Sunteți pe pagina 1din 9

ACTE MARTIRICE

LUCRARE DE SEMINAR

Teologie Pastorală Anul I


Aspecte introductive

Acte martirice. Istorisirea celor îndurate de martiri şi de mărturisitori, adică de


creştinii care pentru mărturisirea lui Hristos sufereau torturi, închisoare, pedepse, fără
a muri, ni s-au păstrat, pentru o parte din ei, diverse fragmente în actele zise martirice.
Ele sunt de mai multe feluri:
Copii de pe procesele verbale de judecată, obţinute de creştini de la tribunale;
acestea se numesc propriu-zis „acte” (acta) şi sunt de mare valoare istorică.
Altele sunt povestiri scrise de creştinii contemporani, martori ai întâmplărilor, sau pe
baza mărturiilor unor martori contemporani, care fără să fie de faţă la chinurile
martirilor, au istorisit suferinţele acestora din auzite. Uneori şi-au scris pătimirea lor,
până aproape de moarte, martirii însuşi, ca Sfânta Perpetua. Aceste istorisiri ale
arestării, judecării, chinurilor şi morţii lor martirice, se numesc în general ,,martirii”.
Valoarea lor este mare pentru credinţa şi viaţa credincioşilor, în epoca persecuţiilor din
timpul împăraţilor romani. Ele se citeau la cult, pentru îmbărbătarea şi edificarea
credincioşilor.
În afară de acestea, s-au scris mai târziu numeroase povestiri despre martiri, cu
caracter nesigur sau legendar, ca literatură pioasă.1
În afară de operele quasi-istorice sau istorice, ca acelea ale lui Hegesip, Iuliu
Africanul, Lactanţiu, Eusebiu, Socrat, Sozomen, Teodoret, Sulpiciu Sever şi alţii, viaţa
creştina din perioada patristica e înfăţişată şi de genul literar al aghiografiei. E un gen
literar care, în perioada lui cea mai veche, exprimă trăirile de culme a numeroşi
creştini, mistuiţi de foc, apă, fiare sau fier in vremea persecuţiilor. Aghiografia are trei
perioade principale:1) martirii; 2) sfinţii; 3) monahii.
Martirii sunt prezentaţi prin trei feluri de documente: 1) Actele sau faptele
martirilor propriu-zise; 2) Istorii ale martirilor; 3) Povestiri sau legende despre martiri.

Cuprinsul lucrării
1
1) Pr. Prof. Dr .Ioan Rămureanu,, Istoria Bisericească Universală” vol.I, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, pag 144.

2
Actele sau faptele martirilor sunt documente civile, oficiale, contemporane cu
întâmplările pe care le povestesc. Ele sunt procese verbale ale şedinţelor de judecată
ale martirilor, cuprinzând interogatoriul luat de proconsul sau guvernator, răspunsurile
acuzaţilor, sentinţa si uneori dovada că sentinţa s-a executat. Aceste procese-verbale,
scrise de grefierii statului, se păstrau în arhive.
Creştinii puteau, uneori, cu complicitatea funcţionarilor, să obţină copii de pe
aceste procese-verbale, cărora ei le adăugau câteodată o mică introducere şi o mică
concluzie. Deşi scurte şi seci, aceste documente au o valoare istorică considerabilă,
pentru că ele redau situaţia exactă a ceea ce s-a petrecut cu cei mai mulţi dintre
creştinii condamnaţi la moarte în vremea persecuţiilor. Aproape aceeaşi valoare istorică
au Istoriile martirilor, documente intitulate Patimi sau martirii, redactate de martori
oculari sau contemporani vrednici de crezare. Deşi neoficiale, aceste piese au mare
importanţă pentru că ele sunt relatări făcute de persoane care au asistat la procesul şi
executarea martirilor şi pentru că aceste relatări au fost însuşite de o Biserică sau alta şi
trimise ca documente oficiale altor Biserici, cum e cazul cu Martiriul Sfântului
Policarp, trimis de Biserica din Smirna către Biserica din Philomelium, cu Scrisoarea
comunităţilor de la Lyon şi Viena către comunităţile din Asia Mica şi Frigia, descriind
persecuţia creştinilor de la Lyon ş.a. Actele martirice oficiale si relatările martorilor
oculari au mare valoare pentru istorie şi pentru râvna pentru desăvârşire. Personajele:
judecători, grefieri, martiri, au atitudini reale, cerute de situaţia in care se aflau fiecare.
Cuvântările judecătorilor şi ale martirilor sunt mai lungi si mai înflorite în relatările
martorilor oculari decât în Actele oficiale, ca de exemplu în Actele lui Apoloniu şi
Martiriul lui Pioniu. Uneori judecătorii fac eforturi spre a uşura situaţia martirilor, iar
când nu reuşesc-şi aceasta se întâmplă aproape întotdeauna- ei îi condamnă cu părere
de rău pe acuzaţi. Aceştia, în general, răspund cu precizie la întrebări, dar uneori trec la
atac împotriva religiei sau culturii păgâne.
Cităm din Acte şi Martirii: 1) Actele Sfântului Justin şi ale tovarăşilor săi; 2)
Actele martirilor Scilitani, adică de la Scilium, în Numidia, acte care reprezintă poate
chiar procesul-verbal prin care proconsulul Saturninus condamnă la moarte pe şase
creştini din Cartagina , în 180. Textul acestor acte este cel mai vechi document de
limbă latină creştină cunoscut până astăzi; 3) Actele proconsulare ale Sfântului
Ciprian; 4) Martiriul Sfântului Policarp; 5) Martiriul lui Ptolemeu şi Lucius; 6) Actele
sfinţilor Carp, Papil şi Agatonic, arşi de vii sub Marcu Aureliu (161-180). Relatarea are
la bază date furnizate de martori oculari de la Pergam; 7) Scrisoarea comunităţilor de
Lyon şi Viena către comunităţilor din Asia şi Frigia, despre persecuţia contra creştinilor
la Lyon, redactată poate de Sfântul Irineu în 177-178; 8) Actele lui Apoloniu care se
aflau în colecţia vechilor acte martirice ale lui Eusebiu, aşa cum ne spune acesta însuşi
în Istoria bisericească (5,21,5);Apoloniu, care era vestit în Biserica Romei prin ştiinţa
şi filozofia sa, a fost judecat de prefectul pretoriului Perennius, care s-a străduit
3
zadarnic să-l reîntoarcă pe martir la păgânism.; 9) Pătimirea Sfintelor Perpetua şi
Felicitas , scrisă probabil de Tertulian pe la 202-203 şi tradusă în greceşte de acelaşi
autor. Istoria nobilei Perpetua, a sclavei Felicitas şi a trei catehumeni e mişcătoare.
Viziunea şi frământările duhovniceşti ale martirilor sunt instructive pentru concepţia
eshatologică a vechilor creştini; 10) Martiriul Potaminei şi al soldatului Vasilide, pe la
202-203, relatat de Eusebiu, (Istoria bisericească 6, 5, 1-6); 11) Martiriul lui Pioniu,
prelucrat după acte autentice. Pioniu, un preot foarte învăţat şi de larg orizont, suferă
martiriul la Smirna sub Deciu. Lungile lui cuvântări şi replicile pe care le dă revelează
tendinţa de a teologhisi, Suntem în secolul lui Origen; 12) Actele lui Maximilian, tânăr
creştin din Numidia, care nu vrea să recruteze în armata romană, pentru că , zice el,
,,eu sunt soldatul Dumnezeului meu” , ,,eu port semnul lui Hristos, Dumnezeul meu”.
E condamnat la moarte prin sabie. Avea 21 de ani, 3 luni şi 18 zile; 13) Actele lui
Marcel, centurion, care refuză să sacrifice în cinste zilei de naştere a împăratului,
pentru că, zicea el, e soldatul lui Iisus Hristos; 14) Actele lui Felix de Tibiuca,
condamnat la Cartagina (303) pentru a nu fi predat Sfânta Scriptură să fie arsă.
,,Prefer să fiu eu ars decât să arsă dumnezeiasca Scriptură”; 15) Actele şi testamentele
celor 40 de martiri, care au suferit moartea la 320, la Sevasta, în Armenia. Testamentul
e instructiv prin bucuria şi mândria de a muri pentru Hristos.
Martirii vor ca rămăşiţele lor pământeşti să fie îngropate la un loc, la Sarin,
aproape de Zela. Unii îi salută pe părinţii lor, alţii pe logodnicele lor. Ei roagă ca
nimeni să nu-şi însuşească ceva din rămăşiţele lor pământeşti; 16) Despre martirii
Palestinei, operă a lui Eusebiu, pierdută dar folosită substanţial în Istoria bisericească.
Există şi acte ale martirilor persani.2
Povestirile sau legendele despre martiri, redactate târziu după faptele pe care le
povestesc au foarte mică valoare istorică. Ele sunt faţă de Actele martirilor ceea ce este
literatura apocrifă faţă de cărţile canonice ale Sfintei Scripturi. Legenda ia locul
faptelor istorice sau le învăluie pe cestea într-o vegetaţie literară aşa de bogată, încât le
înăbuşă. Interogatoriul primitiv, din sala de judecată a pretoriului, devine o expunere
amplă a credinţei creştine şi a atacurilor antipăgâne, conduse cu o întreagă armătură
literară. Martiriul sau martirii respectivi dispreţuiesc chinurile cu un orgoliu puţin
creştin, anunţă pedepse dumnezeieşti şi uneori încearcă să convertească la credinţa lor
pe cei din jur. Vizuinile, visele şi minunile ocupă un mare loc. Aceste martirii
literaturizate uneori la exces, alteori pline de ficţiune şi fantastic, nu exercită, în
general, o edificare serioasă şi eficace asupra credincioşilor.3
Din epoca persecuţiilor Bisericii de către împăraţii romani în secolele I-IV,
Biserica a moştenit cultul martirilor, care s-a născut ca o manifestare firească a
credinţei creştine, pe care martirii creştini au mărturisit-o cu statornicie şi curaj, şi s-au

2
Preot .Prof .Dr. Ioan G. Coman ,,Patrologie”, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000,pag 80-81.
3
Ibidem.p.82
4
încoronat pentru chinurile îndurate şi pentru moartea lor martirică cu cununa nemuririi
şi a vieţii veşnice.
Martirii creştini au suferit cu un curaj neînfricat, care a uimit lumea greco-romană,
toate torturile şi pedepsele inventate de fanatismul şi brutalitatea lumii păgâne, care ura
pe creştini, dispreţuia credinţa lor într-un Dumnezeu spiritual şi invizibil, lua în
derâdere credinţa lor în învierea morţilor şi în viaţa viitoare şi nu avea nici o preţuire
pentru viaţa lor morală, curată şi sfântă.
La îngrozitoarele suferinţe fizice, se adăugau suferinţele morale ale martirilor
creştini provocate de grija pentru părinţii, fiii, fiicele, rudeniile şi prietenii lor. Martirii
le-au suportat pe toate cu un eroism fizic şi moral unic, care a forţat chiar admiraţia
păgânilor. Curajul martirilor a făcut pe mulţi păgâni să treacă la creştinism: ,, Semen
est sanguis christianorum” = ,, Sângele creştinilor este o sămânţă” , scria Tertulian4.
Atitudinea morală a martirilor creştini în faţa morţii este vrednică de toată lauda,
căci ei au renunţat la toate ale lumii acesteia, la părinţi, la fii şi fiice, la fraţi şi la surori,
la rude şi prieteni, din dragoste nemărginită pentru Dumnezeu cel nevăzut şi pentru
Domnul Iisus Hristos şi învăţătura Sa mântuitoare. Prin aceasta, ei au împlinit cu
prisosinţă cuvintele Mântuitorului, care a spus: ,, Oricine va mărturisi pentru Mine
înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în
ceruri”… şi ,, Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de
Mine” ( Mt. 10, 32, 37-38).
Martirii creştini au murit cu bucurie, senini şi răbdători în chinuri şi moarte, fără
revoltă şi orgoliu, modeşti, fără să se laude cu sacrificiul vieţii lor în faţa păgânilor,
rugându-se pentru prigonitori lor, iertându-i, aşa cum Domnul Hristos a iertat pe cei ce
L-au răstignit ( Lc. 23, 34), încrezători în dreptatea cauzei sfinte pentru care I-a întărit
în mijlocul celor mai grozave chinuri şi suferinţe, că însuşi Domnul Hristos va fi
împreună cu ei şi va suferi împreună cu ei, bucurându-se că în modul acesta ei devin
părtaşi la suferinţele şi moartea Domnului Hristos pe cruce.5
Aceste istorisiri ale arestării, judecării, chinuirii şi morţii martirilor, fie că le-au
scris martirii înşişi, fie că le-au scris alţi creştini după procesele verbale luate de la
tribunalele romane, sau după cele văzute sau auzite de ei de la creştinii care au fost
martori oculari, se numesc în genere ,, martirii” sau ,, passiones”.6
Literatura aghiografică este considerabilă. Unele opere aghiografice se bazează pe
izvoare de reală valoare istorică. Aceste opere se ocupă uneori cu viaţa unui singur
sfânt sau monahi. Cităm ca autor de opere aghiografice pe Sfântul Atanasie, părintele

4
Tertulian, Apologeticum, 50, 13, ed. J. P. Waltzing; Paris, 1929, p.108
5
Preot Profesor Ioan Rămureanu, ,,Actele Martirice”, editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti-1982, p.5-6.
6
Ibidem.p.10
5
aghiografiei patristice şi model pentru aghiografii contemporani şi următori, prin
vestita Viaţa Sfântului Antonie.
O seamă de Părinţi ai Bisericii au reluat vieţile martirilor, pe care le-au expus sub
formă de omilii; Sfântul Vasile scrie omilii la Sfânta martiră Iulita, la martirul Varlaam,
la cei 40 de martiri, la martirul Gordiu, la martirul Maman; Sfântul Ioan Gură de Aur
scrie omilii, mai exact panigerice, la martirii: Roman, Iulian, Varlaam, Pelaghia,
Berenike, Prosdoke şi alţii, la fel panegirice în cinstea episcopilor antiohieni: Ignatie,
Vavila, Filogoniu, Eustaţiu, Meletie, apoi 7 omilii vestite întru lauda Sfântului Pavel.7
Aceste Acte martirice autentice, pe lângă marea lor valoare istorică , deoarece ele ne
arată ce gândea societatea păgână greco-romană despre creştini şi măsurile de
pedepsire pe care le-au luat autorităţilor Imperiului roman contra lor, care au întrecut
prin cruzime orice închipuire omenească, dezlănţuind de la jumătatea secolului I până
la publicarea edictului de la Milan, din ianuarie 313, cele mai crude şi sălbatice
persecuţii în Imperiul roman, au şi o mare valoare morală şi educativă, fiind totdeauna
ziditoare de suflet pentru creştini.
,,Dacă vechile pilde de credinţă, se spune în introducerea Martiriului Sfintelor
Perpetua şi Felicitas, care mărturisesc harul lui Dumnezeu şi lucrează la zidirea
sufletească a omului, au fost păstrate în scris, iar prin citirea lor, ca printr-o
reprezentare a faptelor, şi Dumnezeu să fie cinstit şi omul întărit”…,, tot aşa şi
mărturisirile şi faptele cele noi (ale martirilor), deopotrivă făgăduite, să le socotim, ca
şi pe celelalte, lucrări ale Duhului Sfânt, alături de Scriptura Bisericii - instrumentum
Ecclesiae -, căreia i s-a transmis acelaşi Duh, spre a împărăţi tuturor toate darurile,
după cum a dat Dumnezeu fiecăruia ( Rom. 12, 3; I Cor. 7, 17 )…. fiindcă Dumnezeu
împlineşte totdeauna ceea ce a făgăduit, spre a fi mărturie necredincioşilor”
Ele au în acelaşi timp şi o valoare doctrinară, deoarece ne arată ce credeau creştinii în
ultimele momente ale vieţii lor, când au mărturisit cu curaj înaintea persecutorilor
credinţa lor în Hristos. În mărturisirile lor, Sfinţii martiri arată scopul creării
universului şi al omului, scopul întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a
răstignit pentru mântuirea lumii, însemnătatea învierii lui Hristos, pentru creştini,
credinţa în nemurirea sufletului şi speranţa în viaţa viitoare fericită, unde creştinii vor
trăi împreună cu Domnul Hristos în împărăţia cerurilor, unde bucuria, desfătarea şi
fericirea celor ce cred în Dumnezeu şi împlinesc pe pământ poruncile Sale sfinte nu
se va termina niciodată.8
Iată cu câtă căldură şi credinţă s-a rugat Sfântul Policarp ( + 23 februarie 155),
înainte de a fi ars pe rugul ridicat de păgâni în piaţa publică din Smirna, în care vedem
elementele principale ale învăţăturii creştine:
„Doamne Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu,
Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre tine, Dumnezeul îngerilor, al
7
Preot Profesor Doctor Ioan G. Coman op. cit.p. 82.
8
Preot Profesor Ioan Rămureanu op. cit. p.12
6
puterilor, a toată zidirea şi al întregului neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei
Tale. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să iau parte cu
ceata mucenicilor Tăi la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a
sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt, între care fă să fiu primit
înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bineplăcută, precum m-ai pregătit şi mi-ai
descoperit şi împlinit, Dumnezeule Cel nemincinos şi adevărat. Pentru aceasta şi
pentru toate Te laud, Te binecuvântez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul
arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi
se cuvine slavă acum şi în veacurile ce vor să fie. Amin.”9
Aceasta este cea mai veche rugăciune, rostită cu câteva clipe înainte de moartea
sa martirică de un episcop ortodox, de Sfântul Policarp, pe care a consemnat-o istoria
şi care ni s-a păstrat întocmai până azi.
Iată acum mărturisirea scurtă, dar substanţială, făcută de Sfântul Justin martirul şi
filozoful în anul 165, înaintea prefectului Romei, Rusticus, în timpul domniei
împăratului Marcu Aureliu ( 161-180), despre credinţa şi învăţătura creştină, înainte de
a fi condamnat la moarte şi executat imediat.
„Noi adorăm pe Dumnezeul creştinilor, despre care credem că este unul singur,
făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută şi nevăzută, şi pe Domnul
nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a fost proorocit de profeţi, că va veni
pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune.”10
Actele martirice ne arată , de asemenea, cum a luat naştere cultul Sfinţilor şi al
sfintelor moaşte. El s-a practicat chiar de la începuturile creştinismului. Sfântul
Apostol Iacob spune că „ mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 16),
prin care trebuie să înţelegem mai ales „ rugăciunea sfântului”, iar Sfântul evanghelist
şi apostol Ioan ne spune că „cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului
( Domnului Hristos), având fiecare alăută şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt
rugăciunile Sfinţilor” ( Apoc. 5, 8). Rugăciunile Sfinţilor s-au ridicat totdeauna în
Biserică ca o tămâie bineplăcută înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos.
Apocalipsa Sfântului Ioan este plină la fiecare pagină de amintirea celor ce şi-au
vărsat sângele pentru Hristos. „ Am văzut sub jertfelnic sufletele celor Înjunghiaţi
pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” ( Apoc. 6, 9). De
aceea moaştele Sfinţilor au fost depuse chiar din secolul al II-lea pe sfânta masă, în
altarele bisericilor, pe care se săvârşeşte până azi jertfa euharistică, ele făcând legătura
între jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce, jertfa martirilor şi jertfa nesângeroasă euharistică.
În Apocalipsă, martiriul apare ca o formă strălucită a sfinţeniei creştine. „ Aceştia, care
sunt îmbrăcaţi în haine albe, se spune în Apocalipsă, sunt cei ce vin din strâmtorarea
cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului
( Hristos)” ( Apocalipsă 7, 13-14).
9
Ibidem.p12
10
Ibidem.p.13
7
După Clement Alexandrinul (+ 216), numele de „ gnostic” ce caracterizează pe
creştinul desăvârşit, care a ajuns la cunoaşterea perfectă a lui Dumnezeu şi s-a unit cu
El, se recapitulează în numele de martir. Martirul creştin reprezintă în esenţă
perfecţiunea sau plenitudinea iubirii faţă de atotputernicul dumnezeu şi faţă de
aproapele nostru. „ Şi dacă trecem la iubire, spune Clement Alexandrinul, martir fericit
şi adevărat este într-adevăr cel ce mărturiseşte desăvârşit poruncile (divine), pe
Dumnezeu şi pe Hristos, pe Care iubindu-L L-a recunoscut ca frate şi s-a dăruit Lui cu
totul..”
Martiriul mai înseamnă, după Clement Alexandrinul, şi „ curăţirea de păcate în
slavă”.

Aspecte finale

Creştinii au făcut totdeauna deosebire între cultul Sfinţilor şi cultul păgân al


morţilor şi eroilor. Ei nu cinsteau pe Sfinţi ca păgânii pe zei, căci rugăciunea lor se
îndrepta, prin mijlocirea Sfinţilor, către Dumnezeu. Sfântul este un intercesor, un
mijlocitor bine plăcut lui Dumnezeu, care, investit cu cinstea şi nimbul sfinţeniei, se
roagă pentru creştini.
Martirii au fost îngropaţi cu deosebită cinste. Trupurile, resturile sau osemintele
lor au fost îngropate de creştini cu mare grijă, dragoste şi pietate. Pe mormintele
martirilor sau în apropierea acestora, s-au ridicat primele locaşuri creştine de cult,
numite „ martyria”. La mormântul martirilor, creştini se adunau şi săvârşeau cultul, în
deosebi Sfânta Euharistie, în ziua aniversării morţii lor, pe care o numeau „ ziua
naşterii” , căci au trecut din moarte la viaţă . Din aceste însemnări, s-au format
martirologiile şi calendarul creştin.
În cinstea martirilor şi Sfinţilor s-au ridicat locaşurile de cult, iar numele lor a început
să se dea şi se dă până azi ca nume de botez.11

11
Ibidem .p 13-15.
8
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1) Coman G. , Pr. Prof .Dr Ioan., ,,Patrologie”, Sfânta Mănăstire Dervent,


2000 .
2) Mihăilescu, Pr. Prof. Ioan, Cultul martirilor la păgâni şi cultul martirilor la creştini,
în „ Biserica Ortodoxă Română”, XLIII, 1925,nr.1.

3) Rămureanu. Pr. Prof. Dr Ioan. ,, Istoria Bisericească Universală” vol.I, Editura


Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987

4) Idem, Cinstirea Sfintelor icoane în primele trei secole, în „ Studii Teologice”,


XXII,1971, nr. 9-10.

5) Waltzing. J. P., Tertulian, Apologeticum, 50, 13; Paris, 1929.