oamenii care fac donaţii anonime, nedorind să fie recunoscuţi sunt
motivaţi intrinsec să ajute alte persoane.
Motivaţia extrinsecă este externă activităţii desfăşurate, nu este parte a acesteia. Dacă un
copil, căruia nu-i place să-şi facă tema la matematică, este încurajat dându-i-se ciocolată, acesta
este motivat extrinsec. Copilul lucrează pentru a obţine ciocolata şi nu din interes pentru
matematică.
Se pune problema modalităţii de utilizare a motivaţiei intrinseci şi extrinseci în efortul de
creştere a motivaţiei. Experimental s-a constat că atunci când un comportament nu a apare
frecvent, deci motivaţia intrinsecă a acestuia este scăzută, poate fi folosită cu succes motivaţia
extrinsecă pentru a creşte frecvenţa de apariţiei a acelui comportament. Dacă, însă, subiectul este
motivat intrinsec pentru a anumită acţiune, adăugarea de motivaţie extrinsecă duce la scăderea
motivaţiei intrinseci. De exemplu, dacă unui copil căruia îi place să deseneze i se dă o diplomă
de bun desenator, el va desena mai puţin în continuare, în comparaţie cu un alt copil care nu a
primit o astfel de diplomă.

1.4. Teorii ale motivaţiei


a. Teoria proceselor oponente în achiziţionarea motivelor (Solomon, 1980)
Această teorie explică modul de achiziţionare a unor comportamente cum ar fi dragoste,
saltul cu paraşuta, consumul de droguri etc. Două sunt conceptele importante ale acestei teorii:
a. Fiecare sentiment pozitiv este urmat, în contrast, de un sentiment negativ şi invers;

175
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

b. Orice sentiment, fie pozitiv, fie negativ, dacă a fost experimentat de mai multe ori
scade treptat în intensitate.
De exemplu, sentimentul puternic de dragoste faţă de o persoană este urmat de un
sentiment contrastant, care apare în lipsa partenerului. Atunci când partenerul lipseşte apar
sentimente negative, dar cu toate acestea iubirea devine mai intensă. Dacă se încearcă separarea
totală de partener, deoarece sentimentele pozitive au dispărut, atunci sentimentele negative ale
lipsei partenerului motivează reluarea legăturii. În acest fel se explică dificultatea încheierii unei
relaţii de iubire. Nu fericirea menţine relaţia ci simptomele negative ale lipsei celuilalt.
b. Teoria lui Maslow (1970)
Conform acestei teorii motivele umane sunt organizate într-o structură ierarhică. La bază
se găsesc motivele de biologice, iar spre vârf cele specific umane, psihologice. Motivele de bază
sunt comune pentru majoritatea oamenilor.

DE AUTO-
REALIZARE

DE STIMĂ

DE AFILIERE

DE SECURITATE

BIOLOGICE

176
TOTEU MARIUS

DE COMPLETAT *****

177
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

2. Afectivitatea
Majoritatea psihologilor acceptă existenţa a patru caracteristici definitorii pentru emoţii:
a. situaţii stimul care provoacă reacţia;
b. o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă conştientă a experienţei;
c. anumite manifestări fiziologice produse de sistemul nervos vegetativ şi glandele
endocrine;
d. un comportament care însoţeşte în general emoţiile.
Deşi există o mare varietate de emoţii, psihologii nu au ajuns încă la un acord în privinţa
tipurilor acestora. Izard (1972) consideră că există nouă tipuri de emoţii de bază: atracţie,
bucurie, surprindere, mâhnire, furie, dezgust, dispreţ, ruşine şi frică. Celelalte emoţii rezultă din
combinarea acestora. De exemplu, anxietatea este o combinare între frică şi una sau mai multe
emoţii de bază (furie, ruşine, mâhnire). Plutchik (1980) consideră că există opt tipuri de emoţii
de bază din combinarea cărora rezultă emoţiile complexe.
Emoţiile ne dau informaţii vitale despre persoanele din jur. Deseori ne analizăm
sentimentele şi chiar le expunem logic pentru a înţelege de ce ne comportăm într-un anumit fel.
Emoţiile reprezintă un complex de stări emoţionale care implică experienţe conştiente sau mai
puţin conştiente, care duc la răspunsuri psihice ce inhibă sau facilitează motivaţia
comportamentului.
Exprimarea emoţiilor faţă de alte persoane, precum şi decizia a ceea ce simţim poate fi
confuză. Faţă de un obiect stările emoţionale pot fi un amestec de sentimente pozitive şi
negative, de amintiri plăcute şi neplăcute. De exemplu, soldaţii se pot simţi fericiţi pentru că şi-
au salvat propria viaţă şi pe cea a camarazilor ucigând soldaţii inamici. În acelaşi timp ei pot să
simtă regret şi compasiune pentru cei care au fost ucişi. Aceste emoţii amestecate sunt confuze şi
greu de înţeles. Încercând să spunem altora ceea ce simţim putem fi frustraţi pentru că
majoritatea timpului nu suntem siguri de ceea ce simţim.
Emoţiile sunt legate de anumite aspecte ale comportamentului. De exemplu, dacă o
persoană introduce o monedă pentru a primi o cafea de la un automat, iar acesta fiind defect nu

178
TOTEU MARIUS

produce cafeaua, atunci persoana se poate înfuria. Emoţia de furie va determina un


comportament agresiv faţă de automatul de cafea.
Emoţiile puternice sunt bine memorate. Bucuria de a te îndrăgosti, jena de a fi întrebat de
profesor atunci când nu eşti pregătit, frustrarea că nu ai auzit ceasul şi ai pierdut o întâlnire
foarte importantă sunt experienţe memorabile. Dacă aceleaşi experienţe sunt trăite de o altă
persoană, atunci am putea evoca cu uşurinţă aceste răspunsuri.
Oamenii comunică emoţional. Expresivitatea facială a unei persoane oferă informaţii
despre ceea ce simte persoana respectivă. În acelaşi timp, informaţiile pe care le primim de la
alte persoane reprezintă referinţe sociale prin care verificăm propriile noastre interpretări. De
exemplu, folosirea sistemului numit panta vizuală imaginat de Gibson şi Walk (1960) în
experimentele în care subiecţii erau copii de un an, au demonstrat că expresia emoţională a
mamei influenţează comportamentul copiilor. Dacă mama manifestă teamă atunci probabilitatea
ca prăpastia să fie trecută de copii este mai mică. Dacă mama pare fericită atunci această
probabilitate creşte.

2.2. Teorii ale emoţiei


a. Teoria lui James - Lange
W. James, consideră incorectă explicaţia emoţiilor ca efecte ale evenimentelor din
mediu. El susţine că experienţele din mediu duc la apariţia unor răspunsuri musculare şi
viscerale, iar aceste răspunsuri determină apariţia emoţiilor. Emoţia urmează
comportamentul şi nu-l produce. De exemplu, dacă întâlnim un urs în pădure apar
modificări fiziologice asociate pericolului (tremur, paloare etc.). Conştientizarea acestor
modificării reprezintă emoţia. Deci, emoţia este simţită după ce comportamentul a apărut.
James consideră că acest punct de vedere este corect deoarece anumite comportamente
apar atât de repede încât nu există timpul necesar pentru a simţi o emoţie înainte de
acţiune. Lange urmează aceeaşi linie în explicarea emoţiilor considerând că emoţiile apar
in urma răspunsurilor musculare sau viscerale.

179
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Explicaţia tradiţională a emoţiilor

1 2 3
Eveniment stimul Emoţie Reacţie

Întâlnirea cu ursul Frică Fuga

Explicaţia lui James-Lange

1 2 3
Eveniment stimul Reacţii viscerale şi Evaluarea emoţiei
musculare care plecând de la
depind de reacţiile viscerale şi
evenimentul stimul musculare
Întâlnirea cu ursul Fuga Senzaţia de frică
datorată fugii

Teoria lui James-Lange a evidenţiat importanţa modificărilor fiziologice, mai ales în


cazul emoţiilor şoc, care fuseseră neglijate în teoriile anterioare.
De asemenea, prin această teorie se atrage atenţia asupra faptului că în anumite situaţii
reacţia emotivă poate fi în relaţie cu un instinct. De exemplu, un copil de câteva luni se sperie
dacă ai tendinţa de a-l scăpa din braţe, cu toate că până în acel moment el nu a căzut vreodată.
Deci, simpla percepţie a evenimentului declanşează emoţia înainte oricărei interpretări.
Limita acestei teorii derivă din faptul că nu se constată o relaţie direct proporţională a
trăirilor afective cu manifestările corporale exterioare. De exemplu, trăirea unui eveniment trist
poate provoca multă agitaţie din partea unei persoane, manifestată pe o durată scurtă, în timp ce
altă poate rămâne imobilă, fiind influenţată mult timp de evenimentul respectiv. În acest caz cea

180
TOTEU MARIUS

de a 2-a persoană este mai puternic afectată de eveniment, însă manifestările ei exterioare,
precum şi modificările fiziologice sunt mai slabe în comparaţie cu cele ale primei persoane. De
asemenea, dacă injectăm adrenalină unei persoane apar multe modificări fiziologice
caracteristice unui şoc emoţional (creşterea ritmului cardiac, a respiraţiei, înroşire etc.) dar totuşi
persoana nu manifestă nici o emoţie.

b. Teoria lui Canon-Bard


Cei doi autori au plecat de la teoria lui James şi Lange. Ei au arătat că modificările
fiziologice asociate emoţiilor de furie, fericire supărare erau asemănătoare. Atunci când aceste
emoţii apar creşte cantitatea de adrenalină, ritmul cardiac şi respirator, pupilele se dilată. Există
puţine diferenţe fiziologice între aceste emoţii. Aceste diferenţe nu sunt suficiente pentru a
explica diversitatea emoţiilor. Autorii consideră că modificările fiziologice şi musculare nu
cauzează emoţia ci mai degrabă emoţiile şi aceste modificări apar simultan. Pornind de la aceste
idei ei au formulat o teorie în care rolul esenţial în producerea emoţiilor îl are talamusul.
Informaţia provenită de la un stimul este transmisă talamusului. De aici informaţia este simultan
orientată spre cortex unde se produce experienţa emoţională, şi spre hipotalamus şi sistemul
nervos vegetativ, care produce modificările fiziologice care pregătesc răspunsul. Pentru Cannon
şi Bard, experienţa emoţională conştientă şi modificările fiziologice sunt două evenimente
simultane şi independente.
c. Teoria cognitivă a emoţiilor.(Stanley Schachter)
Deşi mai mulţi psihologi au contribuit la dezvoltarea diferitelor aspecte ale teoriei
constatăm existenţa unei teorii cognitive unitare. Această teorie pune accentul pe interpretarea
cognitivă a stimulilor emoţionali luându-se în consideraţie două aspecte:
 interpretarea stimulilor proveniţi din mediul extern;
 interpretarea stimulilor interni;
Interpretarea stimulilor externi. Această perspectivă cognitivă a interpretării stimulilor
relevanţi pentru producerea emoţiei face trimitere la filosoful grec Epicur care spunea “oamenii
nu sunt afectaţi de evenimente ci de modul cum le interpretează”. De exemplu, dacă o persoană

181
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

primeşte prin poştă un pachet din care se aude un sunet asemănător celui produs de un ceas, în
funcţie de numele expeditorului ea pate fi speriată sau bucuroasă. Dacă expeditorul este un
duşman, atunci persoana poate gândi că în pachet este o bombă şi va fi speriată. Dacă
expeditorul este un bun prieten atunci persoana se va bucura, gândindu-se că în pachet este un
ceas. Observăm că interpretarea stimulului şi nu stimulul însuşi cauzează reacţia emoţională. Din
perspectiva teoriei cognitive a emoţiei, informaţia ajunge mai întâi la cortex, unde este
interpretată prin raportare la experienţa anterioară, apoi mesajul este trimis spre sistemul nervos
vegetativ care determină modificările fiziologice ale organismului. Experimental s-a demonstrat
importanţa stimulilor exteriori în producerea emoţiilor. Subiecţii au vizionat un film care
prezenta operaţii de circumcizie realizate fără anestezie asupra copiilor unui trib de arborigeni
din Australia. Un grup de subiecţi vedea filmul fără sunet. Al doilea grup auzea sunetul care
exprima durerea trăită de cei operaţi. Al treilea grup auzeau un mesaj care descria operaţia în
termeni ştiinţifici. Al patrulea grup primea un mesaj care ignora durerea operaţiei, prezentându-
se aspecte irelevante. Deşi toţi subiecţii vedeau acelaşi film sunetul a avut un efect puternic
asupra interpretării cognitive a situaţiei. Subiecţii din grupul care a auzit sunetele ce exprimau
durerea au avut modificări vegetative mai puternice şi au considerat filmul mai trist în
comparaţie cu subiecţii celorlalte grupe. Interpretarea cognitivă a sunetelor receptate a modificat
semnificaţia emoţională a filmului.
Interpretarea stimulilor interni. Această teorie sugerează că interpretarea stimulilor
interni este mai importantă decât stimulii înşişi. Schachter şi Singer (1962) consideră că
modificările vegetative sunt difuze şi nu sunt specifice pentru diferitele emoţii. Interpretarea
cognitivă a acestor modificări are un rol important în experienţa emoţională. Această teorie ne
ajută să explicăm de ce dragostea poate fi confundată cu atracţia sexuală sau de ce deţinuţii pot
dezvolta sentimente de prietenie faţă de cei care-i păzesc. Deoarece senzaţiile produse de
sistemul nervos vegetativ, în diferite situaţii emoţionale, nu sunt distincte, este uşor să apără
interpretări greşite ale acestora. Acest aspect a fost verificat prin realizarea următorului
experiment. Subiecţilor li s-a spus că vor participa la un experiment în care se vizează studierea
efectelor unei vitamine asupra vederii. După injectarea presupusei vitamine li se spunea că vor

182
TOTEU MARIUS

trebui aşteptaţi şi alţi subiecţi pentru începerea experimentului. Aceştia erau de fapt complicii
experimentatorului. Subiecţilor din grupul experimental li s-a injectat de fapt epinefrin, un
hormon care are efecte de stimulare a sistemului cardiac şi a altor organe. Autorii erau interesaţi
de modul în care subiecţii vor interpreta cognitiv această stimulare, în circumstanţe diferite. Într-
o situaţie, complicii manifestau o bună dispoziţie, iar în alta se enervau şi deveneau irascibili. S-
a constatat că forma de comportament a complicilor a influenţat modul de interpretare cognitivă
a modificărilor fiziologice produse de hormonul injectat. Atunci când complicii erau veseli
subiecţii afirmau că au aceeaşi trăire, iar când complicii erau nervoşi şi subiecţii spuneau că sunt
nervoşi. Acest efect nu apărea atunci când subiecţii erau informaţi despre adevăratul efect al
substanţei injectate. Comportamentul complicilor nu le influenţa starea emoţională, ei atribuind
substanţei injectate modificările fiziologice.

Teoria lui James -Lange Teoria Cannon-Bard Teoria cognitivă


Cortex Cortex Cortex

Stimuli Talamus Stimuli Talamus Stimuli Talamus

Hipotalamus Hipotalamus Hipotalamus

Reacţiile organismului Reacţiile organismului Reacţiile organismului

Temă: Stabiliţi care diferenţele dintre teoriile lui James-Lange, Cannon-Bard şi Schachter.

d. Teoria feedback - ului facial (Tomkins)


Dispoziţiile emoţionale ale oamenilor pot fi evaluate în funcţie de expresia facială a
acestora. Putem recunoaşte expresia facială a unei persoane şi pe baza ei să spunem care este
emoţia pe care aceasta o trăieşte. Această abilitate apare şi la triburile care nu au contacte cu

183
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

mass media sau culturile occidentale. În general, oamenii au aceleaşi expresii faciale pentru
exprimarea emoţiilor. Se consideră că există cinci expresii faciale universale: bucuria, furia,
dezgustul, tristeţea şi frica. Mulţi consideră că aceste expresii sunt înnăscute, adică există o
organizare predeterminată pentru activarea anumitor muşchi faciali în timpul unei trăiri
emoţionale. Cu toate că sunt înnăscute expresiile emoţionale pot fi controlate. De exemplu,
oamenii se pot abţine să râdă într-o situaţie amuzantă în care momentul nu este potrivit pentru o
astfel de manifestare.
Evaluarea stărilor emoţionale se bazează şi pe postura şi mişcările corpului. Observarea
posturii şi mişcărilor corpului ajută la interpretarea expresiei faciale.
Cercetătorii s-au întrebat dacă feedback-ul transmis de propria noastră expresie ne ajută
să ştim ce emoţie trăim. Tomkins, consideră că acest feedback este un precursor muscular al
emoţiei. La fel ca James şi Lange, el crede că diferitele acţiuni musculare preced apariţia
diferitelor emoţii. Pentru verificarea teoriei s-a cerut subiecţilor să producă diferite expresii
faciale atunci când realizau diferite sarcini. Apoi subiecţii relatau trăirile emoţionale pe care l-au
avut. Scopul era de a verifica dacă expresiile faciale modificate deliberat influenţează starea
emoţională. Rezultatele au fost neconcludente.
Mai târziu, Paul Ekman (1983) a examinat care sunt muşchi implicaţi în şase expresii
faciale universale (surpriză, dezgust, supărare, furie, frică, bucurie). Au fost măsurate
modificările fiziologice asociate fiecărei expresii (ritmul cardiac, temperatura mâinilor).
Subiecţilor nu li s-a cerut să producă o anumită expresie emoţională, ci li s-a indicat doar care
muşchi trebuie contractaţi. Subiecţilor din grupul de control li s-a cerut să contracte muşchii
faciali care nu erau implicaţi în expresia facială a unei anumite emoţii. Rezultatele au evidenţiat
faptul că nu numai construirea unei expresii faciale a dus la modificări fiziologice, ci şi tipurile
de modificări fiziologice asociate celor şase expresii faciale erau diferite unele de altele.
Pentru a verifica dacă stările fiziologice distincte, create de expresiile faciale, sunt
asociate emoţiilor Ekman a cerut subiecţilor să evoce experienţe emoţionale legate de cele şase
emoţii. De exemplu, un subiect trebuia să se gândească la ceva foarte trist şi apoi să evalueze cât

184
TOTEU MARIUS

de trist se simte pe o scală cu opt trepte. Experienţele evocate şi evaluate la un nivel ridicat au
creat aceleaşi modificări fiziologice ca şi expresiile faciale.
Aceste date susţin teoria lui James şi Lange pentru că :
 diferite reacţii musculare şi viscerale duc la apariţia diferitelor emoţii;
 emoţiile sunt create de reacţii musculare care apar înainte de emoţia însăşi.
În acelaşi timp aceste cercetări sugerează modificarea teoriei cognitive a emoţiei.
Cogniţia este importantă, dar nu putem spune că cogniţia este necesară înainte de apariţia
emoţiei. Unii cercetători consideră că în multe situaţii emoţiile sun separate de gândurile noastre.
Din acest punct de vedere informaţia senzorială este orientată direct spre circuitele neuronale
care duc la apariţia emoţiei. Alţii, cred că emoţiile nu pot exista înainte ca procesele mentale sau
activitatea cognitivă să apară pentru a ajuta la interpretarea senzaţiilor şi la stabilirea
semnificaţiei acestora şi apoi este generată starea emoţională.
e. Teoria evoluţionistă a emoţiilor (Plutchik)
Deşi multe dintre comportamentele emoţionale sunt rezultat al învăţării şi proceselor
cognitive, unele dintre acestea sunt înnăscute. Această afirmaţie este susţinută de faptul că există
expresii facile şi reacţii emoţionale care apar la toţi membrii speciei umane, precum şi de apariţia
unor expresii facile similare celor umane la alte specii de animale. Apariţia expresiile emoţionale
şi la alte specii de animale este justificată de faptul că acestea ajută probabil la supravieţuirea
speciilor respective. În acest sens emoţiile există pentru că servesc unei anumite funcţii.
Plutchik (1980) consideră că emoţiile sunt pattern-uri comportamentele înnăscute, ele
având funcţii importante şi putând fi modificate pe parcursul experienţei. Autorul defineşte
emoţia ca “o succesiune complexă de evenimente, care conţine elemente de înţelegere cognitivă,
sentimente, impulsuri spre acţiune şi comportamente direct observabile.” Autorul consideră că
anumite emoţii sunt fundamentale sau primare, celelalte tipuri de emoţii fiind o combinare a
emoţiilor primare. Există opt emoţii primare: tristeţe, frică, surpriză, furie, dezgust, bucurie,
anticipare şi acceptare (sub forma receptivităţii sexuale). Aceste emoţii apar într-o mare varietate
de situaţii şi indiferent de tipul de personalitate.

185
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Teoria lui Plutchik nu se referă doar la aspectele comportamentale ale emoţiilor, ci şi la


cele funcţionale, care ajută organismul să supravieţuiască. Fiecare dintre cele opt emoţii de bază
sunt funcţionale, adică servesc unui scop, acesta fiind motivul pentru care ele au fost selectate în
procesul de evoluţie. De exemplu, emoţia de frică are funcţia de protecţie a organismului.
În concepţia lui Plutchik emoţia are cinci componente: un eveniment-stimul, cogniţia
evenimentului, evaluarea sentimentului, un comportament ghidat de mecanisme înnăscute şi
bazat pe evaluare şi funcţia la care serveşte comportamentul.
Acest model explicativ se deosebeşte de teoria lui James-Lange. Aceştia argumentează că
un animal fuge atunci când îi este frică, Plutchik însă consideră că un animal fuge nu pentru că îi
este frică ci pentru a se proteja (acesta fiind valoarea sau funcţia emoţiei). Această teorie se
asemănă cu cea a lui Schachter prin faptul că emoţia apare după ce a fost făcută evaluarea
cognitivă. Totuşi, în teoria lui Plutchik emoţia nu se bazează doar pe evaluarea cognitivă, ci
implică şi mecanisme fiziologice înnăscute care ghidează comportamentul spre un anumit scop.

Întrebare: Care sunt diferenţele între teoriile lui Plutchik şi James-Lange, Schachter, precum şi între
teoria lui Tomkins şi cea a lui Plutchik. ?

186
TOTEU MARIUS

PROCESE PSIHICE COGNITIV SENZORIALE


SENZAŢII, PERCEPŢII ŞI REPREZENTĂRI

Noi suntem conştienţi de lumea externă, precum şi de lumea internă a corpului nostru
doar pentru că avem un număr de organe senzoriale capabile să primească mesaje. Acestea ne
dau posibilitatea să vedem, auzim, atingem, să simţim plăcerea, căldura, durerea etc. Organele
senzoriale operează prin intermediul celulelor senzoriale receptoare, care receptează din exterior
diferite forme de energie (lumină, vibraţii, lovituri), le convertesc în impulsuri nervoase şi le
transmit spre creier pentru a fi interpretate. Procesul de primire a informaţiilor din lumea
externă, codificarea şi transmiterea lor spre creier este denumit senzaţie (Lahey, B. 1990).
Psihologii disting între senzaţie şi percepţie. Senzaţia porneşte de la un anumit tip de stimul, deci
de la forma de energie (unda luminoasă sau sonoră), care acţionează asupra organelor senzoriale
(ochii sau urechea). Senzaţia este procesul de detectare a stimulilor care vin din exterior sau din
propriul corp. Percepţia este un proces de organizare a senzaţiilor în structuri cu înţeles. În timp
ce senzaţia ne dă posibilitatea să detectăm un punct negru pe această pagină, percepţia vizuală ne
permite să organizăm punctele negre în litere sau cuvinte. Deşi psihologii disting între senzaţie şi
percepţie, cele două procese se suprapun şi nu există un punct clar în care senzaţia să se termine
şi să înceapă percepţia.
Stimulii, care reprezintă un concept cheie în acest capitol, se referă la diferite aspecte ale
lumii externe şi influenţează în mod direct comportamentul şi experienţa conştientă. Denumirea
de stimul vine de la acţiunea de stimulare a organelor senzoriale. Virtual orice aspect al lumii
externe, care poate stimula celulele receptoare, poate fi considerat stimul: căldura camerei este
stimul pentru receptorii din piele, când mâncăm hrana este stimul pentru receptorii gustului,
mirosului. Dacă o persoană este conştientă de prezenţa unui stimul sau răspunde într-un anumit
fel la acţiunea acestora, putem spune că acea persoană recepţionează un stimul.
Nu numai aspecte ale lumii externe pot fi stimuli, ci şi ”lumea internă” a organismului.
De exemplu dacă mâncăm mult la o petrecere stomacul va deveni un stimul evident.
1.1 Atenţia selectivă

187
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Primul pas în primirea şi interpretarea mesajelor senzoriale este să dai atenţie mesajului
respectiv. Noi suntem bombardaţi constant de un număr prea mare de stimuli interni şi externi
pentru a putea răspunde acestora la timp. Pentru a putea “înţelege” acest amalgam de informaţii,
trebuie să procesăm doar o mică parte din ea şi să facem abstracţie de restul. Procesul care
permite să se răspundă doar la anumiţi stimuli este denumit atenţie selectivă. Acest proces face
posibil, de exemplu, să ascultăm melodia preferată la radio în timp ce citim un text.
Există o serie de factori care influenţează selectivitatea atenţiei: semnificaţia stimulilor,
lucrurile care au semnificaţie pentru noi ne atrag atenţia, de exemplu propriul nume rostit la
radio, vocea şefului care se apropie; intensitatea informaţiei, un zgomot puternic ne va atrage
atenţia; noutatea şi mişcarea, când oamenii încep să îmbrace haine mai scurte şi subţiri
primăvara acest lucru ne atrage atenţia, la fel se întâmplă şi în cazul în care un prieten îşi
schimbă tunsoarea; alţi factori sunt culoarea, complexitatea şi repetarea stimulilor.
Energia stimulilor externi nu poate ajunge direct la creier, tipurile de energie din exterior
nu pot trece prin nervi, iar creierul nu poate “înţelege” sensul acestor informaţii. De aceea
mesajele trebuie să fie codificate, traduse în impulsuri nervoase, care sunt transmise creierului şi
pe care acesta le înţelege. Procesul de trecere de la o formă de energie la alta poartă denumirea
de convertire.
Organele receptoare au celule receptoare, care au neuroni specializaţi adică pot fi
stimulaţi de un anumit tip de energie senzorială. Anumite celule receptoare sunt sensibile la
sunete, altele la lumină, altele la substanţe chimice etc. În toate cazurile celulele receptoare trimit
informaţia codificată sub formă de impuls nervos, prin intermediul nervilor, spre ariile senzoriale
din creier. Noi suntem conştienţi de stimuli numai dacă celulele receptoare pot recepţiona
informaţia. De exemplu, noi nu putem auzi sunetele care au o frecvenţă foarte mare de 20.000
vibraţii pe secundă.

Întrebări:
1. Care este rolul atenţiei selective în producerea senzaţiei?
2. Care sunt factorii care favorizează selectivitatea?

188
TOTEU MARIUS

1.2. Pragurile senzoriale


Chiar dacă organele senzoriale pot converti un anumit tip de informaţii senzoriale, nu
orice mesaj este suficient de puternic pentru a fi detectat. Termenul de prag se referă la limitele
inferioare ale experienţei senzoriale. Există două tipuri de praguri: cea mai mică intensitate a
unui stimul care poate fi detectată, şi cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli care poate fi
detectată.
Pragul absolut reprezintă cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată.
Pragul absolut este influenţat nu numai de intensitatea stimulilor dar şi de starea psihică şi fizică
a individului. Astfel, răspunsul subiectului poate fi influenţat de predispoziţia subiectului de a
raporta prezenţa unui anumit stimul. Să presupunem că mergem noaptea pe stradă. Predispoziţie
de a detecta un sunet depinde de estimarea probabilităţii de a fi atacat. Este mult mai probabil să
detectăm un sunet atunci când zona este periculoasă decât atunci când suntem într-o zonă sigură.
Măsurarea acestui prag nu este uşoară, deoarece oamenii diferă considerabil în ceea ce priveşte
sensibilitatea la stimulii slabi, iar sensibilitatea variază în timp. Din acest motiv pragul absolut
este definit ca intensitatea stimulului detectat în jumătate din cazuri.
Cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli, care poate fi detectată în jumătate din cazuri
este denumită prag diferenţial. Acesta depinde de condiţia fizică, motivaţia şi calităţile
stimulului testat. Weber şi Fechner denumesc acest prag diferenţa observabilă. Ei au descoperit
că modificarea intensităţii stimulării pentru a produce o diferenţă observabilă reprezintă o
proporţie constantă din stimularea iniţială (legea lui Weber şi Fechner). De exemplu, dacă o
persoană ridică o greutate de 1 kg, este nevoie să se adauge sau să se ia 1/30 din greutatea
iniţială (1/30 din 1000 g = 33,3 g) pentru a fi simţită diferenţa. Persoana care ţine în mână o
greutate de 500 g va observa schimbarea dacă se adaugă sau se iau 16,6 g. Experimental s-a
demonstrat că pragul diferenţial se află într-un raport constant faţă de mărimea care se adaugă
sau se ia din stimulul iniţial. (s/S = k). Acest raport este de 1/30 pentru greutate, 1/100 pentru
lumină şi 1/10 pentru sunete. Cercetările realizate de Weber, Fechner şi Bouguer au demonstrat
că stimulul creşte în progresie geometrică iar senzaţia în progresie aritmetică: S = KlogE + C ,
unde "S" reprezintă senzaţia, "E" excitantul, iar "K" şi "C" sunt constante. Legea lui Weber şi

189
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Fechner este valabilă pentru stimulii cu intensitate medie şi mai puţin pentru cei cu intensitate
foarte scăzută sau ridicată.

Întrebări:
1. Ce este pragul diferenţial şi care sunt concluziile experimentale în legătură cu acesta?
2. Dacă într-o sală de sport intensitatea luminii este de 1000 de lucşi, cu câţi lucşi trebuie
să crească această intensitate pentru ca spectatorii să sesizeze diferenţa de lumină?

1.3. Adaptarea senzorială


Am menţionat deja că organele senzoriale sunt bombardate constant de stimuli, precum şi
faptul că sensibilitatea individuală la anumiţi stimulii variază în timp. Cum totuşi oamenii
observă numai anumiţi stimuli? Un motiv este acela că un stimul care rămâne constant în
intensitate, progresiv nu mai este observat. Astfel pe lângă alţi factori, cum ar fi oboseala,
neatenţia intervine şi adaptarea senzorială. Când un stimul este prezent continuu sau se repetă la
intervale scurte, senzaţia produsă de acea cantitate de energie devine progresiv mai slabă,
probabil pentru că celulele receptoare obosesc. De exemplu, dacă întrăm în apa unei piscine
pentru a înota, apa este simţită ca fiind rece. După câteva minute ni se va părea “bună” pentru
înotat. Apa nu îşi schimbă temperatura, ci senzaţia se modifică deoarece receptorii temperaturii
din piele se adaptează la temperatura apei. Adaptarea senzorială ne permite să detectăm
modificările importante din jurul nostru şi să le ignorăm pe cele care rămân constante. Adaptarea
nu este completă la senzaţiile de intensitate extremă, în acest caz putând să apară tremurăturile
sau chiar durerea produsă de frig. Adaptarea apare şi pentru alţi stimuli, cum ar fi sunetele joase,
substanţele odorifice.
Psihofizica studiază limitele senzoriale şi adaptarea senzorială, mai precis relaţia dintre
proprietăţile fizice ale stimulilor şi senzaţia psihică pe care o produce. Adaptarea senzorială este
un proces care alterează relaţia dintre stimuli şi senzaţie, dar şi pragul diferenţial.
Capacitatea de a detecta schimbările mici în intensitatea stimulilor slabi şi modificările
mari în intensitatea stimulilor puternici a fost pentru prima dată studiată, aşa cum am arătat
anterior, de Weber (1834). Acest fenomen este astăzi cunoscut sub numele de Legea lui Weber,
care susţine că intensitatea necesară unui stimul pentru a fi detectată o modificare a acestuia este

190
TOTEU MARIUS

direct proporţională cu intensitatea iniţială a stimulului. Aceeaşi modificare în mărimea fizică a


unui stimul poate fi evidentă uneori, în timp ce în anumite situaţii aceasta nu este sesizată. Acest
fapt are implicaţii practice. Să presupunem că trebuie să găsim o modalitate pentru ca monitorul
de altitudine a unui avion să fie mai vizibil pentru pilot. Vom folosi o lumină care creşte în
intensitate cu cât avionul va pierde mai mult din altitudine. Astfel, presupunem că pilotul va
observa mai uşor modificările în altitudinea avionului. Conform legii lui Weber, acest mod de a
concepe monitorul este periculos: la o altitudine mare intensitatea luminii va fi mică şi orice
schimbare în altitudine va fi repede detectată, pe când la altitudine mică, însă, intensitatea
luminii va fi mare iar diferenţele în altitudine, care ar putea fi fatale, nu vor fi observate.

Întrebare: Explicaţi în ce constă adaptarea senzoriale şi care sunt factorii care o


influenţează?

1.4. Contrastul senzorial


Constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a unor stimuli cu caracteristici opuse, existând
două modalităţi de realizare a acestuia:
a. contrastul succesiv constă în creşterea sensibilităţii pentru stimulul care urmează (un
sunet înalt care urmează unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorită contrastului dintre cele
două sunete).
b. contrastul simultan se manifestă când doi stimul apar în acelaşi timp şi este întâlnit cel
mai frecvent în sensibilitatea vizuală. (negru pe fond galben, negru pe fond alb şi verde pe fond
roşu)

1.5. Interacţiunea analizatorilor


Constă în faptul că o senzaţie care se produce într-un analizator influenţează producerea
senzaţiilor în alţi analizatori, intensificându-le sau diminuându-le.
De exemplu, zgomotul produs de un avion determină o scădere a sensibilităţii vizuale,
urmată apoi de o creştere a acesteia peste valoarea medie.
Fenomenul se explică pe baza legii inducţiei reciproce negative şi pozitive (un focar de
excitaţie produce în jurul său inhibiţie, iar un focar de inhibiţie produce în jur excitaţie).
191
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Zgomotul avionului produce pe scoarţă un focar puternic de excitaţie, care prin inducţie negativă
produce în jur inhibiţie. Zona inhibată se extinde şi asupra ariei corticale a văzului, ceea ce
determină scăderea sensibilităţii vizuale. Încetarea zgomotului produce în zona auditivă un focar
de inhibiţie, care prin inducţie pozitivă dezvoltă în jur excitaţie, care cuprinde şi zona vizuală.
Aceasta determină o creştere a sensibilităţii vizuale peste valoarea medie.
Sinestezia este o formă specifică de interacţiune şi constă în faptul că stimularea unui
analizator produce efecte senzoriale caracteristice unui alt analizator, deşi acesta nu a fost
stimulat. De exemplu, sunete Înalte produc senzaţia că sunt ascuţite sau reci, culorile pot
produce senzaţia că sunt catifelate sau dulci etc.

1.6. Clasificarea senzaţiilor


Pentru clasificarea senzaţiilor se folosesc două criterii: analizatorul specializat pentru
receptarea informaţiei (senzaţii vizuale, auditive, olfactive, gustative, cutanate) şi natura
conţinutului informaţional, adică ce fel de informaţii sunt oferite (senzaţii exteroceptive,
proprioceptive, statice şi interoceptive).
Senzaţiile exteroceptive furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii
externe:

Senzaţiile vizuale:
Stimulii sunt undele electromagnetice care acţionează asupra analizatorului vizual.
Ochiul uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Între
aceste valori găsim lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roşu, oranj, galben, verde,
albastru, indigo şi violet). Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroşu, dacă lungimea
de undă este mai mare de 760 milimicroni sau ultraviolet, daca lungimea de undă este mai mică
de 390 milimicroni).
Undele electromagnetice provin de la surse de lumină (naturale sau artificiale), sau de la
corpuri luminate. O parte din radiaţii sunt absorbite de corpuri, iar radiaţiile reflectate stimulează

192
TOTEU MARIUS

ochiul. În acest fel obiectele sunt văzute colorat în nuanţa cromatică corespunzătoare lungimii de
undă reflectate.
Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase, este văzut negru, dacă le reflectă pe
toate, este văzut alb, iar dacă reflectă doar o parte din lungimile de undă, este văzut în una din
cele şapte culori fundamentale.
Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor vizuale: tonul cromatic, luminozitatea şi saturaţia.
1. Tonul cromatic reprezintă felul, tipul culorii şi este dat de lungimea de undă (pentru
roşu 760 milimicroni, pentru verde 500, iar pentru violet 390 milimicroni).
2. Luminozitatea (intensitatea radiaţiei) reprezintă locul pe care-l ocupă fiecare culoare
pe o scala în care cea mai luminoasă culoare este albul iar cea mai întunecată este
negrul.
3. Saturaţia (puritatea) este dată de cantitatea de alb amestecată în culoarea dominantă.
Prin amestecul celor şapte culori fundamentale se obţine culoarea alb. Dacă un disc,
numit "Discul lui Newton", colorat în proporţii egale cu cele şapte culori, este rotit cu
o anumită viteză apare culoarea alb-cenuşiu. Deci, cu cât o culoare este amestecată cu
mai puţin alb, ea este mai pură, iar cu cât conţine mai mult alb ea tinde spre cenuşiu.
Culorile au rol de semnalizare a existenţei unor obiecte. Ele au încărcătură energetică în
funcţie de tonul cromatic (roşu este o culoare antrenantă, negrul, cenuşiul sunt culori mohorâte).
Culorile au semnificaţii socio-culturale (albul semnifică puritatea, negrul doliul).
Senzaţiile auditive
Stimulii sunt undele sonore care acţionează asupra analizatorului auditiv.
Urechea umană receptează numai undele sonore cu o frecvenţă cuprinsă între 16.000-
20.000 vibraţii pe secundă. Undele sonore sub 16.000 vibraţi pe secundă sunt infrasunete iar
peste 20.000 vibraţii pe secundă sunt ultrasunete.
Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor auditive: înălţimea, intensitatea, timbrul.
a. Înălţimea este dată de frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe secundă.). Din acest
punct de vedere sunetele pot fi înalte (subţiri), cu o frecvenţă mai mare, sau joase
(groase), cu o frecvenţă mai mică.

193
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

b. Intensitatea este dată de amptitudinea undei (mărimea oscilaţiilor) şi din acest punct
de vedere sunetele pot fi puternice, medii, slabe.
c. Timbrul este dat de forma undei. Un sunet muzical, pe lângă tonul dominant, este
însoţit şi de alte tonuri mai slabe. Acestea modifică forma vibraţiei undei sonore.
Aceste sunete sunt numite armonice şi diferă de la un instrument la altul.
Senzaţiile cutanate sunt de doua tipuri: tactile şi termice, dar unii introduc în această
categorie şi senzaţiile de durere.
1) Senzaţiile tactile (de contact sau de presiune)
Stimulii sunt suprafeţele obiectelor care vin in contact cu pielea. Dau informaţii despre
netezimea, duritatea, asperitatea obiectelor. Împreună cu senzaţiile chinestezice (de mişcare) dau
informaţii despre întinderea şi forma obiectelor.
2) Senzaţiile termice (de temperatură)
Stimulul este diferenţa dintre temperatura corpului şi cea a obiectelor. Dau informaţii
despre proprietăţile calorice ale obiectelor. Aceste senzaţii includ şi mecanisme de termoreglare
(adaptare termică).
Senzaţiile olfactive
Stimulii sunt substanţele volatile care pătrund în fosele nazale. Aceste senzaţii au calităţi
diferite care poartă denumirea substanţei care le produce (miros de benzină, miros de trandafir
etc.) Sunt însoţite de o tonalitate afectivă (miros plăcut sau neplăcut). Au rol de apărate
împotriva unor substanţe nocive.
Senzaţiile gustative
Stimulii sunt substanţe solubile care pătrund in cavitatea bucală. Există patru gusturi
fundamentale: sărat (clorura de sodiu), amar (chinina), dulce (zaharina ), acru (acid acetic).
Combinarea acestor gusturi în diferite proporţii contribuie la formarea celorlalte gusturi. Au rol
de apărare împotriva substanţelor nocive şi în reglarea compotamentului alimentar. Au o
tonalitate afectivă pozitiva şi negativă (gust plăcut sau neplăcut).
Senzaţiile proprioceprive furnizează informaţii despre poziţia membrelor, a trunchiului şi
a capului, precum şi despre direcţia, durata şi intensitatea mişcărilor şi oferă informaţii despre:

194
TOTEU MARIUS

a. poziţia membrelor (somatoestezia)


b. poziţia capului şi a corpului (senzaţii statice sau de echilibru)
c. mişcarea membrelor (kinestezice)
Senzaţiile interoceptive furnizează informaţii despre mediul intern şi pot fi:
a. Senzaţii organice determinate de schimbări ale chimismului intern (foamea, setea,
sufocarea);
b. Senzaţii de durere determinate de tulburările funcţionale sau distrugeri de ţesuturi
(dureri musculare, dureri intestinale etc.).

2. Percepţiile
Percepţia se referă la modul în care interpretăm şi înţelegem mesajele provenite de la
organele senzoriale. Procesul este asemănător pentru cei mai mulţi dintre oameni, dacă nu ar fi
aşa atunci fiecare ar interpreta informaţia senzorială primită în mod diferit, iar lumea nu ar mai fi
o “realitate” comună. Există aspecte ale percepţiei care sunt specifice pentru un anumit individ
sau pentru membrii unei culturi. Experienţa trăită, motivaţia, memoria şi emoţiile pot influenţa
percepţia. De exemplu, percepţia vizuală a unui cuţit este aceeaşi, deoarece există modalităţi
înnăscute de a organiza informaţia vizuală. Dar cuţitul poate avea semnificaţii perceptive unice
pentru fiecare individ: dacă a fost atacat de cineva cu un cuţit, dacă are un cuţit de vânătoare
asemănător sau atunci când se întrebă dacă ar fi bun pentru a-l folosi la bucătărie.
În continuare vom descrie proprietăţile organizării perceptive specifice tuturor oamenilor
şi vom analiza câteva dintre modalităţile care fac ca percepţia să fie individuală.

2.1. Legile percepţiei


Teoria imaginii sau semnului
Helmholtz examinează modul în care oamenii percep vizual lumea tridimensional, în
condiţiile în care imaginea care se formează pe retină este bidimensională. Helmholtz consideră
că fără experienţa anterioară, învăţare şi memorie nimic din ceea ce vedem nu ar avea sens.
Conform acestei teorii, atunci când citim un text dintr-o carte se produce corelarea senzaţiei

195
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

vizuale cu experienţa de atingere şi manipulare a cărţii. Helmholtz consideră că distingerea unei


forme din fundal necesită experienţă. De asemenea, crede că fiecare imagine care ajunge la
retină, trebuie prin experienţă să fie un semn care să se potrivească cu informaţia pe care o are
observatorul.

Teoria percepţiei directe


Dacă ceea ce sugerează Helmholtz este adevărat, adică învăţarea este cheia distingerii
unei forme de fond, cum se explică faptul că noii născuţi se descurce atât de bine cu stimulii
externi? Gibson argumentează că oamenii sunt predeterminaţi genetic şi biologic de la naştere să
dea sens percepţiei lumii înconjurătoare. Astfel, caracteristici importante, cum ar fi forma,
distanţa şi mărimea obiectelor, sunt percepute datorită mecanismelor înnăscute pe care le deţin
membrii sănătoşi ai unei specii. Astfel de mecanisme sunt celulele specializate pentru detecţia
culorilor sau mişcării. Se susţine ideea existenţei unei percepţii directe, realizate prin mecanisme
înnăscute.
Gibson vorbeşte despre invariantele observabile, care intervin în percepţia vizuală şi care
pot genera informaţii despre distanţa, mişcarea sau forma obiectelor. Un astfel de invariant este
gradul de detaliu, adică diferenţele de detaliu. Suntem capabili să vedem mai multe detalii ale
obiectelor care ne sunt apropiate şi mai puţine pentru obiectele care sunt la distanţă. Gibson
consideră că mecanismele senzitive înnăscute ale gradului de detaliere sunt folosite ca invariant
pentru estimarea mărimii unui nou obiect, fără a fi necesară experienţa anterioară.
Există şi studii care susţin ambele explicaţii ale percepţiei: învăţarea, experienţa
anterioară şi organizarea neurobiologică. Perspectivele moderne ale psihologiei consideră că
aceste puncte de vedere nu se exclud. Aspecte din ambele teorii sunt implicate în fiecare
organizare perceptivă.

Întrebare: Care este diferenţa dintre concepţia lui Helmholtz şi cea a lui Gibson în legătură cu
explicarea percepţiei vizuale.?

196
TOTEU MARIUS

2.2. Percepţia formei


Senzaţiile vizuale “aduc” materialul brut care este organizat în unităţi cu sens prin
intermediul percepţiei vizuale. Se pune problema dacă percepţia vizuală are la bază doar
mecanisme înnăscute care în mod automat convertesc senzaţiile în percepţii ale stimulilor
externi, sau dacă această convertire este rezultatul experienţei anterioare. Cei mai mulţi
cercetători consideră că noi ne “construim” percepţii pe baza inferenţelor pe care le facem
plecând de la senzaţii. Aceste inferenţe se bazează pe experienţa noastră cu obiectele din mediul
fizic înconjurător.
Pentru a percepe o formă trebuie să distingem o figură, adică un obiect, de fundal,
de ceea ce-l înconjură. De exemplu, a distinge un copac de cer sau o persoană de peretele
camerei. Se vorbeşte de separarea figurii de fond. “Figurile reversibile” demonstrează că
separarea figurii de fond nu este un aspect inerent stimulilor, deoarece aceeaşi figură reversibilă
se dovedeşte o avea o organizare perceptivă diferită în funcţie de modul cum o privim.
Psihologii gestaltişti au fost primii interesaţi de modul în care mintea prelucrează informaţiile
pentru a da sens şi organizare perceptivă stimulilor care prezintă interes.

Gestaltiştii au fost interesaţi să demonstreze că abordarea structuralistă, care


împarte percepţia în părţi componente nesemnificative pentru înţelegerea percepţiei este greşită,
deoarece oamenii îşi organizează percepţia ca întreg. Gestaliştii argumentează că noi putem
recunoaşte aceeaşi melodie chiar dacă este cântată cu instrumente diferite. Relaţia dintre părţi
este mai importantă decât însăşi părţile sau “întregul este mai important decât suma părţilor”.
Gestaltiştiii au observat că organizarea percepţiei se face după anumite principii, printre care
amintim: figură-fond, apropiere, similaritate, continuitate, închidere, simplificare.

1. Figură-fond. Când percepem un stimul vizual, o parte din ceea ce vedem este în
centrul atenţiei şi anume obiectul, figura, iar restul formează fondul percepţiei. Obiectul
percepţiei este perceput în detaliu: contur, structură, soliditate.

2. Proximitatea. Obiectele care sunt apropiate sunt percepute împreună.

197
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

3. Continuitatea. Se referă la faptul că liniile sau punctele care formează o linie


dreaptă sau o curbă vor fi văzute împreună, iar liniile vor părea că urmează aceeaşi cale.

4. Similaritate. Acest principiu afirmă că obiectele asemănătoare sunt percepute


împreună.

5. Închidere. Obiectele incomplete tind să fie percepute ca fiind complete. Astfel,


vor fi completate informaţiile senzoriale care lipsesc pentru a crea o percepţie completă şi
întreagă.

S-a considerat că percepţia este rezultatul unor mecanisme înnăscute care ar ajuta
să se dea un sens lumii înconjurătoare. Gestaltiştii susţin că principiul “soartei comune” ar
elucida această idee. Acest principiu se referă la faptul că obiectele sau stimulii care în mod
normal nu formează acelaşi grup sunt văzuţi ca un ansamblu deoarece, au aceeaşi mişcare sau
acţionează în manieră asemănătoare.

Percepţia mişcării este foarte sensibilă, astfel că văzând doar o parte din obiectul
care se mişcă sau doar zărind direcţia mişcării, mecanismele perceptive vor “completa golurile”
creând percepţia unui singur obiect în mişcare. Gestaltiştii vorbesc de fenomenul de mişcare
aparentă prin care o persoană percepe mişcarea unui obiect când de fapt obiectul respectiv nu se
mişcă (este staţionar).

Acest principiu de organizare perceptivă este implicat în percepţia lumii


exterioare. Astfel, dacă vedem o parte a unui leopard într-un copac vom “completa” restul şi
probabil nu vom greşi. În percepţia lumii reale obiectele care au părţi ascunse privirii, sunt
văzute ca fiind întregi. Astfel, sistemul nostru perceptiv poate elabora obiectele întregi şi să
prelucreze informaţiile despre aceste obiecte ca entităţi.

Întrebare: Care
este ideea de bază a şcolii gestaltiste în explicarea percepţiei şi care sunt principiile
de organizare ale percepţiei?

scă această intensitate pentru ca spectatorii să sesizeze diferenţa de lumină?

198
TOTEU MARIUS

2.3. Constantele perceptive

Noi percepem lumea exterioară ca fiind constantă, mesele, lămpile, oamenii nu-şi
schimbă mărimea, culoarea sau mărirea de la un moment la altul. Senzaţiile sunt cele care ne dau
informaţii despre schimbările care apar de la un moment la altul. Dacă noi am examina lumea
doar pe baza imaginilor proiectate pe retină, imaginile familiare şi-ar schimba constant mărimea
şi forma în funcţie de unghiul din care le-am vedea. Cu toate aceste alterări datorate unghiului
sau distanţei de la care sunt văzute obiectele, noi recunoaştem obiectele familiare. Acesta este
una din funcţiile de bază ale percepţiei. De exemplu, dacă ne uităm la o maşină parcată în timp
ce ne îndepărtăm de aceasta, sistemul senzorial transmite în acest timp mesaje către creier.
Imaginea maşinii este proiectată pe retină. Dacă continuăm să privim maşina, imaginea ei pe
retină devine din ce în ce mai mică pe măsură ce ne îndepărtăm de maşină. Deşi imaginea
senzorială a maşinii se micşorează, noi nu percepem că maşina îşi schimbă mărimea, ci că se
măreşte distanţa de la noi până la maşina respectivă.

Pe parcursul experienţei noi am învăţat că obiectele nu îşi modică mărimea. În


sprijinul acestei afirmaţii, dăm exemplu unui pacient de 53 de ani, orb din naştere şi care a fost
operat de cataractă. După operaţie subiectul a întâmpinat dificultăţi de adaptare la noi stimuli
senzoriali. Într-o zi, însă s-a aplecat mai mult peste pervazul unui geam al spitalului pentru a
privi mai bine “micile” obiecte, pe care le-a considerat suficient de aproape pentru a le pute
atinge. Din păcate “micile” obiecte erau maşinile care se deplasau pe stradă iar geamul se afla la
etajul al patrulea.

Constanţa mărimii nu este prezentă de la naştere. Ea se dezvoltă la copii după


vârsta de şase luni. Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment realizat pe copii de 5-6 luni
cărora li s-au arătat fotografii cu figuri umane mari şi mici. Adulţii, care posedă constanţa
mărimii ar încerca să atingă fotografiile figurilor mari, figurile mici considerându-le ca fiind mai
depărtate. Copii de 5 luni au încercat să atingă cu mâna atât fotografiile figurilor mici cât şi pe
cale care conţinea figuri umane mai mari. Copii de 7 luni încearcă să întindă mâna mai des spre
figurile mari, ceea ce indică constanţa mărimii, şi par să reacţioneze la figurile mici ca şi cum

199
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

aceste ar fi prea departe pentru a fi atinse. Toate acestea indică faptul că constanţa mărimii este
rezultatul experienţei individului.

Constanţa formei se realizează, de asemenea pe parcursul experienţei. Obiectele


sunt percepute ca rămânând constante chiar dacă imaginea lor proiectată pe retină se schimbă. O
uşă apare ca dreptunghiulară atunci când este închisă sau trapezoidală atunci când este parţial
deschisă, dar noi nu percepem uşa ca modificându-şi forma. De fapt noi percepem că uşa este
deschisă.

Constanţa culorii. Culorile nu par să se schimbe prea mult în ciuda diferitelor


condiţii de luminozitate sau de mediu înconjurător din care vin informaţiile vizuale.

O altă constanţă perceptivă este constanţa strălucirii. Datorită acesteia obiectele


par să aibă aceeaşi strălucire indiferent de intensitatea luminii în care sunt văzute. De exemplu,
chiar dacă o foaie gri la lumina soarelui pare mai strălucitoare decât o foaie albă privită în
întuneric, la umbră, totuşi foaia albă ne pare ca fiind mai strălucitoare. Noi percepem albul ca
fiind mai strălucitor iar griul mai închis, în funcţie de cantitatea de lumină reflectată de suprafaţa
foii. O foaie albă nu-şi schimbă strălucirea când trecem de la o veioză cu lumină slabă la una cu
lumină puternică, chiar dacă intensitatea luminii provoacă schimbări considerabile asupra
receptorilor vizuali.

Aceste procese ale constanţei perceptive, sunt folosite de oameni, în mod automat,
pentru interpretarea corespunzătoare a ceea ce au învăţat despre lumea fizică. În acest fel ei nu
folosesc numai informaţiile datorate schimbărilor stimulilor senzoriali.

Întrebare: Care sunt cele mai importante constante perceptive şi cum se explică acestea?

2.4. Percepţia adâncimii

Retina este o suprafaţă bidimensională şi nu poate percepe adâncimea. Totuşi


oamenii sunt capabili să perceapă lumea tridimensional, deoarece ochii şi creierul uman utilizând
un număr de semne bidimensionale creează distanţele perceptive.

200
TOTEU MARIUS

Cercetătorii au ajuns la concluzia că există nouă asemenea semne utilizate pentru


percepţia distanţei. Unele sunt informaţii monoculare deoarece putem să le vedem cu un singur
ochi, iar altele sunt binoculare, pentru că pot fi percepute doar cu ambii ochi.

Un tip de informaţie monoculară este gradientul texturii obiectelor. Gradientul


texturii obiectelor este mai mare şi mai vizibilă la obiectele care sunt mai apropiate şi mai mici
atunci când ne îndepărtăm de acestea. Pe o suprafaţă curbă elementele sunt mai înclinate. Aceste
informaţii singure ar putea da suficiente informaţii pentru perceperea adâncimii.

Un alt tip de informaţii se referă la perspectiva lineară. Linii paralele tind să se


apropie la orizont şi să se depărteze în apropierea noastră. Acest fenomen apare în momentul în
care privim liniile de cale ferată. Acestea tind să se apropie pe măsură ce se îndepărtează de noi.
Acest fenomen este explicat prin faptul că obiectele care se îndepărtează formează o imagine
mai mică pe retină.

Suprapunerea este un alt tip de informaţie. Noi ştim că dacă un obiect se


suprapune peste altul, atunci obiectul care este acoperit se află în spatele primului şi deci este
mai departe de noi.

Mărimea relativă este un factor al percepţiei adâncimii, dacă cunoaştem cât de


mare este un anumit obiect. După însuşirea constanţei mărimii, noi putem evalua distanţa până la
un obiect în funcţie de cât de mare ne apare un alt obiect al cărui mărime o cunoaştem. Dacă
într-o cameră sunt două scaune despre care ştim că au aceeaşi mărime, dar unul ne apare ca fiind
mai mare iar celălalt mai mic, vom presupune imediat că scaunul mai mic se află, de fapt, mai
departe de noi.

Dacă privim obiecte aflate la distanţă considerabilă, perspectiva lineară este cea
care dă sensul adâncimii, deoarece cu cât distanţa este mai mare cu atât praful, poluarea, gazele
existente în aer tind să reducă claritatea. Culorile obiectelor aflate la distanţă sunt mai pastelate,
contururile mai neclare, în timp ce obiectele apropiate apar mai precise şi strălucitoare.

201
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Distribuţia umbrelor ne dă, de asemenea, informaţii despre depărtare. Umbrele


oferă informaţii despre unghiuri şi curbe, care la rândul lor ne dau informaţii despre părţile unui
obiect care sunt mai apropiate de noi în comparaţie cu altele.

Dacă mişcăm capul dintr-o parte în alta vom constata că obiectele apropiate par să
se mişte pe o distanţă destul de mare, în timp ce obiectele aflate mai departe se mişcă mai puţin.
Mişcarea relativă a obiectelor ne oferă informaţii despre distanţa la care se află obiectele.
Obiectele aflate la distanţă de noi par să se mişte în câmpul nostru perceptiv mai încet în
comparaţie cu obiectele apropiate.

Acomodarea cristalinului pentru obiectele aflate în apropierea noastră dă, de


asemenea, informaţii despre distanţă. Cristalinul trebuie să-şi modifice curbura pentru a se centra
asupra obiectelor apropiate. Muşchii netezi ai ochiului realizează acest lucru, iar tensiunea
acestora dă informaţii despre distanţa la care se află obiectele.

Aţi privit vreodată o lună plină imediat ce a răsărit, la orizont? Pare enormă.
Aceeaşi lună plină nu mai este la fel de mare atunci când se află în înaltul cerului. Într-o serie de
experimente, Kaufman şi Rock (1962), au demonstrat că iluzia lunii se explică prin semnele
monoculare învăţate, şi anume, constanţa mărimii şi suprapunerea. Ei au constat că atunci când
luna este deasupra capului este dificil să evaluăm cât de mare este. Nici una dintre informaţiile
monoculare nu ne ajută să determinăm mărimea unui obiect din înaltul cerului. Perspectiva
lineară nu poate fi folosită, mărimea relativă nu ne ajută pentru că nu există bază de comparaţie,
nu există un grad de detaliere pentru că nu mai este nimic între lună şi noi pentru a ne indica o
schimbare în detaliu. Perspectiva lineară ne oferă câteva informaţii. Dacă luna arată mai şters
înseamnă că ea se află la mai mult de 20-30 mile depărtare. Situaţia este alta atunci când luna
abia răsare. Autorii au observat că iluzia lunii este mai accentuată atunci când există un număr
mare de obiecte care separă observatorul de răsăritul lunii. Dacă, de exemplu, luna răsare în
spatele clădirilor şi luminilor unui oraş, informaţiile despre adâncime vor avea efect imediat.
Unul dintre cele mai puternice semne este suprapunerea. Dacă luna este în spatele oraşului asta
înseamnă că este mai departe. Înălţimea planului oferă informaţii utile. Pentru că luna este cea

202
TOTEU MARIUS

mai înaltă în planul care se desfăşoară între suprafaţa pământului şi lună este evident că ea este
mai departe decât orice alt element din plan.

Este destul de dificil să credem că de fapt iluzia unei luni enorme este rezultatul
învăţării şi experienţei noastre, pentru că oamenii cred că fenomenul se datorează opticii sau
atmosferei

Întrebare: Care sunt semnele folosite pentru perceperea distanţei?

2.5. Vederea binoculară

Un semnal al vederii binoculare este convergenţa globilor oculari. Dacă privim un


obiect care este mai aproape de 8 metri ochii trebuie să conveargă asupra obiectului pentru a-l
percepe ca singurul obiect clar din câmpul perceptiv. Dar dacă am privi un obiect aflat la
distanţă, în timp ce ţinem un deget al mânii în faţa noastră, degetul va fi văzut având contururi
neclare. Dacă privim degetul, vom vedea o sigură imagine clară. Prin convergenţa globilor
oculari asupra degetului se creează tensiune în muşchii solicitaţi pentru realizarea acestei
mişcări. Prin învăţare şi experienţă suntem capabili să înţelegem că o anumită cantitate de
tensiune musculară înseamnă că un anume obiect se află la o anumită distanţă.

În cazul în care obiectul se află la o distanţă mai mare de 8 metri convergenţa nu


mai apare.

Diferenţa dintre imaginile retiniene este un alt tip de informaţie binoculară.


Deoarece ochii sunt la o anumită distanţă unul faţă ce celălalt, obiectele mai aproape de 8 metri
au localizări diferite pe retina fiecărui ochi. Acest fapt face ca obiectele apropiate să creeze pe
retină imagini forate diferite, în timp ce obiectele mai depărtate să producă mai puţină
neconcordanţă.

Combinând semnalele monoclulare cu cele binoculare suntem capabili să


percepem lumea tridimensional utilizând doar informaţii bidimensionale.

203
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Perceperea pantei. Deoarece s-a constat că multe animale evită pantele sau
prăpăstiile, cercetătorii şi-au pus problema examinării aspectelor înnăscute ale percepţiei. Gibson
şi Walk (1960) au construit un sistem numit panta vizuală, o masă cu o suprafaţă de sticlă
marcată pentru a simula panta abruptă pe o parte, iar pe cealaltă o pantă mai puţin abruptă. Sticla
nu permitea căderea efectivă de pe masă. Puii de animale erau aşezaţi între cele două pante,
abruptă şi cea mai puţin abruptă. S-a constatat că puii testaţi posedă o abilitate înnăscută pentru
evitarea pantelor abrupte. Puii abia născuţi au refuzat să treacă peste “prăpastie”. Spre deosebire
de puii de animale, noii născuţi nu au precocitatea mişcării. Ei nu au independenţă în mişcare
până la aproximativ 6 luni, independenţa în mişcare fiind una din condiţiile de testare a evitării
căderii în gol. Când copii pot fi testaţi, ei deja au învăţat să evite căderea în gol. Se consideră că
această evitare este o predispoziţie înnăscută, dar care începe să se manifeste abia când copilul
atinge vârsta de 6 luni.

Întrebare: Cum se explică percepţia tridimensionalităţii?

2.6. Influenţe individuale şi culturale asupra percepţiei

Un anumit număr de caracteristici personale pot influenţa procesul de percepţie. S-


au constatat că copiii săraci estimau monezile ca fiind mai mari decât copii proveniţi din
familiile bogate. S-a constat că este mult mai probabil ca persoanele înfometate să perceapă
tablourile ambigue ca reprezentând hrană, în comparaţie au persoanele care abia au mâncat
(McCelland şi Atkinson, 1948). Femeile se percep mai atractive sexual atunci când sunt
înconjurate de bărbaţi (Stephan, Berscheid & Walster, 1971) decât atunci când nu sunt
înconjurate de bărbaţi.

Factorii culturali influenţează aspectele de bază ale percepţiei. În 1963, Sgall,


Campbell şi Herskovitz, au realizat un studiu folosind subiecţi din culturi industrializate şi
neindustrializate. Ei au cerut subiecţilor să evalueze dificultatea stimulilor “Muller-Lyer” şi
desenul “segmente perpendiculare”.

204
TOTEU MARIUS

Muller-Lyer Segmente perpendiculare

Autorii au plecat de la ipoteza că dacă factorii de organizare înnăscuţi sunt determinanţi ai


percepţiei, atunci este de aşteptat să nu apară diferenţe între culturi în ceea ce priveşte evaluările
eronate. Dacă, experienţele diferite ale oamenilor care au crescut în medii diferite pot influenţa
percepţia, atunci aceste diferenţe vor apărea în judecăţile făcute.

Rezultatele au evidenţiat câteva diferenţe culturale, sugerând că învăţarea joacă un


rol important în dezvoltarea abilităţilor de percepţie. Astfel, populaţia zulu (din sudul Africii)
vede mai puţine unghiuri şi colţuri în comparaţie cu cei care trăiesc în clădiri rectangulare. De
aceea, probabil aceştia au fost mai puţin sensibili la iluzia “Muller-Lyer” şi cea cu “segmente
perpendiculare”. Totuşi cei din populaţia zulu care trăiesc în oraş au fost sensibili la aceste iluzii
perceptive. Concluzia este că diferenţele în percepţie nu sunt înnăscute ci se datorează
diferenţelor de experienţă. Acest fapt dovedeşte că factorii culturali şi individuali joacă un rol
important în percepţie.

2.7. Percepţia vizuală.


De-a lungul timpului definiţia dată percepţiei s-a schimbat de mai multe ori în special cu
apariţia teoriilor cognitive. Roth (1986) a oferit una dintre definiţiile considerate cele mai
cuprinzătoare. Astfel, percepţia este “mijlocul prin care informaţiile sunt achiziţionate din
mediul înconjurător cu ajutorul organelor de simţ şi prin care acestea sunt transformate în
experienţa obiectelor, evenimentelor, sunetelor, gusturilor etc.”.

205
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Chiar dacă percepţia vizuală apare la prima vedere a fi extrem de simplă, studiile
experimentale din psihologia cognitivă şi modelarea din domeniul informaticii vin să dovedească
contrariul. Astfel, chiar şi cele mai performante programe realizate pe computer nu au ajuns
decât la performanţa mai mare de a identifica obiecte simple într-un mediu artificial extrem de
simplificat. Computerele nu au ajuns, în ceea ce priveşte abilităţile vizuale, nici măcar la nivelul
performanţelor unui copil. De altfel, cercetările din domeniul neuropsihologiei au dovedit cât de
complexă este percepţia vizuală prin numărul mare de arii corticale implicate în realizarea
vederii şi prin importanţa informaţiilor vizuale în procesul de adaptare la mediu. Ca un exemplu
elocvent pentru a ilustra importanţa simţului vizual în cursul evoluţiei speciilor, menţionăm că la
maimuţele superioare peste 60% din cortex este folosit în procesarea informaţiilor vizuale.

Modele computaţionale. Teoria computaţională a lui D. Marr


Punctul de plecare al acestei teorii este acela că există diferite niveluri de explicare a
fenomenelor psihice. Pentru a înţelege această abordare, să luăm de exemplu explicarea unui
automobil şi a funcţionării lui. La un nivel de explicaţie, putem distinge motorul, roţile, volanul,
schimbătorul de viteze şi alte componente. La un alt nivel de explicaţie putem să descriem rolul
pe care-l are bateria în alimentarea motorului, sistemul de răcire, carburatorul etc. În fine, la
nivelul cel mai general de explicaţie, putem descrie rolul automobilului ca întreg (transport de
persoane, marfă etc.).
Plecând de la cele descrise mai sus, Marr a elaborat o teorie care postulează existenţa a
trei niveluri de explicaţie pentru procesele de percepţie vizuală. Astfel, “în vârf” se găseşte
nivelul computaţional, care se referă la scopul general al percepţiei vizuale, la mijloc avem
nivelul algoritmic (procesele psihice implicate în percepţie), iar la bază se găseşte nivelul “hard”,
adică procesele neurochimice din creier.
Chiar dacă toate aceste niveluri sunt fiecare importante în felul lor, psihologii consideră
că cel mai important dintre acestea ar fi nivelul computaţional. Să ne referim la exemplul cu
descrierea automobilului, dat anterior. Este posibil să cunoaştem şi să înţelegem funcţionarea
fiecărei părţi componente a maşinii, dar fără o înţelegere a ansamblului (la ce se foloseşte maşina

206
TOTEU MARIUS

etc.), nu vom putea să înţelegem de ce aceste componente sunt construite şi asamblate în acest
fel. Însă, odată ce înţelegem că o maşină serveşte la deplasare şi transport, vom înţelege de ce
avem nevoie de o sursă de energie, de o formă aerodinamică etc. Cu toate acestea, este foarte
dificil de conceput o teorie computaţională în cazul percepţiei vizuale, chiar mai dificil decât în
exemplul cu automobilul. De ce? Pentru că percepţia vizuală serveşte unor funcţii multiple şi
complexe, cum ar fi: orientarea în mediul înconjurător, menţinerea echilibrului, recunoaşterea
obiectelor şi persoanelor. În consecinţă, este mai util să dezvoltăm teorii computaţionale pentru
fiecare din aceste funcţii separat.
În teoria sa computaţională despre percepţia vizuală, Marr afirmă că procesele implicate
în percepţia vizuală produc o serie de reprezentări (schiţe), care furnizează informaţii din ce în
ce mai detaliate despre mediul înconjurător. El a identificat trei astfel de reprezentări vizuale:
 schiţa primară: se formează în primele 200 ms (milisecunde) din momentul apariţiei
stimulului în câmpul vizual. Ea are drept rezultat reprezentarea caracteristicilor fizice
ale stimulilor. Schiţa primară furnizează o descriere bidimensională a principalelor
caracteristici privind poziţia stimulului, “separând” stimulul de mediul său, fără a
furniza informaţii privind ce anume este acesta. Acum se detectează conturul,
mişcarea, textura (tipul suprafeţei), culoarea şi dispunerea spaţială.
 schiţa intermediară 2D+1/2: incorporează mecanismele de recunoaştere a figurilor
(feţelor) şi obiectelor. În acest stadiu se procesează distanţa şi adâncimea, orientarea în
spaţiu a suprafeţelor vizibile, totul conducând în final la obţinerea unei reprezentări
tridimensionale a obiectului respectiv. Însă ea este o reprezentare centrată pe
observator, adică depinde de poziţia în care se află acesta. Din această cauză, ea nu
este considerată ca fiind complet tridimensională, ci o schiţă intermediară între cea
bidimensională şi cea tridimensională.
 modelul reprezentaţional 3D: este descrierea tridimensională a formei obiectelor şi a
poziţiei lor relative în spaţiu, într-o manieră independentă de punctul de vedere al
observatorului. Această schiţă finală, tridimensională se formează ca urmare a
intervenţiei cunoştinţelor anterioare ale subiectului (prelucrare top-down sau de sus în

207
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

jos) care contribuie la identificarea, recunoaşterea şi clasificarea obiectului, indiferent


de poziţia pe care o are acesta faţă de observator. Astfel, o masă este văzută ca fiind
dreptunghiulară din orice poziţie, chiar dacă în realitate proiecţia ei pe retină este un
trapez sau chiar un patrulater fără laturi paralele.
Primele două stadii fac parte din prelucrarea vizuală primară, iar ultimul stadiu face parte
din prelucrarea vizuală secundară (complexă).

Stimuli vizuali

Schiţă
primară

Procesar Procesar Detectarea Procesare Procesare


ea ea poziţiei, formei a texturii a culorii
distanţei mişcării prin
şi procesarea
adîncimi umbrelor
i Schiţa intermediară 2+1/2 D

Reprezentarea 3 D

Schiţa primară.
Scopul schiţei sau a reprezentării primare este acela de a identifica caracteristicile fizice
esenţiale ale stimulului astfel încât să poată furniza informaţii adecvate pentru prelucrările
ulterioare.
În conformitate cu teoria lui Marr (1982), putem identifica două tipuri de reprezentări
(schiţe) primare: reprezentarea (schiţa) primară de bază şi reprezentarea (schiţa) primară
complexă sau întreagă. Reprezentarea primară de bază conţine informaţii referitoare la
schimbările în intensitatea luminii scenelor vizuale percepute, în timp ce reprezentarea primară
complexă face uz de aceste informaţii pentru a identifica numărul şi forma globală a obiectelor
percepute.
Schiţa primară de bază.

208
TOTEU MARIUS

Cea mai importantă prelucrare de informaţie de la acest nivel este extragerea contururilor
pentru separarea obiectului de fondul său. Această separare se face prin remarcarea schimbărilor
semnificative în intensitatea luminii, care survin de obicei la marginea obiectelor.
Faptul că inputul senzorial cel mai important este tocmai variaţia intensităţii luminoase de
la marginea obiectelor a fost demonstrat prin studiile lui Ratcliff (1965, apud. Miclea, 1994)
asupra unei specii de crab de mare numit Limulus. Avantajul folosirii acestui animal constă în
aceea că posedă receptori vizuali foarte mari şi în număr redus. Ratcliff a măsurat rata
descărcărilor din neuronii conectaţi la aceşti receptori, atunci când crabului i se prezenta un
contur (de fapt marginea dintre o fantă luminoasă şi o bandă întunecată). S-a observat astfel o
variaţie bruscă a intensităţii pe care o înregistrau neuronii din zona de contur. Astfel, celulele din
zona mai luminoasă manifestă o rată crescută a descărcărilor, în timp ce celulele din zona
întunecată au o rată mult redusă a descărcărilor. Acelaşi mecanism este prezent şi la om, ba chiar
sistemul perceptiv vizual uman are tendinţa de e exagera diferenţele între potenţiale,
“îngroşând” astfel contururile în mod subiectiv. Această “îngroşare” a contururilor permite o mai
bună diferenţiere a obiectelor de fondul lor.
Schiţa primară complexă.
Schiţa vizuală complexă se formează prin analizarea informaţiilor furnizate de schiţa
primară de bază. Procesările de informaţii care au loc la acest nivel se bazează pe unele reguli
simple care ţin de organizarea câmpului perceptiv, reguli achiziţionate de om încă din stadiile
timpurii ale dezvoltării sale. Astfel de reguli sunt cele privind constanţa formei, a mărimii
obiectelor, precum şi regulile de organizare a obiectelor în spaţiu propuse de psihologia
gestaltistă. Rezultatul final al acestor prelucrări este apariţia unei reprezentări tridimensionale
intermediare, care depinde însă de poziţia în spaţiu a celui care percepe.
Reprezentarea (schiţa) 2+1/2 D.
Este o schiţă centrată pe subiect, iar în acest stadiu, obiectul (stimulul vizual) încă nu este
recunoscut ca atare, ci doar separat de mediul înconjurător şi “proiectat” pe retină. Ambele schiţe
(primară şi intermediară) se formează în primele 200 ms de la perceperea obiectului şi nu sunt

209
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

supuse atenţiei sau conştiinţei celui care percepe. Acest stadiu al percepţiei se mai numeşte şi
preatenţional.
Formarea reprezentării intermediare are loc prin procesarea distanţei, adâncimii, mişcării,
formei, texturii şi culorii obiectului.
Există numeroase dovezi neuropsihologice ce susţin existenţa acestui tip de reprezentări,
deci vin să valideze modelul computaţional al lui Marr. Astfel, pacienţi care au suferit distrugeri
ale cortexului ca urmare a otrăvirii accidentale cu monoxid de carbon, aveau probleme cu
recunoaşterea vizuală a obiectelor. Efectuând diverse experimente pe astfel de pacienţi,
psihologii au stabilit că procesele vizuale perceptive de bază erau prezente, dar ceea ce lipsea era
tocmai reprezentarea intermediară a obiectelor percepute. Ca o curiozitate, aceşti pacienţi nu
recunoşteau obiectele prezentate vizual, chiar dacă le puteau descrie caracteristicile fizice, în
schimb dacă le atingeau sau foloseau alte modalităţi senzoriale, recunoaşterea se producea după
un timp.
Reprezentarea sau schiţa intermediară suferă de o mulţime de dezavantaje, limitări.
Astfel, ea nu conţine informaţii despre suprafeţele ascunse în mod direct vederii şi depinde de
unghiul din care este privit obiectul. Pentru a elimina aceste neajunsuri este nevoie de intervenţia
unor mecanisme superioare de prelucrare a informaţiei, care să contribuie la recunoaşterea
obiectului.
Reprezentarea 3 D (rolul prelucrărilor descendente).
Este rezultatul intervenţiei unor procese superioare care modifică reprezentarea
intermediară astfel încât reprezentarea finală să fie independentă de punctul de vedere al
observatorului. În special în această etapă, care este una atenţională, conştientă, un rol important
îl joacă informaţiile anterioare ale subiectului, deci procesările descendente de tip top-down.
Detaliile privind aceste procesări vă vor fi prezentate în partea cursului ce se ocupă de
recunoaşterea obiectelor.

Întrebare: Explicaţi teoria lui Marr referitoare la percepţia vizuală?

210
TOTEU MARIUS

2.8. Organizarea perceptivă


Aşa cum am observat până acum, ceea ce stă la baza percepţiei vizuale primare sunt
contururile, textura, culoarea şi alte caracteristici fizice ale stimulilor. Cu toate acestea, percepţia
noastră finală nu conţine aceste elemente separat, ci le organizează în aşa fel încât ceea ce
percepem este o lume compusă din obiecte şi fiinţe.
Prima încercare de a studia sistematic modul în care oamenii organizează spaţiul
perceptiv aparţine şcolii gestaltiste, formată dintr-o serie de psihologi germani care au emigrat în
Statele Unite, între cele două războaie mondiale (Koffka, Kohler, etc). Ei au emis unele
principii, care stau la baza percepţiei umane. Principiile acestea se bazează pe unele proprietăţi
ale obiectelor, cum ar fi simetria şi rectilinearitatea. Cele mai importante principii gestaltiste au
fost prezentate anterior.
Legile gestaltiste au avut o validitate ecologică ridicată (adică erau uşor de sesizat în mod
practic), dar nu au reuşit să explice care sunt procesele psihice care stau la baza producerii
acestor efecte. Ele descriau cum îşi creează oamenii contururile în mod subiectiv, în timpul
percepţiei, fără însă a explica fenomenul.
De asemenea, nu s-a putut elucida dacă aceste legi acţionează în baza unor mecanisme
înnăscute sau nu. Prezenţa lor este constatată încă din timpul primelor săptămâni de viaţă, dar nu
s-a clarificat dacă ele sunt determinate genetic sau sunt învăţate. Oricum, s-a stabilit că rolul
acestor mecanisme este acela de a realiza o categorizare neintenţionată a elementelor din câmpul
perceptiv vizual.
Unele cercetări recente au arătat că diferenţele de luminozitate, culoare şi textură stau la
baza organizării spaţiului perceptiv aşa cum este descrisă de legile gestaltiste.

2.9. Recunoaşterea obiectelor


Recunoaşterea obiectelor din mediu se realizează atât de repede şi folosind atât de puţin
efort, încât la prima vedere ar părea că avem de-a face cu un mecanism extrem de simplu şi nu
cu unul foarte complicat, aşa cum de altfel este în realitate.

211
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Există mai multe procese care sunt implicate în recunoaşterea obiectelor. Mai întâi,
oamenii trebuie să discrimineze între multitudinea de obiecte din mediul înconjurător, în special
pentru că cele mai multe obiecte din câmpul perceptiv se suprapun unele peste altele. Deci, o
serie de procese implicate în recunoaştere vor avea drept scop tocmai discriminarea obiectelor,
adică stabilirea graniţelor dintre ele, indiferent dacă ele se suprapun. Spre exemplu, într-o
cameră obişnuită, se află peste 100 de obiecte, iar dintre acestea, aproximativ 90% dintre ele se
suprapun unele cu altele atunci când sunt percepute. Procesele care ajută la discriminarea
obiectelor sunt cele din procesarea vizuală primară, care se supun legilor gestaltiste în
organizarea câmpului perceptiv.
A doua problemă importantă este aceea de a recunoaşte obiectele dintr-o mulţime de
unghiuri posibile de vedere şi de la distanţe diferite. Spre exemplu, o proiecţia retiniană a unei
mese rotunde este foarte diferită, în funcţie de unghiul şi distanţa de la care e privit obiectul.
Dacă privim masa de sus, ea apare ca un disc perfect rotund, dacă e privită din lateral, discul
rotund devine unul elipsoidal etc. Cu toate aceste diferenţe, oamenii percep obiectele ca fiind
constante în formă şi mărime, chiar dacă proiecţia lor retiniană nu este la fel. Deci, o serie de
procese ce intervin în recunoaştere vor realiza tocmai acest lucru.
În fine, la un nivel de superior procesare a informaţiilor, oamenii pot identifica obiectele
ca făcând parte din aceeaşi categorie, chiar dacă ele sunt de tipuri şi mărimi diferite. De
exemplu, scaunele diferă între ele prin mărime, formă, culoare etc., dar oamenii pot recunoaşte
cu destulă uşurinţă că e vorba de scaune.
Este important să observăm că atunci când vorbim de recunoaşterea obiectelor, mai ales
cele tridimensionale, noi vorbim practic de mai multe activităţi care se desfăşoară în paralel,
furnizând diferite tipuri de informaţii. Să luăm ca exemplu recunoaşterea unui obiect ca fiind o
pisică. Ştim cum ar trebui să arate obiectul pentru a-l identifica ca fiind pisică, indiferent de
unghiul din care privim obiectul. Apoi, ştim la ce foloseşte obiectul (în cazul de faţă, animal de
casă, la prins şoareci) şi mai ştim că face parte dintr-o categorie anume, adică categoria “pisică”.

212
TOTEU MARIUS

Humphreys şi Bruce (1989) au propus o teorie simplă pentru a explica cum funcţionează
recunoaşterea obiectelor. Conform cu aceasta, recunoaşterea are loc în etape, ca în figura de mai
jos:

Procesare vizuală
primară
Descriere a obiectului dependentă de
punctul de vedere a observatorului

Clasificare
perceptuală
Clasificare semantică

Denumirea
obiectului

Etapele în recunoaşterea obiectului nu sunt strict în serie, adică unele procese ulterioare
(ex. clasificarea perceptuală) pot începe înainte ca alte procese inferioare să se fi finalizat (ex.
formarea descrierii obiectului care este dependentă de punctul de vedere al observatorului).
Clasificarea perceptuală implică compararea şi “potrivirea” informaţiilor vizuale obţinute cu
informaţiile stocate anterior în memorie privind descrierea structurală a obiectului. Clasificarea
semantică implică activarea din memorie a informaţiilor privind funcţiile obiectului perceput, iar
denumirea, implică activarea numelui obiectului, împreună cu asociaţiile sale (spre exemplu,
odată cu activarea numelui “pisică” se activează, e drept mai slab, şi numele “şoarece” sau
“câine”, întrucât şi aceste cuvinte fac parte din contextul în care obiectul “pisică” este întâlnit).
Săgeţile cu dublu sens din figură semnifică faptul că avem de-a face în recunoaştere, atât
cu prelucrări ascendente de informaţii (de la informaţiile senzoriale spre memorie), cât şi cu
prelucrări descendente (de la informaţii anterioare stocate în memorie spre informaţiile
senzoriale).
Validitatea acestui model teoretic a fost susţinută de studii pe pacienţi care aveau diferite
tumori pe creier şi prezentau simptome diferite în recunoaşterea obiectelor, în funcţie de partea

213
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

din sistemul de recunoaştere a obiectelor care era afectată. Spre exemplu, pacienţii cărora le era
afectată partea din sistemul de recunoaştere implicată în clasificarea semantică, manifestau
afazie optică, caracterizată prin dificultăţi de denumire a obiectelor când acestea erau prezentate
singure în câmpul vizual, chiar dacă acestea erau şi atinse şi dificultăţi de utilizare a obiectelor,
fără a putea descrie funcţiile la care ele puteau servi (ex. puteau mânui adecvat o furculiţă fără a
putea spune că ea este utilizată pentru a mânca).
Există diferite tipuri de informaţie care sunt prelucrate de sistemul cognitiv uman în
timpul recunoaşterii obiectelor. Este util să distingem între informaţiile vizuale, cele semnatice şi
denumirea obiectului, precum şi în care dintre etape sunt ele prelucrate, întrucât ele corespund
diverselor procese de prelucrare a informaţiilor. Faptul că diferite tipuri de informaţie corespund
diferitelor procese este susţinut de studiile efectuate pe pacienţi care aveau creierul lezat şi care
nu puteau opera cu diversele tipuri de informaţii.
Unii teoreticieni (Watt, 1988) au pornit de la principiile gestaltiste şi au propus o teorie
privind recunoaşterea obiectelor, care afirma că aceasta se realizează pornind de la structurile
generale şi mergând spre cele specifice. Astfel, conform acestei teorii, oamenii recunosc mai
întâi întregul şi abia apoi, părţile acestuia. Dacă ţinem seama de faptul că sistemul cognitiv
uman are resurse cognitive limitate, există într-adevăr o logică privind această abordare. Astfel,
oamenii vor alege acele metode de prelucrare a informaţiei care să le permită să-şi folosească
resursele cognitive într-un mod cât mai adecvat, mai economic posibil. Spre exemplu, doi câini
se vor asemăna mult mai mult la nivel general (adică amândoi au capul orientat în faţă, au patru
picioare, coadă etc.), însă aceştia vor diferi foarte mult dacă îi analizăm la nivel specific (adică ei
pot diferi din punct de vedere a formei capului, a blănii, a înălţimii etc.). Pornind de la acest
exemplu, se poate observa că în recunoaşterea obiectelor este mai utilă realizarea unei analize la
nivel general decât o analiză la nivel specific, întrucât prima ne oferă mai multe informaţii
despre respectiva categorie de obiecte, în detrimentul aspectelor particulare.
Exemplu pentru a ilustra superioritatea prelucrării întregului faţă de cea a părţilor.
Navon (1977) a realizat primul un experiment care ilustrează această tendinţă. El a
prezentat subiecţilor stimuli aşa cum sunt cei de mai jos:

214
TOTEU MARIUS

S S H H
S S H H
S S H H
SSSSSSSSSSSSS HHHHHHHHH
S S H H
S S H H
S S H H

Subiecţii trebuiau să recunoască cît mai repede una din cele două litere mici “S” sau “H”
din care erau formate cele două litere mari. S-a observat că performanţele subiecţilor în
recunoaşterea literei mici (viteza de reacţie în recunoaştere) erau mult mai slabe atunci când
litera mare era diferită de cea mică (ca în figura din stânga), dar erau considerabil mai bune
(timpi de reacţie mult mai mici) atunci când literele mici coincideau cu litera mare (figura din
dreapta). În experimentul următor, Navon le-a cerut subiecţilor să identifice doar litera mare. În
acest caz, timpii de reacţie erau aceeaşi, indiferent dacă litera mare era sau nu aceeaşi ca şi cea
mică. Navon a concluzionat că în procesul percepţiei vizuale se porneşte de la structuri globale
către cele din ce în ce mai specifice, adică “imaginea este mai degrabă descompusă decât
construită” (Navon, 1977).
Cu toate aceste evidenţe, Kinchla şi Wolfe (1979) au precizat că prelucrarea globală, a
întregului, precede prelucrarea specifică, a detaliului, doar dacă structura globală poate fi
cuprinsă, fixată cu un singur ochi. Ei au demonstrat acest fapt utilizând stimuli similari cu cei ai
lui Navon, dar care variau în dimensiuni (foarte mici, mici, medii, mari şi foarte mari). Astfel, s-
a observat că cu cât structura globală creşte în dimensiuni, cu atât mai mult părţile ei
componente au tendinţa de a fi recunoscute înaintea întregului (adică dacă literele mari aveau
dimensiuni foarte mari, atunci, oamenii recunoşteau mai repede literele mici din care erau
compuse cele mari). Acest lucru demonstrează că oamenii folosesc un nivel mediu de
generalitate în percepţie care să la asigure viteza cea mai mare de prelucrare a informaţiei.
Astfel, dacă obiectul poate fi cuprins în raza vizuală a ochiului, întregul este perceput înaintea
detaliilor, iar dacă obiectul depăşeşte această dimensiune medie, atunci detaliile sunt percepute,
recunoscute, înaintea întregului.

215
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Modelul computaţional al lui Marr


Aici este vorba de fapt de formarea schiţei tridimensionale 3D. Vă reamintim că schiţa
sau reprezentarea intermediară 2+1/2 D, care stă la baza celei 3D, este o reprezentare centrată pe
observator, adică depinde de punctul de vedere al observatorului (perspectiva sa vizuală). Spre
deosebire de aceasta, reprezentarea 3D este independentă de acest punct particular de vedere.
Marr şi Nishihara (1978) au identificat trei criterii pe care le îndeplineşte reprezentarea 3D:
 accesibilitatea: reprezentarea poate fi uşor de construit şi activat din memorie;
 scopul şi unicitatea: scopul se referă la măsura în care reprezentarea este aplicabilă pentru
toate formele dintr-o anume categorie, iar unicitatea înseamnă că toate perspectivele diferite
ale unui obiect ajung să producă aceeaşi reprezentare;
 stabilitatea şi senzitivitatea: stabilitatea indică faptul că reprezentarea incorporează
similarităţile dintre obiectele care fac parte din aceeaşi categorie, iar senzitivitatea înseamnă
că reprezentarea mai incorporează şi diferenţele evidente dintre acestea.
Pornind de la aceste trei criterii, Marr şi Nishihara (1978) au emis o teorie privind
recunoaşterea obiectelor. Presupunerea de bază a acestei teorii este aceea că există anumite
unităţi de bază care intră în alcătuirea obiectelor şi servesc la recunoaştere. Ei au spus că
principala unitate de bază care intră în componenţa tuturor obiectelor este cilindrul care posedă
o axă majoră. Conform acestei teorii, toate obiectele sunt alcătuite din aceste unităţi de bază,
organizate într-o structură ierarhică. Ei au făcut unele experimente şi au arătat că oamenii sunt
capabili să distingă între diverse categorii de obiecte asemănătoare (spre ex. între corpul uman şi
cel al unui urangutan), atunci când acestea le erau prezentate sub forma cilindrilor. În procesul
recunoaşterii, oamenii identifică orientarea şi lungimea axelor după care sunt construiţi aceşti
cilindri, elemente care rămân stabile indiferent de perspectiva observatorului. Astfel, subiecţii
făceau distincţia între corpul uman şi cel de urangutan pe baza raportului dintre cilindrii care
reprezintă braţele şi cel care reprezintă corpul (urangutanii au braţele mai lungi decât corpul, în
timp ce la oameni este invers). În fine, Marr şi Nishihara consideră că identificarea categoriei din
care face parte obiectul se face prin compararea reprezentării 3D cu modelele obiectelor stocate
în memorie.

216
TOTEU MARIUS

Modelul lui Biederman (1987)


În realizarea modelului său, Biederman porneşte de la modelul lui Marr şi Nishihara, pe
care însă îl dezvoltă. El spune că recunoaşterea obiectelor se face pe baza componentelor
acestora, componente care au la bază aşa-numiţii ioni geometrici (cilindri, sfere, paralelipipezi
etc.) sau prescurtat geoni. Biederman a identificat aproximativ 36 de geoni diferiţi, din a căror
combinaţie se poate realiza orice obiect. Poate părea paradoxal că cu doar atât de puţine
elemente de bază se poate realiza orice obiect, dar avem exemplul limbii engleze (care are un
vocabular dublu decât cel al limbii române datorită originii ei duble, latine şi germanice), in care
cu doar 44 de foneme se formează orice cuvânt vorbit.
Biederman a identificat mai multe etape în recunoaşterea obiectelor, etape prezentate în
schema de mai jos:
După ce se identifică contururile, înainte de identificarea componentelor (de fapt a
geonilor), au loc alte două procese care ajută foarte mult în parcurgerea etapelor ulterioare:
detectarea proprietăţilor non-accidentale şi a concavităţilor. Detectarea proprietăţilor non-
accidentale sau a regularităţilor, permite identificarea obiectelor atunci când ele sunt privite din
diferite unghiuri sau în condiţii de vizibilitate scăzută. Ea se bazează pe existenţa unor
proprietăţi invariante referitoare la simetrie, colinearitate, curbură, paralelism şi unirea
contururilor. Aceste proprietăţi invariante stau la baza formării unora dintre iluziile optice.
Detectarea concavităţilor este foarte importantă, concavitatea fiind elementul principal
care duce la recunoaşterea unui geon, a unei forme geometrice. Importanţa concavităţii în
identificarea obiectelor, a geonilor din care acestea sunt formate, a fost demonstrată prin
realizarea unor experimente care au dovedit că obiectele sunt foarte greu de recunoscut fără
identificarea concavităţilor.

217
Extragerea
contururilor
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu
Detectarea Segmentarea obiectelor
proprietăţilor în sectoare cu
non-accidentale concavităţi

Determinarea
componentelor
(a geonilor)

Potrivirea
componentelor cu
reprezentarea
obiectului în memorie
Identificare

Cu toate că şi-au dovedit validitatea ecologică, modelele lui Marr şi Biederman nu explică
complet mecanismele recunoaşterii obiectelor. Spre exemplu, nu ţin seama de modul în care
contextul influenţează recunoaşterea obiectelor sau cum discriminează oamenii obiectele din
cadrul aceleiaşi categorii, care au la bază aceeaşi geoni.
Palmer (1975) a demonstrat importanţa contextului în recunoaşterea obiectelor. El a
prezentat subiecţilor săi, pentru a fi recunoscute, obiecte într-una din următoarele trei condiţii:
fără context, într-un context familiar (ex. o cutie poştală în faţa casei) sau într-un context
nefamiliar (ex. cutie poştală într-o bucătărie). El a constatat că oamenii recunosc mai rapid
obiectele în context familiar (ar putea fi o dovadă a prelucrării informaţiei pornind de la întreg
spre părţile componente) decât în condiţia fără context, iar atunci, obiectele erau mai repede
recunoscute decât dacă erau prezentate într-un context nefamiliar.

Întrebare: Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea
obiectelor?

2.10 Recunoaşterea trăsăturilor


În general, studiile privind recunoaşterea trăsăturilor s-au ocupat de modul în care
oamenii recunosc figurile bidimensionale, acestea considerându-se că stau la baza recunoaşterii

218
TOTEU MARIUS

obiectelor tridimensionale. Aceste figuri bidimensionale au fost numite trăsături. În principal


există trei tipuri de teorii privind recunoaşterea trăsăturilor.

Teoria modelelor.
Acesta afirmă că oamenii au stocate în memorie modele în miniatură ale trăsăturilor pe
care trebuie să le recunoască. Aceste modele sunt exemplare idealizate ale trăsăturilor din lumea
înconjurătoare. Astfel, noi avem în memorie un model al literei A, şi suntem capabili să
identificăm pe baza lui orice altă literă A, chiar dacă stilul de scriere este foarte diferit (adică
este scris având orientări diferite, fonturi diferite, mărimi diferite). Se presupune că modelul din
memorie este idealizat, adică întruneşte doar caracteristicile de bază, iar recunoaşterea se face
prin potrivirea stimulului perceput cu modelul din memorie. Cu cât potrivirea este mai mare, cu
atât recunoaşterea este mai rapidă.
Fiind însă printre primele teorii propuse în acest domeniu, teoria modelelor este destul de
limitată, iar psihologii au renunţat la ea odată cu apariţia altora noi, mai valide ecologic şi care
explică mai multe fenomene.

Teoria atributelor.
În conformitate cu această teorie, fiecare trăsătură este alcătuită dintr-un set de atribute.
Astfel, recunoaşterea unei trăsături începe cu extragerea atributelor ce o compun şi se finalizează
cu identificarea trăsăturii pe baza atributelor care sunt stocate în memorie. Spre exemplu, în
componenţa literei A există ca atribute două linii drepte care formează un unghi ascuţit şi o linie
dreaptă care le întretaie. Dacă această teorie este validă, atunci, cu cât o trăsătură are mai multe
atribute, cu atât mai greu va fi ea recunoscută. Neisser (1964) a efectuat un experiment pentru a
testa această ipoteză. El a comparat timpul necesar recunoaşterii literei Z cu timpii necesari
recunoaşterii altor litere care difereau în privinţa numărului de atribute (ex. V sau W) sau în
privinţa tipului de atribute (ex. O sau G). Performanţele erau mai bune atunci când atributele
erau mai puţine.

219
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

Chiar dacă este mai complexă decât teoria modelelor, teoria atributelor este şi ea limitată
deoarece nu explică în ce mod contribuie la recunoaştere relaţia dintre atribute şi distribuţia lor
spaţială.

Teoria descrierilor structurale.


Aceasta este o teorie de dată recentă şi nu este încă suficient dezvoltată.
Descrierea structurală constă în propoziţii care formează unitatea cea mai mică de
informaţie care are un înţeles. În conformitate cu Bruce şi Green (1990), aceste propoziţii
descriu atât natura elementelor care alcătuiesc o configuraţie, cât şi aranjamentul structural pe
care-l ocupă aceste părţi. Astfel, descrierea structurală a literei T, poate include următoarele
cinci propoziţii: există două părţi; o parte este o linie orizontală; o parte este o linie verticală;
linia verticală susţine linia orizontală; linia verticală înjumătăţeşte linia orizontală. După cum
observaţi, descrierile structurale oferă cele mai complexe informaţii despre trăsături, conţinând
doar descrierile esenţiale. Spre exemplu, din descrierea anterioară se observă că lipsesc orice fel
de referiri la mărimea celor două linii, ceea ce face ca trăsătura descrisă să fie recunoscută atunci
când apare sub o mare varietate de forme.
Chiar dacă la prima vedere descrierile structurale par să fie cele mai complexe şi să
reprezinte o manieră adecvată de reprezentare a informaţiei, rămâne încă neclar modul în care
are loc recunoaşterea, modul în care se formează descrierea structurală a unei trăsături. De
asemenea, un neajuns al acestei teorii este şi faptul că nu ţine seama de influenţa contextului.

Întrebare: Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea
trăsăturilor?

2.11. Recunoaşterea feţei umane


Există numeroase motive care ne determină să tratăm recunoaşterea feţei umane ca o
parte separată a capitolului de recunoaştere a obiectelor. Mai întâi, pentru că abilitatea de a
recunoaşte corect feţele umane joacă un rol important în viaţa noastră cotidiană, apoi pentru că

220
TOTEU MARIUS

recunoaşterea unei feţe umane se produce într-un mod oarecum diferit de cea a obiectelor şi, în
fine, pentru că în ultimii ani, numărul cercetărilor din domeniul recunoaşterii feţei umane a
crescut aşa de mult, încât se poate spune fără exagerare că azi se ştie mai multe despre acest
subiect decât despre modul cum sunt recunoscute obiectele.
Există anumite tulburări psihice care au ca rezultat distorsiuni în recunoaşterea feţelor.
Cea mai cunoscută tulburare se numeşte prospagnozia şi constă în nerecunoaşterea feţelor
umane familiare, mergând chiar până la nerecunoaşterea propriei feţe în oglindă sau fotografii.
Aceşti pacienţi manifestă în general şi tulburări privind recunoaşterea obiectelor. Pornind de la
studiul acestei tulburări s-a pus problema dacă nerecunoaşterea feţei umane s-ar datora
complexităţii acestui stimul (spre exemplu, e mai greu de diferenţiat între două feţe umane, decât
între două obiecte diferite) sau dacă este vorba doar de implicarea unor mecanisme diferite în
această recunoaştere. Cercetările de până acum par să susţină a doua variantă, şi anume că
recunoaşterea feţei umane are la bază mecanisme diferite de cea a recunoaşterii obiectelor non-
umane.
Există două teorii principale în acest domeniu: modelul informaţiilor configurale şi
modelul lui Bruce şi Young (1986).
Modelul informaţiilor configurale.
În recunoaşterea feţei umane se presupune că oamenii folosesc două tipuri de informaţii:
 informaţii despre trăsăturile individuale ale feţei (ex. culoarea ochilor);
 informaţii despre configuraţia elementelor care alcătuiesc figura umană şi despre
aranjarea lor în spaţiu (ex. că ochii sunt deasupra nasului şi gurii).
Ca exemplu practic, aceste două tipuri de informaţii care se presupune că stau la baza
recunoaşterii feţei umane sunt folosite adesea de poliţie atunci când se alcătuieşte portretul-robot
al infractorilor. Poliţia dispune în acest caz de toate elementele componente ale unei feţe umane
(nas, ochi, frunte, păr etc.) într-o mare varietate de forme. Apoi, martorii alcătuiesc portretul-
robot asamblând elementele care compun figura criminalului.
Young, Hellawell şi Hay (1987) au realizat o serie de experimente care au dovedit
importanţa elementelor configurale în recunoaşterea feţei umane. Astfel, ei au prezentat

221
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

subiecţilor feţe umane compuse din două jumătăţi provenite de la faţa unor celebrităţi. Partea
superioară a feţei provenea de la o celebritate, iar partea inferioară de la o altă celebritate.
Sarcina subiecţilor era de a recunoaşte persoana de la care provine partea superioară. Rezultatele
au evidenţiat că atunci când cele două jumătăţi se potriveau (adică trăsăturile uneia erau aşezate
în continuarea celeilalte; spre ex. atunci când bucata de nas a părţii superioare se continua, se
potrivea perfect cu nasul părţii inferioare), subiecţii aveau dificultăţi în a recunoaşte partea
superioară, faţă de cazul în care trăsăturile nu se potriveau. Explicaţia dificultăţii în recunoaştere
este considerată a fi efectul celui de-al doilea tip de informaţii, cele despre configuraţia generală
a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor, care produc o interferenţă între memoria celor
două feţe provenite de la cele două celebrităţi.
Repetând experimentul, dar prezentând răsturnată faţa umană rezultată din alăturarea
celor două jumătăţi, experimentatorii au descoperit că atunci recunoaşterea jumătăţii superioare
(de fapt, cea situată acum jos, dar care conţinea fruntea, părul, ochii şi o bucată de nas) nu mai
era îngreunată de cea inferioară, nici atunci când ele se potriveau. Mai mult, recunoaşterea părţii
superioare se făcea mult mai rapid acum decât atunci când figura umană era prezentată în poziţie
normală. Ei au explicat acest fenomen aparent curios prin intervenţia celui de-al doilea tip de
informaţii, cele despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor.
Prezentând faţa răsturnată, ei au considerat că informaţiile anterioare ale subiectului despre
configuraţia feţei umane nu mai pot fi folosite adecvat, deci nu vor mai produce interferenţă,
ceea ce va conduce la o capacitate a subiectului de a diferenţia mai uşor între cele două jumătăţi.
Un alt rezultat care confirmă validitatea acestui model teoretic, este cel obţinut de
Rhodes, Brennan şi Carey (1987) care au constatat că atunci când privim caricaturile unor
celebrităţi, acestea sunt recunoscute mult mai repede şi mai uşor decât desenele care reproduceau
figura respectivă în mod acurat. Ei au explicat fenomenul prin faptul că într-o caricatură sunt
exagerate diferenţele şi caracteristicile persoanei respective, iar aceste informaţii sunt şi ele
configurale.
Există însă şi limite ale acestui model teoretic. Astfel, el nu ţine cont de
tridimensionalitatea feţei umane (cercetările de până acum s-au făcut folosind numai materiale

222
TOTEU MARIUS

bidimensionale, fotografii, desene etc.) şi nici de elementele dinamice ale procesului de


recunoaştere.
Importanţa elementului mişcare în recunoaşterea figurii umane este demonstrat de
experimentele lui Bruce şi Valentine (1988). Ei au montat mici luminiţe pe suprafaţa feţei unui
actor, luminiţe slabe, care nu permiteau recunoaşterea unei mari porţiuni de faţă, ci doar pe
acelea din imediata apropiere a luminiţei. Apoi au realizat un film, în întuneric, iar actorul îşi
modifica expresia facială astfel ca ea să corespundă diverselor emoţii (furie, bucurie etc.).
Rezultatele au indicat că subiecţii erau capabili să recunoască sexul actorului şi mare parte dintre
emoţiile exprimate de acesta.

Modelul lui Bruce şi Young (1986, 1990).


Cei doi psihologi au propus un model ce s-a dovedit a avea mare influenţă în domeniul
cercetărilor privind recunoaşterea feţei umane. Ei au precizat că în procesul recunoaşterii sunt
folosite mai multe tipuri de informaţii, nu numai cele strict legate de perceperea elementelor
feţei (se poate spune că ei au luat în consideraţie atât procesarea ascendentă, cât şi pe cea
descendentă în recunoaşterea feţei). De asemenea, ei au mai precizat că recunoaşterea feţelor
familiare se face diferit de cea a feţelor nefamiliare, ca urmare a intervenţiei unor tipuri diferite
de informaţii în cele două cazuri. Ei au propus modelul lor iniţial în 1986, apoi l-au modificat şi
îmbunătăţit în 1990. Pentru a evita încărcarea cu prea multe informaţii, vă prezentăm aici doar
modelul din 1990, cel revizuit şi îmbunătăţit, care explică mai multe rezultate experimentale,
decât cel propus iniţial.
Recunoaşterea feţei este rezultatul acţiunii unui sistem format din trei componente,
fiecare corespunzându-i informaţii specifice:
 unităţi de recunoaştere a elementelor faciale: sunt activate de prezentarea feţei şi
conţin informaţii privind atât elementele feţei, cât şi informaţii configurale despre
feţele familiare.
 noduri de identitate personală: conţin informaţii autobiografice şi semantice legate
de persoanele familiare şi contextul în care au fost ele întâlnite.

223
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

 unităţi cu informaţii semantice: conţin numele persoanei şi alte informaţii semantice


despre persoane (ex. ocupaţia, pasiunile etc.), informaţii care nu au legătură cu
informaţiile autobiografice (amintirile despre întâmplări petrecute cu persoana
respectivă).
Conform modelului lor, Bruce şi Young au precizat că recunoaşterea finală a feţei se
produce la nivelul componentei nodului de identitate personală, întrucât această componentă este
conectată cu celelalte, în timp ce acestea nu sunt conectate între ele, la fel ca în schema de mai
jos (cuvintele scrise în italic reprezintă un exemplu):

Noduri de identitate
personală
Am văzut-o des la TV,
în reviste etc.

Informaţii semantice Unităţi de


Nume ei este Diana recunoaştere facială
sau Lady D păr blond, tunsă scurt,
Făcea parte din pistruiată, nas relativ
familia regală mare etc.
Britanică

Validitatea acestui model a fost confirmată experimental şi el reuşeşte să explice multe


din rezultate, care nu erau explicate de modelele anterioare. Spre exemplu, modelul explică de ce
adeseori putem recunoaşte cu uşurinţă faţa unei persoane, dar nu şi numele acesteia, mai ales la
puţin timp de la cunoaşterea acelei persoane. Explicaţia constă în faptul că numele este relativ
slab integrat în cadrul celorlalte informaţii semantice. De aceea, numele proprii care au sens (ex:
Roşu, Cojocaru etc.) sunt recunoscute mai uşor în prezenţa feţei posesorului lor.

Întrebare: Descrieţi şi analizaţi cele mai importante teorii explicative referitoare la recunoaşterea
feţei umane?

224
TOTEU MARIUS

3. Reprezentările

Problema reprezentărilor a fost obiectul unor controverse între filosofi, lingvişti şi


psihologi. Deşi este complicată sau încercat abordări ştiinţifice care să-i dea o rezolvare.
Dificultăţile explicative provin din definirea conceptului.

Astfel, reprezentarea a fost definită ca imagine unitară dar schematică a însuşirilor


concrete ale obiectelor în absenţa acestora din câmpul perceptiv.

Dar reprezentarea a fost definită şi ca o noţiune sau set de simboluri care se referă
la un lucru “obiect real” sau “obiect al imaginaţiei” în absenţa acelui obiect.

Dacă considerăm reprezentarea strict intuitivă atunci prima definiţie este


acceptabilă. Dar dacă ne raportăm la cea de-a doua definiţie, chiar dacă rămânem în domeniul
intuitiv, implicarea aspectelor intelective este evidentă.

Reprezentările pot fi clasificate după natura lor în interne şi externe. Fiecare din
cele două categorii au la rândul lor subcategorii care sunt prezentate în figura de mai jos.

REPREZENTĂRI

EXTERNE INTERNE

PICTORIALE LINGVISTICE SIMBOLICE SUB-SIMBOLICE

ANALOGICE PROPOZIŢONALE

225
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

3.1. Reprezentările externe

După cum deducem din schema de mai sus reprezentările externe pot fi pictoriale
sau lingvistice. Pentru a putea diferenţia între ele facem apel la următorul exemplu. Să
presupunem că o echipă de cercetători s-a mutat într-o nouă clădire care are opt birouri dispuse
de o parte şi de alta a unui coridor, iar birourile sunt câte patru pe fiecare parte a acestuia aşa
cum este prezentat în imaginea de mai jos.

MARIA DAN IOANA BOGDAN

100 111 112 113

CULOAR

MARIUS DOINA ANA GEORGE

114 115 116 117

Schema de mai sus poate fi interpretată fie apelând la imaginea vizuală prezentată
(imagine pictorială) fie apelând la următoarele propoziţii (imagine lingvistică).

 Maria este în biroul 100


 Dan este în biroul 111
 Ioana este în biroul 112
 George este în biroul 117
 Ana este în biroul 116
Evident, ambele tipuri de reprezentări se referă la acelaşi aspect, cu toate că
reprezentarea pictorială este mai apropriară de concret, indicând clar poziţiile ocupanţilor
fiecărui birou, dar şi poziţiile relative ale acestora, uni faţă de alţii. Propoziţiile care descriu
acelaşi aspect ca şi reprezentarea pictorială nu precizează plasarea în mijloc a culoarului, că

226
TOTEU MARIUS

fiecare birou are aceeaşi dimensiune, că biroul Mariei este situat vis-a-vis de cel al lui Marius
etc. Pentru a include toate aceste elemente este nevoie de cantitate mult mai mare de informaţii
lingvistice, fapt care exemplifică dictonul "o imagine valorează cât o mie de cuvinte". Deoarece
reprezentarea pictorială este mai apropiată de obiectul reprezentat din lumea reală, dată fiind
analogia dintre obiectul real şi reprezentarea acestuia, ea se mai numeşte şi reprezentare de tip
analogic.

Cu toate aceste deosebiri, cele două tipuri de reprezentări externe au în comun


faptul că ele sunt doar o sinteză, adică nu sunt complete şi nu reprezintă obiectul în totalitate, ci
numai aspectele importante, esenţiale. În exemplul prezentat nici una din cele două reprezentări
nu ne oferă informaţii despre culoarea mochetei din birouri, prezenţa tablourilor pe pereţi etc.

Există şi diferenţe între cele două tipuri de reprezentări. Imaginaţi-vă un desen în


care este înfăţişat un birou pe care se găseşte o carte. Reprezentarea pictorială ar fi tocmai acest
desen, iar reprezentarea lingvistică ar fi propoziţia "Cartea este pe birou." Pe baza acestui
exemplu vom evidenţia principalele deosebiri dintre aceste două tipuri de reprezentări:

1. Reprezentarea lingvistică este formată din simboluri discrete, iar cea pictorială
nu conţine astfel de simboluri. În reprezentarea lingvistică, fiecare literă este ea însăşi
un simbol, dar litera nu mai poate fi împărţită la rândul ei în ceva cu sens. De exemplu
o jumătate din litera "a" nu semnifică nimic. În reprezentarea pictorială este greu de
stabilit care sunt simbolurile ce o conţin. Aici orice linie poate să semnifice ceva, totul
depinzând în cele din urmă de contextul întregii imagini;
2. Reprezentarea lingvistică are simboluri explicite pentru toate elementele
conţinute în ea, ca şi pentru relaţiile dintre elemente. În exemplul, "cartea este pe
birou", în cazul reprezentării pictoriale simbolurile sunt implicite, ca şi relaţiile
dintre elemente, adică depind de context. Nu avem nici o reprezentare grafică a
relaţiei "pe";

227
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

3. Reprezentarea lingvistică este alcătuită pe baza unor reguli gramaticale care


determină combinarea simbolurilor, în timp ce acest lucru nu se regăseşte în
reprezentarea pictorială;
4. Reprezentarea lingvistică este abstractă şi poate fi achiziţionată printr-o varietate
de modalităţi senzoriale (vizual, auditiv şi chiar tactil), în timp ce reprezentarea
pictorială este concretă şi achiziţionată predominant vizual.

3.2. Propoziţiile ca reprezentare mentală

Reprezentările propoziţionale sunt considerate a fi entităţi explicite, discrete şi


abstracte care reprezintă conţinutul ideatic, mental. Ele reprezintă obiectele conceptuale şi
relaţiile dintre acestea într-o formă care nu depinde de limba folosită. De exemplu, oamenii îşi
reprezintă propoziţional relaţia dintre o carte şi o masă pe care este aşezată cartea în aceeaşi
formă indiferent că o fac în ruseşte sau în engleză şi indiferent de organele de simţ implicate
(vizual, auditiv, olfactiv sau tactil). Cu alte cuvinte reprezentările propoziţionale constituie un
mod universal de reprezentare a tuturor activităţilor cognitive. Aceste aspecte pot părea la prima
vedere foarte confuze. Cum putem noi să caracterizăm reprezentările propoziţionale dacă ele
sunt abstracte, nu depind de limbaj şi nici de modalitatea senzorială ? Psihologii au rezolvat
această problemă pornind de la unele noţiuni de logică.

Noţiunile de predicat şi argument descriu cel mai bine reprezentările


propoziţionale. Un predicat este orice poate avea sau lua argumente. În reprezentarea
propoziţională "Cartea este pe birou", predicatul este PE, iar argumentele sunt CARTE şi
BIROU. Predicatele şi argumentele se notează în scris cu litere mari pentru a le deosebi de
cuvintele obişnuite (pe, carte, birou), dar şi pentru a înţelege că ele fac referire la reprezentarea
mentală, propoziţională a obiectele menţionate. Aşa cum se observă mai sus, predicatul are rolul
de a lega într-un fel anume argumentele. Uneori, predicatele mai pot indica anumite proprietăţi
pe care le au argumentele. În exemplul nostru, predicatul PE ne indică relaţia care există între

228
TOTEU MARIUS

cele două argumente, CARTE şi BIROU. Notarea sau exprimarea grafică a acestei reprezentări
mentale se face în felul următor:

PE (CARTE, BIROU)

Ordinea în care sunt aşezate argumentele indică direcţia relaţiei între cele două
argumente. În acelaşi timp un predicat poate exprima şi o proprietate a argumentului.
Reprezentarea propoziţională "Mărul este roşu" poate fi exprimată astfel: ROŞU (MĂR).

De asemenea şi reprezentări propoziţionale mai complicate por fi exprimate în


scris. De exemplu, reprezentarea propoziţională "Dan l-a lovit pe Marius şi l-a rănit" se scrie:

LOVIT (DAN; MARIUS)

RĂNIT (MARIUS)

Chiar dacă avem de-a face cu două predicate, avem o singură reprezentare
propoziţională.

3.3. Imaginile ca reprezentare mentală

Structura reprezentărilor imagistice nu este pe deplin clarificată. Cu toate acestea


psihologii s-au preocupat de unele proprietăţi pe care la au acestea şi de legătura cu
reprezentările propoziţionale. Două direcţii de cercetare sunt mai inportante: rotirea mentală a
imaginilor şi scanarea imaginilor.

Rotirea mentală a imaginilor.

Experimentele clasice care au folosit rotirea mentală a imaginilor au două etape. În


prima etapă se prezintă participanţilor imagini ţintă (litere sau cifre). În a doua etapă se prezintă
aceleaşi imagini ca în faza precedentă, doar că ele sunt rotite sub diverse unghiuri. Sarcina
subiecţilor este de a decide dacă imaginea prezentată a doua oară este identică cu cea prezentată
iniţial. Rezultatele indică faptul că cu cât este mai mare unghiul de rotire a imaginii cu atât mai

229
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

lung este şi timpul de decizie al subiecţilor. De exemplu, timpul de decizie pentru o rotaţie de
300 este mai scurt decât cel pentru o rotaţie de 600.

Pornind de la aceste rezultate, psihologii au concluzionat că imaginile mentale par


să aibă proprietăţile pe care la au şi obiectele reale. Astfel, ele par să fie localizate într-un fel de
spaţiu mental în acelaşi mod în care obiectele din afară sunt localizate în spaţiul fizic, iar
imaginile mentale pot fi manipulate (rotite) în acelaşi fel în care sunt manipulate şi obiectele
fizice.

Scanarea imaginilor mentale.

Această tehnică ne oferă informaţii din altă perspectivă despre imaginile mentale.
În experimentele de acest tip subiecţii trebuie să scaneze (să parcurgă) mental o hartă imaginară.

Într-o primă etapă, subiecţii au de memorat o hartă pe care se găsesc diferite


puncte de reper. Ei o memorează până sunt în stare să o reprezinte corect grafic. În etapa
experimentală propriu-zisă, experimentatorul numeşte unul dintre obiectele existente pe hartă,
apoi experimentatorul numeşte un al doilea obiect de pe hartă, iar subiectul este rugat să îşi
imagineze ruta de la primul obiect la al doilea. Rezultatele dovedesc că cu cât distanţele dintre
obiectele reale de pe hartă este mai mare, cu atât mai lung va fi timpul de răspuns sau de decizie
al subiecţilor.

Aceste dovezi experimentale denotă faptul că reprezentările imagistice au aceleaşi


proprietăţi spaţiale ca şi obiectele din lumea înconjurătoare pe care le reprezintă.

Există însă şi limite ale acestei abordări teoretice, limite recunoscute chiar de
cercetătorii în domeniu. Faptul că se demonstrează că reprezentările imagistice au aceleaşi
proprietăţi ca şi imaginile sau obiectele reale nu relevă foarte mult din aspectul fenomenologic
(subiectiv), ci doar o parte din aspectele funcţionale. Aceste limite vor fi discutate mai târziu în
curs, în cadrul dezbaterii imagistic-propoziţional.

230
TOTEU MARIUS

3.4. Dezbaterea imagistic-propoziţional

Înainte de a trece propriu-zis la dezbaterea imagistic-propoziţional vom trata unele


distincţii empirice (experimentale) dintre cele două tipuri de reprezentări.

Din punct de vedere istoric, reprezentările imagistice au fost primele tipuri studiate
de către oamenii de ştiinţă. Aristotel a considerat imageria vizuală (obs: imagerie nu este totuna
cu imaginaţie; imageria se referă strict la reprezentările imagistice ale obiectelor sau
fenomenelor exterioare şi sunt oarecum asemănătoare reprezentărilor, aşa cum sunt ele tratate în
manualul de liceu, în timp ce imaginaţia înseamnă producerea de imagini, posibil şi a unor
obiecte care nu există în realitate) ca fiind mediul specific al gândirii. În timp, şi alţi filosofi au
accentuat rolul jucat de imagerie în gândirea umană.

Odată cu apariţia teoriilor privind reprezentările propoziţionale s-a pus problema


diferenţelor care există între acestea şi cele imagistice. Teoria codării duale a lui Pavio se ocupă
tocmai de studierea diferenţelor de bază dintre cele două tipuri de reprezentări. Această teorie
poate fi sintetizată astfel:

 există două sisteme distincte şi interconectate de reprezentare, codare şi procesare a


informaţiei (reamintiţi-vă că un sistem cognitiv are două funcţii principale de
reprezentare şi calcul), un sistem verbal şi unul neverbal;
 ambele sisteme sunt specializate în codarea, organizarea, stocarea şi activarea unor
tipuri distincte de informaţii:
 sistemul nonverbal (imageria) este specializat în prelucrarea obiectelor şi a
evenimentelor nonverbale (ex. procesarea informaţiilor spaţiale) şi de aceea se va
folosi de sarcini precum analiza scenelor vizuale sau generarea de imagini mentale,
sarcini care sunt predominant realizate în paralele;
 sistemul verbal este specializat în manipularea informaţiei lingvistice implicate mai
ales în procesările de limbaj, iar sarcinile acestui sistem sunt în general sarcini seriale,
tocmai datorită faptului ca limbajul este de natură serială (adică un cuvânt urmează
după alt cuvânt, o literă urmează după alta etc.);

231
Titular curs - Prof. dr. Corneliu-Eugen Havârneanu

 ambele sisteme sunt, la rândul lor, divizate în subsiteme corespunzătoare sistemelor


senzorio-motorii (vizual, auditiv etc.);
 ambele sisteme au unităţi reprezentaţionale unice, logogeni (pentru sistemul verbal) şi
imageni (pentru sistemul non-verbal);
 cele două sisteme sunt interconectate prin legăturile dintre logogeni şi imageni.
Teoria lui Pavio este susţinută de numeroase experimente. De exemplu, unele
studii au arătat că memoria pentru cuvinte este distinctă de cea pentru imagini. Acest tip de
experimente susţine ideea existenţei a două sisteme distincte de prelucrare a informaţiilor. Alte
experimente au demonstrat că performanţele mnezice sunt superioare atunci când ceva se
codează atât imagistic, cât şi verbal, decât atunci când codarea are loc fie numai imagistic, fie
numai verbal.

Alte experimente au indicat superioritatea în memorare a sistemului imagistic faţă


de cel verbal. De exemplu, studiile în care subiecţilor le erau prezentate imagini sau cuvinte, iar
apoi aceştia erau rugaţi să le reproducă liber, au indicat că cei care au avut imagini la învăţare au
performanţe mai bune decât cei care au avut ca stimuli cuvinte. Acest fapt este explicat prin
aceea că, în timpul prezentării imaginilor, subiecţii au tendinţa de a denumi obiectul, deci
respectivul stimul va fi codat atât imagistic, cât şi verbal. În contrast, ceilalţi, care au avut ca
stimuli numai cuvinte, vor coda stimulii folosind doar un singur cod, cel verbal, ceea ce va duce
la performanţe mnezice mai scăzute.

Un alt rezultat experimental, care vine să confirme teoria lui Pavio, este acela al
diferenţei de codificare a stimulilor abstracţi faţă de acei concreţi. Rezultatele arată că cu cât un
stimul este mai concret, cu atât mai bună este performanţa mnezică. În termenii teoriei lui Pavio,
acest fapt ţine de implicarea diferenţiată în codificare a celor două sisteme. Astfel, stimulii
concreţi sunt codificaţi şi vizual şi verbal (tocmai fiindcă sunt mai uşor de imaginat), în timp ce
stimulii abstracţi sunt codificaţi numai verbal.

În fine, un ultim argument în favoarea teoriei lui Pavio este de natură


neuropsihologică. Astfel, se ştie că există o anumită lateralitate şi dominanţă cerebrală şi că

232
TOTEU MARIUS

emisfera stângă este implicată mai mult în prelucrarea informaţiei verbale, abstracte, în timp ce
emisfera dreaptă este implicată mai mult în sarcini de natură nonverbală.

Reprezentarea mentală este unul din subiectele de studiu cele mai importante.
Tocmai de aceea, există o puternică dezbatere privind implicarea celor două tipuri de
reprezentări în funcţiile sistemului cognitiv uman. Dezbaterea porneşte de la contestarea faptului
că imaginile pot constitui un tip distinct de reprezentare mentală. Cei care consideră că imaginile
nu sunt distincte de reprezentarea propoziţională, argumentează prin aceea că atunci când noi
uităm părţi dintr-o imagine, noi uităm acele părţi care au nu un înţeles, deci nu uităm la
întâmplare, aşa cum s-ar întâmpla în cazul în care imaginile ar fi diferite. Deci, presupun aceşti
psihologi, că imaginile nu pot fi desprinse de un cod propoziţional care stă la baza formării lor.

Un alt aspect care contribuie la menţinerea acestei dezbateri este acela că orice
fenomen sau proces psihic poate fi explicat utilizând exclusiv doar unul din tipurile de
reprezentare menţionate, verbal sau imagistic. Încă nu există suficiente dovezi privind natura
diferenţelor dintre reprezentările propoziţionale şi cele imagistice.

În orice caz, ceea ce psihologii consideră a fi unanim, este faptul că în orice


reprezentare sunt implicate în special procesările descendente de informaţii.

Întrebări:
1. Care sunt deosebirile dintre reprezentările pictoriale şi cele lingvistice?
2. Care este specificul reprezentărilor propoziţionale?
3. Care sunt deosebirile dintre reprezentările imagistice şi cele lingvistice

233