PROIECT DE LICENA

ANALIZA NIVELULUI sI EVOLUIEI

RATEI INFLAIEI IN ROMNIA

IN PERIOADA 1990-1999

Promotia 2000

CUPRINS

Introducere........................5

Cap.1 CONCEPTE DE BAZ ALE ANALIZEI INFLAIEI.7

1.1Teorii si tipologii ale inflatiei..............7

1.1.1 Teoria monetarista a inflatiei...........7

1.1.2 Teoria cantitativa a inflatiei............11

1.1.3 Teoria moderna a inflatiei............13

1.1.4 Tipologia inflatiei..................14

1.2 Cauzele aparitiei inflatiei..............16

1.2.1 Inflatia prin cerere...............16

1.2.2 Inflatia prin costuri.................18

1.2.3 Inflatia structurala..................21

1.3 Efectele si combaterea inflatiei.............22

1.3.1 Principalele efecte ale inflatiei..............22

1.3.2 Model de nlaturare a inflatiei............23

1.3.3 Indexarea veniturilor.................24

Cap.2 ELEMENTE ESENTIALE PENTRU ANALIZA

PROCESULUI INFLAIONIST........25

2.1 Curba lui Phillips..................25

2.1.1 Curba initiala a lui Phillips............26

2.1.2 Modelul lui R.G.Lipsey..............28

2.1.2.1 Functia de ajustare a salariilor..........30

2.1.2.2 Functia X-U.................32

2.1.3 Curba lui Phillips in timp..............33

2.1.4 Inovatiile aduse de Samuelson si Solow curbei

lui Phillips..................34

2.2 Modelul economic al lui J.M.Keynes..........37

2.2.1 Variabilele...................38

2.2.2 Relatiile dintre variabile.............38

2.2.3 Parametrul "multiplicator investitional".......40

2.3 Indicatorii nominali si reali..............41

2.3.1 Indicele preturilor bunurilor de consum.......41

2.3.2 Indicele preturilor productiei industriale(IPPI)....43

2.3.3 Deflatorul PIB...................45

Cap.3 CORELAII ALE INFLAIEI.........46

3.1Corelatia inflatie -somaj................46

3.1.1 Definirea somajului.................46

 3.1.2 Caracterizarea somajului...............47

3.1.2.1 Nivelul somajului.................48

3.1.2.2 Durata somajului..................50

3.1.2.3 Intensitatea somajului..............50

3.1.3 Rolul ajutorului de somaj..............51

3.2 Corelatia salarii-inflatie................52

3.3 Inflatia si rata dobnzii..............54

3.3.1 Rata reala a dobnzii si inflatia...........55

Cap 4. ANALIZA EVOLUTIEI sI FORMEI DE MANIFESTARE A

PROCESULUI INFLAIONIST IN ROMNIA IN PERIOADA

1990-1999. EVOLUTIA PRINCIPALILOR INDICATORI

MACROECONOMICI...............57

4.1 Evolutia inflatiei in perioada 1990-1997........58

4.1.1 Evolutia preturilor bunurilor de consum........59

4.1.2 Evolutia medie lunara a inflatiei...........62

4.1.3 Evolutia preturilor produselor agroalimentare vndute pe

piata taraneasca...................64

4.1.4 Evolutia preturilor productiei industriale........67

4.2 Inflatia in Romnia in anii 1998 si 1999........70

4.2.1 Indicii preturilor de consum in perioada 1998-1999..71

 4.2.1.1 IPC-marfuri alimentare..............73

4.2.1.2 IPC-marfuri nealimentare.............76

4.2.1.3 IPC-servicii....................77

4.3 Evolutia principalilor indicatori macroeconomici in perioada

1989-1999 si posibilitatile Romniei de aderare la Uniunea

Europeana.....................79

4.3.1 Produsul intern brut................79

4.3.2 Productia globala industriala..............81

4.3.3 Formarea bruta a capitalului fix............81

4.3.4 Investitii directe de capital strain..........82

4.3.5 Balanta contului curent................83

4.3.6 somajul.....................84

4.3.7 Inflatia....................84

Concluzii.........................86

Bibliografie........................88

Anexe...........................90

INTRODUCERE

Inflatia reprezinta unul dintre cele mai "nocive" fenomene economice care se manifesta n
economiile contemporane. Totusi, aceasta nu reprezinta un fenomen nou, manifestarile ale ei
fiind ntlnite nca din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, si considerata drept o maladie
cronica, greu de stapnit. Tema inflatiei a fost adesea pusa n discutie de numerosi specialisti
(economisti si nu numai), acestia ncercnd sa defineasca fenomenul, sa explice cauzele aparitiei
inflatiei, impactul acesteia asupra populatiei si agentilor economici, formele sale de manifestare
etc.
 n acest context, n lucrarea de fata am urmarit atingerea celor mai importante probleme
legate de inflatie care au aparut n lucrarile cu caracter economic, social, etc.

Primul capitol contine prezentarea principalelor teorii din domeniul inflatiei, respectiv
teoria monetarista a inflatiei, teoria cantitativa si teoria moderna a inflatiei. Urmeaza o clasificare
a inflatiei n functie de mai multe criterii (de intensitate, cauze de aparitie). Datorita importantei
acestui ultim criteriu mentionat (respectiv cauzele aparitiei inflatiei) am detaliat tipurile de
inflatie intr-un subcapitol aparte in care se poate observa cu usurinta cum actioneaza cererea si
oferta n sensul cresterii inflatiei. In functie de cauzele generatoare de inflatie literatura de
specialitate distinge: inflatia prin cerere, inflatie prin costuri si inflatie structurala. De asemenea,
pe parcursul acestui capitol sunt prezentate cteva din principalele efecte ale procesului
inflationist (dintre care scaderea puterii de cumparare a monedei este cel mai grav si care este
resimtit deopotriva de populatie si de agentii economici) precum si cteva mijloace de protectie
mpotriva acestuia. Pentru protejarea populatiei de efectele inflatiei cel mai adesea factorii de
decizie (guvernul n special) recurg la indexarea veniturilor populatiei.

Al doilea capitol al lucrarii cuprinde elemente esentiale necesare analizei procesului

inflationist, ntre acestea un rol de vrf l ocupa "curba lui Phillips". Evolutia teoriei
contemporane a inflatiei a fost influentata in mare masura de aparitia acestui model, al curbei lui
Phillips. Importanta acestei curbe nu rezida numai n faptul ca ea a fost formulata si acceptata ci,
mai ales in modificarile ei ulterioare de catre R.Lipsey precum si de catre Milton Friedman
(autorul tezei "ratei naturale a somajului") si E.Phelps. n ultima parte a acestui capitol sunt
prezentati principalii indicatori care ne ajuta in determinarea nivelului inflatiei: indicele
preturilor bunurilor de consum, indicele preturilor productiei industriale si deflatorul PIB. Sunt
evidentiate sferele de cuprindere, nomenclatoarele utilizate pentru calculul indicilor preturilor de
consum al populatiei si indicele preturilor productiei industriale precum si modalitatea actuala de
calcul a acestora. Referitor la deflatorul PIB este prezentat modul de obtinere al acestuia si,
totodata, principalele motive care duc la diferente ntre rata inflatiei masurata cu acest indicator
si cea masurata cu ajutorul IPC sau IPPI.

Capitolul trei include principalele conexiuni ale inflatiei respectiv relatia dintre inflatie si
somaj (iar in acest caz curba lui Phillips reprezinta un instrument fara de care nu se poate
concepe aceasta analiza), corelatia intre salarii si inflatie, corelatia intre inflatie si rata dobnzii
(rata reala a dobnzii). n cadrul primei corelatii sunt definite si explicate concepte ca: nivel al
somajului, durata a somajului, intensitate a somajului. Este de asemenea prezentat rolul pe care l
ocupa ajutorul de somaj, ca principala masura de protectie sociala pentru persoanele care nu au
un loc de munca sau care au pierdut un loc de munca.

Prima parte a capitolului patru contine analiza concreta a evolutiei inflatiei si a factorilor
sai de influenta in perioada 1990-1997. Sunt analizate evolutiile ratei inflatiei masurate cu
ajutorul indicelui preturilor de consum a populatiei, indicele preturilor productiei industriale si a
deflatorului PIB, precum si diferentele care apar intre ele. Urmeaza, in partea a doua a capitolului
patru, detalierea evolutiei preturilor bunurilor de consum pentru anii 1998-1999 deoarece aceasta
prezinta o mai mare importanta att pentru populatie ct si pentru agentii economici. Este
analizata evolutia IPC att n ansamblu ct si n functie de structura sa (indicele pentru produsele
alimentare, pentru produsele nealimentare si pentru servicii)
 Lucrarea se ncheie cu o analiza comparativa ntre evolutia principalilor indicatori
macroeconomici n perioada 1989-1999 n Romnia vizavi de celelalte tari candidate la Uniunea
Europeana. Sunt de asemenea estimate posibilitatile Romniei de aderare in cel mai scurt timp la
UE, precum si domeniile in care tara noastra trebuie sa mai realizeze progrese (in special
stoparea declinului economic si mentinerea unei rate a inflatiei n limite acceptabile.

CAP 1.CONCEPTE DE BAZ ALE INFLAIEI

1.1 TEORII sI TIPOLOGII ALE INFLAIEI.

n istoria lor toate tarie au cunoscut perioada de inflatie. n unele epoci preturile sunt, n
ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, n alte epoci sa asistam neputinciosi la navala unui val
inflationist. Pentru a se mentine consumul este nevoie de mai multi bani sau, cea ce reprezinta
acelasi lucru, pretul marfurilor creste si banii si pierd puterea de cumparare.

Din punct de vedere etimologic, termenul de inflatie provine de la latinescul inflare ,

care are semnificatia de a se umfla in mod exagerat. Preluarea si folosirea acestui termen in
limbajul de specialitate al teoriei economice sunt pe deplin motivate, de la nceputul
manifestarii sale si pna n zilele noastre , fenomenul denumit inflatie, s-a caracterizat sub
raportul continutului si al formei de manifestare , printr-o crestere exagerata a preturilor.

Desi este foarte usor perceptibila, inflatia reprezinta unul dintre fenomenele complexe,
foarte greu de explicat si ncadrat n anumite granite fixe. Din acest motiv definitia inflatiei nu
este una stricta, unanim acceptata de specialistii economisti, ci ea se nscrie intr-o gama foarte
variata, fiecare dintre cei care o definesc ncercnd sa includa ceea ce este esential in continutul
si manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase controverse privind
natura fenomenului si, de aici , polemici si privind definirea inflatiei. In continuare voi prezenta
principalele teorii din domeniul inflatiei, precum si elementele lor definitorii.

1.1.1 TEORIA MONETARIST A INFLAIEI

Teoria monetarista a inflatiei, denumita si materialista, a furnizat o analiza critica a

fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intensitatea maxima la nceputul anilor '70,
odata cu aparitia a doua articole semnate de Milton Friedman[1] intitulate "O schema teoretica a
analizei monetare" (1970) si "Teoria monetara a venitului nominal" (1971), precum si in
dezbaterile teoretice referitoare la acestea. n plus, la formularea si popularizarea
monetarismului, ca teorie macroeconomica, au contribuit si lucrarile urmatorilor autori:
K.Brunner (1970), K.Brunner si A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972),
D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) si M.J. Parkin (1975). In aceste lucrari monetariste rolul
central este jucat de explicarea procesului inflationist. Cu toate ca acesti autori au abordari
teoretice diferite, trei ipoteze apar n mod constant n lucrarile lor:

1.inflatia este in esenta un fenomen monetar;

 2.teoria keynesiana[2] , pe care monetaristii o echivaleaza cu o curba simpla a lui
Phillips[3] , neajustata la asteptari, nu poate explica problema inflatiei, n special accelerarea
inflatiei;

3.rata de crestere si accelerarea ofertei de moneda explica rata inflatiei si, respectiv,
accelerarea inflatiei.

Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreste sa devina nsa, mai mult dect o
teorie a inflatiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigma teoretica la
nivel macroeconomic alternativa la punctul de vedere keynesian. Cum autorii monetaristii nu
alcatuiesc un grup omogen si cum ei difera, att ca metodologie ct si din punct de vedere al
specificitatii metodelor, este foarte greu de caracterizat scoala de gndire macroeconomica a
monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totusi, au existat asemenea initiative
din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea Monetarism publicata in
1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) si in special Th.Majer si altii care au incercat sa
caracterizeze monetarismul n douasprezece propozitii.

Membrii scolii monetariste se disting prin acceptarea urmatoarelor patru propozitii :

1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. sistemul economic revine automat la un
echilibru de ocupare deplina in urma unei tulburari ; rata somajului revine la valoarea ei
"naturala"[4]

2.orice rata de crestere a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina, desi rezulta
rate ale inflatiei diferite.

3.o modificare a rate 212y244c i de crestere a ofertei de bani modifica mai inti rata
cresterii economice reale (si, de aici si rata somajului) ; pe termen lung acest efect real dispare si
se mentine numai o crestere permanenta a tendintei ratei inflatiei (teorema acceleratiei)[5].

4.politica activista de gestionare a cererii este respinsa, fie ea monetara sau fiscala, si se
prefera "reguli" pentru politica monetara pe termen lung sau obiective prestabilite.

Postulatul stabilitatii nu se afla in mod intmplator pe primul loc. In esenta, teza existentei
unui sistem economic inerent stabil reprezinta o propunere a monetaristilor (deoarece economia
de piata se caracterizeaza prin instabilitate si , in consecinta, stabilitatea din ipoteza de mai sus
nu este dect o propunere apriorica), asa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea
pietei ca sistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirma ca piata muncii
tinde mereu spre echilibru , adica rata somajului este egala cu rata naturala, care reprezinta
numai somajul de frictiune. Pe baza postulatului stabilitatii, monetarismul exclude posibilitatea
unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de oferta de bunuri si
forta de munca. Astfel, monetarismul trece dincolo de granitele teoriei economice si se
caracterizeaza, totodata, ca avnd o doza de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de
H.G.Johnson in 1972, facnd referire la postulatul stabilitatii.
 Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiana arata ca economia reala este instabila intr-un
mod nalt si gestiunea monetara are o relevanta si un control redus asupra ei. Opinia adeptilor
monetaristi afirma, in schimb, ca economia reala este relativ stabila in mod inerent, dar ca ea
poate fi destabilizata de evolutiile monetare care trebuie prin urmare sa fie controlate ct mai
bine posibil printr-o politica monetara abila.

Cea dea doua teorema a monetarismului (care arata ca orice crestere a ofertei de bani este
compatibila cu o ocupare deplina), poate fi denumita si teoria cantitatii pe termen lung. Intr-o
stare stabila, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflatiei este influentata exclusiv
de rata de crestere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in conditiile unui nivel al
ocuparii depline este independenta de o rata a inflatiei anticipata corect.

A treia teorema a monetarismului, mult mai importanta dect cea mentionata anterior, este
teoria cantitatii pe termen scurt. Aceasta teorie sustine ca accelerarea ratei de crestere a ofertei de
bani (adica o rata mai rapida a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determina, temporar, o
suplimentare a ratei cresterii economice reale si, prin urmare, reduce rata somajului. Inflatia
rezultata duce la o ajustare a sistemului economic. In decursul acestui proces de ajustare, rata
cresterii economice reale revine la valoarea initiala. Astfel, accelerarea cresterii reale obtinute
printr-o rata mai rapida de crestere a cantitatii de bani este doar temporara. Karl Brunner a
intitulat acest principiu drept "teorema acceleratie". Majoritatea autorilor monetaristi, precum
Fridman, Brunner, Laidler apeleaza la acest principiu, dar cu particularitati diferite ale modelelor.
Totusi, per ansamblu, teorema acceleratiei detine un rol central in analizarea procesului de
ajustari pe termen scurt.

Cea dea patra propozitie acceeptata de adeptii monetarismului are ca element central
respingerea politicilor monetare si fiscale discretionare. Gestionarea activista a cererii si,
politicile compensatorii anticiclice sunt considerate o sursa de instabilitate. Modelul monetarist
arata ca productia si ocuparea pot fi influentate de politica economica numai intr-att inct sa
determine modificarea de preturi care nu sunt anticipate de agentii economici din sectorul privat.
Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai
inalt al preturilor (sau rata inflatiei) se va mentine. Monetaristii se indoiesc, de asemenea, ca cei
care decid politica economica au abilitatea de a prognoza modificarile viitoare ale variabilelor
economice relevante si, cu att mai putin, de a prevedea efectul viitor al schimbarilor curente
intervenite in instrumentele de politica economica. Problema esentiala a politicii economice este
deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de crestere
pentru oferta de bani sau reguli de constanta pentru politica fiscala.

In cadrul monetarismului unii autori[6] fac distinctie intre doua scoli de monetarism:
monetarismul I si monetarismul al II-lea (scoala asteptarilor rationale). Adeptii monetarismului I
sunt de acord cu toate cele patru propozitii mentionate anterior, iar adeptii celei de a doua scoli
monetariate sunt de acord doar cu propozitiile 1, 2 si 4.

Monetarismul I se intemeiaza pe distinctia intre curbele lui Phillips pe termen lung si,
respectiv, scurt. Pentru monetaristii de tipul al II-lea nici macar nu exista o curba a lui Phillips.
Principala deosebire dinte cele doua scoli este ca, in vreme ce monetarismul I accepta procese de
ajustare pe termen scurt in care piata bunurilor si piata muncii pot fi in dezechilibru,
monetarismul al II-lea presupune ca exista nu numai o tendinta catre echilibru pe termen lung, ci
si o serie continua de echilibre.

Conform abordarii asteptarilor rationale, propozitia trei (care nu este agreata de adeptii
acestei scoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificata in felul urmator: politica
monetara are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibila a ofertei de
bani si, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica sistematica.

In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflatie, mai trebuie
mentionata si opinia monetaristilor referitoare la economia deschisa.Abordarea monetara a
teoriei balantei de plati, dezvoltata in special de B.Mundell si H.G.Johnson se concentreaza
asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica si in cazul
Romniei), conectata la economia mondiala prin intermediul balantei de plati. Prin contrast cu
teoria monetarista a economiei inchise, acest model accentueaza faptul ca o crestere interna a
ofertei de bani nu ridica rata interna a inflatiei, dar duce la o deteriorare a balantei de plati.

1.1.2 TEORIA CANTITATIV A INFLAIEI

Denumita uneori si teorie clasica sau neoclasica a inflatiei[7] , teoria cantitativa poate fi
prezentata sub doua forme:

a) ecuatia "tranzactiilor" formulata de I.Fisher (1920);

b) ecuatia "cererii de bani" formulata de scoala de la Cambridge.

Ecuatia tranzactiilor formulata de Irving Fisher. Fisher a incercat o abordare

macroeconomica care sa-i dea posibilitatea sa formuleze o relatie intre oferta de bani si nivelul
general al preturilor. Ecuatia tranzactiilor a servit cautarilor sale, deoarece ea descria o relatie
intre oferta de bani (notata cu M) si viteza de rotatie (notata cu V), volumul real al tranzactiilor
(notat cu T) si nivelul preturilor (P):

P*T=M*V

Aceasta relatie are insa anumite limite. In realitate din aceasta identitate nu pot fi trase
concluzii suplimentare. Cum fiecarei cumparari i revine o vnzare, valoarea totala a vnzarilor
(volumul tranzactiilor inmultit cu pretul mediu) trebuie, in mod necesar, sa fie egala cu valoarea
totala a achizitiilor. Aceasta din urma, trebuie, la rndul ei, sa fie egala cu oferta existenta de bani
inmultita cu frecventa medie cu care banii circula intre diferitii detinatori. Totusi, se poate
presupune in continuare, asa cum face si, Fisher, ca viteza de circulatie a banilor este determinata
de evolutiile institutionale (deciziile luate de organismele abilitate) din sectorul monetar si ca ea
ramne constanta pe termen scurt.

V= , unde:
 V=viteza de circulatie a banilor

=viteza medie de circulatie a banilor.

Se poate, de asemenea, presupune ca sectorul real determina volumul tranzactiilor si ca acesta

este fixat la un nivel prestabilit:

T= , unde:

T=volumul tranzactiilor;

=volumul prestabilit al tranzactiilor.

Pe baza acestor presupuneri ecuatia tranzactiilor poate fi interpretata ca determinnd nivelul

general al preturilor:

P= *M

Nivelul preturilor este ridicat , proportional cu oferta de bani M; constanta de proportionalitate

este reprezentata de raportul V/T.

In literatura de specialitate gasim frecvent si o a doua prezentare a ecuatiei tranzactiilor.

P* = x *M, unde:

P=pretul mediu,

=PNN real,

x=viteza de circulatie a venitului

In locul volumului tranzactiilor , in aceasta ultima ecuatie apare produsul national net
"real", . Temeiul acestei inlocuiri constituie presupunerea ca PNN este direct proportional cu
volumul real al tranzactiilor. In aceasta relatie, viteza de circulatie a venitului inlocuieste viteza
tranzactiilor V din penultima ecuatie.

Ecuatia scolii de la Cambridge.

Spre deosebire de ecuatia lui Fisher, ecuatia specialistilor de la Cambridge utilizeaza o

abordare la nivel microeconomic. A.Marshall[8] si A.C.Pigou au adus in discutie urmatoarea
problema: "Ce determina cantitatea de bani pe care un agent economic ar dori sa o detina atunci
cnd are nevoie de lichiditati pentru incheierea unei tranzactii?"

Pentru ca banii se afla in concurenta cu alte tipuri de plasamente , mpartirea averii in bani
si alte active financiare este optima numai daca utilitatea marginala a ultimei unitati a cererii de
bani este egala cu utilitatea marginala a unei investitii intr-un activ alternativ. Pigou este cel care
a simplificat si mai mult acesta abordare, presupunnd ca agentul economic nu-si va modifica
relatia existenta intre averea sa si volumul tranzactiilor, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a
indivizilor poate fi globala intr-o cerere macroeconomica de bani, care este direct proportionala
cu nivelul mondial al venitului.

MD=k*XP, unde:

MD=cererea macroeconomica de bani;

k=coeficientul cererii de bani;

XP=nivelul nominal al venitului.

De exemplu, daca gospodariile si firmele detin o cantitate medie de lichiditati care se ridica
la doua zecimi din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k este de 0,2.
Daca la functia cererii de bani adaugam una a ofertei de bani si presupunem ca piata monetara
este in stare de echilibru atunci:

MD=MS=M, unde:

MD=cererea macroeconomica de bani;

MS=oferta macroeconomica de bani;

M=masa monetara.

Se poate stabili si o relatie intre cele doua ecuatii (respectiv intre ecuatia lui Fisher si
ecuatia de la Cambridge):

M* =M X=P ,

Unde = , adica unde viteza banilor ca venit este egala cu inversul coeficientului cererii de
bani (K). In consecinta, ambele ecuatii(ecuatia "tranzactiilor" si ecuatia "cererii de bani") care
alcatuiesc teoria cantitativa a inflatiei sunt complementare si, totodata, ambele au un rol foarte
important in intelegerea mecanismului care genereaza inflatia.
 1.1.3 TEORIA MODERN A INFLAIEI

Inflatia contemporana reprezinta un dezechilibru structural monetaro-real, care exprima

existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce antreneaza
deprecierea banilor neconvertibili in aur, precum si cresterea durabila si generalizata a preturilor.

Conform definitiei, inflatia reprezinta o disfunctie grava intre marimile economice reale si,
cele nominale, monetare. Functia esentiala a banilor, de masurare a valorii bunurilor prin
intermediul preturilor este grav perturbata. Masa monetara se gaseste intr-o cantitate mai mare
dect valoarea bunurilor pe care trebuie sa o exprime.

Trebuie mentionat totodata si faptul ca nu orice crestere a preturilor este sinonima cu

inflatia. Practic, aceasta crestere de preturi trebuie sa fie anormala , foarte puternica, pentru a
se constitui drept inflatie. Aceasta inseamna, implicit, ca trebuie sa raportam cresterea la un
sistem de referinta, la un prag admisibil socotit normal. Amplitudinea acestui prag este variabila
in spatiu, dar mai ales in timp. Astfel, in secolul trecut se putea emite pretentia stabilitatii
monetare, gndita in conditiile unei cresteri zero a preturilor. In secolul al XX-lea starea de
dezechilibru devine constanta evolutiei economice si lumea se obisnuieste cu ideea ca echilibru
este intmplator. La nivelul anilor '50 se accepta o crestere anuala a preturilor cuprinsa intre 1-
2%, pentru ca in perioada anilor '60-'70, sa fie socotita normala o crestere a preturilor de 3-4%.
Actualmente acest prag se ridica pna la 5-6%.

Din definitie mai rezulta si, faptul ca aceasta crestere de preturi, ca sa fie considerata
inflatie, trebuie sa fie durabila. Deci nu intra in discutie o crestere conjuncturala, determinata de
factori aleatori, intmplatori, sezonieri. O alta caracteristica a inflatiei este acea ca preturile cresc
in mod neuniform si, deci, cresterea preturilor nu afecteaza in aceiasi masura toate bunurile si
serviciile existente la un moment dat pe piata. In ciuda faptului ca preturile cresc neuniform, se
poate calcula un indice general de crestere a preturilor.

1.1.4 TIPOLOGIA INFLAIEI

Clasificarea inflatiei se poate realiza in functie de mai multe criterii, astfel:

a) in functie de modul de fuctionare al pietei avem:

-inflatie deschisa

-inflatie reprimata

Daca inflatia este deschisa, economia de piata continua practic, sa functioneze ca un mecanism in
care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienta a bunurilor sau fortei de munca)
conduce la o crestere a preturilor si a salariilor. Inflatia reprimata apare atunci cnd controlul
guvernamental inpiedica cresterea preturilor bunurilor de consum si a salariilor, astfel inct
excesul de cerere este doar reprimat, nu si redus. Odata cu indepartarea controlului
guvernamental, trebuie sa ne asteptam la cresteri de preturi si de salarii.
 b)in functie de amploarea procesului inflationist (adica in functie de ritmul de crestere al
preturilor) exista:

inflatie moderata (trtoare) caracterizata prin cresterea generalizata a preturilor

cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regula, reflexul politicilor de stabilizare. In

conditiile acestei forme de inflatie se manifesta o mare incredere in moneda; agentii economici
au tendinta sa incheie contracte economice pe termen lung fiind convinsi ca preturile bunurilor
pe care le vnd si le cumpara vor cunoaste evolutii previzibile si moderate. Se manifesta totodata
o preocupare redusa daca plasarea economiilor sa se realizeze in active reale sau in titluri. Ca
regula generala, productivitatea muncii cunoaste evolutii ascendente pe fondul unor anticipari
pozitive din partea agentilor economici.

inflatia galopanta; este cea care conduce la dublarea preturilor in decurs de un an,
expresie si sursa a unor mari dezechilibre de economie. Prezenta unei astfel de inflatii, impune
indexarea contractelor cu indicele preturilor sau printr-o valuta considerata stabila. Moneda
nationala cunoaste o pierdere rapida a valorii sale economice (a puterii de cumparare); rata
dobnzii creste rapid; viteza de rotatie a banilor se accelereaza, posesorii acestora ajungnd sa
pastreze asupra lor doar cantitatea de moneda strict necesara tranzactiilor cotidiene; o parte din
economii parasesc economia nationala fiind plasate in strainatate.

hiperinflatia este caracterizata prin cresteri ametitoare al preturilor; cererea de moneda

nationala scade considerabil deoarece exista o neincredere aproape totala in puterea sa ; o parte
foarte importanta a tranzactiilor se efectueaza sub forma unei troc modern (barter[9] ) sau in
moneda alternativa. Preturile devin deosebit de instabile, iar salariul real unei persoane se reduce
lunar cu aproximativ 30%. P. Cagan defineste inflatia care se manifesta sub aceasta forma ( adica
hiperinflatia) drept o stare in care nivelul general al preturilor creste cu peste 50% lunar.

c)in functie de cauzele inflatiei putem distinge:

-inflatie prin costuri;

-inflatie prin cerere;

-inflatie structurala.

Datorita importantei deosebite pe care o prezinta aceasta ultima clasificare, ea va fi

dezvoltata pe parcursul urmatorului subcapitol.

1.2 CAUZELE APARIIEI INFLAIEI

Fenomen economic deosebit de complex si cuprinzator, inflatia a generat o ampla dezbatere
intre economisti. In prezent nu exista o teorie general acceptata a inflatiei, cauzele care
genereaza acest proces economic putnd fi de ordin economic, psihologic, social-politic, intern
sau extern, incluse prin relatiile economice internationale si al cresterii interdependentelor dintre
economiile nationale.
 Anumite procese inflationiste provin din partea cererii, altele, din partea ofertei. P.
Samuelson spunea referitor la aceste procese ca "trasatura caracteristica esentiala a inflatiei
moderne este ca ele au o dinamica interna si ca sunt greu de oprit dupa ce s-au declansat". Este
vorba in acest caz de aceea ce specialistii numesc inflatia inertiala, anticipata sau fundamentala,
adica acea rata a inflatiei pe care agentii economici o anticipeaza si o iau in calcul atunci cnd
incheie contracte si acorduri oficiale.

Integrata in acest mod, in actiunile si comportamentele agentilor economici, institutiilor si

populatiei, rata inflatiei anticipate poate fi un punct de reper pentru rata inflatiei efective in viitor,
care are tendinta sa dureze att timp ct un soc o face sa creasca sau sa se diminueze.

Din punctul de vedere al cauzelor generatoare de inflatie putem evidentia urmatoarele

tipuri de inflatie:

-inflatie prin cerere;

-inflatie prin costuri;

-inflatie structurala.

1.2.1 INFLAIA PRIN CERERE

Inflatia prin cerere are la baza cresterea cererii globale (sub forma unui soc sau in mod
treptat) in fata careia oferta este inelastica sau indiferenta. In figura nr. 1, "INFLAIA PRIN
CERERE" se poate observa ca prin cresterea cererii sub impactul unui soc, pretul si cantitatea de
echilibru sporesc (de la Po, PNBo la P1, PNB1) ca expresie a modificarii echilibrului (de la E0 la
E1) care se adapteaza att prin cantitati ct si prin preturi.
Figura nr.1. inflatia prin cerere

Acest tip de inflatie a fost pus in evidenta de adeptii teoriei cantitative a banilor[10] ,
variatia procentuala a masei monetare fiind egala cu masa variatilor procentuale a cantitatilor
oferite si preturilor, conform relatiei:

= + , unde:

=variatia procentuala a masei monetare;

=variatia procentuala a cantitatii oferite (sau , );

=variatia preturilor.

Premisa inflatiei este ca masa monetara sa creasca mai repede dect PNB sau PIB, adica
oferta de moneda si veniturile agentilor economici cresc mai intens dect oferta de bunuri
economice.
 Pentru a avea loc procesul inflationist este necesara att cresterea generalizata a preturilor
ct si cresterea in timp (de durata) a acestora. Pentru a se realiza cresterea de durata a
fenomenului inprejurarile sunt multiple. Ele tin mai inti de mecanisme intentionate de a crea in
mod repetat mai multa moneda dect nevoile circulatiei, gratie fluxului de metale pretioase,
tiparirea unui volum exagerat de bancnote, politica monetara expansiva a bancii centrale s.a.m.d.,
neinsotite de cresterea corespunzatoare a ofertei. In toate situatiile mentionate este generata
cerere salariala suplimentara, in exces, iar majorarea preturilor este solutia imediata pentru
echilibrarea pietelor.

Acest mecanism direct in declansarea inflatiei este insotit de altul, indirect, relevat de catre
Marshall, Keynes si Friedman. Dupa acestia, intre cresterea masei monetare si a cererii normale
se interpune scaderea ratei dobnzii care explica de ce prima o declanseaza pe cea de a doua. De
exemplu, daca Banca Nationala cumpara bilete de tezaur sau alte titluri de pe piata, particularii si
bancile vor detine mai multe lichiditati; in mod natural, cursul titlurilor va creste iar rata dobnzii
se reduce, ceea ce i incita sa achizitioneze alte active reale (pentru ca cele financiare s-au
scumpit), fapt ce poate stimula productia de bunuri reale fizice.

Elasticitatea productiei, in special cea de bunuri durabile si de capital, este decisiva pentru
instalarea starii de inflatie. Daca oferta este elastica cu cererea, atunci mecanismul indirect nu
declanseaza inflatia. Daca elasticitatea productiei de bunuri durabile si de capital este inelastica
(pentru ca intreprinzatorii nu au posibilitatea de a spori oferta) procesul inflationist, prin
mecanismul indirect, este declansat si se autointretine.

Importanta pentru declansarea sau nedeclansarea procesului inflationist este si categoria de

agenti economici in posesia caruia ajunge excesul de masa monetara pusa in circulatie. Daca
sporul de masa monetara ajunge in principal la producatori, investitiile sunt stimulate, creste
produsul global, iar posibilitatile procesului inflationist se diminueaza. Atunci cnd sporul de
masa monetara ajunge in special la consumatori si speculatori, creste cererea de satisfacatori si
de active financiare si monetare, iar efectul de crestere a preturilor este preponderent si procesul
inflationist se declanseaza cu intensitate.

1.2.2 INFLAIA PRIN COSTURI

Inflatia prin costuri se fundamenteaza pe legaturile care exista intre nivelul costurilor,
comportamentul agentilor economici si eficienta utilizarii factorilor de productie. Ipoteza de la
care porneste analiza o reprezinta faptul ca costurile unitare primesc un impuls de crestere. Acest
impuls de crestere poate fi generat de:

-deprecierea cursului de schimb al monedei nationale; ceea ce duce la scumpirea

factorilor de productie din import, favoriznd cresterea IPC si a bunurilor cu ajutorul factorilor
de productie importati;

-pierderea sau restrngerea unor piete de desfacere, ceea ce conduce la majorarea

costului mediu fix;
 -atragerea in circuitul economic a unor factori de productie mai mari, ai caror preturi
sunt superioare in raport cu productivitatea marginala ca urmare a unor proaste alocari de
resurse;

-existenta deja a unui proces inflationist care determina revendicari din partea
sindicatelor si patronatelor pentru a-si conserva veniturile reale, ceea ce necesita cresterea
veniturilor nominale (salarii, rente, dobnzi, impozite si taxe etc), soldate cu majorarea costurilor
unitare.

Figura nr.2. Cresterea costurilor si inflatia

Pe pietele concurentiale sau neconcurentiale majorarea costului mediu si marginal, conduce

la restrngerea ofertei, att a celei individuale (a industriei)

ct si a celei agregate. Aceasta se intmpla pentru ca, daca pretul factorilor de productie creste,
cu resursele banesti disponibile, agentii economici vor putea achizitiona cantitatii mai mici de
factori de productie pe baza carora asigura oferta agregata. In felul acesta, pe baza resurselor
banesti reale, produsul efectiv coboara sub cel potential, ceea ce rupe echilibrul dintre cererea
agregata si oferta agregata. Drept urmare, curba ofertei agregate se deplaseaza spre stnga, cea ce
duce la un echilibru nou (E1) caracterizat prin PNB efectiv mai mic si preturi de piata mai mari.
Figura nr.3. Inflatia prin costuri

Inflatia prin costuri poate aparea si ca urmare a politicii guvernamentale, cnd puterea este
interesata sa mentina o cerere inalta, practicnd politici monetare si fiscale expansive. In acest fel
se poate ivi situatia ca cererea globala, care este sustinuta artificial de catre autoritati sa
sporeasca productia potentiala, ceea ce duce la reactii inflationiste care in conditiile ocuparii
depline a factorilor de productie, in special fortei de munca, se soldeaza cu cresteri salariale, ceea
ce conduce la cresteri de costuri, apoi de preturi, si acest ciclu putnduse repeta la infinit.

situatia de mai sus mai este cunoscuta in literatura de specialitate si ca spirala inflationista
preturi-salarii.

1.2.3 INFLAIA STRUCTURAL

Inflatia structurala presupune o situatie grava din economie, in care cererea si oferta se
modifica in sens contrar; ca regula, cererea agregata creste, iar oferta agregata scade. Ea
reprezinta att o continuare intre inflatia prin cerere si cea prin costuri, dar are si unele elemente
componente specifice: existenta unor puternice structuri monopoliste[11] , de oligopol[12] si
administrativ -birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale,
concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.

Inflatia structurala poate sa provina si din anticiparile incorecte asupra structurii viitoare a
cererii, cea ce genereaza neconcordanta intre structura materiala a cererii si cea a ofertei. La
bunurile la care cererea agregata este mai mare dect oferta se va declansa o tendinta de crestere
a preturilor, care, prin mecanismele specifice de autointretinere, se generalizeaza la intregul nivel
al economiei nationale. Cererea excendenta poate proveni de la factorii guvernamentali, angajati
particulari sau fie de natura externa.

Figura nr.4. Inflatia structurala

Atunci cnd intervin socuri asupra, cererii si ofertei agregate inflatia tinde sa ramna
constanta. Pe termen scurt, evolutia procesului inflationist este influentata de relatia dintre
dinamica cererii globale si cea a ofertei globale. Ca regula generala, cererea este mai sensibila la
cresteri (elastica la factorii cresterii) si inelastica la scadere, in timp ce oferta este elastica la
scadere si inelastica in fata majoritatii factorilor de crestere.

1.3 EFECTELE sI COMBATEREA INFLAIEI

Efectele inflatiei difera de la o perioada la alta, in functie de forma si, intensitatea

procesului inflationist, de politicile economice promovate de institutii mputernicite, ca si de
capacitatea guvernelor de a cunoaste si controla acest proces.

1.3.1 PRINCIPALELE EFECTE ALE INFLAIEI

Un prim efect, care are fapt generator inflatia, consta in diminuarea puterii de cumparare a
monedei, proces ce afecteaza in mod diferit si neegal agentii economici. Prin deprecierea banilor
se elimina o parte a resurselor materiale acumulate si, in acest fel, se asigura folosirea la o rata
diminuata a capacitatilor din cadrul circuitului economic.
 Inflatia deblocheaza (sau in unele cazuri poate bloca) mecanismul economic. Eliminnd
unitatile parazit sau capacitatile uzate moral, procesul inflationist favorizeaza adaptarea unitatilor
ramase la exigentele impuse de progresul tehnic si mecanismele economiei de piata.

Inflatia redistribuie avutiile existente si schimba sensurile utilizarii lor; ea favorizeaza

inclinatia spre consum si pe debitori si restrictioneaza inclinatia spre economii si pe creditori. In
acest fel, procesul antreneaza fuga de lichiditati si preferinta exagerata pentru plasamente in
bunuri de folosinta indelungata, neproductive.

In conditiile unei deprecierii inflationiste a bunurilor (egala sau mai mare dect rata reala a
dobnzii) cei care-si desfasoara activitatea cu resurse mprumutate ajung sa foloseasca aceste
credite in mod gratuit. Restituirea creditelor se realizeaza in bani devalorizati dupa ce s-a incasat
un beneficiu real. In aceiasi termeni, se pune si problema inprumuturilor de stat, populatia care a
creditat statul ramnnd cu obligatiunile de stat devalorizate.

Inflatia indeparteaza din circuitul activ o parte importanta a masei monetare, concomitent
cu scaderea puterii de cumparare a banilor. Acest efect se constata numai in termeni reali,
deoarece nominal are loc o crestere a cantitatii de bani la populatie.

Ca si recesiunea economica, inflatia pune de acord capacitatile de productie existente cu

nevoile reale de consum. Ea realizeaza acest lucru prin presiunea permanenta pe care o exercita,
in avans, asupra resurselor. Specialistii sustin ca hiperinflatia (situatie in care s-a aflat si tara
noastra) cu trecut crescator si de durata, daca este insuficient controlata reprezinta un factor care
poate duce la dezorganizarea intregii economii. Hiperinflatia viciaza corelatiile dintre preturile
diferitelor marfuri, ingreunnd posibilitatea efectuarii calculelor de eficienta si rentabilitate.

1.3.2 MODEL DE NLTURARE A INFLAIEI

Atunci cnd o inflatie s-a manifestat sau continua sa se manifeste pentru un timp indelungat
se pune problema daca poate fi vreodata redusa fara a intmpina dificultati majore sub forma
pierderii locurilor de munca sau a scaderii productiei.

Ipoteza de la care porneste o astfel de analiza[13] de combatere a inflatiei este urmatoarea:

inflatia este continua (in conditiile in care venitul actual este mai mare dect nivelul sau
potential); inflatia a continuat pentru un timp si oamenii se asteapta ca ea sa continue.

Aceasta mentinere cu fermitate a asteptarilor unei continuari a ratei curente a inflatiei este
cea care conduce la conceptul unei inflatii persistente. Sa presupunem ca n acest caz ca banca
centrala decide sa reduca rata inflatiei, reducnd rata sa de validare monetara. Evenimentele care
vor urma unei astfel de decizii se inscriu in trei etape:

Etapa I

Prima faza a politicii antiinflationiste consta in incetinirea ratei expansiunii monetare sub
rata cuvenita a inflatiei.
 Etapa a II-a

Stagflatia[14]. Principalul efort al guvernului in aceasta etapa l constituie reducerea

somajului pna cnd acesta atinge "rata naturala", iar preturile sa fie stabile. De multe ori insa, in
loc sa se intre in limita somajului natural si a preturilor stabile, economiile tind sa supraliciteze si
sa intre intr-un decalaj recesionist. Motivul principal al acestei supralicitari este ca salariile nu
depind doar de cererea excesiva curenta ci si de asteptarile inflationiste.

Asteptarile pot determina ca inflatia sa persiste dupa ce cauzele ei initiale au fost inlaturate.
Ceea ce initial a fost o inflatie prin cerere, rezultnd dintr-un decalaj inflationist, devine o inflatie
pur asteptata, alimentata pe de alta parte si din convingerea populatiei ca inflatia va continua.

Faza de stagflatie se caracterizeaza prin faptul ca economia cu toate ca inregistreaza un

decalaj recesionist, nivelul preturilor continua sa creasca.

Etapa a III-a

Recuperarea. Faza finala, este reintoarcerea la o situatie de ocupare deplina. Atunci cnd
economia ajunge, in cele din urma, la sfrsitul fazei de stagflatie, situatia este aceeasi ca si cum
economia ar fi fost lovita de un soc izolat al ofertei agregate.

Acei economisti care sunt preocupati in legatura cu asteptarile ca salariile si preturile sa

scada se tem ca procesul va dura un timp foarte indelungat. Cei care-si pun problema accelerari
temporare a expansiunii monetare se tem ca asteptarile de inflatie pot fi reinviate atunci cnd
banca centrala creste emisiunea monetara. Daca asteptarile inflationiste sunt reinviate, banca
centrala va avea de facut o optiune pentru care nu este deloc invidiata. Fie trebuie sa permita ca o
noua recesiune severa sa sparga aceste asteptari inflationiste, fie, trebuie sa valideze inflatia
pentru a reduce somajul. In acest din urma caz, revenim acolo de unde a inceput o inflatie
validata.

1.3.3 INDEXAREA VENITURILOR

Indexarea salariilor si a altor categorii de venituri reprezinta tot o componenta a politicii

antiinflationiste, avnd ca obiectiv compensarea puterii de cumparare pe care au pierdut-o
salariatii si alte categorii de persoane cu venituri fixe.

Indexarea reprezinta o tehnica ce permite evolutia (cresterea) veniturilor in functie de

cresterea preturilor pentru a influenta puterea de cumparare a acestor venituri.

Dupa procentul cu care sunt indexate veniturile distingem:

-indexare totala (veniturile sunt indexate cu acelasi procent cu care a crescut rata inflatiei);

-indexarea partiala (veniturile sunt indexate cu un procent inferior fata de rata inflatiei).
 In perioada imediat urmatoare revolutiei din decembrie 1989 si pna spre finalul anului
1991, salariatii mai erau protejati mpotriva efectelor negative ale inflatiei si de compensatiile
fixe de care beneficiau. Acordarea de compensatii fixe a constituit suportul principal de crestere
a veniturilor provenite din salarii in perioada octombrie '90 (cnd a avut loc prima liberalizare a
preturilor) -iunie '91. Ulterior aceasta situatie s-a modificat pentru ca s-a trecut la negocierea
salariilor dar, practicarea compensatiilor fixe s-a mentinut, intr-o anumita masura.

Totusi, n conditiile economice specifice ale Romniei si a evolutiei procesului inflationist,

s-a ajuns la concluzia ca nu era necesara mentinerea acordaii de compensatii fixe si ca trebuie sa
se treaca la indexarea curenta a salariilor. Unul din principalele motive pentru sprijinul acestei
idei era constituit din faptul ca gospodariile si optimizeaza singure alocarea veniturilor pentru
achizitionarea bunurilor si serviciilor necesare, si, in consecinta, nu era necesar sa se acorde
compensatii fixe pentru anumite bunuri si sa se recurga la indexarea veniturilor pentru altele
deoarece orice gospodarie si aloca resursele monetare in functie de consecintele ei specifice si
nu de destinatiile stabilite la nivel central, n mod arbitrar.

CAPITOLUL 2

ELEMENTE ESENIALE PENTRU ANALIZA PROCESULUI INFLAIONIST

2.1 CURBA LUI PHILLIPS

Teoria moderna a inflatiei a fost influentata intr-o masura deosebita de aparitia modelului
curbei lui Phillips[15], iar mai trziu de criticile aduse acestei curbe. Pe parcursul existentei
aceste curbe se pot distinge trei etape importante:

a)formarea notiunii de catre Phillips si Lipsey[16], care a avut ca punct de pornire

presupunerea ca intre rata somajului exista o relatie stabila, invers proportionala;

b)diferenta dintre curba lui Phillips pe termen scurt si cea pe termen lung (diferenta este
demonstrata de catre Milton Friedman si E.Phelps prin teoria "ratei naturale a somajului");

c)critica adusa curbei lui Phillips de catre adeptii scolii asteptarilor rationale, care
considerau ca nu exista nici o forma sistematica de compunere intre inflatie si somaj.

2.1.1 CURBA INIIAL A LUI PHILLIPS

n 1952, A.W.Phillips a revolutionat teoria moderna a inflatiei printr-un articol, consacrat

relatiei dintre variatia salariilor si rata somajului. Aceasta relatie a fost dedusa din analiza celor
doua variabile (somajul si salariile) pe o perioada de peste 50 de ani, mai precis intre anii 1861-
1913, in Marea Britanie.

Phillips, pe baza relatiei de mai sus (care este de forma neliniara, negativa), a dedus ca
aceasta se potriveste perfect urmatorului interval de timp, adica perioadei 1913-1957. Conform
functiei, rata de crestere a salariilor scade pe masura ce creste rata somajului.
Figura nr.5. Curba initiala a lui Phillips

Unde: U=rata somajului (in procente)

W[17]=rata de variatie a salariilor (in procente)

Curba de mai sus ne releva doua aspecte foarte importante:

a)cnd rata somajului este de 5,5% salariile stationeaza (W=0)

b)Phillips a dedus de asemenea ca atunci cnd rata somajului scade salariile cresc mai
repede, iar atunci cnd rata somajului are tendinta de crestere, salariile cresc mai lent.
 Figura nr.6. Curba lui Phillips

Pe parcursul cercetarilor sale, Phillips nu a urmarit ca relatia mai sus mentionata (dntre
rata somajului si rata de crestere a salariilor), sa fie negativa, ci mai degraba el a fost atras de
gasirea unei relatii care sa fie stabila.

n figura nr.6 se poate observa ca unei valori a ratei somajului (notata cu u), i corespunde
doua valori ale ratei de variatie a salariilor (w). Ratei somajului i corespunde doua puncte care
reprezinta, pe de o parte, rata inflatiei prin salarii reprezentata de RB care se datoreaza scaderii
ratei somajului (cnd cererea de forta de munca are un ritm ascendent), iar pe de alta parte, rata
inflatiei prin salarii RX care apare cnd rata somajului creste (cererea de forta de munca n acest
caz se reduce).

Rezulta ca rata de crestere a salariilor nu depinde numai de rata somajului, de nivelul

excesului de cerere, dar si de variatia acestui nivel. Phillips spunea n 1958 ca "la orice nivel al
somajului exista o tendinta clara a ritmului de variatie a ratei salariilor de a se situa deasupra
nivelului mediu, atunci cnd somajul descreste in perioada de avnt economic, si sub nivelul
mediu, cnd somajul creste in perioada de declin a ciclului economic".

Curba lui A.Phillips a fost construita pe baza unor date reale (situatia din Marea Britanie de
la inceputul secolului nostru si sfrsitul secolului trecut) si a constituit un model ce incerca sa
explice ceea ce nu reusise teoria economica, si anume: de ce nivelul salariilor are tendinta
continua de crestere.

Cel care a incercat sa teoretizeze acest model empiric a fost R.G.Lipsey.

2.1.2 MODELUL LUI R.G.LIPSEY

Lipsey porneste in alcatuirea modelului sau de la curba originala a lui Phillips, dar si cu
ipoteza unei piete, unice a fortei de munca (adica sistemul unei cereri si oferte pe o piata unica).
Lipsey, in modelul sau ignora faptul ca fiecare piata de munca, (fie ea la nivel national, regional
sau la nivel de ramura economica) are propriile sale caracteristici. Totodata, Lipsey a utilizat in
modelul sau salariul nominal, spre deosebire de teoria economica care considera ca cererea si
oferta de pe piata muncii sunt functii ale salariului real.

Figura nr.7. Modelul lui R.G.Lipsey

ND=cererea de forta de munca

NS=oferta de forta de munca

 In figura nr.7 se poate observa ca cererea de forta de munca (notata cu ND) si respectiv
oferta de forta de munca (NS) reprezinta functii liniare ale salariului nominal. Piata fortei de
munca se afla echilibru atunci cnd ND si NS inregistreaza aceiasi valoare (punctul A). Atunci
cnd diferenta dintre ND si NS este zero, rata de variatie a salariilor nominale este considerata
nula.

Pe piata, oferta de forta de munca este alcatuita din numarul persoanelor angajate si
numarul celor fara loc de munca:

ND=N+U, unde:

N=numarul celor angajati;

U=numarul somerilor.

Numarul de salariati plus numarul locurilor de munca vacante alcatuiesc cererea de forta de
munca.

NS=N+V, unde:

V=numarul locurilor de munca vacante.

Excesul de cerere de forta de munca este reprezentat de diferenta dintre numarul posturilor
vacante si numarul somerilor.

X=NS-ND, unde:

X=excesul de cerere de forta de munca.

X=N+V-N-U=V-U

n ipoteza ca forta de munca va deveni mai numeroasa (vezi figura nr.7), de exemplu de la
ND la N1D), un motiv constituind-l faptul ca se asteapta o crestere a veniturilor, atunci excesul de
cerere de munca, reprezentat de segmentul AB, apare pentru nivelul curent al salariului nominal
(W0). In practica macroeconomica nivelul salariilor creste (de la W 0 la W1) odata cu cresterea
gradului de ocupare a fortei de munca. Lipsey a extrapolat curba lui Phillips asupra pietei fortei
de munca cu ajutorul a doua functii:

a) functia de ajustare a salariilor (care reprezinta o relatie intre excesul de cerere de

forta de munca si variatia salariilor nominale);

b) functia X-U, care este o relatie negativa intre excesul de cerere de forta de munca si
rata somajului.

2.1.2.1 FUNCIA DE AJUSTARE A SALARIILOR

 Functia de ajustare a salariilor arata ca rata de variatie a nivelului salariilor este determinata
de diferenta dintre cerere si oferta, cu alte cuvinte de excesul de cerere de forta de munca:

X= , unde:

X=excesul de cerere de forta de munca

ND=cererea planificata de forta de munca

NS=oferta planificata de forta de munca.

Cu ct cererea depaseste mai mult oferta, cu att nivelul salariilor va creste mai repede.
Daca nsa exista un raport de egalitate intre cererea de forta de munca si oferta de forta de
munca, nivelul salariului nominal va ramne constant.

O
Figura nr.8. Functia de ajustare a salariilor

Astfel, functia de ajustare a salariilor este:

W=

W=k. ,
sau altfel spus variatia nivelului salariilor nominale este direct proportionala cu excesul de cerere
de forta de munca.

In figura nr.8, un exces de cerere de forta de munca produce o variatie relativa AC a

salariilor nominale. In vreme ce nivelul salariilor si variatia acestuia sunt observabile pe cale
empirica, excesul de cerere de forta de munca ND-NS reprezinta o diferenta intre doua marimi
planificate, care nu pot fi observate statistic, in mod direct. Pentru a aproxima excesul de cerere
de forta de munca a fost necesara introducerea unei relatii ajutatoare, pe care R.G.Lipsey a
obtinut-o facnd legatura intre excesul de cerere de forta de munca si rata somajului.

2.1.2.2 FUNCIA X-U

Alaturi de functia de ajustare a salariilor, Lipsey a stabilit si o relatie negativa intre excesul
de cerere de forta de munca(X) si rata somajului (u).

Figura nr.9. Functia X-U

Uf=nivel functional al somajului

In conceptia lui Lipsey lipsa excesului de cerere presupune un numar al somerilor egal cu
cel al locurilor de munca vacante si, astfel curba x-u intersecteaza axa OU(abscisa din figura
nr.9) intr-un punct Uf, care este echivalent cu un exces al cererii egal cu zero (nul). Daca
cunoastem acest punct (este vorba de Uf), Lipsey era de parere ca o crestere a excesului de cerere
de forta de munca va genera o scadere a somajului (u) si ca o crestere a excesului de oferta de
forta de munca va conduce la majorarea ratei somajului.

Din combinarea celor doua functii (functia de ajustare a salariilor si relatia x-u), rezulta o
curba specifica a lui Phillips, care se refera la o piata individuala a fortei de munca. Conform
modelului Phillips-Lipsey, rata inflatiei prin salarii se explica prin excesul de cerere de pe piata
fortei de munca.

2.1.3 CURBA LUI PHILLIPS N TIMP

Milton Friedman si Phelps sunt primii economisti care au manifestat neincredere la adresa
curbei lui Phillips. Ei si-au pus intrebarea daca aceasta curba reprezinta o relatie stabila att pe
termen lung dar si pe termen scurt. Totodata Friedman critica interpretarea data de Lipsey curbei
lui Phillips, in special datorita faptului ca Lipsey nu a luat in calcul asteptarile inflationiste.
Phelps si Fiedman aratau ca orice punct luat de pe curba lui Phillips determina o anumita rata de
inflatie, dar daca rata anticipata a inflatiei se va schimba, acest lucru va conduce la modificarea
curbei lui Phillips. Orice rata a inflatiei actuale, mai ridicata, va determina peste o perioada
relativ lunga de timp, o rata mult mai ridicata a inflatiei asteptate si in acest mod curba lui
Phillips va avea o tendinta de urcare ce va mpiedica orice compensare intre inflatie si somaj pe
termen lung (vezi figura nr.11).

In contextul celor afirmate mai sus Phelps declara: "daca se astepta o crestere generala a
preturilor de 4% pe an, de ce ar fi rata asociata somajului mai scazuta sau mai ridicata dect cea
care ar exista daca s-ar astepta o stabilitate a preturilor viitoare, iar cererea globala s-ar comporta
de o maniera care sa determine preturi medii stabile?". Desi nu neaga existenta unei curbe pe
termen scurt Friedman si Phelps sustin ca acesta se modifica odata ce se schimba rata anticipata a
inflatiei.
Figura nr.10. Curba lui Phillips n timp

In figura de mai sus se evidentiaza mai multe curbe ale lui Phillips, singura diferenta dintre
ele constnd in faptul ca fiecare este trasata pe baza unei rate a inflatiei anticipate diferite
(respectiv pentru 0%, 1%, 2% si 3%). Conform opiniei celor doi economisti (Friedman si Phelps)
tocmai din acest motiv ecuatia ce da curba lui Phillips trebuie sa arate astfel:

r=f(u)+r*, unde:

r=rata inflatiei

u=rata somajului

r*=rata anticipata a somajului

Din datele de mai sus se pot extrage urmatoarele concluzii:

-curba lui Phillips se modifica de fiecare data, odata cu rata anticipata a inflatiei;

-orice schimbare a ratei anticipate a inflatiei are drept urmare deplasarea curbei lui Phillips
ascendent (daca rata inflatiei asteptate creste) si descendent (daca rata inflatiei anticipate
inregistreaza o scadere).

2.1.4 INOVAIILE ADUSE DE SAMUELSON sI SOLOW CURBEI LUI PHILLIPS

P.Samuelson[18] si R.Solow[19] au publicat in 1960 o lucrare care a adus curbei lui

Phillips o imensa popularizare. Acesti doi autori au incercat in primul rnd sa demonstreze
importanta conceptului teoretic de curba a lui Phillips pentru politica economica a unei tari.
Specificul tratarii curbei lui Phillips de catre Samuelson si Solow deriva din urmatoarele motive:

a)curba initiala a lui Phillips (care reprezinta o relatie intre rata somajului si rata de variatie
a salariilor) a fost modificata, astfel inct, ea a devenit o relatie intre rata somajului si rata
inflatiei.

b)Samuelson si Solow au transformat conceptul teoretic intr-un instrument de politica

economica care permitea realizarea de programe guvernamentale ce puteau combina, alternativ,
rate ale somajului cu rate ale inflatiei.

Dupa aparitia lucrarii celor doi specialisti, aceasta formulare a curbei lui Phillips (ca relatie
intre inflatie si rata somajului) a ajuns sa aibe prioritate in dezbaterile ce aveau aceasta tema, ca
si n cercetarile ulterioare. Exista insa o relatie intre formularile lui Phillips-Lipsey si ale lui
Samuelson-Solow privind curba lui Phillips, care este data de o formula a marjei de profit
inclusa in pret. Agentii economici si determina preturile de vnzare ale produselor lor cu
ajutorul unui adaos fix, calculat de baza costurilor efective pe unitatea de munca depusa (acest
adaos include marfa de profit obisnuita la nivel de ramura precum si un coeficient care sa
remunereze deprecierea capitalului fix):
 P=(1+a) , unde:

P=pretul produsului (sau nivelul pretului)

W=nivelul salariului nominal;

N=numar de salariati;

X=nivelul productiei efective

=costul pe unitatea de munca

a=adaos

Dupa logaritmare si derivare rezulta:

log P=log (1+a)+log W-log A

sau , unde:

r=rata inflatiei

W=rata de crestere a salariilor nominale

=rata de crestere a productivitatii muncii

Din modul de formare a pretului se deduce ca rata inflatiei este egala cu diferenta dintre rata de
crestere a salariilor nominale si rata de crestere a productivitatii muncii.

In continuarea demonstratiei lor, Samuelson si Solow, presupun ca, curba lui Phillips se
mai poate scrie sub urmatoarea forma:

W=r*+bu-1+ , b>0

0 1, unde:

r*=rata anticipata a inflatiei.

Rata de variatie a salariilor nominale W (exprimata in procente) depinde de rata asteptata a

inflatiei (r*), de gradul de presiune al cererii (notat cu u-1) si de rata de crestere a productivitatii
muncii ( ).
 Din penultimele doua relatii se obtine curba lui Phillips, modificata de Samuelson si
Solow:

r=r*+bu-1-(1- )

Aceasta ultima formula ne permite sa concluzionam ca rata inflatiei(r) este determinata de

presiunea exercitata de cerere asupra pietei muncii (bu-1), de rata asteptata a inflatiei(r*) si de
termenul (1- ) , care arata partea din crestere a productivitatii muncii ce nu se transfera asupra
muncitorilor sub forma unor cresteri salariale. Cu ct aceasta componenta a productivitatii
muncii este mai ridicata, cu att este mai scazuta rata inflatiei.

In acelasi timp, Samuelson si Solow, au dorit transformarea curbei lui Phillips dintr-o teorie
economica, intr-un instrument de politica economica. Astfel, n opinia lor, fiecare punct de pe
curba lui Phillips putea fi interpretat ca o varianta posibila a politicii economice dusa de guvern.

Intre punctele A si B (vezi figura nr.11) de pe curba R a lui Phillips se manifesta o relatie
invers proportionala intre ratele somajului si ale inflatiei. Cu alte cuvinte se poate obtine o
inflatie mai scazuta in schimbul unui somaj mai ridicat, sau se poate realiza un somaj mai scazut,
dar in acest caz inflatia va cunoaste un trend ascendent.

Figura nr.11. Curba lui Phillips

 Spre exemplu, plecam de la ipoteza ca o perioada relativ indelungata de timp preturile au
crescut cu 4% anual si ca rata somajului s-a mentinut in jur de 7,5%. Guvernul considernd ca
aceasta rata a somajului este ridicata incearca sa o reduca prin stimularea cererii, cum ar fi, de
exemplu, cresterea deficitului bugetar finantat printr-o crestere a ofertei de bani. Modelul
macroeconomic este al ocuparii, care are att efecte reale, ct si efecte
inflationiste, astfel inct cresterea cererii globale nu numai ca reduce rata somajului dar si
sporeste rata inflatiei.

2.2 MODELUL ECONOMIC AL LUI J.M.KEYNES

In esenta modelul elaborat de J.M.Keynes se compune din trei categorii de elemente si anume:

1.variabilele, care constau fie dintr-o serie de indicatori economici (cum ar fi venitul
national, cerere, oferta, consum, economie, investitii globale etc), fie din rata lor sau raportul
dintre doua categorii (inclinatia spre consum, rata dobnzii etc).

2.relatiile dintre variabile care sunt redate cu ajutorul unor ecuatii sau inegalitati, precum si,
interdependenta dintre ele redata cu ajutorul unor functii (functia ocuparii, functia ofertei, functia
investitiilor etc).

3.parametrul investitional multiplicator (K) cu ajutorul caruia se exprima gradul de

intensitate.

Pentru intelegerea demonstratiei lui Keynes se impune prezentarea amanuntita a

elementelor ce fac parte din modulul sau.

2.2.1 Variabilele

Variabilele la care se refera Keynes sunt de 2 feluri: variabile endogene (sau determinate) si
variabile exogene (sau determinante).

a)variabilele endogene sunt indicatori globali sau agregati care caracterizeaza nivelul
activitatii economice la scara economiei nationale si anume:

-pretul global de oferta a productiei realizat (Z);

-cererea efectiva de marfuri (D) sau volumul total de incasari obtinute de

intreprinzatori din vnzarea marfurilor; aceasta cerere efectiva de marfuri se compune din doua
parti: cererea de bunuri de consum final sau individual (D 1) si cererea de bunuri destinate
investitiilor (D2);

-venitul global (y)

-consumul final global (C)

 -economiile (S) sau partea din venitul global (Y) care ramne dupa scaderea
consumului final global (C)

S=Y-C

-investitiile globale (I)

-volumul folosirii minii de lucru sau al ocuparii (N sau E)

Cea mai importanta dintre variabilele endogene pentru functionarea economiei de piata este
cererea efectiva de marfuri (D) deoarece in functie de nivelul si modificarea ei depinde
modificarea celorlalte variabile.

b)variabilele exogene constau intr-o serie de proportii (rate) date, cu privire la

comportamentul agentilor economiei, att in calitate de consumatori (inclinatia spre consum), ct
si in calitate de intreprinzatori. Variabilele exogene folosite de Keynes sunt in numar de trei:

-inclinatia spre consum, privita ca raport intre consum si venit (C/Y) sau direct, sporul de
consum si sporul de venit (inclinatia marginala spre consum C'=DC(DY), cu reversul ei
inclinatia spre economie, in expresie medie (S/Y) sau sub forma marginala (n=DS/DY).

-eficienta marginala a capitatului, sau procentul de profit obtinut cu ultima investitie.

-rata dobnzii.

2.2.2 Relatiile dintre variabile

Relatiile dintre variabile sunt redate cu ajutorul unui sistem de ecuatii si inegalitati (ecuatii de
comportament-functiile-, ecuatia fundamentala a modelului, ecuatia de echilibru etc). Pentru
intelegerea modelului, trebuie sa amintim conceptia lui Keynes despre economia de piata si, care
sunt cauzele, in opinia sa, care genereaza dezechilibrul in economie.

In contradictie cu economistii clasici care, de regula, presupuneau deplina utilizare a

capacitatilor de productie, negnd astfel somajul, iar mai trziu, unii dintre ei (A.C.Pigou[20])
admiteau numai somajul voluntar si functional (temporar), J.M.Keynes admite si recunoaste
existenta somajului involuntar (somajul economic de masa) si incearca sa-i descopere
cauzele.

Keynes este de parere ca nivelul ocuparii (E) sau numarul de muncitori care gasesc de lucru
(N) depinde de cererea efectiva de marfuri (D) sau de incasarile intreprinzatorilor din vnzarea
productiei, respectiv de cererea solvabila:

N=f(D)
 Daca luam in calcul structura cererii da marfuri si marimea venitului global (Y), Keynes
ajunge la concluzia ca daca suma consumului final global (C) si a investitiilor globale (I) este
egala cu venitul global (Y) atunci economia se afla in stare de echilibru:

C+I=Y

Relatia de mai sus reprezinta ecuatia fundamentala a modelului keynesian.

In realitate nu toate marfurile gasesc desfacere pe piata (astfel lund nastere dezechilibrul
in economie) si astfel:

C+I<Y,

Ceea ce demonstreaza faptul ca incasarile sunt mai mari dect productia oferita, ca cererea
globala de bunuri finale (C) si bunuri pentru investitii(I) este mai mica dect oferta (Y si Z), ca o
parte din productie nu se poate vinde si, in mod logic, o parte din muncitori nu gasesc de lucru,
persistnd astfel somajul involuntar.

Cautnd o solutie pentru aceasta situatie nefavorabila, Keynes arata ca daca se scade
consumul final global (C) din venitul global (Y), ramne o parte nefolosita din cadrul venitului,
adica acea parte care nu a avut piata considerat ca economic pentru firme (S):

Y-C=S

Daca aceasta parte din economie "S" ar fi egala cu investitiile (I), este posibil sa se realizeze
echilibru economic si ar putea sa creasca ocuparea minii de lucru (respectiv sa se reduca rata
somajului).

S=I

Ecuatia S=I, poarta numele ecuatia de echilibru a modelului economic keynesian. In realitate
insa, nu tot ce se economiseste sau se acumuleaza nu este investit, putnd exista situatia in care
S>I sau S<I. Faptul acesta este considerat de Keynes ca generator al dezechilibrelor si exprima
dificultati in vnzarea unei parti din produsele realizate sau chiar a intregii productii, mentinerea
sau accentuarea somajului involuntar.

2.2.3 PARAMETRUL "MULTIPLICATOR INVESTIIONAL" (K)

Parametrul K a fost utilizat de J.M.Keynes pentru a exprima legatura ce exista

(interdependenta) dintre fluctuatiile investitiilor, ocuparii si veniturilor. Paternitatea conceptului
de "multiplicator" revine lui R.Kahn (1931) care l-a folosit in legatura cu ocuparea minii de
lucru pentru a arata de cte ori (K) creste ocuparea totala in raport cu ocuparea primara din
ramurile producatoare de bunuri de investitii.

Keynes este acela care a extins utilizarea acestui parametru, el devenind dintr-un
multiplicator al ocuparii minii de lucru o relatie mai complexa, denumita "multiplicatorul
investitional". Keynes spunea despre acest multiplicator ca "el nu spune ca, atunci cnd are loc
un spor al investitiilor globale, venitul va creste cu o marime care este de K ori mai mare dect
sporul investitional"[21]. Formula multiplicatorului este urmatoarea:

K=

Conform modelului lui Keynes, marimea multiplicatorului este direct proportionala cu

inclinatia spre consum (DC/DY), ceea ce inseamna ca in tarile avansate din punct de vedere
economic, in care inclinatia spre consum este mai mica si marimea multiplicatorului va fi mai
mica, iar in tarile sarace, unde oamenii sunt inclinati sa consume o parte mai mare din veniturile
lor, multiplicatorul va fi mai mare. Multiplicatorul va fi cu att mai mic cu ct DC/DY (adica
inclinatia marginala spre consum) va fi mai aproape de zero si cu att mai mare cu ct inclinatia
marginala spre consum este mai aproape de 1.

Keynes afirma ca "principiul general al multiplicatorului este acela caruia trebuie sa ne

adresam cnd cautam o explicatie a modului in care fluctuatiile marimii investitiilor,
reprezentnd o parte relativ mica a venitului national, venit capabil sa genereze fluctuatii ale
volumului total de ocupare si ale venitului global de o amplitudine mult mai mare dect propria
lor amplitudine".

2.3 INDICATORI NOMINALI sI REALI

2.3.1.INDICELE PREURILOR BUNURILOR DE CONSUM (IPC)

Indicele preturilor bunurilor de consum (IPC) este unul dintre cei mai cunoscuti si utilizati
indici de preturi in statistica internationala. Cea mai mare parte a tarilor dezvoltate calculeaza si
publica lunar indicele preturilor de consum, ca o masura a inflatiei din tara respectiva. IPC are o
mare importanta datorita faptului ca in contractele colective de munca este prevazuta clauza
compensarii cresterii preturilor, crestere care este evidentiata de acest indice. Ca urmare, politica
monetara si fiscala sunt afectate de modificarile IPC.

IPC masoara evolutia de ansamblu a preturilor marfurilor cumparate si a tarifelor

serviciilor utilizate de populatie intre doua perioade. Pentru calculul indicelui se foloseste o
formula de tip Laspeyres. Deci el exprima evolutia medie a preturilor pentru mentinerea unei
structuri a consumului constanta (structura din perioada de baza) si nu exprima evolutia medie a
preturilor conform structurii consumului din perioada curenta (pentru aceasta varianta ar fi
nevoie de un indice de tip Paache). Principalul argument care sta la baza adoptarii indicelui de tip
Laspeyres este cel al usurintei calculului: se determina structura consumului in perioada de baza,
iar in continuare pentru calculul curent al indicelui este necesara numai inregistrarea preturilor.

IPC=
 IPC= Ip.qip0q0, unde:

P1=preturile perioadei curente (analizate)

P0=preturile perioadei de baza

Q0=consumul in perioada de baza

Qipoq0= exprima structura consumului pe categorii de bunuri si servicii, determinate pe

baza cheltuielilor de consum efectuate in perioada de baza.

In Romnia calculul indicelui se efectueaza pe baza structurii cheltuielilor pentru

cumpararea produselor si serviciilor de catre aproximativ 36000 familii, cercetate in cadrul
Anchetei integrate in Gospodarii (AIG) si a preturilor nregistrate in circa 4300 puncte amplasate
in toate judetele tarii.

Observarea si inregistrarea preturilor/tarifelor se efectueaza de catre anchetatori

specializati, in 41 municipii resedinta de judet (inclusiv municipiul Bucuresti) si in principalele
asezari urbane din toate judetele. Nomenclatorul unitatilor s-a alcatuit cu respectarea cerintelor
de reprezentativitate din punct de vedere al volumului si structurii consumului. Esantionul
unitatilor de observare cuprinde doua categorii. Primul tip l constituie magazinele, pietele
taranesti si unitatile prestatoare de servicii care practica preturi libere pentru marfurile
alimentare, agroalimentare, nealimentare si o parte din servicii. Din cele aproximativ 5300 de
magazine si unitatii prestatoare de servicii, 3200 (peste 60%) au forma de proprietate privata. Al
doilea tip de unitati se refera la acelea care practica preturi unice pe tara, cum sunt de exemplu:
CONEL, ROMGAZ, SNCFR, TAROM, NAVROM, POsTA ROMN, ROMTELECOM.

Nomenclatorul produselor alimentare, nealimentare si serviciilor pentru care se culeg

preturile si tarifele include marfurile si serviciile cu cea mai mare pondere in cheltuielile de
consum ale populatiei, astfel inct, schimbarea acestora sa reflecte evolutia preturilor grupei din
care fac parte. Acest nomenclator este stratificat pe grupe de produse, subgrupe, posturi de
cheltuieli si sortimente:

Tabelul nr.1

NOMENCLATORUL PRODUSELOR FOLOSITE IN CALCULUL IPC

CATEGORIA GRUPE SUBGRUPE POSTURI DE SORTIMENTE

PRODUSELOR CHELTUIELI

ALIMENTARE 18 33 95 714
 NEALIMENTAR 21 45 124 1471
E

SEVICII 17 24 46 366

TOTAL 56 102 265 2551

Pna in 1993, la calculul indicelui s-a utilizat un sistem de ponderare bazat pe structura
cheltuielilor de consum din cercetarea bugetelor de familie pentru anul 1990. Incepnd cu luna
ianuarie 1994 se utilizeaza structura din anul 1993, iar din 1996 ponderile anului 1995. (vezi
ANEXA 1 intitulata " STRUCTURA CONSUMULUI POPULAIEI UTILIZAT LA
CALCULUL IPC).

Calculul indicelui se realizeaza prin agregari succesive pornind de la indicele sortimentului.

Se obtin in acest fel indici pentru posturi de cheltuieli, subgrupe, grupe si in final indicele general
al preturilor de consum.

In tara noastra se publica lunar indici ai preturilor de consum, pe total si pe categorii de

marfuri.

2.3.2 INDICELE PREURILOR PRODUCIEI INDUSTRIALE

(IPPI)

Prin calcularea indicelui preturilor productiei industriale (IPPI) se are in vedere obtinerea
unei imagini ct mai complete asupra majoritatii operatiilor de piata efectuate de ansamblul
agentilor si totodata, reflectarea ct mai corecta a evolutiei proceselor inflationiste.

Indicele preturilor productiei industriale masoara evolutia preturilor industriale livrate de

producatorii interni in primul stadiu al comercializarii, potrivit nomenclatoarelor oficiale aflate in
rigoare in momentul calculului.

Acesti indici sunt calculati la nivelul intregii productii industriale, care include att
productia destinata pietei interne ct si productia livrata la export.

Preturile care sunt inregistrate pentru calculul indicelui sunt cele practicate in primul stadiu
de vnzare, adica la iesirea pe poarta intreprinderii. In aceste preturi sunt incluse costurile de
productie, profitul firmei producatoare si eventual alte taxe incluse de stat sau de administratia
locala (aici nu se include TVA).
 Pentru calcularea IPPI se stabilesc nomenclatoare de produs, unitati, sortimente si indicele
propriu-zis se calculeaza prin agregari succesive conform Clasificarii Activitatii din Economia
Nationala(CAEN): sortiment, produs, clasa de produse la nivelul intreprinderii, clasa, grupa,
diviziune, industria in ansamblu. Mai trebuie mentionat faptul ca nomenclatorul de mai sus nu
este unic pe tara, ci se realizeaza la nivelul fiecarui agent economic de catre statisticieni
mpreuna cu specialistii din intreprinderi.

Practic, calculul IPPI se face folosind indicele Laspeyres si, presupune urmatoarea
metodologie:

1.calculul indicilor individuali ai preturilor la nivel de sortiment:

.
IS = 100, unde:

PS1=pretul sortimentului din luna curenta

PS0=pretul sortimentului in anul de baza

2.calculul indicilor preturilor la nivel de produs si de agent economic:

IPA= .100,

I= ,

I=sortimente reprezentative ale produselor agentului economic

3.calculul indicilor de preturi la nivel de produs final:

.
IPT= 100

I= , I=semiprodusele ce compun produsul final

VPAIO=valoarea totala a produsului in perioada de baza

4.calculul indicilor de preturi la nivel de clasa CAEN:

 ICT= , unde:

I= produsele fianale realizate in tara din clasa CAEN respectiva

VPTO=valoarea productiei din clasa CAEN respectiva in anul de baza

5.calculul indicilor de preturi la nivel de grupa:

.
IG= 100, unde:

I= clasele din grupa respectiva

VCTO=valoarea totala a claselor din grupa respectiva in anul de baza

6.calculul indicilor de preturi la nivel de diviziune:

.
ID= 100, unde:

I= grupele ce compun diviziunea

VGIO=valoarea grupelor din diviziunea CAEN respectiva pentru anul de baza.

7.indicele preturilor pe total industrie:

.
IT = 100, unde:

I= diviziunile CAEN
 VDO=valoarea diviziunii CAEN pe total industrie in anul de baza.

2.3.3 DEFLATORUL PIB

Un alt instrument de dimensionare a inflatiei l reprezinta deflatorul PIB. Deflatorul PIB

este indicele implicit al preturilor produsului intern brut (PIB). Daca tinem cont de utilizarea
finala, marimea PIB este egala cu diferenta dintre valoarea bunurilor finale si cea a bunurilor
importate. In acest caz deflationarea porneste de la fiecare componenta C j, si se calculeaza cte
un indice de preturi de tip Paasche. Acest indice rezulta din raportul dintre C j in preturi curente si
indicele volumului fizic de tip Laspeyres[22].

Deflationarea presupune impartirea fiecarei componente Cj in preturile grupei care i

corespunde. Prin agregarea componentelor deflationiste se obtine PIB real. Deflatorul rezulta din
raportul dintre PIB nominal si PIB real. Daca din aceasta marime a deflatorului, care este
exprimata in procente se scade 100 rezulta rata inflatiei.

.
D= 100, unde: D=deflactorul

r=d-100, unde: r=rata inflatiei

Spre deosebire de rata inflatiei calculata pe baza indicelui bunurilor de consum, care
exprima numai evolutia preturilor pentru bunuri si tarifelor pentru serviciile consumate de
populatie, rata inflatiei determinata pe baza deflatorului PIB reflecta evolutia preturilor pentru o
sfera mai cuprinzatoare de bunuri si servicii, inclusiv a celor de capital. Din acest punct de
vedere putem considera ca aprecierea inflatiei se face mult mai corect utiliznd deflatorul PIB.

CAPITOLUL 3. CORELAII ALE INFLAIEI

3.1 CORELAIA INFLAIE-sOMAJ

Doua dintre cele mai importante probleme cu care se confrunta un stat contemporan,
indeosebi in perioada de tranzitie de la un tip de economie la altul (lucru valabil si in cazul
Romniei, adica, trecerea de la economia de tip centralizat la o economie de piata) sunt
reprezentate de inflatie si de somaj. Aceste doua probleme sunt si mai accentuate la nivelul
institutiilor care pot lua decizii in legatura cu acestea (guvern, ministere) pentru ca, nu de putine
ori, acestea trebuie sa alega pentru ameliorarea uneia singur. Altfel spus, guvernul care incearca o
politica de macrostabilizare nu poate in nici un caz sa actioneze asupra ambelor probleme
(inflatie si somaj). Factorii decizionali trebuie sa "cntareasca" implicatiile unei decizii asupra
unui fenomen (de exemplu cu ct va creste rata somajului, temporar, pentru a se reduce rata
inflatiei cu un anumit procent) si, respectiv, sa aleaga dintre mai multe variante alternative pe cea
mai putin "nociva" pentru populatie.

3.1.1 DEFINIREA sOMAJULUI

 Forta de munca reprezinta in contextul economiei de piata, un bun care se comercializeaza,
in mod liber pe o anumita piata, denumita piata fortei de munca (sau, mai pe scurt, piata muncii).
Din acest punct de vedere, somajul reprezinta excedentul de oferta de forta de munca fata de
cererea de forta de munca:

S=O-C, unde:

S=reprezinta somajul;

O=oferta de forta de munca;

C=cererea de forta de munca.

Dar, definitia data mai sus somajului, nu ne poate oferii raspunsuri la intrebari de genul: Este
somer un muncitor care nu lucreaza o saptamna? Este un student somer atunci cnd cauta de
lucru in timpul vacantelor si nu gaseste?. Pornind de la problematica de mai sus putem enumera
anumite elemente care incadreaza o anumita persoana in categoria somerilor. Astfel de elemente
pot fi urmatoarele:

-dupa trimiterea in somaj persoana respectiva a cautat in mod activ si sistematic de lucru in
ultimule patru saptamni.

-asteapta sa fie rechemat la locul de munca de unde a fost disponibilizat.

-in decursul urmatoarei luni se asteapta sa gaseasca un nou loc de munca in locul celui
pierdut.

Dintre aceste conditii care ne ajuta sa stabilim daca o persoana este sau nu somer, cea care
reprezinta importanta cea mai mare ar fi ca persoana care si-a pierdut locul de munca sa caute in
mod activ o noua slujba si nu doar sa reclame faptul ca nu gaseste de lucru.

O alta definitie foarte cunoscuta a somajului este data de Biroul International al Muncii-
organizatie cuprinsa in sistemul Natiunilor Unite, care elaboreaza statistici, studii si analize pe
baza informatiilor primite de la tarile membre si care are ca scop mai buna fundamentare a
deciziilor luate pentru combaterea somajului. Conform definitiei acesteia este somer:

-orice persoana care a mplinit 15 ani;

-este apt de munca;

-este disponibil pentru o munca salariata sau nesalariata;

-nu munceste

-cauta un loc de munca.

 In Romnia problema somajului tinde sa se agraveze si datorita faptului ca a inceput sa se
restructureze o parte a intreprinderilor mari si foarte mari. Aceasta restructurare presupune, deci,
si pierderea unor locuri de munca, care adaugndu-se la numarul somerilor deja existenti pe
aceasta piata nu va reusi dect sa agraveze problema somajului, iar in ultima instanta va conduce
chiar la revolte sociale (greve, iesiri in strada, boicoturi etc).

3.1.2 CARACTERIZAREA sOMAJULUI

somajul, ca dezechilibru major al unei economii contemporane se poate clasifica in:

a)somajul voluntar[23], care este o forma de somaj proprie celor care decid in mod
deliberat sa inceteze sa munceasca (total sau partial), fie pentru ca ei apreciaza ca salariul este
prea mic si prefera timpul liber sau sa-si insuseasca o noua meserie, fie pentru ca sunt in cautarea
unui loc de munca mai bine reenumerat si costurile antrenate de acesta cautare or fi mai mult
dect compensate prin cresterea salariului.

b)somajul involuntar[24], adica acea forma de somaj determinata de imposibilitatea de a

gasi un loc de munca acceptnd salariul curent, adica salariul acceptat de cei care lucreaza.
Adesea cei care se includ aici se datoreaza neconcordantei dintre calificarea pe care o are o
persoana si calificarea pe care o solicita postul respectiv.

c)somajul structural, specific in acesta perioada Romniei, si care este determinat de

tendintele de restructurare a economiei pe activitati, pe forme de proprietate, etc., care are loc
sub incidenta procesului tehnico-economic, mutatiilor din departamentul respective, unor
importante fenomene sociale sau politice. Aceasta categorie de somaj include de obicei:

somajul din tarile sarace cu crestere demografica, dar lipsite de capital si de

competentele necesare exploatarii rationale a resurselor umane.

somajul din tarile avansate economic afectate de disfunctiile modului de

organizare a muncii care nu mai permite cresteri de productivitate ca inainte astfel inct modelul
economic devine contraproductiv. Pentru cucerirea si pastrarea pietelor lor recurg la cresterea
productivitatii si nu a aparatului de productie, si recompun aparatul de productie concomitent cu
scaderea locurilor de munca.

somajul din tarile aflate in tranzitie la economia de piata care traverseaza un proces
profund de adaptare structurala generala la conditiile pietei, fapt ce impune adaptarea cererii de
munca la nevoile reale ale unitatilor economice determinate de mediul concurential, promovarea
formelor de utilizare intermitenta a muncii, contracte de angajare cu durata determinata si timp
de munca partial.

3.1.2.1 NIVELUL sOMAJULUI

Nivelul somajului se masoara in marime absoluta (ca numar de someri) dar se determina si
ca rata:
 Rs= , unde:

Rs=rata somajului;

NS=numarul de someri;

PA=populatia activa

somajul cunoaste nivele diferite in cadrul tarilor lumii, iar, uneori, somajul este diferit si pe
zonele geografice cuprinse in cadrul aceluiasi teritoriu national. Economistii contemporani au
cazut de acord cu permanentizarea somajului in cadrul economiei, unii autori
sustinnd ca acest proces de permanentizare a debutat la inceputul secolul al XX-lea, altii
considernd inceputul acestui proces in anii '50-'60.

Desi este acceptat ca exista somaj, acest lucru nu inseamna ca se exclude definitiv existenta
unui echilibru pe piata fortei de munca (starea de ocupare deplina). Ca urmare, ocuparea deplina
a fortei de munca a devenit echivalenta cu un somaj al carui nivel este scazut, reflectat printr-o
rata a somajului de cteva procente (5-6%). J.M.Keynes era de parere ca folosirea deplina a
minii de lucru inseamna absenta somajului, dar este compatibila cu un somaj voluntar si
functional.

Daca ocuparea deplina implica un somaj de 3-5 procente, in mod analogic, se considera ca
scaderea somajului sub minimul respective caracterizeaza o stare de supraocupare a fortei de
munca. Conform teoriei lui Dennise Flouzar, daca rata somajului atinge in jur de 1%, mna de
lucru devine foarte rara, crend o anumita dependenta pentru cei care vor sa angajeze si totodata,
costul platit de cei care angajeaza salariati tinde sa creasca in mod mai accelerat dect
productivitatea. Economistul A.W.Phillips, care a pornit in cercertarile sale de la permanentizarea
somajului (in lucrarile sale a fost luata ca exemplu situatia din Anglia), a ajuns sa impuna in
teoria economica un nou concept-rata naturala a somajului. Aceasta teorie a fost ulterior
dezvoltata de Friedman. Rata naturala a somajului este strns legata de rata inflatiei; practic, rata
naturala corespunde unei rate stabile a inflatiei.

Pentru a intelege cea ce inseamna rata naturala a somajului pornim de la premisa existentei
inflatiei in economie, exprimata printr-o anumita rata si realizarea, concomitent, a doua conditii
care fac sa nu se modifice dimensiunile inflatiei:

*sa nu se creeze un excedent de cerere;

*sa nu se produca socuri in oferta.

Daca se realizeaza prima conditie, somajul se fixeaza la nivelul ratei sale naturale, adica la
nivelul determinat de egalizarea presiunii in directia cresterii salariilor ca urmare a reocuparii
tuturor locurilor de munca, cu presiunea pentru scaderea salariilor care se formeaza sub incidenta
existentei somajului. Realizarea celei de a doua conditii face ca oferta agregata sa nu cunosca
alta schimbare dect cea determinata direct de rata inflatiei care, daca ramne constanta, mentine
somajul in limitele ratei naturale.

Prin realizarea celor doua conditii punctate anterior, cererea si oferta agregate se modifica
numai in functie de fenomenul inflationist si de aceea rata naturala a somajului o reflecta. Daca
cererea agregata si oferta, sau numai una dintre acestea, se modifica si datorita altor factori dect
inflatia, atunci somajul poate nregistra o rata mai mare dect cea naturala, iar inflatia-conform
teoriei economice-va ncepe sa scada.

3.1.2.2 DURATA sOMAJULUI

In ceea ce priveste durata somajului se poate spune ca aceasta depinde de mai multi
factori, dintre care esentiali sunt.

-gradul de organizare al pietei muncii care presupune, printre altele, existenta unei retele de
agentii de plasare a fortei de munca, agentii si servicii destinate in special populatiei tinere etc.

-structura demografica a fortei de munca.

-abilitatea si interesul unei persoane de a cauta si gasi o slujba mai buna.

-tipurile de slujbe disponibile.

Trebuie, de asemenea, precizat faptul ca durata somajului (care ncepe din momentul
pierderii locului de munca) nu este stabilita prin lege. Deci nu este in viata economica o durata a
somajului legiferata, dar exista in legislatia fiecarei tari reglementata o perioada (care poate fi
cuprinsa intre 12-24 luni) in care persoana disponibilizata primeste ajutor de somaj.

3.1.2.3 INTENsITATEA sOMAJULUI

Intensitatea somajului reprezinta o alta trasatura ce prezinta importanta deosebita. In

functie de intensitatea somajului putem distinge:

a)somaj total, ceea ce nseamna pierderea locului de munca si ncetarea totala a activitatii.
In acest context ntlnim foarte des cazurile in care, datorita restructurarii temporare a unor
activitati, persoanele cuprinse in jurul vrstei de 40-45 de ani, datorita pierderilor locurilor de
munca refuza sa caute alt loc de munca, sa se recalifice sau sa lucreze in alt domeniu dect acela
din care tocmai a fost disponibilizat.

b)somaj partial. In acesta situatie se afla salariatii unor societati care-si restrng activitatea
dar numarul persoanelor angajate ramne acelasi. Pentru a nu produce pe stoc, cel mai adesea
aceste ntreprinderi nu lucreaza dect 3-4 zile dintr-o saptamna normala de lucru, evident cu
reducerea proportionala a salariilor.

c)somaj deghizat care este specific tarilor in curs de dezvoltare, unde foarte multe persoane
au o activitate aparenta ("se fac ca muncesc"), cu productivitate scazuta.
 3.1.3 ROLUL AJUTORULUI DE sOMAJ

Acordarea ajutorului de somaj de catre stat pentru persoanele care si-au pierdut locurile de
munca reprezinta cea mai raspndita masura de protectie sociala pentru aceste persoane.

Plecnd de la ipoteza ca intr-o familie in care lucreaza ambii soti venitul respectivei familii
este de 100%, iar venitul unei familii in care lucreaza un singur sot este aproximativ 75% din
venitul primei familii, daca in acest ultim caz persoana devine somer, pe parcursul perioadei in
care primeste ajutor de somaj venitul familiei sale devine mult mai mic dect a fost anterior si
extrem de mic fata de familia cu doi salariati. In tarile dezvoltate, att timp ct somajul se nscrie
in limitele legale pentru ajutorul de somaj, venitul celui trecut in somaj se mentine aproape de
venitul obtinut anterior. Mai mult dect att, in anumite state ajutorul de somaj era supus unor
tratamente fiscale speciale. Astfel, in SUA pna in 1980 ajutorul de somaj era scutit de
impozitare in cazul impozitului pe venitul global, iar dupa acest an era impozitat numai cnd
venitul total al unei anumite familii (in cadrul venitului global intrnd si ajutorul de somaj)
depasea un plafon prestabilit de stat.

Numeroase semnale de alarma au fost trase in acest sens in cazul Europei Occidentale.
Multi specialisti considerau ca datorita nivelului ridicat al ajutoarelor de somaj este influentat
nivelul ridicat al ratei somajului. Marimea ratei somajului datorita alocatiei de somaj, are ca
principala motivatie faptul ca pentru a obtine ajutorul respectiv, oamenii trebuie sa se regaseasca
in "forta de munca", sa caute activ de lucru, chiar daca in realitate multi dintre ei nu vor sa
lucreze. Daca ar lipsi indemnizatiile de somaj, o parte ar iesi din forta de munca, in acest fel
reducndu-se rata masurata a somajului. Conform opiniei unor specialist[25] , daca aceasta ar
scadea cu 0,5%, in acelasi timp ar creste rata ocuparii cu 1%.

Un alt punct de vedere consta in faptul ca fara ajutorul de somaj s-ar realiza o stabilizare.
Existnd ajutorul de somaj, agentii economiei nu au interes sa asigure o ocupare stabila si
deplina a fortei de munca. Faptul ca un angajat care este trimis pe o anumita perioada in somaj
nu va suferi pierderi foarte mari din venit, face si mai usoara decizia agentului economic de a-l
trimite in somaj.

Din enumerarea si dezvoltarea elementelor de mai sus, care ne arata mai ales caracterul
"nociv" al ajutorului de somaj, la o prima vedere se poate spune ca mai bine s-ar renunta la
acordarea lui. Dar daca, prin absurd s-ar renunta la acordarea acestei indemnizatii, lucrurile ar
evolua in sensul pozitiv?. Nu putem da un raspuns satisfacator la aceasta ntrebare dar este cert
faptul ca nu se poate renunta la acordarea unui ajutor minim pentru persoanele care din diverse
motive si-au pierdut locul de munca. Acest ajutor de somaj trebuie acordat chiar si numai datorita
faptului ca o persoana disponibilizata, cu toate eforturile reale pentru gasirea unei noi slujbe, are
nevoie de o anumita perioada de timp pentru gasirea unui nou loc de munca.

Pe de alta parte o persoana nu poate accepta orice fel de loc de munca doar din simplul
motiv ca actualmente este somer. In acest caz se include persoanele foarte competente, calificate
superior si care pierzndu-si locul de munca nu pot accepta orice slujba, uneori necalificata
(acest lucru ar nsemna totodata si o pierdere pentru economie a resurselor sale cele mai
valoroase). In felul acesta, prin acordarea unui ajutor de somaj, persoanele cu statutul de somer
si asigura un standard minim de trai.

In concluzie, se poate spune ca va exista ntotdeauna o anumita rata a somajului si ca intr-o

economie de piata (unde cererea si oferta de forta de munca se formeaza in mod liber) este un
fapt economic pozitiv existenta unei anumite rate a somajului.

3.2 CORELAIA SALARII-INFLAIE

In strnsa corelatie cu inflatia se afla salariile populatiei. Atunci cnd inflatia creste,
salariile reale ale populatiei au tendinta inversa, de scadere. Acest fenomen se resimte la nivelul
ntregii societati prin scaderea nivelului de trai. Pentru ca populatia sa nu resimta aceste efecte
negative, veniturile acestuia trebuiesc corelate cu nivelul preturilor si tarifelor. Acest lucru nu s-a
realizat in mod optim in Romnia, in special dupa 1990-1991 si rezultatul a constat in ample
manifestatii ale populatiei (greve, mineriade etc).

In practica, la nivelul de macroeconomie sunt aplicate doua tipuri de metode pentru

atenuare socului produs de cresterea preturilor si tarifelor la bunurile si serviciile de consum
asupra nivelului de trai al populatiei:

a)acordarea unor compensatii fixe si egale, att pentru salariati ct si pentru pensionari;

b)indexarea curenta a salariilor, prin aceasta urmarindu-se diminuarea pe ct posibil a

efectelor negative provocate de deprecierea monedei nationale (reducerea puterii de comparare a
monedei), corelnd cresterea salariilor cu cea a preturilor si tarifelor.

Dupa prima liberalizare a preturilor din noiembrie 1990 in Romnia s-a recurs la folosirea
ambelor metode. Practicarea celor doua metode concomitent a avut rezultate specifice asupra
modelului de fundamentare a actiunilor de corelare a cresterii veniturilor nominale cu evolutia
puterii de cumparare a monedei.

Contextul in care au fost aplicate masurile mentionate anterior poate fi caracterizat astfel:

a)n tara noastra preturile bunurilor si tarifele serviciilor nu au avut ca rol semnalarea
evolutiei dintre cererea si oferta de pe piata factorilor de productie, bunurilor de consum si de
servicii existente in economie, ci au ndeplinit numai rolul de "semnal" al optiunilor de politica
economica, adaptate in deosebi in legatura directa cu orientarea redistribuirii resurselor sociale in
favoarea obiectivelor economice ce prezentau importanta prioritara intr-o anumita perioada,
pentru anumite structuri. Rezulta de aici, ca toate modificarile de preturi si tarife au fost decise la
nivel guvernamental si nu aveau nici o legatura cu teoria economica in care echilibrul pe piata se
realizeaza cu ajutorul fluctuatiei libere a cererii si ofertei.

b)este pentru prima data in Romnia, cnd nivelurile preturilor si tarifelor au cunoscut o
tendinta de crestere generalizata, specifica unei economii de piata.
 c)modificarea, in sensul de crestere a preturilor si tarifelor in Romnia, pna in 1989 a fost
destul de mica (in perioada 1980-1989 ritmul mediu anual de crestere al preturilor si tarifelor a
fost de aproximativ de 4,1%), iar dupa revolutie cresterile de preturi si tarife s-au facut in salturi
si discontinuu. Acest lucru a permis ca in perioada anterioara revolutiei din 1989 sa se poata
realiza o protectie mai eficace a populatiei impotriva efectelor generate de fenomenul
inflationist.

d)tarifele si preturile ce se practicau pe "piata neagra" au fost scapate complet de sub

control, evolund liber in functie de raportul dintre cerere si oferta. In cazul in care se realiza o
anumita protectie sociala se luau in calcul, deci, nivelurile preturilor si tarifelor oficiale.

Specialistii in economie au ajuns la concluzia ca pentru acea perioada (1990-1995)

acordarea de compensatii fixe nu se justifica economic si trebuie renuntat la acordarea lor din
mai multe motive. Principalul motiv ar fi, ca aceste compensatii exercita presiuni foarte mari
asupra bugetului, genernd astfel un dezechilibru bugetar si mai accentuat. Contramasura pentru
evitarea agravarii dezechilibrului ar fi, ca in mod echitabil, sa se reduca nivelul de trai pentru
toate persoanele (ce a rezultat din masurile guvernantilor a contat insa in agravarea situatiei
pentru cei care o duceau prost si foarte prost, ei resimtind cel mai puternic efectele inflatiei).

In concluzie se poate spune ca cel mai bine pentru perioada respectiv, in cazul inflatiei din
Romnia, era sa se renunte la acordarea de compensatii fixe si sa se recurga la indexarea curenta
a veniturilor, daca este posibil in cel mai scurt timp dupa o crestere semnificativa a ratei inflatiei.
Gradul de compensare a efectelor negative ale inflatiei se negociaza cu sindicatele.

Indexarea salariilor pentru a compensa cresterea ratei inflatiei poate face total (o
compensare de 100%) sau partial (procentul de compensare a salariilor sa fie inferior ratei de
crestere a inflatiei). In multe din tarile dezvoltate se practica o indexare care cunoaste doua
forme:

-indexarea "cu prag"

-indexarea cu "plafon"

In ambele cazuri insa salariile nu se indexeaza in mod automat. In cazul indexarilor "cu prag" se
fixeaza anticipat un anumit nivel (prag) al cresterii preturilor. Daca acest prag este depasit atunci
se introduce indexarea salariilor, in caz contrar (atunci cnd "pragul" nu este depasit) salariile nu
sunt indexate deloc.

In celalalt caz se stabileste un nivel superior al cresterii preturilor iar pna la acest nivel
sunt compensate salariile.

Indexarea, indiferent de tipul sau, nu are dect doua posibilitati, din punct de vedere al
posibilitatilor de evaluare:

a)o schema de indexare a salariilor, dupa evolutia indicelui preturilor bunurilor de consum
IPC, cu o revizuire trimestriala in cel mai bun caz, automata in functia de oscilatia acestuia.
 b)o schema bazata pe un salariu fixat, modificat la rndul sau periodic, conform cu
cresterea asteptata a inflatiei.

Aceste scheme de indexare reprezinta obiectul negocierii sindicatelor cu patronatul si intra

de obicei in contractele colective de munca ncheiate pentru anul viitor. In nici unul din aceste
cazuri nu se pune problema negocierii acestor contracte in timpul anului, deoarece ele trebuie sa
cuprinda de la nceput toate elementele de prognoza si ajustarile automate necesare.

3.3 INFLAIA sI RATA DOBNZII

Dobnda, in sens larg, reprezinta venitul sau reenumerarea unui capital. Ea este nsusita de
proprietarul oricarui capital care este antrenat intr-o activitate economica, indiferent de natura
acesteia, sub forma de excedent in raport cu capitalul respectiv avansat. Dobnda se justifica prin
serviciul obisnuit sau normal adus de un capital in conditii legale. In cazul in care utilizarea
capitalului are loc in conditii de risc, acestea se acopera prin plati suplimentare ce maresc suma
ncasata de proprietare, fara a fi insa dobnda. Este obtinuta fie ca renumerare pentru orice
mprumut banesc in conditii de garantie, fie ca este adusa de o obligatiune sau orice alta valoare
imobiliara cu aceleasi garantii, fie ca este cstigata prin serviciul realizat cu orice element de
capital real (masina, utilajul, brevetul de investitii etc) pe orice piata concurentiala cnd
riscurile sunt inexistente sau cnd toti factorii de risc au constituit deja obiectul platii unor prime
speciale care acopera integral riscurile respective. Fiind un surplus platit proportional, peste
marimea capitalului folosit, dobnda reprezinta o forma de venit care se poate realiza numai intr-
o activitate sau actiune economica ce se realizeaza prin eficienta, in care se produce mai mult
dect se cheltuieste.

3.3.1 RATA REAL A DOBNZII sI INFLAIA

Daca o institutie bancara ofera bani mprumut, in mod normal va prezenta celui creditat o
schema de rambursari si i cere sa plateasca o dobnda pentru mprumutul acordat. De exemplu,
pentru un mprumut de 10000$ USD, care va trebui rambursat in termen de un an se va cere de
catre banca si plata unei sume de 10$ USD pe luna. Aceasta suma reprezinta o dobnda de
1200$ pe an, ceea ce se poate exprima si procentual, ca rata a dobnzii de 12% pe an:

=12%

Rata dobnzii este pretul care este platit pentru a mprumuta bani pentru o perioada
determinata de timp si este exprimata ca un procent per $ mprumut. In exemplul nostru, cu o
rata a dobnzii de 12% pe an nseamna ca, persoana mprumutata trebuie sa plateasca 12 centi pe
an pentru fiecare $ luat cu mprumut.

Dupa cum pe piata bunurilor si serviciilor exista mai multe preturi si tarife, tot asa exista
mai multe rate ale dobnzilor. Banca va acorda bani cu mprumut unui client industrial la o rata a
dobnzii mai scazuta dect cea la care va da persoanelor fizice , deoarece in cazul persoanelor
juridice exista un risc mai scazut de rambursare. Totodata rata dobnzii ceruta la un mprumut pe
termen lung va diferi de rata dobnzii pentru un mprumut pe termen scurt.
 Dobnda reala este renumerarea unui capital calculata prin deducerea inflatiei din dobnda
nominala[26]. Conventional, prezentarea acestei modalitati de existenta a dobnzii porneste de la
ecuatia lui Irving Fisher:

I=R+r, unde:

I=rata dobnzii nominale (rata de piata a dobnzii)

R=rata reala a dobnzii

r=rata inflatiei

R=i-r

In conditiile in care fenomenul inflationist nu se manifesta, rata dobnzii nominale este

egala cu rata dobnzii reale:

R=i

Marimea si dinamica acestei dobnzi se exprima prin masa si rata dobnzii reale si
aceasta forma a dobnzii are o importanta majora pentru stimularea economiei veniturilor
unitatilor economice si, ndeosebi ale populatiei pentru acumularea capitalului si cresterea
investitiilor.

Comparativ cu rata inflatiei dobnda reala poate fi:

a)pozitiva cnd i>r, care incita in mod deosebit economiile si utilizarea acestora pentru
realizarea unor obiective economice prin investitii.

b)negativa cnd i<r, care frneaza economisirea banilor si investirea lor, pentru ca cei care
au economisit pot nregistra in termeni reali pierderi. Spre exemplu la cele detaliate anterior
presupunem ca avem un mprumut de 100$, rambursabil intr-un an. Suma platita la sfrsitul
anului pentru acest mprumut este masurata in termeni nominali si este formata din:

-100$ (capitalul mprumutat)

-8$ dobnda platita ( in cazul unei rate nominale a dobnzii de 8%)

La o prima vedere se pare ca cel care a mprumutat a cstigat 8$, insa, aceasta afirmatie nu
este integral adevarata deoarece nu s-a luat in calcul nivelul preturilor pe parcursul anului
respectiv.
 Daca preturile ramn constante intr-un an, atunci rata reala a dobnzii pe care o cstiga
mprumutatorul va fi de asemenea de 8%, deoarece el poate cumpara cu 8% mai multe bunuri si
servicii cu cei 108$ rambursati, dect putea cumpara cu cei 100$ pe care i-a mprumutat.

Insa, daca nivelul preturilor va creste cu 8%, rata reala a dobnzii va fi zero, deoarece cu
cei 108$ rambursati cumpara aceiasi cantitate de bunuri ca si cu cei 100$ mprumutati initial.
Daca mprumutatorul a mprumutat cu o dobnda de 8% anual iar preturile cresc cu 10% atunci
rata reala a dobnzii este de 2%.

Daca creditorii si debitorii sunt preocupati de costurile reale, masurate in raport cu puterea
de cumparare, rata nominala a dobnzii va fi fixata la rata reala la care cad de acord sa fie
rambursati banii plus o suma pentru a acoperii orice rata preconizata a inflatiei.

Ru=rr+r*, unde:

Ru=rata nominala dobnzii;

Rr=rata reala a dobnzii

r*=inflatia anticipata

Considernd ca un mprumut pe un an aduce un profit de 10% celui care acorda mprumutul si

rata inflatiei este 5% atunci rata nominala a dobnzii este de 15%

Ru=10+5=15%

Daca inflatia este considerate ca fiind 0% pentru anul respectiv, atunci rata nominala a
dobnzii va fi de 10%.

Ru=10+0=10%.

CAPITOLUL 4

ANALIZA EVOLUIEI sI FORMEI DE MANIFESTARE A PROCESULUI

INFLAIONIST IN ROMNIA N PERIOADA 1990-1999. EVOLUIA
PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI

In perioada 1990-1999 inflatia in Romnia, comparativ cu celelalte tari aflate in tranzitie de

la economia de tip centralizat la economia de piata, a avut forme de manifestare si caracteristici
diferite de aceste tarii. Procesul inflationist din tara noastra a fost de mai lunga durata si in
acelasi timp amplitudinea pe care a atins-o a fost mai mare, aceasta datorndu-se intr-o masura
mai mare sau mai mica si unor cauze ce au tinut de conditiile economice din Romnia de la
nceputul anilor'90 si de natura si ritmicitatea masurilor care au fost luate in directia liberalizarii
preturilor si a dorintei relansarii economiei nationale.

4.1 EVOLUTIA INFLAIEI IN PERIOADA 1990-1997

 Evolutia inflatiei in aceasta perioada (1990-1997) difera in functie de metoda prin care a fost
masurata. Se observa pe baza datelor din tabelul de mai jos ca rata anuala a inflatiei atinge
niveluri diferite si are tendinte, in anumite perioade contrare, in functie de indicele prin care este
exprimat, indicele preturilor bunurilor de consum IPC, indicele preturilor productiei industriale
IPPI sau delatorul PIB.

Tabelul nr.2

Evolutia ratei anuale a inflatiei masurate cu ajutorul IPC, IPPI si dPIB in perioada 1991-
1997

-procente-

ANII/INDICE 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

IPC 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,3 54,8

IPPI 210,1 184,8 165,0 140,5 35,1 49,9 152,0

D PIB 195,0 199,9 227,3 139,0 36,2 45,0 144,2

 In figura de mai sus se poate observa ca in perioada 1991-1993, att indicele preturilor de
consum ct si deflatorul PIB au avut o evolutie diferita de cea a indicelui preturilor productiei
industriale. Astfel, in timp ce rata inflatiei exprimata prin IPC si deflatorul PIB are un ritm rapid
si ascendent, rata inflatiei redata prin IPPI are o tendinta de diminuare. Printre cauzele
generatoare ale acestei situatii se pot mentiona pe de parte deosebirile dintre sferele de
cuprindere ale indicilor de mai sus, iar pe de alta parte momentele diferite ale aplicarii masurilor
de liberalizare a preturilor, modul in care agentii economici au reactionat la aceste masuri.
 In perioada 1994-1996 inflatia se caracterizeaza, indiferent de indicele luat in considerare,
ca avnd o tendinta de crestere. Totodata, in acesta perioada (1994-1996) si nivelurile atinse de
inflatia exprimata prin indicele preturilor de consum, indicele preturilor productiei industriale si
prin deflatorul PIB sunt relativ foarte apropiate, pentru ca in 1997 sa difere foarte (54,8%
prin indicele preturilor bunurilor de consum, 152% prin indicele preturilor productiei industriale
si 144,2% prin deflatorul PIB).

Valorile luate de inflatie au atins nivelul maxim la nceputul perioadei de tranzitie. Astfel
pentru IPC valoarea maxima este reprezentata de 256,1% si s-a nregistrat in 1993; tot in 1993 a
atins nivelul maxim si deflatorul PIB, adica 227,3%. In cazul IPPI acesta a atins nivelul maxim
in 1991, 220,1%.

4.1.1 EVOLUIA PREURILOR BUNURILOR DE CONSUM

Modul in care au evoluat preturile de consum in Romnia in perioada 1991-1997 este

strns legata de etapele de liberalizare, de eliminare treptata a subventiilor de la buget pentru
unele marfuri alimentare si servicii considerate de baza in consumul populatiei, precum si de
modificarile intervenite in comportamentul consumatorilor. O mare importanta in reflectarea
acestei evolutii in situatiile statistice o au sursele de date utilizate in acesti ani pentru calculul
indicilor preturilor de consum si masurile luate in vederea perfectionarii acestor indicii.

Analiznd datele din tabelele 3 si 4 precum si graficele din figurile 13 si 14 se constata o

crestere continua a preturilor de consum att in ansamblu cat si pe grupe (marfuri alimentare,
marfuri nealimentare si servicii) comparativ cu anul 1990, precum si de la un an la altul chiar
daca au ritmuri diferite. S-a ajuns astfel ca in anul 1997 preturile de consum sa fie de peste 200
de ori mai mari dect in 1990, cea mai mare crestere nregistrndu-se la preturile produselor
alimentare.

Nivelul maxim atins de IPC s-a nregistrat comparativ cu anul precedent in 1993 cnd a
fost de 356,1% fata de 1992. Dupa 1993 au urmat doi ani cu cresteri mai reduse, pentru ca in
1996 sa aiba loc un mare salt la 138,8% fata de 1995, continuat in 1997 cu 154,8%.

Tabelul nr.3
Evolutia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (fata de 1990)

ANII MF.ALIMENTAR MF.NEALIMENTAR SERVICII TOTAL

E E

1991 286,2 267,8 235,7 270,2

1992 963,4 787,9 661,0 838,8

1993 3361,2 2907,4 2249,5 2987,0

1994 7940,3 6769,8 5641,8 7071,9

1995 10469,3 8775,3 8051,2 9353,4

1996 14276,5 12205,9 11830,8 12983,4

1997 21614,6 18614 20881,4 20098,3

Tabelulul nr.4

Evolutia preturilor de consum in perioada 1991-1997 (anul precendent=100)

-procente-

ANII MF.ALIMENTAR MF.NEALIMENTAR SEVICII TOTAL

E E

1991 286,2 267,8 235,7 270,2

1992 336,6 294,2 280,4 310,4

1993 348,9 369,0 340,3 356,1

1994 236,2 232,8 250,8 236,7

1995 131,9 129,6 142,7 132,3

1996 136,4 139,1 146,9 138,8

1997 151,4 152,5 176,5 154,8

 Daca se au in vedere componentele indicelui total al preturilor de consum, se constata ca
evolutia acestora este oscilanta: in anii 1991-1992 cresterea preturilor marfurilor alimentare a
devansat-o att pe cea a preturilor marfurilor nealimentare ct si a serviciilor. In 1993 si 1997 au
dominat cresterile la preturile marfurilor nealimentare, iar in perioada 1994-1996 cele ale
preturilor serviciilor. De asemenea, se poate observa ca indicii preturilor marfurilor alimentare au
devansat in anii 1991, 1992, 1994 si 1995 indicii preturilor marfurilor nealimentare.

4.1.2 EVOLUIA MEDIE LUNAR A INFLAIEI

In ceea ce priveste cresterile lunare ale preturilor de consum se observa o evolutie

oscilanta a acestora de-a lungul perioadei 1990-1997, nivelul maxim fiind atins in 1993 cu
12,1%. In urmatorii doi ani aplicarea unor masuri de ajustare in domeniul fiscal si al preturilor a
condus la scaderea ratei medii lunare a inflatiei la 4,1% in 1994 si 2,1% in 1995. In 1996 si 1997
se produce insa o noua intensificare a procesului inflationist, rata medie lunara nregistrnd un
nivel de 3,8% in 1996 si 8% in 1997.

Tabelul nr.5
Rata medie lunara a inflatiei in perioada 1991-1997

-procente-

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

MF.ALIMENTARE 12,0 10,2 11,6 4,2 1,9 3,7 7,8

MF.NEALIMENTAR 9,0 9,3 12,9 3,7 2,0 4,0 7,7

E

SERVICII 9,1 8,4 11,8 4,7 2,9 3,6 9,7

TOTAL 10,3 9,6 12,1 4,1 2,1 3,8 8,0

 Da
ca
in

primii doi ani, cele mai mari cresteri medii lunare s-au facut la preturile marfurilor alimentare,
iar in 1993 si 1996 la cele ale marfurilor nealimentare, in anii 1994, 1995 si 1997 cea mai
accentuata majorare a avut loc la tarifele pentru serviciile prestate populatiei, piata acestora
continund sa fie dominata de sectorul public, in conditiile unui consum relativ scazut si putin
flexibil.

4.1.3 EVOLUIA PREURILOR PRODUSELOR AGROALIMENTARE VNDUTE PE

PIAA RNEASC

Produsele agroalimentare vndute pe piata taraneasca ocupa o pondere deosebit de

importanta in consumul populatiei din tara noastra. Evolutia preturilor de-a lungul celor sapte ani
a fost strns legata de etapele de liberalizare a preturilor, de evolutia acestora si de nivelul
salariilor din economie.

nca de la nceputul anului 1990 au avut loc cresteri ale preturilor produselor
agroalimentare vndute pe piata taraneasca ca o consecinta a cresterii salariilor populatiei
orasenesti si a restituirii unor importante sume de bani acesteia. Cea mai rapida crestere a acestor
preturi a avut loc in anul 1992 (cu 187,4% fata de 1991).
 Tabelul nr.6

Evolutia preturilor produselor agroalimentare vndute pe piata taraneasca in perioada

1991-1997 (1990=100)

-procente-

ANII PRODUSE DE ANIMALE sI PRODUSE DE TOTAL

ORIGINE PASRII VII ORIGINE
VEGETAL ANIMAL

1991 219,8 155,7 202,7 202,1

1992 566,6 551,8 616,2 580,2

1993 1456,8 1428,1 1942,1 1577,5

1994 3916,0 3373,1 4664,1 4002,2

1995 5447,1 5042,8 5904,8 5519,1

1996 7402,7 6616,1 9111,1 7643,9

1997 10186,1 7343,9 10113,3 10311,6

 Tabelul nr.7

Evolutia preturilor produselor agroalimentare vndute pe piata taraneasca in perioada

1991-1997 (anul precedent=100)

-procente-

ANII PRODUSE DE ANIMALE sI PRODUSE DE TOTAL

ORIGINE PSRII VII ORIGINE
VEGETAL ANIMAL

1991 219,8 155,7 202,7 202,1

1992 257,8 354,4 304,0 287,4

1993 257,1 258,8 316,3 271,6

1994 268,2 236,2 239,3 253,7

1995 139,1 149,5 126,6 137,9

1996 135,9 131,2 154,3 138,5

1997 137,6 110,0 145,2 134,9

 Primele semne ale stabilizarii macroeconomice aparute in anul 1993 si manifestate mai
puternic in 1994 au influentat si tendintele de evolutie a acestor preturi. Anul 1994 s-a
caracterizat prin cresterea veniturilor populatiei si echilibrarea raportului dintre cerere si oferta la
produsele agroalimentare, precum si prin marirea gradului de aprovizionare a populatiei cu
produse agroalimentare de pe piata taraneasca. Preturile acestor produse cunosc cresteri din ce in
ce mai reduse pana in anul 1996, cnd ritmul este ceva mai mare dect anul anterior (38,5%),
pentru ca la sfrsitul perioadei analizate sa scada din nou (34,9%).

Urmarind evolutia preturilor pe categorii de produse agroalimentare (adica: produse de

origine vegetala; animale si pasari vii si produse de origine animala), se constata diferente de
ritm att intre ele, ct si fata de total. Astfel, preturile la produsele de origine vegetala au atins
nivelul maxim in 1994, dupa o crestere continua din 1991, iar pna in 1997 nregistreaza cresteri
tot mai reduse, pentru ca in acest an ritmul sa se accelereze. Preturile la grupa "animale si pasari
vii" au crescut pna in anul 1992 din ce in ce mai mult, in acest an nregistrndu-se cel mai nalt
ritm din ntreaga perioada 1990-1997, dupa care cresterea a fost mai redusa. Preturile produselor
de origine animala au sporit cel mai rapid in anul 1993 (216,3% fata de anul 1992), dupa care
ritmul s-a redus pna in anul 1996 cnd a avut un nou salt (+54,3%) pentru a fi urmate de o
crestere mai mica in 1997 (45,2%)

Comparativ cu anul 1990, preturile produselor agroalimentare vndute pe piata taraneasca

au crescut de aproape 103 ori, cu cresteri aproximativ egale la preturile produselor de origine
vegetala si a celor de origine animala (de aproximativ 101 ori si o crestere mai redusa pentru
grupa "animale si pasari vii" (de 73 de ori)).

In concluzie se poate spune ca vnzarile pe piata taraneasca au ocupat o pondere din ce in

ce mai mare in totalul vnzarilor deoarece preturile pe aceasta piata l-a reprezentat raportul direct
si liber dintre cerere si oferta.

4.1.4 EVOLUIA PREURILOR PRODUCIEI INDUSTRIALE N PERIOADA 1991-1997

Liberalizarea preturilor productiei industriale a reprezentat o masura importanta si necesara

pentru realizarea autonomiei activitatii ntreprinderilor si pentru restructurarea lor pe criterii de
rentabilitate.

Dupa cum rezulta si din tabelele 8 si 9 si din graficele din figurile 18 si 19 nca din 1991,
imediat dupa liberalizare, preturile de productie au crescut extrem de mult, amplitudinea atinsa in
acest an fiind de 320,1% comparativ cu 1990 (acesta a fost cel mai nalt nivel din perioada
analizata, lundu-se in calcul anul precedent). Aceasta crestere a avut ca factori determinanti
scumpirea salariilor, materiilor prime si energiei si a sporirii costurilor cu forta de munca. Pna
in 1996 majorarea preturilor a fost tot mai redusa, pentru ca din acest an cresterea acestora sa se
accelereze. Aceasta tendinta s-a manifestat att pe ansamblu (IPPI total) ct si pe fiecare ramura
din economie.

Tabelul nr.8

Evolutia preturilor productiei industriale in perioada 1991-1997 (1990=100)

-procente-

ANII INDUSTRIA INDUSTRIA ENERGIA TOTAL

EXTRACTIV PRELUCRTOAR ELECTRICA,
E TERMICA,
APA sI GAZE

1991 294,2 309,8 478,4 320,1

1992 907,6 850,1 1633,3 911,6

 1993 2253,6 2305,5 3946,1 2415,7

1994 5190,0 5593,1 9210,2 5809,8

1995 6177,9 7756,1 11288,4 7849,6

1996 9127,6 11747,5 15661,0 11764,2

1997 38262,9 26913,5 49034,6 29645,8

Tabelul nr.9

Evolutia preturilor productiei industriale in perioada 1991-1997 (anul curent=100)

 -procente-

ANII INDUSTRIA INDUSTRIA ENERGIE TOTAL

EXTRACTIV PRELUCRTOAR ELECTRICA,
E TERMICA,
APA sI GAZE

1991 294,2 309,8 478,4 320,1

1992 308,5 274,4 341,4 284,8

1993 284,3 271,2 241,6 265,0

1994 230,3 242,6 233,4 240,5

1995 119,1 138,7 122,1 135,1

1996 147,8 151,4 138,7 149,9

1997 419,2 229,1 313,1 252,0

 In ceea ce priveste dominatia uneia sau alteia din componentele indicelui total al preturilor
de productie (ramurile: industria extractiva, industria prelucratoare, energie electrica, termica,
gaze si apa), se observa ca in primii doi ani preturile la energie electrica, termica, apa si gaze au
fost cele care au nregistrat cea mai rapida crestere, pentru ca din 1993 si pna in 1996 industria
prelucratoare sa fie cea mai avansata si in anul 1997 cea extractiva sa devanseze celelalte ramuri.
Pentru industriile prelucratoare si energie electrica, termica, apa si gaze, cea mai mare crestere a
avut loc in anul 1991 (de 309,8% si, respectiv 478,4%) in timp ce pentru industria extractiva anul
1997 a fost cel in care au avut loc cele mai mari majorari (de 419,2%). Comparativ cu anul 1990,
o crestere deosebita, au nregistrat-o preturile la energie electrica, termica, apa si gaze, n 1997
IPPI in aceasta ramura atingnd nivelul de 49034,6%. Au urmat cresterile din industria
extractiva, cu 38162,9% si din industria prelucratoare cu 26813,5% fata de 1990.

4.2 INFLAIA N ROMNIA N PERIOADA 1998-1999

 Analiza procesului inflationist in cadrul acestui capitol este mpartita pe doua perioade
1990-1997 si, respectiv 1997-1999, datorita unei schimbari intervenite in metoda de calcul a
indicelui preturilor de consum. IPC se calculeaza ca un indice de tip Laspeyres cu baza fixa.
ncepnd din ianuarie 1999, calculul indicilor lunari cu baza fixa se face cu preturile medii din
anul 1997 (anul 1997=100) si ponderile din acelasi an determinate pe baza cheltuielilor medii din
Ancheta Integrata in Gospodarii (AIG).

Pentru asigurarea continuitatii seriilor de indici construiti cu baze diferite s-a utilizat un
"coeficient de racordare" care permite legarea (racordarea) seriei de indici lunari din anul 1999
cu baza 1997=100 la seria de indici cu baza 1995=100. Coeficientul de racordare s-a calculat ca
raport intre un indice de tip Laspeyres calculat pentru luna decembrie 1998 in acea baza
(1995=100) si un altul de acelasi tip si pentru aceeasi luna in noua baza (1997=100). Compararea
a doi indici calculati in baze diferite se face raportnd indicele de comparat in noua baza
multiplicat cu coeficientul de racordare la indicele cu care se compara calculat in vechea baza
(aceasta metodologie este utilizata de UE).

Metodologia de calcul a IPC in Romnia este, in general, armonizata cu metodologia

utilizata de Oficiul de Statistica al Uniunii Europene (EUROSTAT) la nivel de clasificari,
nomenclatoare metode de esantionare si de calcul. Clasificare COICOP (Clasificare consumului
individual pe destinatii) convenita de CEE/EUROSTAT/OECD asigura comparabilitatea indicilor
la nivel european. Ultima versiune a acestei clasificari, adaptata din noiembrie 1996, este
structurata de 12 diviziuni, detaliate in 29 de grupe si 61 clase de marfuri si servicii.

4.2.1 INDICII PREURILOR DE CONSUM N 1998 sI 1999

Anul 1998 se caracterizeaza din punctul de vedere al nivelului atins de rata inflatiei drept
unul bun, deoarece in toata perioada de tranzitie si pna in prezent anul 1998 constituie perioada
cu cea mai mica inflatie (indicele preturilor de consum a fost de 140,69). Desi dupa datele din
tabelul 10 si din graficul din figura 20 reiese ca anul a debutat relativ prost (in primele luni ale
sale inflatia a atins nivelurile lunare maxime, respectiv in ianuarie 4,9% si februarie 7,2%), ratele
lunare ale inflatiei, in continuare au nregistrat valori sub cele atinse in primele doua luni.

Tabelul nr.10
Evolutia lunara a IPC in 1998 si 1999

-procente-

INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT

1998 1999 1998 1999

IANUARIE 104,9 103,0 104,9 103,0

FEBRUARIE 107,2 102,9 112,4 106,0

MARTIE 103,8 106,4 116,6 112,7

APRILIE 102,7 104,8 119,8 118,2

MAI 102,3 105,3 122,5 124,5

IUNIE 101,3 105,1 124,1 130,8

IULIE 101,3 101,7 125,7 133,0

AUGUST 100,6 101,2 126,5 134,6

SEPTEMBRIE 102,7 103,2 130,0 138,9

OCTOMBRIE 103,9 104,2 135,0 144,7

NOIEMBRIE 101,9 104,0 137,6 150,4

DECEMBRIE 102,2 102,9 140,6 152,3

 In privinta inflatiei pe structura (adica marfuri alimentare, marfuri nealimentare si servicii)
aceasta a avut urmatoarea evolutie:

4.2.1.1 IPC -marfuri alimentare

Tabelul nr.11
Evolutia lunara a IPC -marfuri alimentare

-procente-

INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT

1998 1999 1998 1999

IANUARIE 104,5 102,5 104,5 102,5

FEBRUARIE 107,7 102,5 112,5 105,0

MARTIE 102,5 104,7 115,3 109,9

APRILIE 102,1 105,2 117,8 115,6

MAI 100,7 103,1 118,6 119,3

IUNIE 100,0 100,5 118,5 119,8

IULIE 99,0 98,8 117,4 118,4

AUGUST 99,0 100,0 116,3 118,5

SEPTEMBRIE 102,7 103,6 119,3 122,8

OCTOMBRIE 101,6 103,4 121,3 127,0

NOIEMBRIE 101,8 103,4 123,4 131,3

DECEMBRIE 102,5 104,1 126,5 136,7

 Cea mai mare crestere de preturi fata de luna precedenta s-a nregistrat la grupa de marfuri
alimentare (in 1999 +4,1%), iar in cadrul acesteia, cresteri semnificative nregistrndu-se la
legume si conserve de legume (+10,1%), oua (+10,0%), pine (+7,56%), lapte si produse lactate
(+4,6%), fructe si conserve din fructe (4,1%). Aceste produse detin 24,0% din totalul
cheltuielilor banesti de consum ale populatiei.

4.2.1.2 IPC-marfuri nealimentare

Tabelul nr.12
Evolutia lunara a IPC-marfuri nealimentare
 -procente-

INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT

1998 1999 1998 1999

IANUARIE 102,8 102,5 102,8 102,5

FEBRUARIE 107,0 103,4 110,0 106,0

MARTIE 105,2 108,8 115,7 115,3

APRILIE 102,3 103,7 118,3 119,6

MAI 104,1 103,4 123,2 123,7

IUNIE 102,6 107,3 126,4 132,7

IULIE 102,6 102,6 129,7 136,1

AUGUST 101,9 102,2 132,2 139,1

SEPTEMBRIE 101,8 102,9 134,5 143,2

OCTOMBRIE 105,1 103,6 141,4 148,3

NOIEMBRIE 101,9 105,3 144,0 156,2

DECEMBRIE 101,9 102,5 146,8 160,2

 La marfurile nealimentare cresterea preturilor a fost in 1999 superioara celei din
1998 (60,2% in 1999 si 46,8% in 1998), cresteri mai nsemnate fiind la combustibili (+4,5%),
tricotaje (+3,8%), medicamente (+3,3%), acestea contribuind cu 10,7% in totalul indicelui
preturilor de consum.

4.2.1.3 IPC-servcii
Tabelul nr.13
Evolutia lunara a IPC-servcii

-procente-

INDICE/LUNA LUNA ANTERIOARA=100 DEC-ANUL PRECEDENT

1998 1999 1998 1999

IANUARIE 111,6 106,0 111,6 106,0

FEBRUARIE 106,2 102,7 118,6 108,8

MARTIE 103,8 105,0 123,1 114,3

APRILIE 105,7 106,7 130,1 122,0

MAI 102,2 116,2 133,0 141,7

IUNIE 101,6 111,8 135,1 158,5

IULIE 104,5 106,0 141,2 168,0

AUGUST 101,9 101,6 143,8 170,7

SEPTEMBRIE 105,1 102,9 151,2 175,6

OCTOMBRIE 106,5 106,8 161,1 187,6

NOIEMBRIE 102,3 102,5 164,8 192,3

DECEMBRIE 102,1 101,3 168,2 194,7

 Comparativ cu anul 1998 in 1998 sporul serviciilor aproape ca s-a dublat (94,7%), iar in
cadrul acestei grupe cresteri lunare mai mari s-au nregistrat la tarifele pentru igiena si cosmetica
(3,9%), ngrijire medicala (+2,0%), apa, salubritate (+2,6%), transport interurban (2,2%) care
reprezinta 4,7% din totalul cheltuielilor banesti ale populatiei.

4.3 EVOLUIA PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI N PERIOADA 1989-

1999 sI POsIBILITILE ROMNIEI DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEAN

4.3.1 PRODUSUL INTERN BRUT

Dupa 10 ani de la declansarea tranzitiei la economia de piata, nivelul relativ al produsului

intern brut difera de la o tara la alta si reflecta eficienta

masurilor promovate de tarile respective. De regula, volumul fizic al produsului intern brut este
mai mic dect la nceputul perioadei si a condus la adncirea decalajelor fata de tarile UE, aflate
in progres evident. Pentru a stabilii o prima opinie despre aceste decalaje elocvente sunt datele
din tabelul nr.14.

Datele indica doua procese diametral opuse. Pe de o parte tarile UE care, in intervalul
1989-1998 au nregistrat o crestere medie a produsului intern brut cu 19%; cresteri superioare au
avut loc in tarile mai mici, inclusiv in cele mai putin dezvoltate. A se vedea in acest sens sporul
PIB cu 26,9% in Portugalia, cu 21,9% in Spania si cresterea record de 83,9% in Irlanda. De
asemenea, Germania, de departe cea mai mare tara europeana, s-a afirmat si in aceasta perioada
ca principala locomotiva a UE. Concomitent cu integrarea si structurarea fostei economii
socialiste est-germane, in intervalul amintit produsul intern brut al Germaniei a crescut cu 22,6%,
procent superior fata de cel mediu din Uniunea Europeana.

Pe de alta parte, in majoritatea tarilor candidate la UE, produsul intern brut in 1998 este
inferior celui din 1989. In Romnia, spre exemplu, volumul fizic al PIB este cu 23,9% mai mic,
fapt ce a indus un decalaj in crestere fata de tarile UE. Daca avem in vedere ca in Romnia
produsul intern brut a cazut in 1999 cu circa 3,6%, iar in tarile UE a avut loc o crestere de circa
1,9%, decalajul produsului intern brut pe locuitor dintre UE si Romnia a crescut in deceniul
1989-1999 de la 4,5:1 la 5,5:1.

Tabelul nr.14

Indicele produsului intern brut n tarile UE si tarile candidate la UE n 1998 fata de 1989

-procente-
TARI UE 1998/1989 TARILE 1998/1989
CANDIDATE LA
UE

UE-TOTAL 119,0 ROMANIA 76,1

FRANTA 115,1 BULGARIA 69,0

GERMANIA 122,6 R.CEHA 95,3

ITALIA 112,2 POLONIA 117,1

REGATUL UNIT 118,1 SLOVACIA 99,8

AUSTRIA 123,8 SLOVENIA 100,4

BELGIA 118,8 UNGARIA 95,3

DANEMARCA 125,1 ESTONIA 79,4

FINLANDA 112,2 LUTONIA 59,3

GRECIA 117,3 LITUANIA 66,2

IRLANDA 183,9

LUXEMBURG 151,9

OLANDA 128,0

PORTUGALIA 126,6

SPANIA 121,9

SUEDIA 113,0
 Indicele produsului intern brut este sensibil mai mic si in alte tari europene candidate la
Uniune -in Bulgaria cu 31% si in celelalte trei tari baltice, in medie cu 33,5%. In celelalte tari
insa - Republica Ceha, Ungaria, Slovacia si Slovenia produsul intern brut din 1998 era practic
apropiat sau asemanator cu cel din 1989, iar in Polonia a fost cu 17,1% mai mare. Datele arata,
totodata, ca in ultimul timp majoritatea tarilor central si est -europene

s-au nscris pe un trend constant de crestere economica, unele din 1992-1993 ca, Polonia,
Ungaria si R.Ceha, altele din 1995 ca, Estonia, Letonia si Lituania.

Romnia prezinta o situatie aparte, dupa o crestere a PIB in fiecare an in intervalul 1993-
1996 a urmat o scadere, de asemenea, in fiecare an a indicatorului in intervalul 1997-1999 si
prognozele obtinute arata ca abia in anul 2000 se va stopa scaderea si se va relua cresterea
economica. Bulgaria a avut o situatie asemanatoare, in 1996 si 1997 cnd a nregistrat o scadere
a PIB, dar din 1998 indicatorul respectiv cunoaste o anumita crestere.

Eficienta masurilor de reforma din tarile in tranzitie rezulta si din evolutia altor indicatori.

4.3.2 PRODUCIA GLOBAL INDUSTRIAL

In cazul productiei globale ne referim, in primul rnd, la evolutia productiei industriale,

ntruct prin ponderea ei ridicata in economia tuturor tarilor, are o influenta majora asupra
dinamicii PIB. Astfel, in timp ce in Romnia productia industriala reprezenta in 1998 numai
46,3% din cea a anului in 1989, in tarile central europene aceasta a fost de 98,2%, cu precizarea
ca in Polonia nivelul a atins 118,6%, in Ungaria 103,2%, in R.Ceha si Slovacia aproape 80% si
in Slovenia 75,9%. Fara ndoiala, volumul fizic mai mare al productiei industriale in tarile
mentionate mai sus reflecta un grad superior de restructurare si de adaptare a agentilor economici
la cerintele economice libere de piata.

4.3.3 FORMAREA BRUT A CAPITALULUI FIX

Ca factor esential al restructurarii si modernizarii productiei, formarea bruta a capitalului

fix a avut o evolutie destul de sinuoasa in Romnia. Comparativ cu 1989, nivelul real al
indicatorului a scazut brusc in urmatorii doi ani, astfel ca in 1992 a ajuns la numai 44,0%; a
urmat o crestere lenta in 1996, cnd nivelul indicatorului a fost de 72,2%, dupa care a scazut din
nou. In 1998 formarea bruta a capitalului nu reprezinta dect 57,4% din valoarea anului 1989. Cu
cheltuieli anuale pentru fondurile fixe reduse al jumatate, respectiv cu perioada prerevolutionara,
este dificil sa se relanseze cresterea economica si sa se atinga intr-un timp scurt nivelul
produsului intern brut si al productiei industriale din 1989.

In Bulgaria nivelul indicatorului este chiar mai mic dect in Romnia (44,1% in 1997).
Spre deosebire de situatiile amintite, in celelalte tari candidate la UE formarea bruta a capitalului
fix a atins volumul real din 1989 si chiar l-a depasit, in R.Ceha din 1995, in Polonia din 1996 si
in Ungaria si Slovacia din 1997. Spre exemplu in R.Ceha, Ungaria si Polonia indicele formarii
brute a capitalului fix a fost de 115% in 1998 fata de 1989.

Strns legat de aceste aspecte esentiale ale economiei reale, sunt demne de semnalat nca
doua situatii:

-cheltuielile aferente consumului curent total al societatilor romanesti din 1998 sunt mai
mari dect cu 10 ani in urma. In termeni reali, in 1998 ele au fost cu 4,1% superioare celor din
1989. Fenomenul privind devansarea dinamicii procesului intern brut de catre dinamica
consumului se manifesta si in alte tari candidate la UE, dar intensitatea acesteia este mai redusa
dect in cazul tarii noastre.

-economiile interne brute (diferenta dintre PIB si consumul total) au o rata foarte scazuta in
Romnia (14% in 1997), tara noastra plasndu-se pe penultimul loc in cadrul tarilor europene
candidate la Uniune, dupa noi aflndu-se Letonia cu o rata a economisirii de 10%.In celelalte tari
indicatorul are dimensiuni mai mari: in R.Ceha si Slovacia 28%, Ungaria 27% si Slovenia 23%,
fapt ce le permite sa aloce fonduri mai mari pentru investitii, cea mai puternica prghie a cresterii
economice.

4.3.4 INVESTIII DIRECTE DE CAPITAL STRIN

Capitalul strain are dimensiuni considerabil mai mari in Ungaria, R.Ceha si Polonia si mai
mici in Romnia, Bulgaria si Slovacia.

Tabelul nr.15
Investitii straine de capital in tarile europene candidate la UE

-milioane dolari-

ARA/ANI 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
I

ROMNIA - 37 73 94 341 419 263 1215 2031

BULGARI 4 56 42 40 105 90 103 505 401

A

R.CEH 180 513 1004 654 869 2562 1428 1300 2540

POLONIA 88 117 284 580 542 1134 2768 3077 5129

 UNGARIA 311 1459 1471 2339 1146 4453 1983 2085 1935

SLOVACIA 18 82 100 134 170 157 206 161 508

SLOVENI 4 65 111 113 128 176 286 321 165

A

ESTONIA - - 58 160 225 205 150 267 571

LETONIA - - 43 45 214 180 382 525 274

LITUANIA - - 10 30 31 73 152 355 926

Din volumul investitiilor straine pe locuitor in intervalul 1990-1998 pe primele locuri se

afla Ungaria cu 1692 de dolari, R.Ceha cu 1072 de dolari, Slovenia cu 645 dolari si tarile baltice
cu aproximativ 640 dolari. In Polonia investitiile directe de capital strain pe locuitor au fost de
355 dolari.

In Romnia nivelul indicatorului este de numai 198 dolari si in Bulgaria de 163 dolari.
Dupa cum rezulta din cifre, investitorii straini ocolesc Romnia si Bulgaria, ca efect, probabil, al
pozitiei lor geografice si a lipsei de ncredere in stabilitatea politica si economica din tarile
respective. Fara ndoiala, efectele nu pot fi dect negative in planul asimularii tehnologiilor de
productie moderne, a managementului unitatilor economice si a integrarii eficiente in relatiile
economice internationale.

4.3.5 BALANA CONTULUI CURENT

Toate tarile central si est-europene candidate la UE nregistreaza un deficit nsemnat in

balanta contului curent. Dar, in timp ce in R.Ceha, Ungaria si Slovenia deficitul este in scadere,
in Polonia, Romnia si Slovacia deficitul este in crestere. Pentru anul 1998 volumul deficitului si
proportia lui fata de produsul intern brut sunt redate in tabelul nr.16 (de mentionat ca procentele
sunt calculate prin raportarea soldului negativ al contului curent al produsul intern brut din
1997).

Tabelul nr.16
Balanta contului curent in 1998

TARA MILIOANE USD % DIN PIB

 ROMNIA -3010 -8,6

BULGARIA -252 -2,5

R.CEH -1046 -2,0

POLONIA -6858 -5,1

UNGARIA -2298 -5,0

SLOVACIA -2059 -10,6

SLOVENIA -4 -0,0

ESTONIA -447 -9,5

LETONIA -713 -12,9

LITUANIA -1298 -13,5

Comparativ cu celelalte tari candidate la UE, in Romnia deficitul balantei contului curent
este foarte mare att ca marime absoluta, ct si ca proportie in PIB. In conditiile unor investitii
directe de capital strain scazute, deficitul contului curent contribuie, pe de o parte, la cresterea
datoriei externe si, pe de alta parte, la devalorizarea leului in raport cu dolarul SUA si alte valute.

4.3.6 sOMAJUL

Restructurarea productiei sociale in deosebi a industriei a generat un somaj ridicat in

majoritatea tarilor central si est-europene, cu deosebire in Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria
unde, in anii 1994-1998, rata somajului a nregistrat o oscilatie de regula, intre 10 si 15%.
 Rate mai scazute de somaj s-au nregistrat in R.Ceha (intre 2,9 si 7,5%) si tarile baltice ( in
medie intre 5,3 si 7,3%). Sub acest aspect, Romnia ocupa o pozitie intermediara: rata somajului
a fost relativ mai mare in primii ani ai tranzitiei (10,9% in 1994), dupa care a cunoscut o anumita
reducere (6,6% in 1996), pentru ca in ultimul timp somajul sa se nscrie, din nou, pe o curba
crescatoare (8,8% in 1997, 10,3% in 1998 si 11,3% in iunie 1999).

Cifrele invocate nu conduc la o concluzie categorica privind relatia dintre mersul reformei
si rata somajului: In R.Ceha, spre exemplu, apreciata ca fiind mai avansata pe calea economiei
libere de piata, rata somajului a avut un nivel relativ scazut in aproape toti anii tranzitiei. In
schimb, in alte tari ca Polonia care a facut, de asemenea, pasi mari in directia economiei de piata,
rata somajului a avut constant niveluri ridicate (rata maxima a fost de 16,0% in 1994).

4.3.7 INFLAIA

Tranzitia la economia de piata a fost insotita de o inflatie foarte mare, galopanta, mai ales
in primii ani cnd s-au liberalizat preturile si s-a trecut la formarea lor pe baza cererii si
ofertei. De la o inflatie cu trei chiar patru cifre in Slovenia si tarile baltice, rata inflatiei este
masurata, in prezent, cu doua sau o singura cifra. Ritmurile anuale ale cresterii preturilor de
consum sunt prezentate in tabelul urmator.

Tabelul nr.17

Preturile de consum in tarile europene candidate la UE, 1989-1998 (media anuala, cresterea
procentuala fata de anul precedent)

-procente-

Tara
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

ROMANIA 1,1 5,1 170,2 210,4 256,1 136,7 32,3 38,8 154,8 59,1

BULGARI 6,4 23,8 338,5 91,3 72,9 96,2 62,1 123,1 1082, 22,2
A 6

R.CEHA 1,4 9,9 56,7 11,1 20,8 10,0 9,1 8,9 8,4 10,6

POLONIA 264,3 585,8 70,3 45,3 36,9 33,2 28,1 19,8 15,1 11,7

UNGARIA 17,0 28,9 35,0 23,0 22,6 19,1 28,5 23,6 18,4 14,2
 SLOVACIA 1,3 10,4 61,2 10,2 23,1 13,4 10,0 6,0 6,2 6,7

SLOVENI 1285, 551,6 115,0 207,3 31,7 21,0 13,5 9,9 8,4 7,9
A 3

ESTONIA 4,0 18,0 202,0 1078, 89,6 47,9 28,9 23,1 11,1 10,6
2

LETONIA 5,2 10,9 172,2 951,2 109,1 35,7 25,0 17,7 8,5 4,7

LITUANIA 2,1 9,1 216,4 1020, 410,1 72,0 39,5 24,7 8,8 5,1
5

In Polonia, cresterea preturilor de consum a avut un nivel maxim in 1990, dupa care
cresterea a fost din ce in ce mai mica, in 1998 nregistrndu-se o inflatie de 11,7%. In R.Ceha si
Ungaria inflatia a avut dimensiuni mai mari, cu numai doua cifre, ratele fiind de 56,7% in
R.Ceha si de 35% in Ungaria, in 1991. Ulterior rata inflatiei s-a redus de la un an la altul si in
1998 marimea ei a fost de 10,6% si respectiv 14,2%.

Ca si in cazul altor indicatori, in Romnia rata inflatiei a avut o evolutie care a atins
niveluri ridicate cu trei cifre in anii 1991-1994, marimea maxima fiind 256,1% in 1993; a urmat
o scadere in 1995 si 1996, cu rate de 32,3% si 38,8%, dupa care cresterea preturilor de consum a
atins din nou cote ridicate:154,8% in 1997; 59,1% in 1998, iar pentru anul 1999 cresterea a
depasit 55%.

Bulgaria prezinta, de asemenea, o experienta aparte. Nivelul maxim al cresterii preturilor

de consum de 338,5% a fost atins in 1991, au urmat patru ani de crestere mai scazuta a preturilor
(intre 62,1% si 36,2%), pentru ca in 1996 si 1997 rata inflatiei sa sara la 123,1% si respectiv, la
cifra record de 1082,6%. In urma acestei cresteri soc a preturilor de consum, rata inflatiei s-a
redus la 22,2% in 1998 si se pare ca aceasta tendinta va continua.

Evolutiile care au intervenit in rata inflatiei din Romnia si au sursa in ritmul lent in care
au fost liberalizate preturile si in existenta unor puternice dezechilibre macroeconomice (bugetul
consolidat, balanta comertului exterior si a contului curent).Rata ridicata a inflatiei din Romnia
a fost generata, in acelasi timp, de existenta unor puternice pozitii monopoliste in sectoare vitale
ale economiei (ROMTELECOM, CONEL, ROMGAZ, SNCFR etc), ca si de existenta unor mari
ntreprinderi care nregistreaza pierderi si, intr-un fel sau altul, au primit sau mai primesc nca
subventii de la bugetul statului.

CONCLUZII
 "Inflatia contemporana reprezinta un dezechilibru structural monetaro-real, care exprima
existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce atenueaza
deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general, ca si cresterea
durabila si generalizata a preturilor."[27]

Deci inflatia este perceputa de catre populatie ca un fenomen negativ (de altfel si somajul
este privit ca avnd, exclusiv, efecte negative),dar aceasta reprezinta, att timp cat se afla in
anumite granite fixe si perfect controlate, un impuls al cresterii economice. Daca granitele
amintite sunt depasite, inflatia se transforma dintr-un factor stimulator intr-unul cu efecte
perverse att pentru agentii economici care actioneaza in economia nationala ct si pentru
populatie.

Pentru populatie inflatia este cea care distruge puterea de cumparare a economiilor, banilor,
hrtiilor de valoare, conturilor de economii, pensiilor etc. Aceasta se ntmpla pentru ca ele nu
sunt indexabile cu rata inflatiei. Conform unor studii de caz, in conditii de inflatie, pierd, de
regula, mai mult vrstnicii dect persoanele tinere pentru ca cei dinti detin mai multe active
nominale care sunt mai vulnerabile in fata procesului inflationist (chiar daca unele ajutoare
sociale si rente sunt de regula indexate, pierderea tot ramne).

In Romnia procesul inflationist s-a declansat odata cu prima liberalizare a preturilor ce a

avut loc in noiembrie 1990. Acest lucru nu nseamna insa ca pna atunci tara noastra nu a
cunoscut inflatie. Pna in anul 1990 insa, economia a functionat pe bazele unui sistem centralizat
la maximum, cu subventionari si efectuari de investitii care nu aveau legatura cu nici o logica
economica. In acelasi timp se practicau preturi "dictate", rigide, care nu luau in calcul raportul
dintre cererea si oferta de pe piata, iar de multe ori pretul era mai mic dect costul bunurilor.

Aceasta stare de lucruri a facut ca, odata cu trecerea Romniei la economia de piata,
intervenita dupa decembrie 1989, (teoretic doar, datorita faptului ca raporturile libere de pe piata
sau manifestat mult mai trziu) sa asistam la o explozie a preturilor, ndeosebi la bunurile de
consum ale populatiei. Durata si intensitatea procesului inflationist din Romnia au avut
coordonate mai ridicate fata de celelalte tari care au trecut de la economia de tip centralizat la
economia de piata si datorita unui ansamblu de cauze (unele mentionate mai sus) care tin de
conditiile obiective de functionare a economiei dar, in special de natura politicii economice
promovata de guvernele care s-au succedat la putere.

In circa zece ani de tranzitie inflatia sa manifestat ca un proces aproape in permanenta

ascendent doar cu mici ntreruperi ale cresterii preturilor, de obicei scaderii care au durat mai
putin de doua luni. Semnificativ pentru scaderea inflatiei este doar anul 1994 cnd aceasta s-a
datorat reluarii cresterii economiei, crestere nregistrata nca din 1993 (desi la un nivel foarte
scazut, de numai 1,5%).

Inflatia are totodata efecte asupra mediului de afaceri din tara noastra, dndu-i un grad
sporit de incertitudine. Cnd cresterea preturilor este considerata si de durata se reduce orizontul
temporar al deciziilor agentilor economici. Aceasta se traduce prin faptul ca ntreprinzatorii nu se
lanseaza in proiecte de investitii ample si de lunga durata, cu risc ridicat. Se prefera investitii cu
orizont scurt si risc redus. Inflatia persistenta si generalizat din Romnia inhiba procesul de
economisire si de investire transformnd un numar mare ntreprinzatorilor in speculatori,
specializati in a cumpara azi mai ieftin si a vinde mine mai scump. S-a ajuns in acest mod ca in
Romnia cei care produc sa fie din ce in ce mai putini iar cei care se ocupa cu operatiunile
comerciale sa devina tot mai numerosi.

In perspectiva integrarii Romniei in Uniunea Europeana trebuie mentionat faptul ca

reducerea inflatiei si reluarea cresterii economice reprezinta obiective primordiale pentru
ndeplinirea criteriului economic de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, in
iunie 1993.

In acest context, nominalizarea Romniei in recomandarea Comisiei Europene pentru

deschiderea negocierilor de aderare in anul 2000 (alaturi de Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta si
Slovacia) are in vedere mai ales, progresele obtinute in nfaptuirea criteriului politic si
contributia pe care a

avut-o, alaturi de celelalte tari in conflictul din Kosovo, conflict care a indus economiei
romnesti serioase pagube.

Deschiderea negocierilor este conditionata de promovarea unor masuri adecvate care sa

conduca la stabilizarea macroeconomica, componenta esentiala a unei economii de piata viabile.

Comisia Europeana apreciaza ca Romnia nu a obtinut progrese majore in realizarea

criteriului economic de aderare. "Pe termen mediu, se arata in raportul Comisiei din 1999,
Romnia nu poate fi luata in considerare drept economie de piata functionala si nu este in stare
sa faca fata presiunii competitive si fortelor de piata din interiorul Uniunii Europene".

Nerealizarea de catre Romnia a criteriului economic de aderare la Uniunea Europeana,

neputinta controlarii procesului inflationist, este strns legata de nivelul scazut al productivitatii
muncii si ai altor indicatori economici si sociali, comparativ cu cei din tarile Uniunii Europene si
celelalte tari candidate, precum si de involutiile care au avut loc in economia reala, generate de
modul in care este gestionata de la economia de comanda la economia de piata.

BIBLOGRAFIE
1.ADUMITRACHESEI I.D.

NICULESCU E.

NICULESCU N.G. ----------"Economie politica-teorie si politica economica

pentru Romnia", Editura POLIROM, Iasi,

1998.

2.ALBU LUCIAN LIVIU------"Tranzitia economiei sau tranzitia stiintei

Economice?", Editura Expert,Bucuresti

 , 1998

3.BDI MARIA

BARON TUDOR

KORKA MIHAI--------------"Statistica pentru afaceri", Editura Eficient

, Bucuresti, 1998

4.BEGU LIVIU STELIAN------"Statistica internationala", Editura All Beck,

Bucuresti, 1999

5.CIUCUR DUMITRU

GAVRIL ILIE

POPESCU CONSTANTIN--"Economie", Editura Economica,Bucuresti,1999

DIDIER MICHEL-------------"Economia: regulile jocului", Editura Humanitas

Bucuresti, 1998

6.DOBROT NI(coordonator)-"Dictionar de economie", Editura

Economica, Bucuresti, 1999

7.DOBROT NI---------------"Economie politica", Editura Economica,

Bucuresti, 1997

8.FRISCH HELMUT-------------"Teorii ale inflatiei",Editura Sedona

Timisoara, 1997

9.IANCU AUREL----------------"Bazele politicii economice",Editura All Beck

Bucuresti, 1998

10.IGNAT ION

POHOAT ION

CLIPA NICULAI
 LUTAC GHEORGHE----"Economie politica", Editura Economica

Bucuresti, 1998

11.ISAIC MANIU ALEXANDRU

KORKA MIHAI

MITRU CONSTANTIN

VOINEAGU VERGIL--"Statistica", Editura Independenta

Economica Braila, 1998

12.ISAIC MANIU ALEXANDRU

MITRU CONSTANTIN

VOINEAGU VERGIL--------"Statistica pentru managementul afacerilor"

Editura Economica, Bucuresti, 1999

13.LIPSEZ G.RICHARD

CHRZSTAL ALEC-----------"Economie pozitiva", Editura Economica

Bucuresti, 1999

14.POPESCU CONSTANTIN

BBESCU MARIN

CIUCUR DUMITRU

POPESCU ION----------"Echilibrul naintarii", Editura Eficient, Bucuresti

1998

15.RADOCEA AL.

BOGDAN V-----------------"Inflatie si indexare", Centrul de informare si

Documentare Economica, Bucuresti, 1992

16.RADU VASILE------------"Moneda si politica fiscala", Editura

Uranus, Bucuresti, 1994

17.RADU VASILE------------"ntre echilibru si recensiune", Editura Economica

Bucuresti, 1998

18.SCURTU MARIN---------"Economie", Editura Independenta Economica

Braila, 1999

19.ZAMFIR CTLIN------"Politici sociale n Romnia:1990-1998", Editura

Expert, Bucuresti, 1999

*** Adevarul economic

*** Anuarul Statistic al Romniei, Comisia Nationala de Statistica, 1997 si 1998

*** Buletine statistice lunare si buletine statistice de preturi, 1991-1999, Comisia Nationala de
Statistica

*** Piata financiara

*** Tribuna economica