Fara subiecte din partea speciala la examen!

Izvoarele obligatiilor

Asa cum am mai spus, potrivit lui Justinian, obligatiile izvorasc din contracte, din
quasicontracte, din delicte si din quasidelicte. Cele mai importante izvoare fiind
contractele, iar contractele, in functie de forma lor, de modul de formare, se
clasifica in contracte solemne si contracte nesolemne. La randul lor, contractele
solemne se clasifica in contracte in forma religioasa, in forma verbala, in forma
autentica si in forma scrisa.

Contractele in forma religioasa sunt sponsio religioasa si iusiurandum liberti

(juramantul dezrobitului). Contractele in forma verbala sunt sponsio laica,
stipulatiunea si dotis dictio. Contractul in forma autentica se numeste nexum, iar
contractul in forma scrisa se numeste contractul litteris. Cel mai vechi contract
roman este sponsio religioasa. El a aparut in epoca regalitatii, pe cand romanii nu
faceau inca distinctie intre normele dreptului si normele religioase. Dovada ca
sponsio religioasa se forma prin intrebare si raspuns, dupa care partile pronuntau
un juramant religios deoarece in conceptia vechiilor romani aceia care isi
respectau juramintele se bucurau de protectia, de favoarea zeilor, pe cand cei
care le incalcau erau loviti de mania zeilor Romei. Contractul este denumit
sponsio religioasa deoarece la intrebarea creditorului, debitorul raspundea prin
verbul spondeo (promit) si pentru ca partile invocau gratia zeilor printr-un
juramant religios. Dupa modelul lui sponsio laica, care a aparut mai tarziu, si
dupa modelul lui sponsio religioasa s-a format, tot in epoca veche, si iusiurandum
liberti (juramantul dezrobitului). Prin acest contract, dezrobitul isi asuma obligatia
de a presta anumite servicii pentru patronul sau, servicii care presupuneau o
anumita calificare si erau denumite operae fabriles. Contractul se forma prin 2
juraminte succesive. Primul juramant era prestat inainte de actul dezrobirii si
producea efecte numai pe plan moral si pe plan religios, nu si pe plan juridic
deoarece sclavul nu putea incheia contracte in nume propriu. Iar al doilea
juramant era prestat dupa actul dezrobirii si producea efecte juridice intrucat
dezrobitul avea capacitatea de a incheia contracte in nume propriu. Acest
contract a supravietuit multa vreme, dovada ca Gaius (sec 2 d.Hr) il mentioneaza
pentru epoca sa. Dar Gaius il plaseaza in mod gresit intre contractele verbale.
Cel mai vechi contract verbal este sponsio laica. El Se forma prin intrebare si
raspuns ca si sponsio religioasa, dar spre deosebire de sponsio religioasa nu
presupunea pronuntarea juramantului religios. Dovada ca, el a aparut ceva mai
tarziu, dar tot in epoca veche, pe cand romanii au inceput sa faca distinctie intre
drept si religie. La intrebarea creditorului debitorul raspundea prin verbul
spondeo (promit),verb care pastreaza unele urme ale caracterului religios
deoarece romanii considerau ca verbul spondeo atrage favoarea zeilor romei si
de aceea el nu putea fi pronuntat de pegreni astfel incat la origine, in epoca
foarte veche, peregrinii nu puteau contracta la Roma. Cu timpul, insa pe fondul
dezvoltarii economiei de schimb, romanii au fost interesati ca si peregrinii sa
poata contracta si de aceea a fost creat un nou contract care se forma tot prin
intrebare si raspuns cu deosebire ca la intrebarea creditorului, debitorul nu mai
raspundea prin verbul spondeo, ci prin alt verb cu inteles similar, cum ar fi
fidepromitto sau promitto. Iar contractul format prin intrebare si raspuns la care
aveau acces si peregrinii a fost denumit stipulatiune. Dupa aparitia stipulatiunii,
sponsio laica nu a iesit din uz, a continuat sa se aplice dar numai in relatiile dintre
cetateni. Iar catre sfarsitul Republicii si la inceputul imperiului, jurisconsultii
afirmau in mod gresit ca sponsio laica este o aplicatiune a stipulatiunii, cand in
realitate stipulatiunea a fost creata dupa modelul lui sponsio laica (invers) si de
aceea in textele clasice se afirma in mod gresit ca stipulatiunea ar fi cel mai vechi
contract roman. Pe de alta parte, clasicii spuneau ca stipulatiunea este cel mai
important contract roman ceea ce este adevarat. In primul rand, pentru ca toate
principiile care guverneaza materia obligatiilor contractuale au fost elaborate de
jurisconsulti cu ocazia cercetarii stipulatiunii, iar in dreptul clasic a stipula
echivala cu a contracta. Si in al doilea rand, stipulatiunea este un contract foarte
important deoarece el indeplinea o functie generala, in sensul ca stipulatiunea
putea imbraca in haina juridica orice conventie a partilor, in sensul ca prin
stipulatiune se puteau realiza mai multe operatiuni juridice. Spre exemplu, prin
stipulatiune se putea constitui o garantie personala, se putea face o novatiune,
se putea realiza operatia juridica a vanzarii, imprumutul gratuit, imprumutul cu
dobanda sau operatia juridica a donatiunii (donatiunea). Atunci cand
stipulatiunea era utilizata in vederea realizarii unei donatiuni, debitorul ii
promitea creditorului sa-i plateasca o suma de bani desi in prealabil nu primise
nimic de la creditor. Daca stipulatiunea era utilizata pentru realizarea imprumutul
gratuit, atunci debitorul ii promitea creditorului sa-i plateasca suma de bani pe
care o primise in prealabil de la creditor. Daca se utiliza pentru realizarea
imprumutul cu dobanda, atunci promitea o anumita suma desi in prealabil
primise mai putin. Tot prin stipulatiune se putea realiza operatiunea juridica a
vanzarii si intrucat aceasta operatie este bilaterala (presupune 2 prestatii
distincte) era necesar sa se incheie 2 stipulatiuni, adica printr-o stipulatiune
vanzatorul promitea lucrul, prin cealalata cumparatorul promitea pretul. Cu
timpul, catre sf Republicii au aparut si contracte cu functii speciale, cum ar fi
contractele reale sua cele consensuale. Ele aveau functii speciale in sensul ca
prin fiecare contract se realiza numai o anumita operatiune juridica. Spre
exemplu, prin contractul consensual de vanzare se realiza numai operatia juridica
a vanzarii. Cu toate acestea, stipulatiunea a continuat sa se aplice in paralel, n-a
iesit din uz, si astfel aceeasi operatiune juridic a se putea realiza si prin
stipulatiune si printr-un contract cu functie speciala. Spre exemplu, operatia
juridica a vanzarii se putea realiza si prin 2 stipulatiuni si prin contractul
consensual de vanzare. Stipulatiunea prezinta anumite caractere specifice:

1)Este un contract verbal de vreme ce se formeaza prin intrebare si raspuns

2)Este un contract solemn de vreme ce partile trebuie sa pronunte anumite

cuvinte intr-o anumita ordine. Acela care formula intrebarea (creditorul) era
denumit stipulant, iar cel ce raspundea (debitorul) era denumit promitent

3) Stipulatiunea presupune congruentia intrucat atunci cand stipulatiunea avea

ca obiect o suma de bani, suma care figura in intrebare trebuia sa figureze si in
raspuns, iar daca nu exista congruentia, actul era nul.
4)Stipulatiunea este un act continuu, in sensul ca raspunsul trebuie sa urmeze
intrebarii si ca intre intrebare si raspuns nu trebuie sa se interpuna o alta
operatiune juridica

5) este un contract unilateral deoarece stipulantul este numai creditor si debitorul

este numai promitor

6)este un contract strict de riguroasa interpretare, iar judecatorul verifica numai

daca au avut loc intrebarea si raspunsul , iar daca se convinge ca intrebarea si
raspunsul au avut loc pronunta sentinta de condamnare

7)presupune unitate de timp si de loc ceea ce inseamna ca era necesar ca partile

sa fie prezente intr-un anumit moment intr-un anumit loc pentru ca altminteri nu
puteau avea loc intrebarea si raspunsul (cu intelesul de aceeasi localitate), iar
daca debitorul dovedea ca una dintre parti a lipsit din localitate un singur
moment in ziua in care creditorul a afirmat ca ar fi avut loc intrebarea si
raspunsul, contractul era nul.

8)are un caracter abstract in sensul ca din modul sau de formare nu rezulta

motivul pentru care debitorul se obliga si de aceea jurisconsultii spuneau ca nu
exista o unitate organica intre forma stipulatiunii si scopul urmarit de parti.
Profitand ce acest caracter al stipulatiunii, bancherii au inceput sa practice pe
scara larga imprumutul cu dobanda, iar dacii spuneau ca la vechii romani
imprumutul a devenit un adevarat macel.

In dreptul clasic si in dreptul post clasic stipulatiunea a suferit anumite

transformari. In primul rand s-a admis ca actul , contractul, sa fie incheiat si in
alta limba decat in cea latina (ex greaca). In al doilea rand, s-a renuntat la
congruentia, iar daca suma din intrebare nu se potrivea cu cea din raspuns actul
era valabil pentru suma cea mai mica. Si in al treilea rand, stipulatiunea putea fi
mentionata printr-un act scris, chiar prin scrisoare, act din care rezulta ca ar fi
avut loc intrebarea si raspuns. Totusi, mentionarea stipulatiunii prin scrisoare
intampina anumite dificultati deoarece s-a mentinut conditia unitatii de timp si de
loc, iar daca debitorul dovedea ca una dintre parti a lipsit din localitate un singur
moment in ziua in care actul scris mentioneaza ca ar fi avut loc intrebarea si
raspunsul, actul era nul, stipulatiunea era nula. De aceea imparatul Justinian a
dat o constitutiune imperiala in 531 prin care a prevazut ca judecatorul poate
declara stipulatiunea nula numai daca debitorul face dovada ca una dintre parti a
lipsit din localitate intreaga zi in ziua in care actul scris mentioneaza ca ar fi avut
loc intrebarea si raspunsul.

Proba stipulatiunii s-a facut , la origine, cu martori, iar mai tarziu, dupa ce s-a
admis ca stipulatiunea sa fie mentionata prin inscrisuri, ea putea fi facuta si cu
acte scrise. Insa, profitand de caracterul abstract al stipulatiunii, asa cum am
vazut, bancherii au inceput sa practice imprumutul cu dobanda camatareasca,
ruinandu-i pe debitori si de aceea pretorul a venit in sprijinul debitorilor prin 2
mijloace procedurale:o exceptiune de dol si o actiune in justitie.

Exceptiunea de dol putea fi opusa de debitor care spunea, afirma, pe cale de

exceptie ca a primit o suma de bani mai mica cea pe care a promis-o, iar prin
actiune in justitie, debitorul ii putea cere creditorului sa-i remita, sa-i transmita,
actul scris in care se mentioneaza ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul. Dar,
aceste masuri pretoriene nu s-au dovedit eficiente deoarece sarcina probei este
guvernata de principiul conform caruia proba trebuia sa fie facuta de
reclamant.Ori, atunci cand debitorul opunea exceptiunea de dol se transofrma din
parat in reclamant si trebuia sa faca dovada celor afirmate pe cale de exceptie.
Cu atat mai mult, debitorul trebuia sa faca proba atunci cand intenta actiunea in
justitie. Ori, proba pe care trebuia sa o faca debitorul era quasi-imposibila
deoarece era o proba negativa deoarece debitorul trebuia sa faca dovada ca in
toate momentele anterioare incheierii stipulatiunii, i-a fost imposibil sa primeasca
efectiv suma pe care a promis-o.

Iata de ce imparatul Caracalla a initiat o noua reforma prin care a rasturnat

sarcina probei. In acest sens, el a creat 2 procedee juridice denumite exceptio
non numeratae pecuniae (exceptiune pt o suma de bani nepredata) si querela
non numeratae pecuniae (plangere pt o suma de bani nepredata). In acest
sistem, daca debitorul era chemat in justitie, ii opunea creditorului exceptio non
numeratae pecuniae. Si cu toate ca, opunand exceptia, el se transforma in
reclamant, totusi proba trebuia sa fie facuta de creditor care avea calitatea
procesuala de parat. Iar atunci cand intenta querela non numeratae pecuniae,
desi debitorul avea calitatea de reclamant, totusi proba trebuia sa fie facuta de
creditor care era parat. Aceasta masura, aceasta reforma a incalcat grav
principiul care guverneaza sarcina probei, dar aceasta incalcare se justifica. Din
punct de vedere moral ea se justifica pentru ca a venit in sprijinul debitorului, iar
dpdv juridic ea se justifica intrucat creditorul, desi era parat, avea de facut o
proba pozitiva care nu prezinta dificultati.

Nexum este un contract in forma autentica. Natura juridica a lui nexum a fost
controversata intre romanisti pana cand in 1966, profesorul Constantin
Tomulescu, prin studiul intitulat Nexum Bei Cicero publicat la Napoli (Italia) a
aratat ca nexum este o aplicatiune a lui in iure cessio si ca este un proces fictiv,
simulat, prin care creditorul aservea munca debitorului insolvabil. Avem in vedere
faptul ca in epoca veche, pe cand se aplica procedura legisactiunilor, debitorul
insolvabil era supus executarii silite asupra persoanei. Debitorul insolvabil era
tinut in inchisoarea personala a creditorului timp de 60 de zile si daca totusi nu
platea era vandut ca sclav trans Tiberit. Pentru a se preveni executarea silita
asupra persoanei, debitorului insolvabil s-a recurs la un nou contract denumit
nexum prin care debitorul se obliga sa munceasca un numar de zile pentru
creditor in contul datoriei pe care n-o putea plati. In acest scop, pe baza unei
intelegi prealabile partile se prezentau in fata pretorului unde se organiza un
proces simulat, fictiv. Creditorul avea calitatea procesuala de asa-zis reclamant,
iar debitorul avea calitatea de parat. In acest cadru, creditorul afirma in termeni
solemni ca munca debitorului ii este aservita pentru suma de pana la data
de, iar debitorul tacea incat ,fata de afirmatiile creditorului si fata de tacerea
debitorului, pretorul pronunta cuvantul adico prin care declaratia creditorului
era ratificata. Si astfel, debitorul se transforma in nexus, adica un om liber cu o
conditie juridica speciala, in sensul ca formal era om liber, dar in fapt era tratat
ca si cum ar fi fost sclav. Datorita situatie grele in care se aflau nexii, s-au
rasculat in repetate randuri, iar Titus Livius spune ca la un moment dat nexii au
declarat ca nu vor mai lupta pentru Roma, ca prefera sclavi in strainatate decat
sa fie sclavi in fapt in propria cetatea. Si tot Titus Livius mai spune ca tribunatul
plebei a fost creat in urma unei rascoale a nexiilor. Iata de ce in anul 326 i.Hr s-a
dat o lege speciala denumita Poetilia Papiria prin care s-a interzis transformarea
in nexi a debitorilor insolvabili, cu exceptia acelor debitori care datorau in baza
unui delict.

In fine, Contractul litteris a aparut in legatura cu obiceiul bancheriilor romani de a

tine anumite registre care avea 2 coloane. Coloana sumelor incasate de bancher
denumita accepta si coloana sumelor platite de bancher denumita expensa. De
aceea registrul era denumit codex accepti et expensi (registrul sumelor incasate
si platite). De regula, acest registru avea o functie probatorie, in sensul ca era
utilizat pentru a se face proba unor creante si datorii inzvorate din alte acte
juridice. Dar, in 2 cazuri aceste registru era generator sau creator de obligatii.
Avem in vedere cazul schimbarii debitorului si 2-cazul schimbarii cauzei juridice a
unei obligatii.

In primul caz, bancherul avea interesul sa-l schimbe pe debitorul Primus cu

Secundus. In acest scop, la coloana incasarilor el mentiona ca a primit de la
Primus suma pe care i-o datora, cu toate ca in realitate nu primise nimic. Insa,
prin efectul acelei mentiuni datoria lui Primus se stingea. Iar la coloana platilor
ca i-a platit aceeasi suma de bani lui Secundus, desi nu-i platise nimic. Dar, din
acel moment devenea debitor in locul lui Primus. Asa se facea novatiunea cu
schimbare de debitor.

In al doilea caz, daca debitorul ii datora bancherului o suma de bani in baza

contractului de vanzare, bancherul era interesat ca debitorul sa nu-i mai
datoreze in baza contractului de vanzare, ci in baza contractului litteris deoarece
era mult mai usor de facut proba. In acest scop, la coloana incasarilor mentiona
ca a primit de la debitor suma de bani pe care debitorul i-o datora in baza
contractului de vanzare, desi in realitate nu primise nimic. Dar din acel moment,
datoria izvorata din vanzare se stingea. Iar la coloana platilor scria ca a platit
aceeasi suma debitorului, desi nu-i platise nimic, dar din acel moment debitorul
datora in baza contractului litteris. Acest sistem cu registru s-a generalizat apoi si
s-a aplicat si in viata privata.