Povestea a doua blocuri de gheata

Au fost odata doua blocuri de gheata. Se formasera in timpul indelungatei ierni, intr-o grota aflata sub niste trunchiuri
de copaci, stanci si maracini, chiar in inima unei paduri de pe coasta unui munte.

Priveau unul la celalalt cu aceeasi incapatanata nepasare. S-ar fi putut spune ca relatia lor era una rece. Isi dadeau
cel mult binete din cand in cand. Dar nimic altceva. Cum s-ar zice, nu izbuteau sa "sparga gheata".

Fiecare dintre ei gandea despre celalalt" "S-ar putea rasturna peste mine". Dar blocurile de gheata nu pot sa se
deplaseze singure.

Cum insa nu se petrecea nimic, fiecare dintre blocurile de gheata se inchidea tot mai tare in sine.

In grota traia si un bursuc. Intr-o buna zi, acesta izbucni:

- Pacat ca trebuie sa sedeti aici. Este o zi minunata, plina de soare!

Cele doua blocuri de gheata scrasnira cu durere. De mici invatasera ca soarele constituia pentru ele o mare
amenintare.

Si totusi, in chip uimitor, de aceasta data unul dintre cele doua blocuri de gheata intreba:

- Cum este soarele?

- Este minunat... Este insasi viata, raspunse incurcat bursucul.

- Ai putea sa faci o gaura in partea de sus a salasului nostru... As vrea sa vad soarele... zise celalalt.

Bursucul nu astepta sa fie rugat de doua ori. Facu o taietura in hatisul de radacini si lumina calda si blanda a soarelui
patrunse inauntru printr-o raza aurita.

Dupa cateva luni, intr-o zi pe la amiaza, cand soarele incalzea bland aerul, unul dintre blocuri isi dadu seama ca
putea sa se dezghete nitel si sa se topeasca transformandu-se intr-un paraias limpede. Simtea ca parca era altul, ca
nu mai era blocul de gheata de odinioara. Celalalt descoperi si el aceeasi minunatie. Zi dupa zi, din blocurile de
gheata izvorau doua firisoare de apa care curgeau spre gura grotei si, ceva mai departe, se contopeau dand nastere
unui lac cu apa cristalina care reflecta culoarea cerului.

Cele doua blocuri de gheata mai simteau inca raceala unuia fata de celalalt, dar si slabiciunea si singuratatea
fiecaruia, grija si nesiguranta care le framantau deopotriva.

Descoperira ca erau alcatuite in acelasi fel si ca, in fapt, aveau nevoie unul de altul.

Se apropiara doi sticleti si o ciocarlie pentru a bea apa. Insectele venira sa roiasca in jurul lacului. O veverita cu
coada lunga si moale se imbaie in apa sa.

Si, in toata bucuria aceasta se oglindeau cele doua blocuri de gheata care de acum dobandisera o inima.
Uneori ajunge o simpla raza de soare. O vorba buna. Un salut. O mangaiere. Un suras. Este nevoie de un lucru atat
de marunt pentru a-i face fericiti pe cei de langa noi. Si atunci de ce nu facem acest lucru?

(Sursa: "Uneori ajunge o simpla raza" - Bruno Ferrero)