Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
IN PERIOADA 1990-1999
Promotia 2000
CUPRINS
Introducere........................5
PROCESULUI INFLAIONIST........25
lui Phillips..................34
2.2.1 Variabilele...................38
MACROECONOMICI...............57
piata taraneasca...................64
4.2.1.3 IPC-servicii....................77
Europeana.....................79
4.3.6 somajul.....................84
4.3.7 Inflatia....................84
Concluzii.........................86
Bibliografie........................88
Anexe...........................90
INTRODUCERE
Inflatia reprezinta unul dintre cele mai "nocive" fenomene economice care se manifesta n
economiile contemporane. Totusi, aceasta nu reprezinta un fenomen nou, manifestarile ale ei
fiind ntlnite nca din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, si considerata drept o maladie
cronica, greu de stapnit. Tema inflatiei a fost adesea pusa n discutie de numerosi specialisti
(economisti si nu numai), acestia ncercnd sa defineasca fenomenul, sa explice cauzele aparitiei
inflatiei, impactul acesteia asupra populatiei si agentilor economici, formele sale de manifestare
etc.
n acest context, n lucrarea de fata am urmarit atingerea celor mai importante probleme
legate de inflatie care au aparut n lucrarile cu caracter economic, social, etc.
Primul capitol contine prezentarea principalelor teorii din domeniul inflatiei, respectiv
teoria monetarista a inflatiei, teoria cantitativa si teoria moderna a inflatiei. Urmeaza o clasificare
a inflatiei n functie de mai multe criterii (de intensitate, cauze de aparitie). Datorita importantei
acestui ultim criteriu mentionat (respectiv cauzele aparitiei inflatiei) am detaliat tipurile de
inflatie intr-un subcapitol aparte in care se poate observa cu usurinta cum actioneaza cererea si
oferta n sensul cresterii inflatiei. In functie de cauzele generatoare de inflatie literatura de
specialitate distinge: inflatia prin cerere, inflatie prin costuri si inflatie structurala. De asemenea,
pe parcursul acestui capitol sunt prezentate cteva din principalele efecte ale procesului
inflationist (dintre care scaderea puterii de cumparare a monedei este cel mai grav si care este
resimtit deopotriva de populatie si de agentii economici) precum si cteva mijloace de protectie
mpotriva acestuia. Pentru protejarea populatiei de efectele inflatiei cel mai adesea factorii de
decizie (guvernul n special) recurg la indexarea veniturilor populatiei.
Capitolul trei include principalele conexiuni ale inflatiei respectiv relatia dintre inflatie si
somaj (iar in acest caz curba lui Phillips reprezinta un instrument fara de care nu se poate
concepe aceasta analiza), corelatia intre salarii si inflatie, corelatia intre inflatie si rata dobnzii
(rata reala a dobnzii). n cadrul primei corelatii sunt definite si explicate concepte ca: nivel al
somajului, durata a somajului, intensitate a somajului. Este de asemenea prezentat rolul pe care l
ocupa ajutorul de somaj, ca principala masura de protectie sociala pentru persoanele care nu au
un loc de munca sau care au pierdut un loc de munca.
Prima parte a capitolului patru contine analiza concreta a evolutiei inflatiei si a factorilor
sai de influenta in perioada 1990-1997. Sunt analizate evolutiile ratei inflatiei masurate cu
ajutorul indicelui preturilor de consum a populatiei, indicele preturilor productiei industriale si a
deflatorului PIB, precum si diferentele care apar intre ele. Urmeaza, in partea a doua a capitolului
patru, detalierea evolutiei preturilor bunurilor de consum pentru anii 1998-1999 deoarece aceasta
prezinta o mai mare importanta att pentru populatie ct si pentru agentii economici. Este
analizata evolutia IPC att n ansamblu ct si n functie de structura sa (indicele pentru produsele
alimentare, pentru produsele nealimentare si pentru servicii)
Lucrarea se ncheie cu o analiza comparativa ntre evolutia principalilor indicatori
macroeconomici n perioada 1989-1999 n Romnia vizavi de celelalte tari candidate la Uniunea
Europeana. Sunt de asemenea estimate posibilitatile Romniei de aderare in cel mai scurt timp la
UE, precum si domeniile in care tara noastra trebuie sa mai realizeze progrese (in special
stoparea declinului economic si mentinerea unei rate a inflatiei n limite acceptabile.
n istoria lor toate tarie au cunoscut perioada de inflatie. n unele epoci preturile sunt, n
ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, n alte epoci sa asistam neputinciosi la navala unui val
inflationist. Pentru a se mentine consumul este nevoie de mai multi bani sau, cea ce reprezinta
acelasi lucru, pretul marfurilor creste si banii si pierd puterea de cumparare.
Desi este foarte usor perceptibila, inflatia reprezinta unul dintre fenomenele complexe,
foarte greu de explicat si ncadrat n anumite granite fixe. Din acest motiv definitia inflatiei nu
este una stricta, unanim acceptata de specialistii economisti, ci ea se nscrie intr-o gama foarte
variata, fiecare dintre cei care o definesc ncercnd sa includa ceea ce este esential in continutul
si manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase controverse privind
natura fenomenului si, de aici , polemici si privind definirea inflatiei. In continuare voi prezenta
principalele teorii din domeniul inflatiei, precum si elementele lor definitorii.
3.rata de crestere si accelerarea ofertei de moneda explica rata inflatiei si, respectiv,
accelerarea inflatiei.
Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreste sa devina nsa, mai mult dect o
teorie a inflatiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigma teoretica la
nivel macroeconomic alternativa la punctul de vedere keynesian. Cum autorii monetaristii nu
alcatuiesc un grup omogen si cum ei difera, att ca metodologie ct si din punct de vedere al
specificitatii metodelor, este foarte greu de caracterizat scoala de gndire macroeconomica a
monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totusi, au existat asemenea initiative
din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea Monetarism publicata in
1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) si in special Th.Majer si altii care au incercat sa
caracterizeze monetarismul n douasprezece propozitii.
1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. sistemul economic revine automat la un
echilibru de ocupare deplina in urma unei tulburari ; rata somajului revine la valoarea ei
"naturala"[4]
2.orice rata de crestere a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina, desi rezulta
rate ale inflatiei diferite.
3.o modificare a rate 212y244c i de crestere a ofertei de bani modifica mai inti rata
cresterii economice reale (si, de aici si rata somajului) ; pe termen lung acest efect real dispare si
se mentine numai o crestere permanenta a tendintei ratei inflatiei (teorema acceleratiei)[5].
4.politica activista de gestionare a cererii este respinsa, fie ea monetara sau fiscala, si se
prefera "reguli" pentru politica monetara pe termen lung sau obiective prestabilite.
Postulatul stabilitatii nu se afla in mod intmplator pe primul loc. In esenta, teza existentei
unui sistem economic inerent stabil reprezinta o propunere a monetaristilor (deoarece economia
de piata se caracterizeaza prin instabilitate si , in consecinta, stabilitatea din ipoteza de mai sus
nu este dect o propunere apriorica), asa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea
pietei ca sistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirma ca piata muncii
tinde mereu spre echilibru , adica rata somajului este egala cu rata naturala, care reprezinta
numai somajul de frictiune. Pe baza postulatului stabilitatii, monetarismul exclude posibilitatea
unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de oferta de bunuri si
forta de munca. Astfel, monetarismul trece dincolo de granitele teoriei economice si se
caracterizeaza, totodata, ca avnd o doza de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de
H.G.Johnson in 1972, facnd referire la postulatul stabilitatii.
Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiana arata ca economia reala este instabila intr-un
mod nalt si gestiunea monetara are o relevanta si un control redus asupra ei. Opinia adeptilor
monetaristi afirma, in schimb, ca economia reala este relativ stabila in mod inerent, dar ca ea
poate fi destabilizata de evolutiile monetare care trebuie prin urmare sa fie controlate ct mai
bine posibil printr-o politica monetara abila.
Cea dea doua teorema a monetarismului (care arata ca orice crestere a ofertei de bani este
compatibila cu o ocupare deplina), poate fi denumita si teoria cantitatii pe termen lung. Intr-o
stare stabila, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflatiei este influentata exclusiv
de rata de crestere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in conditiile unui nivel al
ocuparii depline este independenta de o rata a inflatiei anticipata corect.
A treia teorema a monetarismului, mult mai importanta dect cea mentionata anterior, este
teoria cantitatii pe termen scurt. Aceasta teorie sustine ca accelerarea ratei de crestere a ofertei de
bani (adica o rata mai rapida a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determina, temporar, o
suplimentare a ratei cresterii economice reale si, prin urmare, reduce rata somajului. Inflatia
rezultata duce la o ajustare a sistemului economic. In decursul acestui proces de ajustare, rata
cresterii economice reale revine la valoarea initiala. Astfel, accelerarea cresterii reale obtinute
printr-o rata mai rapida de crestere a cantitatii de bani este doar temporara. Karl Brunner a
intitulat acest principiu drept "teorema acceleratie". Majoritatea autorilor monetaristi, precum
Fridman, Brunner, Laidler apeleaza la acest principiu, dar cu particularitati diferite ale modelelor.
Totusi, per ansamblu, teorema acceleratiei detine un rol central in analizarea procesului de
ajustari pe termen scurt.
Cea dea patra propozitie acceeptata de adeptii monetarismului are ca element central
respingerea politicilor monetare si fiscale discretionare. Gestionarea activista a cererii si,
politicile compensatorii anticiclice sunt considerate o sursa de instabilitate. Modelul monetarist
arata ca productia si ocuparea pot fi influentate de politica economica numai intr-att inct sa
determine modificarea de preturi care nu sunt anticipate de agentii economici din sectorul privat.
Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai
inalt al preturilor (sau rata inflatiei) se va mentine. Monetaristii se indoiesc, de asemenea, ca cei
care decid politica economica au abilitatea de a prognoza modificarile viitoare ale variabilelor
economice relevante si, cu att mai putin, de a prevedea efectul viitor al schimbarilor curente
intervenite in instrumentele de politica economica. Problema esentiala a politicii economice este
deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de crestere
pentru oferta de bani sau reguli de constanta pentru politica fiscala.
In cadrul monetarismului unii autori[6] fac distinctie intre doua scoli de monetarism:
monetarismul I si monetarismul al II-lea (scoala asteptarilor rationale). Adeptii monetarismului I
sunt de acord cu toate cele patru propozitii mentionate anterior, iar adeptii celei de a doua scoli
monetariate sunt de acord doar cu propozitiile 1, 2 si 4.
Monetarismul I se intemeiaza pe distinctia intre curbele lui Phillips pe termen lung si,
respectiv, scurt. Pentru monetaristii de tipul al II-lea nici macar nu exista o curba a lui Phillips.
Principala deosebire dinte cele doua scoli este ca, in vreme ce monetarismul I accepta procese de
ajustare pe termen scurt in care piata bunurilor si piata muncii pot fi in dezechilibru,
monetarismul al II-lea presupune ca exista nu numai o tendinta catre echilibru pe termen lung, ci
si o serie continua de echilibre.
Conform abordarii asteptarilor rationale, propozitia trei (care nu este agreata de adeptii
acestei scoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificata in felul urmator: politica
monetara are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibila a ofertei de
bani si, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica sistematica.
In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflatie, mai trebuie
mentionata si opinia monetaristilor referitoare la economia deschisa.Abordarea monetara a
teoriei balantei de plati, dezvoltata in special de B.Mundell si H.G.Johnson se concentreaza
asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica si in cazul
Romniei), conectata la economia mondiala prin intermediul balantei de plati. Prin contrast cu
teoria monetarista a economiei inchise, acest model accentueaza faptul ca o crestere interna a
ofertei de bani nu ridica rata interna a inflatiei, dar duce la o deteriorare a balantei de plati.
Denumita uneori si teorie clasica sau neoclasica a inflatiei[7] , teoria cantitativa poate fi
prezentata sub doua forme:
P*T=M*V
Aceasta relatie are insa anumite limite. In realitate din aceasta identitate nu pot fi trase
concluzii suplimentare. Cum fiecarei cumparari i revine o vnzare, valoarea totala a vnzarilor
(volumul tranzactiilor inmultit cu pretul mediu) trebuie, in mod necesar, sa fie egala cu valoarea
totala a achizitiilor. Aceasta din urma, trebuie, la rndul ei, sa fie egala cu oferta existenta de bani
inmultita cu frecventa medie cu care banii circula intre diferitii detinatori. Totusi, se poate
presupune in continuare, asa cum face si, Fisher, ca viteza de circulatie a banilor este determinata
de evolutiile institutionale (deciziile luate de organismele abilitate) din sectorul monetar si ca ea
ramne constanta pe termen scurt.
V= , unde:
V=viteza de circulatie a banilor
T= , unde:
T=volumul tranzactiilor;
P= *M
P* = x *M, unde:
P=pretul mediu,
=PNN real,
In locul volumului tranzactiilor , in aceasta ultima ecuatie apare produsul national net
"real", . Temeiul acestei inlocuiri constituie presupunerea ca PNN este direct proportional cu
volumul real al tranzactiilor. In aceasta relatie, viteza de circulatie a venitului inlocuieste viteza
tranzactiilor V din penultima ecuatie.
Pentru ca banii se afla in concurenta cu alte tipuri de plasamente , mpartirea averii in bani
si alte active financiare este optima numai daca utilitatea marginala a ultimei unitati a cererii de
bani este egala cu utilitatea marginala a unei investitii intr-un activ alternativ. Pigou este cel care
a simplificat si mai mult acesta abordare, presupunnd ca agentul economic nu-si va modifica
relatia existenta intre averea sa si volumul tranzactiilor, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a
indivizilor poate fi globala intr-o cerere macroeconomica de bani, care este direct proportionala
cu nivelul mondial al venitului.
MD=k*XP, unde:
De exemplu, daca gospodariile si firmele detin o cantitate medie de lichiditati care se ridica
la doua zecimi din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k este de 0,2.
Daca la functia cererii de bani adaugam una a ofertei de bani si presupunem ca piata monetara
este in stare de echilibru atunci:
MD=MS=M, unde:
M=masa monetara.
Se poate stabili si o relatie intre cele doua ecuatii (respectiv intre ecuatia lui Fisher si
ecuatia de la Cambridge):
M* =M X=P ,
Unde = , adica unde viteza banilor ca venit este egala cu inversul coeficientului cererii de
bani (K). In consecinta, ambele ecuatii(ecuatia "tranzactiilor" si ecuatia "cererii de bani") care
alcatuiesc teoria cantitativa a inflatiei sunt complementare si, totodata, ambele au un rol foarte
important in intelegerea mecanismului care genereaza inflatia.
1.1.3 TEORIA MODERN A INFLAIEI
Conform definitiei, inflatia reprezinta o disfunctie grava intre marimile economice reale si,
cele nominale, monetare. Functia esentiala a banilor, de masurare a valorii bunurilor prin
intermediul preturilor este grav perturbata. Masa monetara se gaseste intr-o cantitate mai mare
dect valoarea bunurilor pe care trebuie sa o exprime.
Din definitie mai rezulta si, faptul ca aceasta crestere de preturi, ca sa fie considerata
inflatie, trebuie sa fie durabila. Deci nu intra in discutie o crestere conjuncturala, determinata de
factori aleatori, intmplatori, sezonieri. O alta caracteristica a inflatiei este acea ca preturile cresc
in mod neuniform si, deci, cresterea preturilor nu afecteaza in aceiasi masura toate bunurile si
serviciile existente la un moment dat pe piata. In ciuda faptului ca preturile cresc neuniform, se
poate calcula un indice general de crestere a preturilor.
-inflatie deschisa
-inflatie reprimata
Daca inflatia este deschisa, economia de piata continua practic, sa functioneze ca un mecanism in
care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienta a bunurilor sau fortei de munca)
conduce la o crestere a preturilor si a salariilor. Inflatia reprimata apare atunci cnd controlul
guvernamental inpiedica cresterea preturilor bunurilor de consum si a salariilor, astfel inct
excesul de cerere este doar reprimat, nu si redus. Odata cu indepartarea controlului
guvernamental, trebuie sa ne asteptam la cresteri de preturi si de salarii.
b)in functie de amploarea procesului inflationist (adica in functie de ritmul de crestere al
preturilor) exista:
inflatia galopanta; este cea care conduce la dublarea preturilor in decurs de un an,
expresie si sursa a unor mari dezechilibre de economie. Prezenta unei astfel de inflatii, impune
indexarea contractelor cu indicele preturilor sau printr-o valuta considerata stabila. Moneda
nationala cunoaste o pierdere rapida a valorii sale economice (a puterii de cumparare); rata
dobnzii creste rapid; viteza de rotatie a banilor se accelereaza, posesorii acestora ajungnd sa
pastreze asupra lor doar cantitatea de moneda strict necesara tranzactiilor cotidiene; o parte din
economii parasesc economia nationala fiind plasate in strainatate.
-inflatie structurala.
-inflatie structurala.
Inflatia prin cerere are la baza cresterea cererii globale (sub forma unui soc sau in mod
treptat) in fata careia oferta este inelastica sau indiferenta. In figura nr. 1, "INFLAIA PRIN
CERERE" se poate observa ca prin cresterea cererii sub impactul unui soc, pretul si cantitatea de
echilibru sporesc (de la Po, PNBo la P1, PNB1) ca expresie a modificarii echilibrului (de la E0 la
E1) care se adapteaza att prin cantitati ct si prin preturi.
Figura nr.1. inflatia prin cerere
Acest tip de inflatie a fost pus in evidenta de adeptii teoriei cantitative a banilor[10] ,
variatia procentuala a masei monetare fiind egala cu masa variatilor procentuale a cantitatilor
oferite si preturilor, conform relatiei:
= + , unde:
=variatia preturilor.
Premisa inflatiei este ca masa monetara sa creasca mai repede dect PNB sau PIB, adica
oferta de moneda si veniturile agentilor economici cresc mai intens dect oferta de bunuri
economice.
Pentru a avea loc procesul inflationist este necesara att cresterea generalizata a preturilor
ct si cresterea in timp (de durata) a acestora. Pentru a se realiza cresterea de durata a
fenomenului inprejurarile sunt multiple. Ele tin mai inti de mecanisme intentionate de a crea in
mod repetat mai multa moneda dect nevoile circulatiei, gratie fluxului de metale pretioase,
tiparirea unui volum exagerat de bancnote, politica monetara expansiva a bancii centrale s.a.m.d.,
neinsotite de cresterea corespunzatoare a ofertei. In toate situatiile mentionate este generata
cerere salariala suplimentara, in exces, iar majorarea preturilor este solutia imediata pentru
echilibrarea pietelor.
Acest mecanism direct in declansarea inflatiei este insotit de altul, indirect, relevat de catre
Marshall, Keynes si Friedman. Dupa acestia, intre cresterea masei monetare si a cererii normale
se interpune scaderea ratei dobnzii care explica de ce prima o declanseaza pe cea de a doua. De
exemplu, daca Banca Nationala cumpara bilete de tezaur sau alte titluri de pe piata, particularii si
bancile vor detine mai multe lichiditati; in mod natural, cursul titlurilor va creste iar rata dobnzii
se reduce, ceea ce i incita sa achizitioneze alte active reale (pentru ca cele financiare s-au
scumpit), fapt ce poate stimula productia de bunuri reale fizice.
Elasticitatea productiei, in special cea de bunuri durabile si de capital, este decisiva pentru
instalarea starii de inflatie. Daca oferta este elastica cu cererea, atunci mecanismul indirect nu
declanseaza inflatia. Daca elasticitatea productiei de bunuri durabile si de capital este inelastica
(pentru ca intreprinzatorii nu au posibilitatea de a spori oferta) procesul inflationist, prin
mecanismul indirect, este declansat si se autointretine.
Inflatia prin costuri se fundamenteaza pe legaturile care exista intre nivelul costurilor,
comportamentul agentilor economici si eficienta utilizarii factorilor de productie. Ipoteza de la
care porneste analiza o reprezinta faptul ca costurile unitare primesc un impuls de crestere. Acest
impuls de crestere poate fi generat de:
-existenta deja a unui proces inflationist care determina revendicari din partea
sindicatelor si patronatelor pentru a-si conserva veniturile reale, ceea ce necesita cresterea
veniturilor nominale (salarii, rente, dobnzi, impozite si taxe etc), soldate cu majorarea costurilor
unitare.
ct si a celei agregate. Aceasta se intmpla pentru ca, daca pretul factorilor de productie creste,
cu resursele banesti disponibile, agentii economici vor putea achizitiona cantitatii mai mici de
factori de productie pe baza carora asigura oferta agregata. In felul acesta, pe baza resurselor
banesti reale, produsul efectiv coboara sub cel potential, ceea ce rupe echilibrul dintre cererea
agregata si oferta agregata. Drept urmare, curba ofertei agregate se deplaseaza spre stnga, cea ce
duce la un echilibru nou (E1) caracterizat prin PNB efectiv mai mic si preturi de piata mai mari.
Figura nr.3. Inflatia prin costuri
Inflatia prin costuri poate aparea si ca urmare a politicii guvernamentale, cnd puterea este
interesata sa mentina o cerere inalta, practicnd politici monetare si fiscale expansive. In acest fel
se poate ivi situatia ca cererea globala, care este sustinuta artificial de catre autoritati sa
sporeasca productia potentiala, ceea ce duce la reactii inflationiste care in conditiile ocuparii
depline a factorilor de productie, in special fortei de munca, se soldeaza cu cresteri salariale, ceea
ce conduce la cresteri de costuri, apoi de preturi, si acest ciclu putnduse repeta la infinit.
situatia de mai sus mai este cunoscuta in literatura de specialitate si ca spirala inflationista
preturi-salarii.
Inflatia structurala presupune o situatie grava din economie, in care cererea si oferta se
modifica in sens contrar; ca regula, cererea agregata creste, iar oferta agregata scade. Ea
reprezinta att o continuare intre inflatia prin cerere si cea prin costuri, dar are si unele elemente
componente specifice: existenta unor puternice structuri monopoliste[11] , de oligopol[12] si
administrativ -birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale,
concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.
Inflatia structurala poate sa provina si din anticiparile incorecte asupra structurii viitoare a
cererii, cea ce genereaza neconcordanta intre structura materiala a cererii si cea a ofertei. La
bunurile la care cererea agregata este mai mare dect oferta se va declansa o tendinta de crestere
a preturilor, care, prin mecanismele specifice de autointretinere, se generalizeaza la intregul nivel
al economiei nationale. Cererea excendenta poate proveni de la factorii guvernamentali, angajati
particulari sau fie de natura externa.
Atunci cnd intervin socuri asupra, cererii si ofertei agregate inflatia tinde sa ramna
constanta. Pe termen scurt, evolutia procesului inflationist este influentata de relatia dintre
dinamica cererii globale si cea a ofertei globale. Ca regula generala, cererea este mai sensibila la
cresteri (elastica la factorii cresterii) si inelastica la scadere, in timp ce oferta este elastica la
scadere si inelastica in fata majoritatii factorilor de crestere.
Un prim efect, care are fapt generator inflatia, consta in diminuarea puterii de cumparare a
monedei, proces ce afecteaza in mod diferit si neegal agentii economici. Prin deprecierea banilor
se elimina o parte a resurselor materiale acumulate si, in acest fel, se asigura folosirea la o rata
diminuata a capacitatilor din cadrul circuitului economic.
Inflatia deblocheaza (sau in unele cazuri poate bloca) mecanismul economic. Eliminnd
unitatile parazit sau capacitatile uzate moral, procesul inflationist favorizeaza adaptarea unitatilor
ramase la exigentele impuse de progresul tehnic si mecanismele economiei de piata.
In conditiile unei deprecierii inflationiste a bunurilor (egala sau mai mare dect rata reala a
dobnzii) cei care-si desfasoara activitatea cu resurse mprumutate ajung sa foloseasca aceste
credite in mod gratuit. Restituirea creditelor se realizeaza in bani devalorizati dupa ce s-a incasat
un beneficiu real. In aceiasi termeni, se pune si problema inprumuturilor de stat, populatia care a
creditat statul ramnnd cu obligatiunile de stat devalorizate.
Inflatia indeparteaza din circuitul activ o parte importanta a masei monetare, concomitent
cu scaderea puterii de cumparare a banilor. Acest efect se constata numai in termeni reali,
deoarece nominal are loc o crestere a cantitatii de bani la populatie.
Atunci cnd o inflatie s-a manifestat sau continua sa se manifeste pentru un timp indelungat
se pune problema daca poate fi vreodata redusa fara a intmpina dificultati majore sub forma
pierderii locurilor de munca sau a scaderii productiei.
Aceasta mentinere cu fermitate a asteptarilor unei continuari a ratei curente a inflatiei este
cea care conduce la conceptul unei inflatii persistente. Sa presupunem ca n acest caz ca banca
centrala decide sa reduca rata inflatiei, reducnd rata sa de validare monetara. Evenimentele care
vor urma unei astfel de decizii se inscriu in trei etape:
Etapa I
Prima faza a politicii antiinflationiste consta in incetinirea ratei expansiunii monetare sub
rata cuvenita a inflatiei.
Etapa a II-a
Asteptarile pot determina ca inflatia sa persiste dupa ce cauzele ei initiale au fost inlaturate.
Ceea ce initial a fost o inflatie prin cerere, rezultnd dintr-un decalaj inflationist, devine o inflatie
pur asteptata, alimentata pe de alta parte si din convingerea populatiei ca inflatia va continua.
Etapa a III-a
Recuperarea. Faza finala, este reintoarcerea la o situatie de ocupare deplina. Atunci cnd
economia ajunge, in cele din urma, la sfrsitul fazei de stagflatie, situatia este aceeasi ca si cum
economia ar fi fost lovita de un soc izolat al ofertei agregate.
-indexare totala (veniturile sunt indexate cu acelasi procent cu care a crescut rata inflatiei);
-indexarea partiala (veniturile sunt indexate cu un procent inferior fata de rata inflatiei).
In perioada imediat urmatoare revolutiei din decembrie 1989 si pna spre finalul anului
1991, salariatii mai erau protejati mpotriva efectelor negative ale inflatiei si de compensatiile
fixe de care beneficiau. Acordarea de compensatii fixe a constituit suportul principal de crestere
a veniturilor provenite din salarii in perioada octombrie '90 (cnd a avut loc prima liberalizare a
preturilor) -iunie '91. Ulterior aceasta situatie s-a modificat pentru ca s-a trecut la negocierea
salariilor dar, practicarea compensatiilor fixe s-a mentinut, intr-o anumita masura.
CAPITOLUL 2
Teoria moderna a inflatiei a fost influentata intr-o masura deosebita de aparitia modelului
curbei lui Phillips[15], iar mai trziu de criticile aduse acestei curbe. Pe parcursul existentei
aceste curbe se pot distinge trei etape importante:
b)diferenta dintre curba lui Phillips pe termen scurt si cea pe termen lung (diferenta este
demonstrata de catre Milton Friedman si E.Phelps prin teoria "ratei naturale a somajului");
c)critica adusa curbei lui Phillips de catre adeptii scolii asteptarilor rationale, care
considerau ca nu exista nici o forma sistematica de compunere intre inflatie si somaj.
Phillips, pe baza relatiei de mai sus (care este de forma neliniara, negativa), a dedus ca
aceasta se potriveste perfect urmatorului interval de timp, adica perioadei 1913-1957. Conform
functiei, rata de crestere a salariilor scade pe masura ce creste rata somajului.
Figura nr.5. Curba initiala a lui Phillips
b)Phillips a dedus de asemenea ca atunci cnd rata somajului scade salariile cresc mai
repede, iar atunci cnd rata somajului are tendinta de crestere, salariile cresc mai lent.
Figura nr.6. Curba lui Phillips
Pe parcursul cercetarilor sale, Phillips nu a urmarit ca relatia mai sus mentionata (dntre
rata somajului si rata de crestere a salariilor), sa fie negativa, ci mai degraba el a fost atras de
gasirea unei relatii care sa fie stabila.
n figura nr.6 se poate observa ca unei valori a ratei somajului (notata cu u), i corespunde
doua valori ale ratei de variatie a salariilor (w). Ratei somajului i corespunde doua puncte care
reprezinta, pe de o parte, rata inflatiei prin salarii reprezentata de RB care se datoreaza scaderii
ratei somajului (cnd cererea de forta de munca are un ritm ascendent), iar pe de alta parte, rata
inflatiei prin salarii RX care apare cnd rata somajului creste (cererea de forta de munca n acest
caz se reduce).
Curba lui A.Phillips a fost construita pe baza unor date reale (situatia din Marea Britanie de
la inceputul secolului nostru si sfrsitul secolului trecut) si a constituit un model ce incerca sa
explice ceea ce nu reusise teoria economica, si anume: de ce nivelul salariilor are tendinta
continua de crestere.
Lipsey porneste in alcatuirea modelului sau de la curba originala a lui Phillips, dar si cu
ipoteza unei piete, unice a fortei de munca (adica sistemul unei cereri si oferte pe o piata unica).
Lipsey, in modelul sau ignora faptul ca fiecare piata de munca, (fie ea la nivel national, regional
sau la nivel de ramura economica) are propriile sale caracteristici. Totodata, Lipsey a utilizat in
modelul sau salariul nominal, spre deosebire de teoria economica care considera ca cererea si
oferta de pe piata muncii sunt functii ale salariului real.
Pe piata, oferta de forta de munca este alcatuita din numarul persoanelor angajate si
numarul celor fara loc de munca:
ND=N+U, unde:
U=numarul somerilor.
Numarul de salariati plus numarul locurilor de munca vacante alcatuiesc cererea de forta de
munca.
NS=N+V, unde:
Excesul de cerere de forta de munca este reprezentat de diferenta dintre numarul posturilor
vacante si numarul somerilor.
X=NS-ND, unde:
X=N+V-N-U=V-U
n ipoteza ca forta de munca va deveni mai numeroasa (vezi figura nr.7), de exemplu de la
ND la N1D), un motiv constituind-l faptul ca se asteapta o crestere a veniturilor, atunci excesul de
cerere de munca, reprezentat de segmentul AB, apare pentru nivelul curent al salariului nominal
(W0). In practica macroeconomica nivelul salariilor creste (de la W 0 la W1) odata cu cresterea
gradului de ocupare a fortei de munca. Lipsey a extrapolat curba lui Phillips asupra pietei fortei
de munca cu ajutorul a doua functii:
b) functia X-U, care este o relatie negativa intre excesul de cerere de forta de munca si
rata somajului.
X= , unde:
Cu ct cererea depaseste mai mult oferta, cu att nivelul salariilor va creste mai repede.
Daca nsa exista un raport de egalitate intre cererea de forta de munca si oferta de forta de
munca, nivelul salariului nominal va ramne constant.
O
Figura nr.8. Functia de ajustare a salariilor
W=
W=k. ,
sau altfel spus variatia nivelului salariilor nominale este direct proportionala cu excesul de cerere
de forta de munca.
Alaturi de functia de ajustare a salariilor, Lipsey a stabilit si o relatie negativa intre excesul
de cerere de forta de munca(X) si rata somajului (u).
In conceptia lui Lipsey lipsa excesului de cerere presupune un numar al somerilor egal cu
cel al locurilor de munca vacante si, astfel curba x-u intersecteaza axa OU(abscisa din figura
nr.9) intr-un punct Uf, care este echivalent cu un exces al cererii egal cu zero (nul). Daca
cunoastem acest punct (este vorba de Uf), Lipsey era de parere ca o crestere a excesului de cerere
de forta de munca va genera o scadere a somajului (u) si ca o crestere a excesului de oferta de
forta de munca va conduce la majorarea ratei somajului.
Din combinarea celor doua functii (functia de ajustare a salariilor si relatia x-u), rezulta o
curba specifica a lui Phillips, care se refera la o piata individuala a fortei de munca. Conform
modelului Phillips-Lipsey, rata inflatiei prin salarii se explica prin excesul de cerere de pe piata
fortei de munca.
Milton Friedman si Phelps sunt primii economisti care au manifestat neincredere la adresa
curbei lui Phillips. Ei si-au pus intrebarea daca aceasta curba reprezinta o relatie stabila att pe
termen lung dar si pe termen scurt. Totodata Friedman critica interpretarea data de Lipsey curbei
lui Phillips, in special datorita faptului ca Lipsey nu a luat in calcul asteptarile inflationiste.
Phelps si Fiedman aratau ca orice punct luat de pe curba lui Phillips determina o anumita rata de
inflatie, dar daca rata anticipata a inflatiei se va schimba, acest lucru va conduce la modificarea
curbei lui Phillips. Orice rata a inflatiei actuale, mai ridicata, va determina peste o perioada
relativ lunga de timp, o rata mult mai ridicata a inflatiei asteptate si in acest mod curba lui
Phillips va avea o tendinta de urcare ce va mpiedica orice compensare intre inflatie si somaj pe
termen lung (vezi figura nr.11).
In contextul celor afirmate mai sus Phelps declara: "daca se astepta o crestere generala a
preturilor de 4% pe an, de ce ar fi rata asociata somajului mai scazuta sau mai ridicata dect cea
care ar exista daca s-ar astepta o stabilitate a preturilor viitoare, iar cererea globala s-ar comporta
de o maniera care sa determine preturi medii stabile?". Desi nu neaga existenta unei curbe pe
termen scurt Friedman si Phelps sustin ca acesta se modifica odata ce se schimba rata anticipata a
inflatiei.
Figura nr.10. Curba lui Phillips n timp
In figura de mai sus se evidentiaza mai multe curbe ale lui Phillips, singura diferenta dintre
ele constnd in faptul ca fiecare este trasata pe baza unei rate a inflatiei anticipate diferite
(respectiv pentru 0%, 1%, 2% si 3%). Conform opiniei celor doi economisti (Friedman si Phelps)
tocmai din acest motiv ecuatia ce da curba lui Phillips trebuie sa arate astfel:
r=f(u)+r*, unde:
r=rata inflatiei
u=rata somajului
-curba lui Phillips se modifica de fiecare data, odata cu rata anticipata a inflatiei;
-orice schimbare a ratei anticipate a inflatiei are drept urmare deplasarea curbei lui Phillips
ascendent (daca rata inflatiei asteptate creste) si descendent (daca rata inflatiei anticipate
inregistreaza o scadere).
a)curba initiala a lui Phillips (care reprezinta o relatie intre rata somajului si rata de variatie
a salariilor) a fost modificata, astfel inct, ea a devenit o relatie intre rata somajului si rata
inflatiei.
Dupa aparitia lucrarii celor doi specialisti, aceasta formulare a curbei lui Phillips (ca relatie
intre inflatie si rata somajului) a ajuns sa aibe prioritate in dezbaterile ce aveau aceasta tema, ca
si n cercetarile ulterioare. Exista insa o relatie intre formularile lui Phillips-Lipsey si ale lui
Samuelson-Solow privind curba lui Phillips, care este data de o formula a marjei de profit
inclusa in pret. Agentii economici si determina preturile de vnzare ale produselor lor cu
ajutorul unui adaos fix, calculat de baza costurilor efective pe unitatea de munca depusa (acest
adaos include marfa de profit obisnuita la nivel de ramura precum si un coeficient care sa
remunereze deprecierea capitalului fix):
P=(1+a) , unde:
N=numar de salariati;
a=adaos
sau , unde:
r=rata inflatiei
Din modul de formare a pretului se deduce ca rata inflatiei este egala cu diferenta dintre rata de
crestere a salariilor nominale si rata de crestere a productivitatii muncii.
In continuarea demonstratiei lor, Samuelson si Solow, presupun ca, curba lui Phillips se
mai poate scrie sub urmatoarea forma:
W=r*+bu-1+ , b>0
0 1, unde:
r=r*+bu-1-(1- )
In acelasi timp, Samuelson si Solow, au dorit transformarea curbei lui Phillips dintr-o teorie
economica, intr-un instrument de politica economica. Astfel, n opinia lor, fiecare punct de pe
curba lui Phillips putea fi interpretat ca o varianta posibila a politicii economice dusa de guvern.
Intre punctele A si B (vezi figura nr.11) de pe curba R a lui Phillips se manifesta o relatie
invers proportionala intre ratele somajului si ale inflatiei. Cu alte cuvinte se poate obtine o
inflatie mai scazuta in schimbul unui somaj mai ridicat, sau se poate realiza un somaj mai scazut,
dar in acest caz inflatia va cunoaste un trend ascendent.
In esenta modelul elaborat de J.M.Keynes se compune din trei categorii de elemente si anume:
1.variabilele, care constau fie dintr-o serie de indicatori economici (cum ar fi venitul
national, cerere, oferta, consum, economie, investitii globale etc), fie din rata lor sau raportul
dintre doua categorii (inclinatia spre consum, rata dobnzii etc).
2.relatiile dintre variabile care sunt redate cu ajutorul unor ecuatii sau inegalitati, precum si,
interdependenta dintre ele redata cu ajutorul unor functii (functia ocuparii, functia ofertei, functia
investitiilor etc).
2.2.1 Variabilele
Variabilele la care se refera Keynes sunt de 2 feluri: variabile endogene (sau determinate) si
variabile exogene (sau determinante).
a)variabilele endogene sunt indicatori globali sau agregati care caracterizeaza nivelul
activitatii economice la scara economiei nationale si anume:
S=Y-C
Cea mai importanta dintre variabilele endogene pentru functionarea economiei de piata este
cererea efectiva de marfuri (D) deoarece in functie de nivelul si modificarea ei depinde
modificarea celorlalte variabile.
-inclinatia spre consum, privita ca raport intre consum si venit (C/Y) sau direct, sporul de
consum si sporul de venit (inclinatia marginala spre consum C'=DC(DY), cu reversul ei
inclinatia spre economie, in expresie medie (S/Y) sau sub forma marginala (n=DS/DY).
-rata dobnzii.
Relatiile dintre variabile sunt redate cu ajutorul unui sistem de ecuatii si inegalitati (ecuatii de
comportament-functiile-, ecuatia fundamentala a modelului, ecuatia de echilibru etc). Pentru
intelegerea modelului, trebuie sa amintim conceptia lui Keynes despre economia de piata si, care
sunt cauzele, in opinia sa, care genereaza dezechilibrul in economie.
Keynes este de parere ca nivelul ocuparii (E) sau numarul de muncitori care gasesc de lucru
(N) depinde de cererea efectiva de marfuri (D) sau de incasarile intreprinzatorilor din vnzarea
productiei, respectiv de cererea solvabila:
N=f(D)
Daca luam in calcul structura cererii da marfuri si marimea venitului global (Y), Keynes
ajunge la concluzia ca daca suma consumului final global (C) si a investitiilor globale (I) este
egala cu venitul global (Y) atunci economia se afla in stare de echilibru:
C+I=Y
In realitate nu toate marfurile gasesc desfacere pe piata (astfel lund nastere dezechilibrul
in economie) si astfel:
C+I<Y,
Ceea ce demonstreaza faptul ca incasarile sunt mai mari dect productia oferita, ca cererea
globala de bunuri finale (C) si bunuri pentru investitii(I) este mai mica dect oferta (Y si Z), ca o
parte din productie nu se poate vinde si, in mod logic, o parte din muncitori nu gasesc de lucru,
persistnd astfel somajul involuntar.
Cautnd o solutie pentru aceasta situatie nefavorabila, Keynes arata ca daca se scade
consumul final global (C) din venitul global (Y), ramne o parte nefolosita din cadrul venitului,
adica acea parte care nu a avut piata considerat ca economic pentru firme (S):
Y-C=S
Daca aceasta parte din economie "S" ar fi egala cu investitiile (I), este posibil sa se realizeze
echilibru economic si ar putea sa creasca ocuparea minii de lucru (respectiv sa se reduca rata
somajului).
S=I
Ecuatia S=I, poarta numele ecuatia de echilibru a modelului economic keynesian. In realitate
insa, nu tot ce se economiseste sau se acumuleaza nu este investit, putnd exista situatia in care
S>I sau S<I. Faptul acesta este considerat de Keynes ca generator al dezechilibrelor si exprima
dificultati in vnzarea unei parti din produsele realizate sau chiar a intregii productii, mentinerea
sau accentuarea somajului involuntar.
Keynes este acela care a extins utilizarea acestui parametru, el devenind dintr-un
multiplicator al ocuparii minii de lucru o relatie mai complexa, denumita "multiplicatorul
investitional". Keynes spunea despre acest multiplicator ca "el nu spune ca, atunci cnd are loc
un spor al investitiilor globale, venitul va creste cu o marime care este de K ori mai mare dect
sporul investitional"[21]. Formula multiplicatorului este urmatoarea:
K=
Indicele preturilor bunurilor de consum (IPC) este unul dintre cei mai cunoscuti si utilizati
indici de preturi in statistica internationala. Cea mai mare parte a tarilor dezvoltate calculeaza si
publica lunar indicele preturilor de consum, ca o masura a inflatiei din tara respectiva. IPC are o
mare importanta datorita faptului ca in contractele colective de munca este prevazuta clauza
compensarii cresterii preturilor, crestere care este evidentiata de acest indice. Ca urmare, politica
monetara si fiscala sunt afectate de modificarile IPC.
IPC=
IPC= Ip.qip0q0, unde:
Tabelul nr.1
ALIMENTARE 18 33 95 714
NEALIMENTAR 21 45 124 1471
E
SEVICII 17 24 46 366
Pna in 1993, la calculul indicelui s-a utilizat un sistem de ponderare bazat pe structura
cheltuielilor de consum din cercetarea bugetelor de familie pentru anul 1990. Incepnd cu luna
ianuarie 1994 se utilizeaza structura din anul 1993, iar din 1996 ponderile anului 1995. (vezi
ANEXA 1 intitulata " STRUCTURA CONSUMULUI POPULAIEI UTILIZAT LA
CALCULUL IPC).
(IPPI)
Prin calcularea indicelui preturilor productiei industriale (IPPI) se are in vedere obtinerea
unei imagini ct mai complete asupra majoritatii operatiilor de piata efectuate de ansamblul
agentilor si totodata, reflectarea ct mai corecta a evolutiei proceselor inflationiste.
Acesti indici sunt calculati la nivelul intregii productii industriale, care include att
productia destinata pietei interne ct si productia livrata la export.
Preturile care sunt inregistrate pentru calculul indicelui sunt cele practicate in primul stadiu
de vnzare, adica la iesirea pe poarta intreprinderii. In aceste preturi sunt incluse costurile de
productie, profitul firmei producatoare si eventual alte taxe incluse de stat sau de administratia
locala (aici nu se include TVA).
Pentru calcularea IPPI se stabilesc nomenclatoare de produs, unitati, sortimente si indicele
propriu-zis se calculeaza prin agregari succesive conform Clasificarii Activitatii din Economia
Nationala(CAEN): sortiment, produs, clasa de produse la nivelul intreprinderii, clasa, grupa,
diviziune, industria in ansamblu. Mai trebuie mentionat faptul ca nomenclatorul de mai sus nu
este unic pe tara, ci se realizeaza la nivelul fiecarui agent economic de catre statisticieni
mpreuna cu specialistii din intreprinderi.
Practic, calculul IPPI se face folosind indicele Laspeyres si, presupune urmatoarea
metodologie:
.
IS = 100, unde:
IPA= .100,
I= ,
.
IPT= 100
.
IG= 100, unde:
.
ID= 100, unde:
.
IT = 100, unde:
I= diviziunile CAEN
VDO=valoarea diviziunii CAEN pe total industrie in anul de baza.
.
D= 100, unde: D=deflactorul
Spre deosebire de rata inflatiei calculata pe baza indicelui bunurilor de consum, care
exprima numai evolutia preturilor pentru bunuri si tarifelor pentru serviciile consumate de
populatie, rata inflatiei determinata pe baza deflatorului PIB reflecta evolutia preturilor pentru o
sfera mai cuprinzatoare de bunuri si servicii, inclusiv a celor de capital. Din acest punct de
vedere putem considera ca aprecierea inflatiei se face mult mai corect utiliznd deflatorul PIB.
Doua dintre cele mai importante probleme cu care se confrunta un stat contemporan,
indeosebi in perioada de tranzitie de la un tip de economie la altul (lucru valabil si in cazul
Romniei, adica, trecerea de la economia de tip centralizat la o economie de piata) sunt
reprezentate de inflatie si de somaj. Aceste doua probleme sunt si mai accentuate la nivelul
institutiilor care pot lua decizii in legatura cu acestea (guvern, ministere) pentru ca, nu de putine
ori, acestea trebuie sa alega pentru ameliorarea uneia singur. Altfel spus, guvernul care incearca o
politica de macrostabilizare nu poate in nici un caz sa actioneze asupra ambelor probleme
(inflatie si somaj). Factorii decizionali trebuie sa "cntareasca" implicatiile unei decizii asupra
unui fenomen (de exemplu cu ct va creste rata somajului, temporar, pentru a se reduce rata
inflatiei cu un anumit procent) si, respectiv, sa aleaga dintre mai multe variante alternative pe cea
mai putin "nociva" pentru populatie.
S=O-C, unde:
S=reprezinta somajul;
Dar, definitia data mai sus somajului, nu ne poate oferii raspunsuri la intrebari de genul: Este
somer un muncitor care nu lucreaza o saptamna? Este un student somer atunci cnd cauta de
lucru in timpul vacantelor si nu gaseste?. Pornind de la problematica de mai sus putem enumera
anumite elemente care incadreaza o anumita persoana in categoria somerilor. Astfel de elemente
pot fi urmatoarele:
-dupa trimiterea in somaj persoana respectiva a cautat in mod activ si sistematic de lucru in
ultimule patru saptamni.
-in decursul urmatoarei luni se asteapta sa gaseasca un nou loc de munca in locul celui
pierdut.
Dintre aceste conditii care ne ajuta sa stabilim daca o persoana este sau nu somer, cea care
reprezinta importanta cea mai mare ar fi ca persoana care si-a pierdut locul de munca sa caute in
mod activ o noua slujba si nu doar sa reclame faptul ca nu gaseste de lucru.
O alta definitie foarte cunoscuta a somajului este data de Biroul International al Muncii-
organizatie cuprinsa in sistemul Natiunilor Unite, care elaboreaza statistici, studii si analize pe
baza informatiilor primite de la tarile membre si care are ca scop mai buna fundamentare a
deciziilor luate pentru combaterea somajului. Conform definitiei acesteia este somer:
-nu munceste
a)somajul voluntar[23], care este o forma de somaj proprie celor care decid in mod
deliberat sa inceteze sa munceasca (total sau partial), fie pentru ca ei apreciaza ca salariul este
prea mic si prefera timpul liber sau sa-si insuseasca o noua meserie, fie pentru ca sunt in cautarea
unui loc de munca mai bine reenumerat si costurile antrenate de acesta cautare or fi mai mult
dect compensate prin cresterea salariului.
somajul din tarile aflate in tranzitie la economia de piata care traverseaza un proces
profund de adaptare structurala generala la conditiile pietei, fapt ce impune adaptarea cererii de
munca la nevoile reale ale unitatilor economice determinate de mediul concurential, promovarea
formelor de utilizare intermitenta a muncii, contracte de angajare cu durata determinata si timp
de munca partial.
Nivelul somajului se masoara in marime absoluta (ca numar de someri) dar se determina si
ca rata:
Rs= , unde:
Rs=rata somajului;
NS=numarul de someri;
PA=populatia activa
somajul cunoaste nivele diferite in cadrul tarilor lumii, iar, uneori, somajul este diferit si pe
zonele geografice cuprinse in cadrul aceluiasi teritoriu national. Economistii contemporani au
cazut de acord cu permanentizarea somajului in cadrul economiei, unii autori
sustinnd ca acest proces de permanentizare a debutat la inceputul secolul al XX-lea, altii
considernd inceputul acestui proces in anii '50-'60.
Desi este acceptat ca exista somaj, acest lucru nu inseamna ca se exclude definitiv existenta
unui echilibru pe piata fortei de munca (starea de ocupare deplina). Ca urmare, ocuparea deplina
a fortei de munca a devenit echivalenta cu un somaj al carui nivel este scazut, reflectat printr-o
rata a somajului de cteva procente (5-6%). J.M.Keynes era de parere ca folosirea deplina a
minii de lucru inseamna absenta somajului, dar este compatibila cu un somaj voluntar si
functional.
Daca ocuparea deplina implica un somaj de 3-5 procente, in mod analogic, se considera ca
scaderea somajului sub minimul respective caracterizeaza o stare de supraocupare a fortei de
munca. Conform teoriei lui Dennise Flouzar, daca rata somajului atinge in jur de 1%, mna de
lucru devine foarte rara, crend o anumita dependenta pentru cei care vor sa angajeze si totodata,
costul platit de cei care angajeaza salariati tinde sa creasca in mod mai accelerat dect
productivitatea. Economistul A.W.Phillips, care a pornit in cercertarile sale de la permanentizarea
somajului (in lucrarile sale a fost luata ca exemplu situatia din Anglia), a ajuns sa impuna in
teoria economica un nou concept-rata naturala a somajului. Aceasta teorie a fost ulterior
dezvoltata de Friedman. Rata naturala a somajului este strns legata de rata inflatiei; practic, rata
naturala corespunde unei rate stabile a inflatiei.
Pentru a intelege cea ce inseamna rata naturala a somajului pornim de la premisa existentei
inflatiei in economie, exprimata printr-o anumita rata si realizarea, concomitent, a doua conditii
care fac sa nu se modifice dimensiunile inflatiei:
Daca se realizeaza prima conditie, somajul se fixeaza la nivelul ratei sale naturale, adica la
nivelul determinat de egalizarea presiunii in directia cresterii salariilor ca urmare a reocuparii
tuturor locurilor de munca, cu presiunea pentru scaderea salariilor care se formeaza sub incidenta
existentei somajului. Realizarea celei de a doua conditii face ca oferta agregata sa nu cunosca
alta schimbare dect cea determinata direct de rata inflatiei care, daca ramne constanta, mentine
somajul in limitele ratei naturale.
Prin realizarea celor doua conditii punctate anterior, cererea si oferta agregate se modifica
numai in functie de fenomenul inflationist si de aceea rata naturala a somajului o reflecta. Daca
cererea agregata si oferta, sau numai una dintre acestea, se modifica si datorita altor factori dect
inflatia, atunci somajul poate nregistra o rata mai mare dect cea naturala, iar inflatia-conform
teoriei economice-va ncepe sa scada.
In ceea ce priveste durata somajului se poate spune ca aceasta depinde de mai multi
factori, dintre care esentiali sunt.
-gradul de organizare al pietei muncii care presupune, printre altele, existenta unei retele de
agentii de plasare a fortei de munca, agentii si servicii destinate in special populatiei tinere etc.
Trebuie, de asemenea, precizat faptul ca durata somajului (care ncepe din momentul
pierderii locului de munca) nu este stabilita prin lege. Deci nu este in viata economica o durata a
somajului legiferata, dar exista in legislatia fiecarei tari reglementata o perioada (care poate fi
cuprinsa intre 12-24 luni) in care persoana disponibilizata primeste ajutor de somaj.
a)somaj total, ceea ce nseamna pierderea locului de munca si ncetarea totala a activitatii.
In acest context ntlnim foarte des cazurile in care, datorita restructurarii temporare a unor
activitati, persoanele cuprinse in jurul vrstei de 40-45 de ani, datorita pierderilor locurilor de
munca refuza sa caute alt loc de munca, sa se recalifice sau sa lucreze in alt domeniu dect acela
din care tocmai a fost disponibilizat.
b)somaj partial. In acesta situatie se afla salariatii unor societati care-si restrng activitatea
dar numarul persoanelor angajate ramne acelasi. Pentru a nu produce pe stoc, cel mai adesea
aceste ntreprinderi nu lucreaza dect 3-4 zile dintr-o saptamna normala de lucru, evident cu
reducerea proportionala a salariilor.
c)somaj deghizat care este specific tarilor in curs de dezvoltare, unde foarte multe persoane
au o activitate aparenta ("se fac ca muncesc"), cu productivitate scazuta.
3.1.3 ROLUL AJUTORULUI DE sOMAJ
Acordarea ajutorului de somaj de catre stat pentru persoanele care si-au pierdut locurile de
munca reprezinta cea mai raspndita masura de protectie sociala pentru aceste persoane.
Plecnd de la ipoteza ca intr-o familie in care lucreaza ambii soti venitul respectivei familii
este de 100%, iar venitul unei familii in care lucreaza un singur sot este aproximativ 75% din
venitul primei familii, daca in acest ultim caz persoana devine somer, pe parcursul perioadei in
care primeste ajutor de somaj venitul familiei sale devine mult mai mic dect a fost anterior si
extrem de mic fata de familia cu doi salariati. In tarile dezvoltate, att timp ct somajul se nscrie
in limitele legale pentru ajutorul de somaj, venitul celui trecut in somaj se mentine aproape de
venitul obtinut anterior. Mai mult dect att, in anumite state ajutorul de somaj era supus unor
tratamente fiscale speciale. Astfel, in SUA pna in 1980 ajutorul de somaj era scutit de
impozitare in cazul impozitului pe venitul global, iar dupa acest an era impozitat numai cnd
venitul total al unei anumite familii (in cadrul venitului global intrnd si ajutorul de somaj)
depasea un plafon prestabilit de stat.
Numeroase semnale de alarma au fost trase in acest sens in cazul Europei Occidentale.
Multi specialisti considerau ca datorita nivelului ridicat al ajutoarelor de somaj este influentat
nivelul ridicat al ratei somajului. Marimea ratei somajului datorita alocatiei de somaj, are ca
principala motivatie faptul ca pentru a obtine ajutorul respectiv, oamenii trebuie sa se regaseasca
in "forta de munca", sa caute activ de lucru, chiar daca in realitate multi dintre ei nu vor sa
lucreze. Daca ar lipsi indemnizatiile de somaj, o parte ar iesi din forta de munca, in acest fel
reducndu-se rata masurata a somajului. Conform opiniei unor specialist[25] , daca aceasta ar
scadea cu 0,5%, in acelasi timp ar creste rata ocuparii cu 1%.
Un alt punct de vedere consta in faptul ca fara ajutorul de somaj s-ar realiza o stabilizare.
Existnd ajutorul de somaj, agentii economiei nu au interes sa asigure o ocupare stabila si
deplina a fortei de munca. Faptul ca un angajat care este trimis pe o anumita perioada in somaj
nu va suferi pierderi foarte mari din venit, face si mai usoara decizia agentului economic de a-l
trimite in somaj.
Din enumerarea si dezvoltarea elementelor de mai sus, care ne arata mai ales caracterul
"nociv" al ajutorului de somaj, la o prima vedere se poate spune ca mai bine s-ar renunta la
acordarea lui. Dar daca, prin absurd s-ar renunta la acordarea acestei indemnizatii, lucrurile ar
evolua in sensul pozitiv?. Nu putem da un raspuns satisfacator la aceasta ntrebare dar este cert
faptul ca nu se poate renunta la acordarea unui ajutor minim pentru persoanele care din diverse
motive si-au pierdut locul de munca. Acest ajutor de somaj trebuie acordat chiar si numai datorita
faptului ca o persoana disponibilizata, cu toate eforturile reale pentru gasirea unei noi slujbe, are
nevoie de o anumita perioada de timp pentru gasirea unui nou loc de munca.
Pe de alta parte o persoana nu poate accepta orice fel de loc de munca doar din simplul
motiv ca actualmente este somer. In acest caz se include persoanele foarte competente, calificate
superior si care pierzndu-si locul de munca nu pot accepta orice slujba, uneori necalificata
(acest lucru ar nsemna totodata si o pierdere pentru economie a resurselor sale cele mai
valoroase). In felul acesta, prin acordarea unui ajutor de somaj, persoanele cu statutul de somer
si asigura un standard minim de trai.
In strnsa corelatie cu inflatia se afla salariile populatiei. Atunci cnd inflatia creste,
salariile reale ale populatiei au tendinta inversa, de scadere. Acest fenomen se resimte la nivelul
ntregii societati prin scaderea nivelului de trai. Pentru ca populatia sa nu resimta aceste efecte
negative, veniturile acestuia trebuiesc corelate cu nivelul preturilor si tarifelor. Acest lucru nu s-a
realizat in mod optim in Romnia, in special dupa 1990-1991 si rezultatul a constat in ample
manifestatii ale populatiei (greve, mineriade etc).
a)acordarea unor compensatii fixe si egale, att pentru salariati ct si pentru pensionari;
Dupa prima liberalizare a preturilor din noiembrie 1990 in Romnia s-a recurs la folosirea
ambelor metode. Practicarea celor doua metode concomitent a avut rezultate specifice asupra
modelului de fundamentare a actiunilor de corelare a cresterii veniturilor nominale cu evolutia
puterii de cumparare a monedei.
Contextul in care au fost aplicate masurile mentionate anterior poate fi caracterizat astfel:
a)n tara noastra preturile bunurilor si tarifele serviciilor nu au avut ca rol semnalarea
evolutiei dintre cererea si oferta de pe piata factorilor de productie, bunurilor de consum si de
servicii existente in economie, ci au ndeplinit numai rolul de "semnal" al optiunilor de politica
economica, adaptate in deosebi in legatura directa cu orientarea redistribuirii resurselor sociale in
favoarea obiectivelor economice ce prezentau importanta prioritara intr-o anumita perioada,
pentru anumite structuri. Rezulta de aici, ca toate modificarile de preturi si tarife au fost decise la
nivel guvernamental si nu aveau nici o legatura cu teoria economica in care echilibrul pe piata se
realizeaza cu ajutorul fluctuatiei libere a cererii si ofertei.
b)este pentru prima data in Romnia, cnd nivelurile preturilor si tarifelor au cunoscut o
tendinta de crestere generalizata, specifica unei economii de piata.
c)modificarea, in sensul de crestere a preturilor si tarifelor in Romnia, pna in 1989 a fost
destul de mica (in perioada 1980-1989 ritmul mediu anual de crestere al preturilor si tarifelor a
fost de aproximativ de 4,1%), iar dupa revolutie cresterile de preturi si tarife s-au facut in salturi
si discontinuu. Acest lucru a permis ca in perioada anterioara revolutiei din 1989 sa se poata
realiza o protectie mai eficace a populatiei impotriva efectelor generate de fenomenul
inflationist.
In concluzie se poate spune ca cel mai bine pentru perioada respectiv, in cazul inflatiei din
Romnia, era sa se renunte la acordarea de compensatii fixe si sa se recurga la indexarea curenta
a veniturilor, daca este posibil in cel mai scurt timp dupa o crestere semnificativa a ratei inflatiei.
Gradul de compensare a efectelor negative ale inflatiei se negociaza cu sindicatele.
Indexarea salariilor pentru a compensa cresterea ratei inflatiei poate face total (o
compensare de 100%) sau partial (procentul de compensare a salariilor sa fie inferior ratei de
crestere a inflatiei). In multe din tarile dezvoltate se practica o indexare care cunoaste doua
forme:
-indexarea cu "plafon"
In ambele cazuri insa salariile nu se indexeaza in mod automat. In cazul indexarilor "cu prag" se
fixeaza anticipat un anumit nivel (prag) al cresterii preturilor. Daca acest prag este depasit atunci
se introduce indexarea salariilor, in caz contrar (atunci cnd "pragul" nu este depasit) salariile nu
sunt indexate deloc.
In celalalt caz se stabileste un nivel superior al cresterii preturilor iar pna la acest nivel
sunt compensate salariile.
Indexarea, indiferent de tipul sau, nu are dect doua posibilitati, din punct de vedere al
posibilitatilor de evaluare:
a)o schema de indexare a salariilor, dupa evolutia indicelui preturilor bunurilor de consum
IPC, cu o revizuire trimestriala in cel mai bun caz, automata in functia de oscilatia acestuia.
b)o schema bazata pe un salariu fixat, modificat la rndul sau periodic, conform cu
cresterea asteptata a inflatiei.
Dobnda, in sens larg, reprezinta venitul sau reenumerarea unui capital. Ea este nsusita de
proprietarul oricarui capital care este antrenat intr-o activitate economica, indiferent de natura
acesteia, sub forma de excedent in raport cu capitalul respectiv avansat. Dobnda se justifica prin
serviciul obisnuit sau normal adus de un capital in conditii legale. In cazul in care utilizarea
capitalului are loc in conditii de risc, acestea se acopera prin plati suplimentare ce maresc suma
ncasata de proprietare, fara a fi insa dobnda. Este obtinuta fie ca renumerare pentru orice
mprumut banesc in conditii de garantie, fie ca este adusa de o obligatiune sau orice alta valoare
imobiliara cu aceleasi garantii, fie ca este cstigata prin serviciul realizat cu orice element de
capital real (masina, utilajul, brevetul de investitii etc) pe orice piata concurentiala cnd
riscurile sunt inexistente sau cnd toti factorii de risc au constituit deja obiectul platii unor prime
speciale care acopera integral riscurile respective. Fiind un surplus platit proportional, peste
marimea capitalului folosit, dobnda reprezinta o forma de venit care se poate realiza numai intr-
o activitate sau actiune economica ce se realizeaza prin eficienta, in care se produce mai mult
dect se cheltuieste.
Daca o institutie bancara ofera bani mprumut, in mod normal va prezenta celui creditat o
schema de rambursari si i cere sa plateasca o dobnda pentru mprumutul acordat. De exemplu,
pentru un mprumut de 10000$ USD, care va trebui rambursat in termen de un an se va cere de
catre banca si plata unei sume de 10$ USD pe luna. Aceasta suma reprezinta o dobnda de
1200$ pe an, ceea ce se poate exprima si procentual, ca rata a dobnzii de 12% pe an:
=12%
Rata dobnzii este pretul care este platit pentru a mprumuta bani pentru o perioada
determinata de timp si este exprimata ca un procent per $ mprumut. In exemplul nostru, cu o
rata a dobnzii de 12% pe an nseamna ca, persoana mprumutata trebuie sa plateasca 12 centi pe
an pentru fiecare $ luat cu mprumut.
Dupa cum pe piata bunurilor si serviciilor exista mai multe preturi si tarife, tot asa exista
mai multe rate ale dobnzilor. Banca va acorda bani cu mprumut unui client industrial la o rata a
dobnzii mai scazuta dect cea la care va da persoanelor fizice , deoarece in cazul persoanelor
juridice exista un risc mai scazut de rambursare. Totodata rata dobnzii ceruta la un mprumut pe
termen lung va diferi de rata dobnzii pentru un mprumut pe termen scurt.
Dobnda reala este renumerarea unui capital calculata prin deducerea inflatiei din dobnda
nominala[26]. Conventional, prezentarea acestei modalitati de existenta a dobnzii porneste de la
ecuatia lui Irving Fisher:
I=R+r, unde:
r=rata inflatiei
R=i-r
R=i
Marimea si dinamica acestei dobnzi se exprima prin masa si rata dobnzii reale si
aceasta forma a dobnzii are o importanta majora pentru stimularea economiei veniturilor
unitatilor economice si, ndeosebi ale populatiei pentru acumularea capitalului si cresterea
investitiilor.
a)pozitiva cnd i>r, care incita in mod deosebit economiile si utilizarea acestora pentru
realizarea unor obiective economice prin investitii.
b)negativa cnd i<r, care frneaza economisirea banilor si investirea lor, pentru ca cei care
au economisit pot nregistra in termeni reali pierderi. Spre exemplu la cele detaliate anterior
presupunem ca avem un mprumut de 100$, rambursabil intr-un an. Suma platita la sfrsitul
anului pentru acest mprumut este masurata in termeni nominali si este formata din:
La o prima vedere se pare ca cel care a mprumutat a cstigat 8$, insa, aceasta afirmatie nu
este integral adevarata deoarece nu s-a luat in calcul nivelul preturilor pe parcursul anului
respectiv.
Daca preturile ramn constante intr-un an, atunci rata reala a dobnzii pe care o cstiga
mprumutatorul va fi de asemenea de 8%, deoarece el poate cumpara cu 8% mai multe bunuri si
servicii cu cei 108$ rambursati, dect putea cumpara cu cei 100$ pe care i-a mprumutat.
Insa, daca nivelul preturilor va creste cu 8%, rata reala a dobnzii va fi zero, deoarece cu
cei 108$ rambursati cumpara aceiasi cantitate de bunuri ca si cu cei 100$ mprumutati initial.
Daca mprumutatorul a mprumutat cu o dobnda de 8% anual iar preturile cresc cu 10% atunci
rata reala a dobnzii este de 2%.
Daca creditorii si debitorii sunt preocupati de costurile reale, masurate in raport cu puterea
de cumparare, rata nominala a dobnzii va fi fixata la rata reala la care cad de acord sa fie
rambursati banii plus o suma pentru a acoperii orice rata preconizata a inflatiei.
Ru=rr+r*, unde:
r*=inflatia anticipata
Ru=10+5=15%
Daca inflatia este considerate ca fiind 0% pentru anul respectiv, atunci rata nominala a
dobnzii va fi de 10%.
Ru=10+0=10%.
CAPITOLUL 4
Tabelul nr.2
Evolutia ratei anuale a inflatiei masurate cu ajutorul IPC, IPPI si dPIB in perioada 1991-
1997
-procente-
Valorile luate de inflatie au atins nivelul maxim la nceputul perioadei de tranzitie. Astfel
pentru IPC valoarea maxima este reprezentata de 256,1% si s-a nregistrat in 1993; tot in 1993 a
atins nivelul maxim si deflatorul PIB, adica 227,3%. In cazul IPPI acesta a atins nivelul maxim
in 1991, 220,1%.
Nivelul maxim atins de IPC s-a nregistrat comparativ cu anul precedent in 1993 cnd a
fost de 356,1% fata de 1992. Dupa 1993 au urmat doi ani cu cresteri mai reduse, pentru ca in
1996 sa aiba loc un mare salt la 138,8% fata de 1995, continuat in 1997 cu 154,8%.
Tabelul nr.3
Evolutia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (fata de 1990)
-procente-
Tabelul nr.5
Rata medie lunara a inflatiei in perioada 1991-1997
-procente-
primii doi ani, cele mai mari cresteri medii lunare s-au facut la preturile marfurilor alimentare,
iar in 1993 si 1996 la cele ale marfurilor nealimentare, in anii 1994, 1995 si 1997 cea mai
accentuata majorare a avut loc la tarifele pentru serviciile prestate populatiei, piata acestora
continund sa fie dominata de sectorul public, in conditiile unui consum relativ scazut si putin
flexibil.
nca de la nceputul anului 1990 au avut loc cresteri ale preturilor produselor
agroalimentare vndute pe piata taraneasca ca o consecinta a cresterii salariilor populatiei
orasenesti si a restituirii unor importante sume de bani acesteia. Cea mai rapida crestere a acestor
preturi a avut loc in anul 1992 (cu 187,4% fata de 1991).
Tabelul nr.6
-procente-
-procente-
Dupa cum rezulta si din tabelele 8 si 9 si din graficele din figurile 18 si 19 nca din 1991,
imediat dupa liberalizare, preturile de productie au crescut extrem de mult, amplitudinea atinsa in
acest an fiind de 320,1% comparativ cu 1990 (acesta a fost cel mai nalt nivel din perioada
analizata, lundu-se in calcul anul precedent). Aceasta crestere a avut ca factori determinanti
scumpirea salariilor, materiilor prime si energiei si a sporirii costurilor cu forta de munca. Pna
in 1996 majorarea preturilor a fost tot mai redusa, pentru ca din acest an cresterea acestora sa se
accelereze. Aceasta tendinta s-a manifestat att pe ansamblu (IPPI total) ct si pe fiecare ramura
din economie.
Tabelul nr.8
-procente-
Tabelul nr.9
Pentru asigurarea continuitatii seriilor de indici construiti cu baze diferite s-a utilizat un
"coeficient de racordare" care permite legarea (racordarea) seriei de indici lunari din anul 1999
cu baza 1997=100 la seria de indici cu baza 1995=100. Coeficientul de racordare s-a calculat ca
raport intre un indice de tip Laspeyres calculat pentru luna decembrie 1998 in acea baza
(1995=100) si un altul de acelasi tip si pentru aceeasi luna in noua baza (1997=100). Compararea
a doi indici calculati in baze diferite se face raportnd indicele de comparat in noua baza
multiplicat cu coeficientul de racordare la indicele cu care se compara calculat in vechea baza
(aceasta metodologie este utilizata de UE).
Anul 1998 se caracterizeaza din punctul de vedere al nivelului atins de rata inflatiei drept
unul bun, deoarece in toata perioada de tranzitie si pna in prezent anul 1998 constituie perioada
cu cea mai mica inflatie (indicele preturilor de consum a fost de 140,69). Desi dupa datele din
tabelul 10 si din graficul din figura 20 reiese ca anul a debutat relativ prost (in primele luni ale
sale inflatia a atins nivelurile lunare maxime, respectiv in ianuarie 4,9% si februarie 7,2%), ratele
lunare ale inflatiei, in continuare au nregistrat valori sub cele atinse in primele doua luni.
Tabelul nr.10
Evolutia lunara a IPC in 1998 si 1999
-procente-
Tabelul nr.11
Evolutia lunara a IPC -marfuri alimentare
-procente-
Tabelul nr.12
Evolutia lunara a IPC-marfuri nealimentare
-procente-
4.2.1.3 IPC-servcii
Tabelul nr.13
Evolutia lunara a IPC-servcii
-procente-
masurilor promovate de tarile respective. De regula, volumul fizic al produsului intern brut este
mai mic dect la nceputul perioadei si a condus la adncirea decalajelor fata de tarile UE, aflate
in progres evident. Pentru a stabilii o prima opinie despre aceste decalaje elocvente sunt datele
din tabelul nr.14.
Datele indica doua procese diametral opuse. Pe de o parte tarile UE care, in intervalul
1989-1998 au nregistrat o crestere medie a produsului intern brut cu 19%; cresteri superioare au
avut loc in tarile mai mici, inclusiv in cele mai putin dezvoltate. A se vedea in acest sens sporul
PIB cu 26,9% in Portugalia, cu 21,9% in Spania si cresterea record de 83,9% in Irlanda. De
asemenea, Germania, de departe cea mai mare tara europeana, s-a afirmat si in aceasta perioada
ca principala locomotiva a UE. Concomitent cu integrarea si structurarea fostei economii
socialiste est-germane, in intervalul amintit produsul intern brut al Germaniei a crescut cu 22,6%,
procent superior fata de cel mediu din Uniunea Europeana.
Pe de alta parte, in majoritatea tarilor candidate la UE, produsul intern brut in 1998 este
inferior celui din 1989. In Romnia, spre exemplu, volumul fizic al PIB este cu 23,9% mai mic,
fapt ce a indus un decalaj in crestere fata de tarile UE. Daca avem in vedere ca in Romnia
produsul intern brut a cazut in 1999 cu circa 3,6%, iar in tarile UE a avut loc o crestere de circa
1,9%, decalajul produsului intern brut pe locuitor dintre UE si Romnia a crescut in deceniul
1989-1999 de la 4,5:1 la 5,5:1.
Tabelul nr.14
Indicele produsului intern brut n tarile UE si tarile candidate la UE n 1998 fata de 1989
-procente-
TARI UE 1998/1989 TARILE 1998/1989
CANDIDATE LA
UE
IRLANDA 183,9
LUXEMBURG 151,9
OLANDA 128,0
PORTUGALIA 126,6
SPANIA 121,9
SUEDIA 113,0
Indicele produsului intern brut este sensibil mai mic si in alte tari europene candidate la
Uniune -in Bulgaria cu 31% si in celelalte trei tari baltice, in medie cu 33,5%. In celelalte tari
insa - Republica Ceha, Ungaria, Slovacia si Slovenia produsul intern brut din 1998 era practic
apropiat sau asemanator cu cel din 1989, iar in Polonia a fost cu 17,1% mai mare. Datele arata,
totodata, ca in ultimul timp majoritatea tarilor central si est -europene
s-au nscris pe un trend constant de crestere economica, unele din 1992-1993 ca, Polonia,
Ungaria si R.Ceha, altele din 1995 ca, Estonia, Letonia si Lituania.
Romnia prezinta o situatie aparte, dupa o crestere a PIB in fiecare an in intervalul 1993-
1996 a urmat o scadere, de asemenea, in fiecare an a indicatorului in intervalul 1997-1999 si
prognozele obtinute arata ca abia in anul 2000 se va stopa scaderea si se va relua cresterea
economica. Bulgaria a avut o situatie asemanatoare, in 1996 si 1997 cnd a nregistrat o scadere
a PIB, dar din 1998 indicatorul respectiv cunoaste o anumita crestere.
Eficienta masurilor de reforma din tarile in tranzitie rezulta si din evolutia altor indicatori.
In Bulgaria nivelul indicatorului este chiar mai mic dect in Romnia (44,1% in 1997).
Spre deosebire de situatiile amintite, in celelalte tari candidate la UE formarea bruta a capitalului
fix a atins volumul real din 1989 si chiar l-a depasit, in R.Ceha din 1995, in Polonia din 1996 si
in Ungaria si Slovacia din 1997. Spre exemplu in R.Ceha, Ungaria si Polonia indicele formarii
brute a capitalului fix a fost de 115% in 1998 fata de 1989.
Strns legat de aceste aspecte esentiale ale economiei reale, sunt demne de semnalat nca
doua situatii:
-cheltuielile aferente consumului curent total al societatilor romanesti din 1998 sunt mai
mari dect cu 10 ani in urma. In termeni reali, in 1998 ele au fost cu 4,1% superioare celor din
1989. Fenomenul privind devansarea dinamicii procesului intern brut de catre dinamica
consumului se manifesta si in alte tari candidate la UE, dar intensitatea acesteia este mai redusa
dect in cazul tarii noastre.
-economiile interne brute (diferenta dintre PIB si consumul total) au o rata foarte scazuta in
Romnia (14% in 1997), tara noastra plasndu-se pe penultimul loc in cadrul tarilor europene
candidate la Uniune, dupa noi aflndu-se Letonia cu o rata a economisirii de 10%.In celelalte tari
indicatorul are dimensiuni mai mari: in R.Ceha si Slovacia 28%, Ungaria 27% si Slovenia 23%,
fapt ce le permite sa aloce fonduri mai mari pentru investitii, cea mai puternica prghie a cresterii
economice.
Capitalul strain are dimensiuni considerabil mai mari in Ungaria, R.Ceha si Polonia si mai
mici in Romnia, Bulgaria si Slovacia.
Tabelul nr.15
Investitii straine de capital in tarile europene candidate la UE
-milioane dolari-
ARA/ANI 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
I
R.CEH 180 513 1004 654 869 2562 1428 1300 2540
In Romnia nivelul indicatorului este de numai 198 dolari si in Bulgaria de 163 dolari.
Dupa cum rezulta din cifre, investitorii straini ocolesc Romnia si Bulgaria, ca efect, probabil, al
pozitiei lor geografice si a lipsei de ncredere in stabilitatea politica si economica din tarile
respective. Fara ndoiala, efectele nu pot fi dect negative in planul asimularii tehnologiilor de
productie moderne, a managementului unitatilor economice si a integrarii eficiente in relatiile
economice internationale.
Tabelul nr.16
Balanta contului curent in 1998
SLOVENIA -4 -0,0
Comparativ cu celelalte tari candidate la UE, in Romnia deficitul balantei contului curent
este foarte mare att ca marime absoluta, ct si ca proportie in PIB. In conditiile unor investitii
directe de capital strain scazute, deficitul contului curent contribuie, pe de o parte, la cresterea
datoriei externe si, pe de alta parte, la devalorizarea leului in raport cu dolarul SUA si alte valute.
4.3.6 sOMAJUL
Cifrele invocate nu conduc la o concluzie categorica privind relatia dintre mersul reformei
si rata somajului: In R.Ceha, spre exemplu, apreciata ca fiind mai avansata pe calea economiei
libere de piata, rata somajului a avut un nivel relativ scazut in aproape toti anii tranzitiei. In
schimb, in alte tari ca Polonia care a facut, de asemenea, pasi mari in directia economiei de piata,
rata somajului a avut constant niveluri ridicate (rata maxima a fost de 16,0% in 1994).
4.3.7 INFLAIA
Tranzitia la economia de piata a fost insotita de o inflatie foarte mare, galopanta, mai ales
in primii ani cnd s-au liberalizat preturile si s-a trecut la formarea lor pe baza cererii si
ofertei. De la o inflatie cu trei chiar patru cifre in Slovenia si tarile baltice, rata inflatiei este
masurata, in prezent, cu doua sau o singura cifra. Ritmurile anuale ale cresterii preturilor de
consum sunt prezentate in tabelul urmator.
Tabelul nr.17
Preturile de consum in tarile europene candidate la UE, 1989-1998 (media anuala, cresterea
procentuala fata de anul precedent)
-procente-
Tara
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
ROMANIA 1,1 5,1 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1
BULGARI 6,4 23,8 338,5 91,3 72,9 96,2 62,1 123,1 1082, 22,2
A 6
R.CEHA 1,4 9,9 56,7 11,1 20,8 10,0 9,1 8,9 8,4 10,6
POLONIA 264,3 585,8 70,3 45,3 36,9 33,2 28,1 19,8 15,1 11,7
UNGARIA 17,0 28,9 35,0 23,0 22,6 19,1 28,5 23,6 18,4 14,2
SLOVACIA 1,3 10,4 61,2 10,2 23,1 13,4 10,0 6,0 6,2 6,7
SLOVENI 1285, 551,6 115,0 207,3 31,7 21,0 13,5 9,9 8,4 7,9
A 3
ESTONIA 4,0 18,0 202,0 1078, 89,6 47,9 28,9 23,1 11,1 10,6
2
LETONIA 5,2 10,9 172,2 951,2 109,1 35,7 25,0 17,7 8,5 4,7
LITUANIA 2,1 9,1 216,4 1020, 410,1 72,0 39,5 24,7 8,8 5,1
5
In Polonia, cresterea preturilor de consum a avut un nivel maxim in 1990, dupa care
cresterea a fost din ce in ce mai mica, in 1998 nregistrndu-se o inflatie de 11,7%. In R.Ceha si
Ungaria inflatia a avut dimensiuni mai mari, cu numai doua cifre, ratele fiind de 56,7% in
R.Ceha si de 35% in Ungaria, in 1991. Ulterior rata inflatiei s-a redus de la un an la altul si in
1998 marimea ei a fost de 10,6% si respectiv 14,2%.
Ca si in cazul altor indicatori, in Romnia rata inflatiei a avut o evolutie care a atins
niveluri ridicate cu trei cifre in anii 1991-1994, marimea maxima fiind 256,1% in 1993; a urmat
o scadere in 1995 si 1996, cu rate de 32,3% si 38,8%, dupa care cresterea preturilor de consum a
atins din nou cote ridicate:154,8% in 1997; 59,1% in 1998, iar pentru anul 1999 cresterea a
depasit 55%.
Evolutiile care au intervenit in rata inflatiei din Romnia si au sursa in ritmul lent in care
au fost liberalizate preturile si in existenta unor puternice dezechilibre macroeconomice (bugetul
consolidat, balanta comertului exterior si a contului curent).Rata ridicata a inflatiei din Romnia
a fost generata, in acelasi timp, de existenta unor puternice pozitii monopoliste in sectoare vitale
ale economiei (ROMTELECOM, CONEL, ROMGAZ, SNCFR etc), ca si de existenta unor mari
ntreprinderi care nregistreaza pierderi si, intr-un fel sau altul, au primit sau mai primesc nca
subventii de la bugetul statului.
CONCLUZII
"Inflatia contemporana reprezinta un dezechilibru structural monetaro-real, care exprima
existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce atenueaza
deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general, ca si cresterea
durabila si generalizata a preturilor."[27]
Deci inflatia este perceputa de catre populatie ca un fenomen negativ (de altfel si somajul
este privit ca avnd, exclusiv, efecte negative),dar aceasta reprezinta, att timp cat se afla in
anumite granite fixe si perfect controlate, un impuls al cresterii economice. Daca granitele
amintite sunt depasite, inflatia se transforma dintr-un factor stimulator intr-unul cu efecte
perverse att pentru agentii economici care actioneaza in economia nationala ct si pentru
populatie.
Pentru populatie inflatia este cea care distruge puterea de cumparare a economiilor, banilor,
hrtiilor de valoare, conturilor de economii, pensiilor etc. Aceasta se ntmpla pentru ca ele nu
sunt indexabile cu rata inflatiei. Conform unor studii de caz, in conditii de inflatie, pierd, de
regula, mai mult vrstnicii dect persoanele tinere pentru ca cei dinti detin mai multe active
nominale care sunt mai vulnerabile in fata procesului inflationist (chiar daca unele ajutoare
sociale si rente sunt de regula indexate, pierderea tot ramne).
Aceasta stare de lucruri a facut ca, odata cu trecerea Romniei la economia de piata,
intervenita dupa decembrie 1989, (teoretic doar, datorita faptului ca raporturile libere de pe piata
sau manifestat mult mai trziu) sa asistam la o explozie a preturilor, ndeosebi la bunurile de
consum ale populatiei. Durata si intensitatea procesului inflationist din Romnia au avut
coordonate mai ridicate fata de celelalte tari care au trecut de la economia de tip centralizat la
economia de piata si datorita unui ansamblu de cauze (unele mentionate mai sus) care tin de
conditiile obiective de functionare a economiei dar, in special de natura politicii economice
promovata de guvernele care s-au succedat la putere.
Inflatia are totodata efecte asupra mediului de afaceri din tara noastra, dndu-i un grad
sporit de incertitudine. Cnd cresterea preturilor este considerata si de durata se reduce orizontul
temporar al deciziilor agentilor economici. Aceasta se traduce prin faptul ca ntreprinzatorii nu se
lanseaza in proiecte de investitii ample si de lunga durata, cu risc ridicat. Se prefera investitii cu
orizont scurt si risc redus. Inflatia persistenta si generalizat din Romnia inhiba procesul de
economisire si de investire transformnd un numar mare ntreprinzatorilor in speculatori,
specializati in a cumpara azi mai ieftin si a vinde mine mai scump. S-a ajuns in acest mod ca in
Romnia cei care produc sa fie din ce in ce mai putini iar cei care se ocupa cu operatiunile
comerciale sa devina tot mai numerosi.
avut-o, alaturi de celelalte tari in conflictul din Kosovo, conflict care a indus economiei
romnesti serioase pagube.
BIBLOGRAFIE
1.ADUMITRACHESEI I.D.
NICULESCU E.
1998.
3.BDI MARIA
BARON TUDOR
, Bucuresti, 1998
Bucuresti, 1999
5.CIUCUR DUMITRU
GAVRIL ILIE
Bucuresti, 1998
Bucuresti, 1997
Timisoara, 1997
Bucuresti, 1998
10.IGNAT ION
POHOAT ION
CLIPA NICULAI
LUTAC GHEORGHE----"Economie politica", Editura Economica
Bucuresti, 1998
KORKA MIHAI
MITRU CONSTANTIN
MITRU CONSTANTIN
13.LIPSEZ G.RICHARD
Bucuresti, 1999
14.POPESCU CONSTANTIN
BBESCU MARIN
CIUCUR DUMITRU
1998
15.RADOCEA AL.
Bucuresti, 1998
Braila, 1999
*** Buletine statistice lunare si buletine statistice de preturi, 1991-1999, Comisia Nationala de
Statistica