INTRODUCERE ÎN DREPTUL COMPARAT

CUPRINS

CAP. I - INTRODUCERE .............................................................................................. 3

Studierea organizată a dreptului străin ................................................................ 3
Familiile de drept sau sistemele de drept privat comparat .................................. 3
Elemente comune ordinilor juridice ale diferitelor state..................................... 3
DefiniŃia dreptului privat comparat ..................................................................... 4
Întrebări de autoevaluare................................................................................... 5
CAP. II - FAMILIA DE DREPT ROMANO-GERMANIC ........................................... 6
ApariŃia familiei de drept romano-germanic....................................................... 6
Caracteristicile familiei de drept romano-germanic............................................ 6
Aria geografică de răspândire a familiei de drept romano-germanic.................. 7
Întrebări de autoevaluare................................................................................. 10
CAP. III - PILONII FAMILIEI DE DREPT ROMANO-GERMANIC: ...................... 11
DREPTUL GERMAN ŞI DREPTUL FRANCEZ........................................................ 11
Dreptul german.................................................................................................. 11
Receptarea dreptului roman în Germania.......................................................... 11
Primele codificări germane ............................................................................... 11
Dreptul austriac ................................................................................................. 13
Dreptul scandinav.............................................................................................. 14
Dreptul elveŃian ................................................................................................. 14
Dreptul francez.................................................................................................. 15
Codul civil francez ............................................................................................ 15
Dreptul italian.................................................................................................... 16
Dreptul spaniol .................................................................................................. 16
Dreptul portughez.............................................................................................. 17
Întrebări de autoevaluare................................................................................. 18
CAP. IV - FAMILIA DE DREPT COMMON LAW ................................................... 19
Dreptul englez ................................................................................................... 19
Istoria dreptului englez...................................................................................... 19
Contractele ........................................................................................................ 20
Delictele (Law of torts) ..................................................................................... 20
Dreptul de proprietate........................................................................................ 20
Originalitatea sistemului englez: instituŃia trust................................................ 20
Izvoarele dreptului englez ................................................................................. 21
Puterea judecătorului englez ............................................................................. 21
Dreptul american ............................................................................................... 21
Întrebări de autoevaluare................................................................................. 24
CAP. V - FAMILIA DE DREPT ISLAMIC................................................................. 25
Aspecte generale ............................................................................................... 25
Normele dreptului islamic................................................................................. 25
Procedura dreptului islamic............................................................................... 26
Întrebări de autoevaluare................................................................................. 27
CAP. VI - DREPTUL CANONIC ................................................................................ 28
Aspecte generale ............................................................................................... 28
Dreptul ebraic.................................................................................................... 29
Întrebări de evaluare ........................................................................................ 30
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .................................................................................... 31

2
 CAP. I - INTRODUCERE

Studierea organizată a dreptului străin

În 1869, se înfiinŃează la Paris Societatea de legislaŃie comparată cu scopul de a face
cunoscută legislaŃia străină. Legile, în traducere, se publicau în anuarul legislaŃiilor
străine În aceeaşi perioadă, în Belgia, a luat naştere „Revista de drept internaŃional şi de
legislaŃie comparată”, care are ca scop compararea legislaŃiilor străine, nu numai
publicarea lor. În 1878 a apărut la Stuttgart revista intitulată „Zeitschrift fur
vergleichende Rechtswisssenschaft”. Se înfiinŃează la Londra Society of Comparative
Legislation. În 1900, cu prilejul ExpoziŃiei Universale de la Paris a avut loc Congresul
InternaŃional de Drept Comparat, care a subliniat importanŃa studierii dreptului privat
comparat.

Familiile de drept sau sistemele de drept privat comparat

Teoria dreptului operează cu două realităŃi existente într-o societate organizată:
construitul juridic şi datul social. Unii autori consideră construitul juridic ca fiind
singurul care poate fi obiect al cercetării ştiinŃei dreptului. Constructul juridic este
rezultatul volitiv al societăŃii, reprezentată prin stat sau adunări reprezentative ale
poporului, prin care se stabilesc norme de conduită pentru toŃi membrii structurii sociale
date. Datul social este realitatea de la care porneşte voinŃa de reglementare a
comportamentelor umane, exprimată prin construitul juridic.

Elemente comune ordinilor juridice ale diferitelor state

O ordine juridică naŃională este formată din norme obligatorii, principii, instituŃii şi
noŃiuni juridice aplicabile în interiorul unei societăŃi date.
Jean Constantinesco susŃine că ordinea juridică este un întreg format din particule juridice
elementare ce pot fi socotite celulele acestui organism. Autorul citat împarte aceste
particule în elemente determinante şi elemente perisabile sau fungibile. Elementele
determinabile au o semnificaŃie ideologică şi teleologică, ele se află în relaŃie directă cu
sistemul de valori care stă la baza ordinii juridice date, exprimând individual, sau prin
corelaŃie, finalitatea acestei ordini juridice. Ordinile juridice pot fi determinate şi de tipul
de civilizaŃie. Există civilizaŃia cuvântului, promovată de Islam; civilizaŃia gesticii, cu
dansul Shiva al zeului hindus cu acelaşi nume sau surâsul lui Buddha, din India şi China;
civilizaŃia semnelor, din Extremul Orient; cea a ritmului, în Africa; cea a persoanei, ieşită
din civilizaŃia iudeocrestină.
Sistemele naŃionale de drept sunt influenŃate prin contribuŃii externe care pot proveni din
fenomene ca: păstrarea, exportarea, asimilarea sau adaptarea unui anumit tip de drept.
a) Păstrarea dreptului. O primă cale de creare a unui sistem juridic naŃional cu influenŃe
străine a fost cea impusă de puterile cotropitoare în statele ocupate. Astfel, Belgia, în
1797, Luxemburgul, în 1794, au devenit părŃi integrante ale FranŃei, supuse, deci,
legislaŃiei franceze, pe care au păstrat-o şi după ce au devenit independente.
b) Dreptul metropolei adoptat de colonii. Dreptul metropolei a fost impus în colonii de
statele coloniale care foloseau sistemul romano-germanic, pe calea ordonanŃelor; acestea,

3
de fapt, se adresau structurilor de stat proprii, coloniile devenind părŃi integrante ale
metropolei. Astfel, prin Edictul din 28 mai 1664, coloniile franceze trebuia să se
conformeze legilor metropolei. Anglia a folosit un sistem original de impunere a
dreptului; pe baza unei decizii a Camerei Lorzilor din 1608, s-a considerat că locuitorii
creştini din coloniile engleze sunt supuşi legilor originare; practic, măsura se referea la
europenii care au emigrat pe teritorii vacante sau cucerite de la spanioli, în America.
PopulaŃiei necreştine, supusă de statul englez, i se aplica dreptul englez, căci cutumele
locale contraveneau decalogului. Dreptul englez – Common Law – este un drept creat de
judecători, ceea ce exclude, în principiu, intervenŃia statului în promulgarea legilor sau
impunerea lor în colonii. c) Receptarea dreptului străin. Sunt influenŃate, în prezent, de
dreptul german, Japonia, Coreea de Sud, Thailanda. Dreptul olandez s-a păstrat în Sri
Lanka sau în Africa de Sud. Turcia, în perioada tanzimatului, (1839), s-a deschis către
dreptul francez şi a receptat definitiv, după 1918, modelul elveŃian şi german. d)
InfluenŃa religiilor asupra sistemelor de drept. Religia a impus nu numai o credinŃă, dar
şi un mod de viaŃă, o anumită morală, ca bază a relaŃiilor sociale. Ea a impus, prin dreptul
canonic, comportări obligatorii în actele sacramentale: căsătoria, divorŃul, obligaŃii care
au fost preluate de drept.
Religia a influenŃat anumite norme juridice în domenii diferite; astfel, prin propagarea
păcii sociale, a făcut ca posesiunea să devină proprietate, perceperea dobânzii să fie
considerată nu un păcat, ci o prohibiŃie legală. Familia de drept este o grupare formată
din sistemele naŃionale ale normelor de drept civil, căci elementele acestuia sunt cele mai
caracterizante. Dreptul civil îşi pune amprenta pe întregul sistem juridic al unui stat, el dă
caracteristicile ordinii de drept.
În ce ne priveşte, vom analiza familiile de drept următoare: a)dreptul romano-germanic;
b) Common Law; c) dreptul islamic; d) dreptul canonic.

DefiniŃia dreptului privat comparat

Dreptul privat comparat se referă la relaŃiile dintre părŃile care apar în poziŃii egale şi au
un conŃinut, preponderent, patrimonial – drept civil, drept comercial, drept internaŃional
privat.
Victor Dan Zlătescu definea dreptul comparat privat ca „un ansamblu de procedee
potrivit cărora se realizează compararea unor norme, unor reglementări, unor instituŃii sau
unor sisteme juridice naŃionale cu norme, reglementări, instituŃii sau sisteme juridice din
alte Ńări în scopul practic de a evidenŃia asemănările şi deosebirile dintre ele şi a propune
îmbunătăŃirea unora sau altora”.
În ce ne priveşte, considerăm că dreptul privat comparat este o ramură distinctă a
dreptului comparat, care are ca obiect descrierea şi compararea familiilor de drept,
pentru a stabili raporturile dintre acestea, influenŃele lor reciproce şi determinările
specifice, în scopul desprinderii unor idei de perfecŃionare şi unificare a legislaŃiilor
naŃionale

4
Întrebări de autoevaluare

1. Dreptul privat comparat este :

a) o disciplină de sine stătătoare
b) u subramură a dreptului civil
c) o instituŃie a dreptului internaŃional privat

2. În cadrul dreptului comparat trebuie analizate următoarele familii de drept :

a) dreptul romano-germanic
b) dreptul canonic
c) common law
d) toate răspunsurile de mai sus

3. Ordinea juridică este :

a) un întreg format din particule juridice
b) un fascicul de instituŃii juridice
c) o particulă juridică

4. Particulele juridice care formează ordinea juridică pot fi clasificate în :

a) elemente determinabile
b) elemente perisabile
c) ambele variante

5. Dreptul comparat are ca obiect :

a) descrierea şi compararea familiilor de drept
b) analiza instituŃiilor fundamentale ale dreptului comunitar
c) analiza instituŃiilor fundamentale ale dreptului internaŃional privat

5
 CAP. II - FAMILIA DE DREPT ROMANO-GERMANIC

ApariŃia familiei de drept romano-germanic

Elementele care au stat la baza formării familiei de drept romanogermanic au avut,
înainte de secolul XIII, caracter de drept cutumiar, căci dreptul roman s-a aplicat, ca drept
impus de stat, până la moartea lui Justinian, în 565, când s-a încheiat istoria statului şi
dreptului roman, după care el a devenit fie cutumă autonomă, fie drept receptat. Biserica
ortodoxă, care, după schisma din 1054, s-a dezvoltat ca biserică autocefală în Imperiul
Bizantin, a avut un rol însemnat în păstrarea dreptului şi, cum avea profunde tradiŃii
romane, a promovat, desigur, dreptul roman.
PopulaŃia romanizată şi conducătorii germani au preluat de la romani nu numai dreptul,
dar şi forma lui de exprimare, realizările romane privind culegerea dreptului, codificările
romane inspirându-i nu numai pe conducătorii germani, dar şi pe particulari.
Dar Imperiul Roman nu stăpânise întreaga Europă, astfel că, în părŃile nesupuse
dominaŃiei acestuia, influenŃa dreptului roman nu a pătruns pe căile clasice. Aşa se
explică faptul că normele cutumiare ale germanilor din nord existau de sine stătător.
Aceste cutume erau transmise pe calea practicii instituŃiilor de aplicare a dreptului, fiind
confuze din punct de vedere terminologic, mai puŃin evoluate decât dreptul roman. Ele
erau concepute de popor în mod direct şi aplicate de adunările populare, numite Ding în
Germania, Country Court, Hundred Court în Anglia. Biserica a avut un rol de răspândire
uniformă a dreptului nu numai în teritoriile foste părŃi ale imperiului roman, pe care
locuiau populaŃiile romanizate, dar şi în teritoriile unde suveranitatea imperiului roman
nu a fost exercitată, dar a fost introdusă sau acceptată religia creştină, biserica devenind
universală în Evul Mediu european.
Deşi, oficial, biserica manifesta opoziŃie faŃă de dreptul şi educaŃia romană, care erau
considerate păgâne, totuşi, prin prelaŃi, biserica a păstrat limba şi cultura romană,
inclusiv
În Europa, dreptul roman a fost receptat pe mai multe căi. O primă cale de receptare a
constituit-o jurisdicŃia ecleziastică. Prin Edictul de la Milano, împăratul Constantin a
acordat episcopilor dreptul de judecată. Episcopul-arbitru aplica litigiilor morala creştină,
dar şi dreptul roman, păstrat de biserică împreună cu cultura romană. Dreptul roman a
fost receptat, totodată, pe cale procedurală de către instanŃele create de suverani. Carol cel
Mare a înfiinŃat Curia legis, un consiliu imperial, care avea şi atribuŃii de judecată prin
acel tribunal numit Kammergericht, instanŃă ce aplica Codul lui Justinian.
În FranŃa, în secolele XVI-XVII, dreptul roman se preda sub forma
usus modernus.
În Germania, şcoala istorică împărŃea dreptul german în dreptul actual – dreptul
pandectelor, care era dreptul roman actualizat, şi dreptul german, care era format pe baze
cutumiare.

Caracteristicile familiei de drept romano-germanic

a) În dreptul romano-germanic, dreptul public este separat de dreptul privat.

6
Ulpian, jurisconsult roman din secolul II, considera că dreptul public reglementează
organizarea statului, iar dreptul privat se referă la cetăŃeni, acesta fiind, aşadar, format din
principii de drept civil, dreptul ginŃilor şi dreptul natural.
Dreptul public este o creaŃie a dreptului natural; el diferă de concepŃia romană despre stat,
introducând ideea de contract social, idee străină romanilor, în timpul cărora populaŃia nu
participa la crearea puterilor statului. b) O altă trăsătură a dreptului romano-germanic
este unitatea dreptului privat, înŃelegând prin aceasta existenŃa unor principii comune
fundamentale care stau la baza dreptului civil, dreptului comercial, dreptului internaŃional
privat, chiar dacă multe state au coduri separate care reglementează raporturile
comerciale, distincte de codurile civile.
În anul 1865, în Québec, au fost pentru prima dată prevăzute norme de drept civil în
relaŃiile comerciale; ElveŃia a stabilit, în Codul obligaŃiilor din 1881, reguli comune civile
pentru comercianŃi şi necomercianŃi.
c) Faptul că nu toate normele dreptului civil, existente în legislaŃiile statelor, sunt de
origine romană şi că în aceste legislaŃii s-au perpetuat cutume locale nu afectează
sistemul. Astfel, în codurile civile sau comerciale există norme care îşi au izvorul în
cutumele locale; de exemplu, uniunea de bunuri familiale, în dreptul francez, îşi are
originea în cutumele franceze; multe state au preluat normele canonice în privinŃa
căsătoriei, filiaŃiei şi chiar succesiunii, care diferă de dreptul roman. Aceste deosebiri nu
aduc atingere trăsăturilor familiilor de drept ale statelor care folosesc dreptul romano-
germanic, întrucât concepŃia asupra dreptului este comună, vocabularul juridic este
comun şi metoda de urmat pentru găsirea unei soluŃii în proces, de asemenea, comună. d)
Deşi mai toate sistemele de drept modern au renunŃat la răspunderea colectivă pentru
încălcarea obligaŃiilor juridice, specific dreptului romano-germanic este modul de a
concepe materia obligaŃiilor. e) O altă trăsătură comună familiei romano-germanice o
constituie forma comună de reglementare, tehnica legislativă. Mai toate statele din cadrul
acestei familii au coduri, care instituie norme pentru relaŃiile civile, familiale şi bunuri.
f)Dreptul romano-germanic a păstrat puŃine caractere de formalism de la dreptul roman.
Astfel, voinŃa omului poate crea acte juridice fără ca ea să fie exprimată într-o formă
solemnă anume sau cu participarea magistraŃilor. Totuşi, căsătoria este un act solemn,
transferul proprietăŃii imobiliare se face cu acte autentice, contractele cu o anumită
valoare trebuie făcute în formă scrisă etc. g) Principiul reglementării drepturilor
subiective este caracteristic dreptului romano-germanic. În dreptul englez, judecătorul
creează dreptul reclamantului din obligaŃia pârâtului, care trebuie dovedită. În dreptul
romano-germanic, drepturile sunt subiective: proprietarul poate cere restituirea bunului
său în temeiul propriului drept subiectiv, fiul are dreptul la moştenirea părintelui.

Aria geografică de răspândire a familiei de drept romano-germanic

În perioada 1804-1809, statele italiene – Piemontul, Genova, Lombardia, Parma,
Modena, VeneŃia, Luca, Toscana, Neapole – au adoptat Codul lui Napoleon; după
căderea lui Napoleon, doar ducatul Luca l-a păstrat; Lombardia şi VeneŃia au adoptat
Codul austriac, Toscana şi Vaticanul au revenit la dreptul roman şi cel canonic, Regatul
celor două Sicilii, Parma, Sardinia, Piemontul sau Modena au adoptat coduri proprii,
inspirate din codul francez. În Italia unificată a fost adoptat, în 1866, un nou cod, variantă
a codului francez, revizuit în 1939 şi 1942. State ca Belgia, Olanda, Luxemburg au
păstrat Codul lui Napoleon, după cucerirea independenŃei de stat.

7
Polonia introduce, în 1807, în Ducatul Varşoviei, Codul lui Napoleon.
În România, aproape întreaga legislaŃie – civilă, administrativă, penală a fost preluată
după legislaŃiile străine: codul comercial a fost preluat după codul italian, codul de
procedură civilă după codul genevez, codul civil este codul lui Napoleon şi cel italian, iar
ConstituŃia din 1923 a fost o traducere a ConstituŃiei Belgiene.
În sfârşit, trebuie menŃionat că Bulgaria a fost mult timp singura Ńară europeană care nu a
avut coduri în domeniul dreptului privat, ci numai legi, de inspiraŃie franceză sau italiană.
Dreptul romano-germanic s-a răspândit în America, prin coloniile franceze, spaniole,
portugheze şi olandeze, pe două căi: prin înfiinŃarea de comunităŃi care au preluat cultura
metropolei, inclusiv cultura juridică, sau prin impunerea administraŃiei metropolei
populaŃiilor aborigene. În America Latină, modelul introdus a fost dreptul Castiliei,
dreptul populaŃiei precolumbiene fiind distrus înainte de a fi cunoscut.. După cucerirea
independenŃei, state ca Bolivia(1830), Republica Dominicană(1844) redactează coduri
după modelul francez. Venezuela este influenŃată de codul francez şi cel italian, iar Cuba
(1889), Honduras (1906), Panama(1916 ) şi Porto Rico (1937) urmează modelul codului
civil spaniol.
O situaŃie specială prezintă Brazilia. Declarată independentă în 1882, Brazilia rămâne în
sfera de influenŃă portugheză. Marii săi jurişti au adus o contribuŃie însemnată la crearea
unui cod brazilian, care a devenit o piesă importantă în cadrul legislaŃiei latino-
americane, alături de codul chilian şi de codul argentinian. Codul civil brazilian este
considerat cel mai modern cod din America Latină, este un cod original, adaptat tradiŃiei
naŃionale, avându-şi originea în dreptul portughez, influenŃat la rândul lui de dreptul
roman, astfel cum acesta a fost preluat de modelele germanic şi canonic. Codul chilian se
inspiră din codul spaniol, Codul lui Napoleon şi din teoria dreptului roman. Codul
promulgat în 1855 şi intrat în vigoare în 1857 are caracteristici particulare – o logică şi o
coerenŃă deosebite, foloseşte definiŃii clare.
Codul chilian a fost preluat, cu mici modificări, de Salvador, Ecuador, Columbia şi a
inspirat codurile din Uruguay şi Panama. Codurile civile din Mexic şi din Peru
încununează eforturi proprii de legiferare, cu influenŃe europene, fiind inspirate în special
de modelul elveŃian.
Este important de precizat că dreptul romano-germanic, introdus de francezi, a persistat,
în unele cazuri, sub forma unor zone de drept romano312 germanic în cadrul zonelor de
Common Law, cum este cazul Louisianei, în S.U.A., sau Québec, în Canada.
Pe continentul african, francezii, spaniolii, belgienii, olandezii şi portughezii au introdus
o administraŃie centralizată, inclusiv dreptul metropolei, desfiinŃând instituŃiile politice
locale şi obiceiul local. Stăpânirile romanice au lăsat şi ele loc pentru statutul personal al
populaŃiilor sub protectorat – relaŃiile de familie, succesiunile şi, în unele situaŃii, chiar
regimul funciar al pământului.
În ce priveşte colonizarea engleză, ea s-a făcut, în Africa, în aceeaşi formă ca şi în
America, şi anume s-a bazat pe dreptul de licenŃă în vederea colonizării, acordat prin
patentă regală unor companii mai mult sau mai puŃin independente.
Statele Africii Negre, foste colonii engleze, precum şi unele state care au avut acelaşi
regim, din Oceanul Indian, Mauritius, care are ca şef de stat pe Regina Angliei, şi
Seychelles, republică prezidenŃială, sunt în zona Common Law-ului. Etiopia, ocolită de
puterile coloniale, a adoptat codul civil, codul comercial şi codul penal, după modelul
francez, iar dreptul procesual civil şi penal, după modelul englez.

8
Statele din sudul continentului african au aparŃinut de dreptul romano-germanic înaintea
anexării lor la Marea Britanie; în prezent, Africa de Sud, Zimbabwe, Botswana, Leshoto
şi Namibia, preluând dreptul englez, au un sistem de drept mixt.
Africa de nord a preluat dreptul francez sau italian, datorită fie colonizării, fie influenŃei
politice exercitate de aceste state. În anumite zone, este operant şi dreptul islamic.
În statele din cele două extremităŃi ale Asiei se aplică dreptul romano-germanic.
În Turcia, fenomenul receptării dreptului romano-germanic a început în perioada
tanzimatului (1839), când Ńara s-a deschis dreptului civil francez, dar a rămas
credincioasă dreptului islamic până după al doilea război mondial, când a adoptat dreptul
romano-germanic, cu influenŃe germane şi elveŃiene.
În Coreea de Sud, Thailanda ş.a. se aplică dreptul romano-germanic cu influenŃe
germane; în Vietnam, Cambogia, Laos se aplică dreptul francez. Japonia este adepta
dreptului romano-germanic.

9
Întrebări de autoevaluare

1. Dreptul roman are următoarele trăsături :

a) dreptul public este separat de dreptul privat
b) este unitar
c) forma comună de reglementare
d) toate variantele de mai sus

2. Dreptul romano germanic se regăseşte în legislaŃiile :

a) Poloniei
b) României
c) FranŃei
d) toate variantele de mai sus

3. În Turcia, fenomenul receptării dreptului romano-germanic a început în :

a) perioada antică
b) perioada medievala
c) perioada tanzimatului

4. Japonia este adepta :

a) dreptului romano-germanic
b) dreptului anglo-saxon
c) toate variantele de mai sus
d) niciuna din variantele de mai sus

5. În Coreea de Sud se aplică :

a) dreptul romano-germanic cu influenŃe germane
b) dreptul romano-germanic cu influenŃe franceze
c) dreptul anglo-saxon

10
 CAP. III - PILONII FAMILIEI DE DREPT ROMANO-
GERMANIC:
DREPTUL GERMAN ŞI DREPTUL FRANCEZ

Dreptul german
Istoria germană se poate considera că începe de la împărŃirea din 843 a Imperiului lui
Carol cel Mare, când Ludvig Germanul primeşte teritoriile de la est de Rin şi din părŃile
răsăritene ale imperiului carolingian. Triburile germanice de dincoace de Rin – ca şi cele
stabilite pe teritoriul fostului imperiu roman-, aplicau normele cutumiare, dreptul popular,
creat în adunările populare şi transmis oral.
În secolele V-IX, s-a dezvoltat un drept civil obişnuielnic, care se exprima în limba
latină, numit Landsrecht.
Sistemul jurisdicŃional introdus de Carol cel Mare depindea direct de împărat şi aplica
dreptul roman. O dată cu împărŃirea imperiului, provinciile germane se întorc la cutumele
locale.

Receptarea dreptului roman în Germania

Încă de la înfiinŃarea sa, în Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană s-a aplicat, în
principiu, dreptul roman. Spunem în principiu, căci dreptul obişnuielic a rămas valabil, în
sensul că se aplica mai întâi dreptul local şi apoi dreptul comun, care era dreptul roman.
Receptarea dreptului roman s-a făcut şi pe calea organizării judiciare. În Germania
judecătorii apelau pentru relaŃii la oamenii de ştiinŃă jurişti; ei nu cunoşteau obiceiul
local, căci el nu era codificat ca în statele scandinave şi nimeni nu-l studia sistematic
pentru a-l face accesibil măcar judecătorilor.
În statele germane s-a folosit o practică numită „trimiterea dosarului”, prin care
judecătorii trimiteau cazul la facultăŃile vremii, pentru ca acestea să dea o sentinŃă. Dar
facultăŃile studiau dreptul roman, deci ele nu propuneau o soluŃie străină de acest drept.
Carol al V-lea desăvârşeşte organizarea juridică a imperiului, promulgând, în anul 1532,
Constitutio Criminalis Carolina, care combina prevederi din Codul lui Justinian cu
tradiŃiile locale.

Primele codificări germane

În statele germane apar numeroase coduri înainte de codificarea lui Napoleon. Astfel, în
Bavaria, prinŃul elector Max Josef al II-lea a dispus codificarea numeroaselor norme
bavareze în Codex Iuris Criminalis, în 1751, Codex Iuris Bavaricus Iudicialis, 1753;
Codex Maximilianus Bavaricus Civilis, 1756 etc.
O veritabilă codificare se face în Prusia, în anul 1794 – din care s-au inspirat Codul lui
Napoleon şi Codul Austriac- pe timpul lui Friedrich Vilhelm al II-lea, care promulgă un
adevărat monstru legislativ, compus din 19.208 articole.
Codul făcea diferenŃă între nobili, burghezi şi Ńărani şi nimeni nu putea depăşi situaŃia
dobândită prin naştere, fiecare categorie socială având drepturi specifice.

11
În concepŃia germană, dreptul privat, care se referă la relaŃiile dintre subiecte cu poziŃii
egale în raporturile civile, se compune din dreptul civil şi dreptul privat special, care
reglementează relaŃiile dintre grupele speciale de subiecŃi- categoriile profesionale sau
cele de afaceri.
Codul civil german – Bürgerliches Gesetzbuch (BGB)
Codul civil german este un cod general, în sensul că se aplică la toate relaŃiile
reglementate de dreptul privat şi pentru toate statele federale germane, având de la
început acest domeniu de aplicare. Codul a fost adoptat sub formă de lege în 1896 şi a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900. Din 3 octombrie 1990 se aplică şi în fosta R.D.G.,
care îşi elaborase, în 1975, propriul cod.
Codul civil german conŃine 2385 articole. El cuprinde 5 cărŃi:
Cartea I reglementează statutul juridic al persoanelor; Cartea a II-a, obligaŃiile; Cartea a
III-a ,bunurile; Cartea a IV-a, dreptul familiei; Cartea a V-a, succesiunile.
Codul are o structură originală, fondată pe teoria pozitivistă şi pe dreptul civil general,
care cuprinde reguli aplicabile şi altor ramuri de drept privat.
În Codul civil german s-a introdus o nouă subdiviziune – dreptul consumatorului, care
instituie sancŃiuni pentru serviciile şi mărfurile necorespunzătoare livrate de furnizorii
direcŃi sau de angrosişti. Potrivit acestor norme, sunt consumatori nu numai persoanele
fizice, dar şi consumatorii productivi; practic, prin dreptul consumatorului se asigură
protecŃia calităŃii serviciilor şi mărfurilor, instituindu-se răspunderea furnizorului.
Dreptul de consum face parte, în Germania, din dreptul civil general şi cuprinde două
grupe de subiecŃi, special protejate prin reglementările U.E.: consumatorul şi
întreprinzătorul.
Este exclus de la reglementările Codului civil, domeniul public – când subiectul este
purtătorul puterii publice şi acŃionează în această calitate. Dreptul public se deosebeşte de
dreptul civil prin norme materiale, dar şi prin norme procesuale. Conflictul de interese
între stat şi cetăŃean se judecă de tribunale administrative.
Codul civil german s-a inspirat din dreptul roman, dar, în acelaşi timp, se îndepărtează de
valorile pe care acesta le-a protejat: dreptul roman nu cunoştea noŃiunea de drept
subiectiv, pe când Codul german, bazat pe teoria personalităŃii, creează un drept în
numele individului. În dreptul civil german, victima unui accident de circulaŃie, de pildă,
are drept la despăgubire nu numai pentru paguba suferită- cum ar fi după dreptul roman- ,
căci i s-a diminuat patrimoniul său, dar şi pentru neuzul unui autoturism de schimb pe
timpul cât a fost privat de folosinŃa propriului autoturism- pe timpul reparaŃiei, de
exemplu, chiar dacă nu a închiriat efectiv un autoturism pe această perioadă.
O altă diferenŃă faŃă de dreptul roman este că acesta nu cunoştea ierarhizarea legilor, pe
când dreptul german, şi nu numai el, o cunoaşte şi o promovează.
Este vorba, mai întâi, de preeminenŃa dreptului federal faŃă de legislaŃia landurilor. Apoi,
este vorba de verificarea constituŃionalităŃii legilor, potrivit unei ierarhii între diferitele
norme juridice. Sunt considerate izvoare de drept: ConstituŃia, legea, ordonanŃele puterii
executive, dispoziŃiile locale autonome, obiceiul şi, mai nou, dreptul european.
Dreptul civil german este lipsit de formalismul caracteristic dreptului roman, fiind chiar
mai puŃin formalist decât dreptul francez. Cu toate acestea, proprietatea este ocrotită
special.

12
În sensul Codului civil german, proprietatea imobilelor se transmite prin înscrierea în
cartea funciară, care nu este numai un mijloc de publicitate, ci şi un mijloc de realizare a
tradiŃiunii din dreptul roman.

Dreptul austriac
Prin Patenta imperială din iunie 1811, Francisc al II-lea, împărat al Austriei, rege al
Ungariei şi al Boemiei, a introdus codul civil general de la data de 1 ianuarie 1812, acesta
aplicându-se în Austria fără întrerupere până în 1938, când a fost scos din uz.
După eliberarea Austriei, Codul civil a fost repus în vigoare şi, cu unele modificări, se
aplică şi azi.
Codul are 1502 articole şi s-a inspirat, în parte, din prevederile codului prusian din 1784,
influenŃat, cum am văzut, de gândirea pandectistă, adeptă a adaptării dreptului roman la
realităŃile vremii, şi, în parte, din Codul lui Napoleon, deşi acesta era mai puŃin influenŃat
de dreptul canonic.
Conceptual, însă, codul este original; el nu preia metoda cazuistică a codului prusian, este
mult mai influenŃat de dreptul canonic şi nu este cantonat în principii rigide de
interpretare.
Caracteristica principală a Codului civil austriac este inspirarea sa , adaptată, din dreptul
roman, la fel ca şi celelalte coduri din familia dreptului romano-germanic.
Codul a introdus egalitatea sexelor, a desfiinŃat privilegiile de clasă, a afirmat libertatea
proprietăŃii, respectul drepturilor câştigate etc.; pe plan economic, el asigură libertatea
contractelor, respectarea drepturilor terŃelor persoane, dobândite de bună credinŃă,
egalitatea femeilor cu bărbaŃii în privinŃa drepturilor şi obligaŃiilor, încheierea
contractelor comerciale fără formalităŃi, interzicerea contractelor imorale.
O altă caracteristică este flexibilitatea în interpretare, ceea ce a făcut ca modificările lui să
fie foarte rare, el fiind preluat de toate regimurile politice care s-au perindat în Austria.
Codul este puternic influenŃat de religia catolică, divorŃul fiind pronunŃat de instanŃele
civile, dar pentru temeiuri conforme cu concepŃiile religioase.
Codul austriac este împărŃit în trei părŃi:
Prima parte reglementează materia persoanelor – căsătoria, relaŃiile dintre părinŃi şi copii
etc.;
Partea a II-a se referă la dreptul asupra lucrurilor;
Partea a III-a are un caracter general, cuprinzând dispoziŃii comune, cum ar fi
modificarea obligaŃiilor, prescripŃia extinctivă, uzucapiunea. Codul civil austriac nu se
aplică actelor de comerŃ şi cambiale.
Trăsături principale:
a) În privinŃa persoanelor
1. Codul instituie egalitatea cetăŃenilor, indiferent de sex, religie, clasă.
2. Străinii au drepturi egale cu cetăŃenii austrieci, cu condiŃia reciprocităŃii.
3. Căsătoria civilă este obligatorie. Căsătoria se desface numai pentru motivele prevăzute
de lege; există principiul culpabilităŃii soŃului, care atrage răspunderea faŃă de soŃul
nevinovat aflat în nevoie. 4. Minoratul se sfârşeşte la 21 de ani pentru băieŃi, femeia
capătă drept de folosinŃă prin căsătorie, a cărei vârstă minimă este de 18 ani.
b) În privinŃa bunurilor
1. Posesiunea este ocrotită, dacă este exercitată cu bună-credinŃă, anume prevăzută de
lege. Astfel, posesorul bunului cumpărat la licitaŃie nu poate fi evins.

13
2. Succesiunea se diferă legal sau testamentar. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în
drepturi cu copiii legitimi. 3. ObligaŃiile derivă din lege, contract sau din delicte civile.

Dreptul scandinav
Dreptul roman a pătruns şi în statele scandinave, în primul rând prin universităŃi.
StudenŃii suedezi şi danezi au studiat în secolul XVII la universităŃile germane.
Pe de altă parte, în statele nordice s-au înfiinŃat universităŃi în care se preda dreptul
roman.
Statele nordice au o istorie aparte, cu multe trăsături comune, ceea ce face ca dreptul
scandinav să fie relativ unitar în toate statele nordice. Danezii au întocmit, în 1683, un
cod care, practic, a fost copiat de Norvegia, în 1867, pentru că ambele state aveau acelaşi
rege, Cristian al II-lea. În Suedia primul cod apare în 1734. Islanda nu are cod civil, ea
aplică legile norvegiene şi daneze.
Cel mai bine cunoscut este codul suedez, deşi limba suedeză are o circulaŃie mai
restrânsă.
Codul suedez nu este un cod civil, ci un cod de legislaŃie; el cuprinde sub formă de titluri,
materii diferite: căsătoria, succesiunea, imobilele, construcŃiile, comerŃul, infracŃiuni şi
pedepse, procedura judiciară.
O trăsătură generală a dreptului suedez, ca şi a dreptului scandinav, de altfel, este rolul
important ce se acordă cutumei. În dreptul scandinav, cutuma trebuie să fie confirmată
judecătoreşte, ceea ce o aseamănă cu Common Law.
Începând din 1879 a avut loc o acŃiune de unificare legislativă între Danemarca, Suedia,
Norvegia, la care s-au alăturat Finlanda şi Islanda. Ca urmare, în materie de căsătorie, de
drept civil, drept comercial, legislaŃiile lor sunt identice.

Dreptul elveŃian
Dreptul elveŃian actual este codificat, dar codurile sunt scrise în patru limbi oficiale:
germana, franceza, italiana şi retroromana. Dreptul elveŃian s-a constituit sub influenŃa
dreptului roman şi a cutumelor germanice, dar dezvoltate de statele independente, care
erau cantoanele.
Dreptul privat, în ElveŃia, se compune din codul civil elaborat în 1907, modificat din
1952 de 15 ori, completat cu un cod al obligaŃiilor. ElveŃia are dispoziŃii complementare
de execuŃie a codului civil, care cuprind: dreptul persoanei – starea civilă şi dreptul de
asociere; dreptul familiei – înregistrarea căsătoriilor, adopŃiunea, autoritatea parentală;
drepturile reale – proprietatea funciară, proprietatea asupra navelor şi aeronavelor;
dreptul străinilor de a achiziŃiona bunuri imobiliare, proprietatea mobiliară; gajul –
imobiliar şi mobiliar; registrele funciare şi măsurătoarea cadastrală.
Codul obligaŃiilor reglementează: responsabilitatea pentru faptele ilicite; executarea
obligaŃiilor; vânzarea şi schimbul etc. ElveŃia foloseşte aceleaşi prevederi pentru relaŃiile
civile şi cele comerciale, neavând coduri separate pentru acestea. Codul are 5 cărŃi –
persoanele, dreptul familiei, succesiunile, drepturile reale şi, cum am văzut, un cod
aparte, care formează cartea a V-a, codul obligaŃiilor.
Codul prevede că judecătorul aplică cutuma, în lipsa unei prevederi legislative.

14
Dreptul francez
Sistemul naŃional german şi sistemul naŃional francez constituie pilonii de bază ai familiei
romano-germanice. Cele două sisteme au la bază 3 elemente: dreptul roman, care a fost
receptat diferit, dreptul germanic, reprezentat de cutumele locale, şi ele diferite, şi dreptul
canonic. Dreptul roman nu a fost receptat în FranŃa ca drept obligatoriu – ratio imperrii,
ci ca drept care îşi trage puterea din convingerea emanată de justeŃea soluŃiilor pe care le
oferea, din logica specifică poporului ce îl crease – ratio rationis. El a pătruns în cutume
neindividualizat, căci puterea politică nu accepta, oficial, ca un drept străin să opereze în
FranŃa, unde regele se conducea după regula le roi est empereur en son royaume.
Cutumele, pe lângă faptul că erau incomplete, erau şi nesigure şi, în mare parte,
necunoscute, atât în Germania, cât şi în FranŃa. De aceea, regii în FranŃa şi împăraŃii, în
Germania, au dorit o unificare legislativă, împăraŃii germani apelând la dreptul roman, iar
regii FranŃei la întărirea cutumelor, exemplu fiind Carol al VII-lea, care a dispus, în anul
1453, prin OrdonanŃa de la Montil-Les Tours, redactarea oficială a cutumelor franceze.
Prin aceasta, dreptul s-a îndreptat spre un făgaş naŃional.
În secolul VIII se dezvoltă dreptul public – datorită şcolii naturaliste, care a promovat
ideile dreptului natural în construcŃia de stat, înlocuind astfel concepŃiile religioase cu
privire la originea divină a puterii. În universităŃile franceze s-a predat timp de 6 secole
dreptul ca un model de dreptate, vechile obiceiuri fiind considerate ca ius asinium.
ŞtiinŃa juridică franceză împarte evoluŃia dreptului francez în 3 perioade: a) Prima
perioadă este cea a vechiului drept, format din cutumele locale, care, la rândul lor, se
divizau în cutumele din nord, unde predomina influenŃa dreptului roman, şi cutumele din
sud-vest, unde predomina dreptul nescris.
În această perioadă, alături de cutume se emiteau edicte, ordonanŃe, scrisori patente ale
regilor, care se aplicau pe întreg regatul, dar care, cum am arătat, priveau dreptul civil
mai mult sub aspect procedural. b) A doua perioadă începe cu RevoluŃia franceză; este
perioada aşa numitului drept intermediar, inaugurată de Adunarea Constituantă, creată
după 17 iunie 1789 din Statele Generale; atunci s-au adoptat mai multe decrete, care au
înlăturat relaŃiile feudale şi au instituit relaŃii de tip capitalist, au eliminat normele
dreptului canonic, care interziceau dobânda, au suprimat inegalitatea între moştenitori –
dreptul de progenitură fiind înlăturat, copiii din afara căsătoriei beneficiind de aceleaşi
drepturi ca şi copiii din căsătorie; regimul bunurilor se unifică – diferenŃa dintre bunurile
mobile şi cele imobile, practic, dispare, se instituie regula publicităŃii imobiliare etc. c) A
treia perioadă este cea de după apariŃia Codului civil al lui Napoleon, ea continuă şi azi.

Codul civil francez

În martie 1804, Napoleon a semnat codul, care nu a fost niciodată abrogat, deşi a suferit,
de-a lungul vremii, numeroase modificări. Codul rezerva 1766 articole dreptului de
proprietate; dreptul persoanei era reglementat în 500 de articole; succesiunile cuprindeau
reglementări bazate pe principiile revoluŃiei: dreptul la testament, rezerva testamentară;
familia era legitimă, dar femeia nu avea putere juridică asupra bunurilor familiale.
Principiile revoluŃiei nu au fost preluate în întregime: femeia era lipsită de drepturi faŃă de
bărbatul ei, succesiunea se deferea cu prioritate rudelor, chiar fraŃilor, în defavoarea
soŃiei; copiii nelegitimi nu erau egali cu copiii rezultaŃi din căsătorie; codul penal
reintroduce „moartea civilă” pentru condamnaŃii la pedepse grele etc.

15
Codul civil francez a fost preluat de Belgia, Luxemburg, Polonia, ElveŃia romandă şi,
împreună cu alte legi franceze, de România, în anii 1864-1865, de Portugalia, Spania,
Egipt.
Codul a fost impus şi coloniilor franceze. Politica metropolei faŃă de colonii era o politică
de asimilare a populaŃiilor. De aceea, prin Edictul din 28 mai 1664, judecătorul din
colonii era obligat să se conformeze ordonanŃelor regale şi Cutumei de Paris., ceea ce
însemna că locuitorii coloniilor erau consideraŃi cetăŃeni ai FranŃei, dacă erau de condiŃie
liberă şi exercitau o profesiune conform legii creştine. Prin legile apărute în timpul
RevoluŃiei, locuitorii coloniilor au fost supuşi legii franceze. Teritoriile care făceau parte
din imperiul francez – mai puŃin Guineea –au acceptat să facă parte, după cucerirea
independenŃei, din Comunitatea franceză, denumită, după 1958, Uniunea franceză. Din
punct de vedere juridic, fiecare stat îşi are propria politică, dar din punct de vedere
jurisdicŃional, mai toate statele respective se orientează spre Occident. În statele africane
subzistă proprietatea privată, de tip occidental, conform dreptului francez, concomitent cu
proprietatea de grup.

Dreptul italian
După destrămarea Imperiului Roman de Apus, teritoriile Italiei au cunoscut dreptul
roman de factură bizantină sau dreptul german adus de populaŃiile germanice ocupante.
În 1796, trupele revoluŃionare franceze au creat pe teritoriul actual al Italiei mai multe
state libere, care au devenit apoi dependente de Napoleon. Starea de dependenŃă a făcut
ca o mare parte a acestor stătuleŃe să preia legile franceze, mai ales, după apariŃia Codului
Civil şi a celui Comercial. Codul civil italian a fost adoptat la 5 iunie 1865; totodată, un
nou cod comercial, care a abrogat codul introdus de Napoleon, a intrat în vigoare în 1882.
Deşi original, codul civil italian era în mare parte o variantă a codului francez. El se
deosebeşte de Codul civil francez în special, în ceea ce priveşte căsătoria; consacra numai
căsătoria civilă şi nu admitea divorŃul, problemă care a fost mult timp negociată cu
Vaticanul. Prin Acordul de la Latran, din 11 februarie 1929, revizuit la 18 februarie 1984,
s-a convenit ca statul italian să admită încheierea căsătoriei în concordanŃă cu condiŃiile
dreptului catolic, ceea ce implica neadmiterea divorŃului. Codul a fost reînnoit, în 1942.
Specific acestui cod este libertatea de formă pentru încheierea căsătoriei; dreptul
comercial este inclus în dreptul civil; după exemplul elveŃian, au fost incluse în codul
civil şi relaŃiile de muncă, ce cuprind toate formele de activitate – manuală, intelectuală ,
ca şi dreptul de creaŃie, exercitată corporatist sau individual.
La 1 decembrie 1970, pe baza unui referendum în care 59% dintre participanŃi au aprobat
Legea Fortuna-Bastini, în Italia s-a introdus legal divorŃul.

Dreptul spaniol
Specific Spaniei este faptul că influenŃa dreptului roman s-a exercitat aici nu pe calea
receptării lui, ca la germani, şi nici pe cale procedurală, ca la francezi, ci pe cale
doctrinară.
Ca peste tot în Europa Medievală, şi în statele spaniole a predominat obiceiul local, dar,
spre deosebire de alte state europene, aici obiceiul a fost de timpuriu codificat. Este vorba
de acel Fuero Juzgo, care a fost întocmit în secolul VII şi s-a aplicat aproape cinci secole.
Codul civil spaniol a fost adoptat abia în 1889, chiar după unele coduri adoptate în
America Latină.

16
ConcepŃia codului este originală: el nu se aplică în provinciile în care există dreptul foral;
o altă caracteristică specifică numai acestuia este faptul că dă prioritate cutumei, în sensul
că se aplică normele codului civil doar în lipsa obiceiului juridic.
Codul spaniol a fost influenŃat de codul francez, de codul italian şi de codul portughez,
preluând, totodată, o mare parte din cutumele locale, şi s-a fondat prin normele canonice.
El a influenŃat, la rândul său, codurile civile din Cuba, Honduras, Panama, Porto Rico.
Codul civil spaniol cuprinde câteva părŃi: persoanele, bunurile şi proprietatea, modul de a
dobândi proprietatea, obligaŃiile şi contractele.
Codul din 1889 prevedea numai căsătoria religioasă, dar legile actuale recunosc două
feluri de căsătorii, canonică şi civilă.

Dreptul portughez
Se spune despre Codul civil portughez că este expresia „geniului juridic portughez”.
Codul civil portughez se abate de la modelul francez al structurării materiale, el fiind, mai
degrabă, un tratat de drept civil; conŃinutul său, în multe privinŃe, conferă autoritate de
lege unor teze juridice, expuse de autori.
Un alt element inedit este preluarea unor vechi ordonanŃe din secolele XV şi XVI ale
regilor Alfons sau Filip.
Codul portughez are instituŃii inedite. Astfel, se înfiinŃează un
consiliu de tutelă, compus din judecătorii de district şi supleanŃii lor, unde
se pot face apeluri împotriva Consiliului de familie, organism care are
atribuŃii de asemenea, originale, cum ar fi puterea de a decide separaŃia de
corp a soŃilor şi separaŃia bunurilor lor; fraŃii şi surorile sau tata, mama şi copiii, pot
institui o societate familială.
Regimul bunurilor era strict reglementat: posesiunea mobiliară trebuia transcrisă,
testamentul nu era valabil decât dacă s-a făcut în prezenŃa a cinci martori.
În anul 1967, Portugalia a introdus un nou Cod civil, de această dată după modelul
german: în 1977, printr-un decret lege, codul civil a fost revizuit, introducându-se
prevederi moderne în privinŃa egalităŃii sexelor. Inedit în codul din 1967 este dreptul
mamei de a înlătura, prin declaraŃia ei, prezumŃia de paternitate.
Mai menŃionăm Codul comercial portughez, adoptat în 1881, concis, modern şi eficient.

17
Întrebări de autoevaluare

1. Codul civil austriac :

a) se aplică obligaŃiilor cambiale
b) nu se aplică obligaŃiilor cambiale

2. În legislaŃia italiană, divorŃul a fost introdus în anul :

a) 1950
b) 1870
c) 1970

3. Codul civil spaniol a fost adoptat în anul :

a) 1790
b) 1889
c) 1989

4. Codul comercial portughez a fost adoptat în anul :

a) 1890
b) 1881
c) 1990

5. Codul civil german cuprinde :

a) trei cărŃi
b) două cărŃi
c) cinci cărŃi

18
 CAP. IV - FAMILIA DE DREPT COMMON LAW

Dreptul englez
ParticularităŃi esenŃiale ale dreptului englez
Dreptul englez s-a dezvoltat pe două coordonate: a trăi onorabil, ceea ce şi-a găsit
expresia în normele de Equity, şi a nu vătăma pe altul, dând fiecăruia ce este al său,
precepte care au format normele de Common Law. Dezvoltarea istorică a dreptului
englez a avut unele particularităŃi. El s-a format ca un drept judiciar, ceea ce a dus la
prioritatea procedurii, ceea ce înseamnă că mai întâi trebuie stabilită procedura care
determină rezultatul procesului.
Suveranul englez nu putea folosi decât o legislaŃie particulară, care, de fapt, era o lege a
cazului. El exercita jurisdicŃia supremă, dând în fiecare caz o soluŃie individuală. De aici,
s-au dezvoltat două principii :
Parlamentul englez, care reprezintă puterea suverană, nu poate da decât legi individuale,
stabilind drepturi concrete, aşa-numitele statute, care nu se referă la modul de rezolvare a
litigiilor; pe de altă parte, tribunalele hotărăsc în numele suveranului, deci numai decizia
lor, în aplicarea concretă a voinŃei acestuia, poate constitui o normă de drept.
În prezent, judecătorul englez poate refuza aplicarea unei legi emise
de Parlament, dacă aceasta nu este conformă cu practica judiciară sau în
calcă Equity.
Dreptul englez s-a format ca un drept cutumiar şi judiciar. Spre deosebire de dreptul
european continental, care este un ansamblu de reguli pe care judecătorul le examinează
pentru a alege soluŃia, dreptul englez nu devine norma obligatorie decât atunci când
dobândeşte o aplicaŃiune jurisprudenŃială. Dreptul englez a fost creat de judecători, nu de
jurişti.
O altă trăsătură a dreptului englez este lipsa diviziunii, cunoscută în dreptul european
continental, în drept public şi drept privat; la rândul său, dreptul privat nu este subdivizat
în drept comercial, drept civil etc. În sfârşit, o altă trăsătură specifică dreptului englez
este că el nu se aplică decât în Anglia şi Wales.

Istoria dreptului englez

Istoria dreptului englez se împarte în patru perioade:
a) perioada anterioară cuceririi Angliei de către normanzi (1066), când pe cea mai mare
parte a teritoriului actual al Marii Britanii se aflau triburile germanice ale anglo-
saxonilor; b) a doua perioadă este cuprinsă între 1066 şi cucerirea puterii politice de către
familia domnitoare a Tudorilor, în anul 1485; c) în perioada a treia, dintre 1485 şi 1833,
apar, pe lângă normele dreptului comun, regulile de echitate, aşa-numitele Rules of
Equity, care întregesc, dar şi rivalizează cu Common Law; d) perioada din 1832 şi până în
prezent.

19
InstituŃii juridice specifice dreptului englez

a) Contractele
În practica judiciară engleză, se folosesc, uneori, aceiaşi termeni ca în dreptul
continenta european. Unul dintre aceştia este cel de contract. Să analizăm modul de
soluŃionare a obligaŃiilor cuprinse în contracte. Până în secolul XIX, reclamantul
beneficia numai de action of assumpit, bazată pe ideea că pârâtul a acceptat expres să
îndeplinească o obligaŃie. Ulterior, s-a revenit, reclamantul învinovăŃind pe pârât că a
săvârşit un delict – action of trespass.
Într-adevăr, în dreptul englez vechi, sancŃiunea pentru neîndeplinirea unui contract
era, potrivit lui Common Law, o despăgubire, nu executarea în natură. PărŃile erau
nemulŃumite, căci responsabilitatea neexecutării unui contract sau proasta lui îndeplinire
nu puteau fi reparate prin despăgubire.

b) Delictele (Law of torts)

Delictele au în practica engleză o legătură mai pronunŃată cu practica judiciară locală.
Nici în acest domeniu, dreptul englez nu are însă o regulă cu caracter de generalitate, ci
implică numai acŃiuni care se nasc din faptele ilegale: deceit – este acŃiunea care se
formează pe înşelăciune; nuisance – este acŃiunea prin care s-a tulburat posesiunea;
trespass – exprimă tulburarea dreptului de proprietate; conversion – sancŃionează
dispoziŃia legală asupra bunurilor mişcătoare străine; libel and slander – ofensa orală sau
prin scris.
c)Cvasicontractele
AcŃiunile care satisfac pretenŃiile rezultate din cauze extracontractuale au fost create de
instanŃele de Common Law. Queen’s Bench a decis, în anul 1863, că dreptul roman poate
fi invocat atunci când sunt lacune în Common Law.

d) Dreptul de proprietate
Cucerirea normandă în Anglia, în 1066, a dus la crearea unei feudalităŃi perfecte: regele
devine Lord Paramound. Regele era singurul care avea drept de proprietate asupra
pământului – real Property, supuşii săi se bucurau numai de un drept de folosinŃă.
În 1925, printr-o reformă privind proprietatea imobiliară, a fost unificat regimul celor
două tipuri de posesiuni; doctrina estates constă în coexistenŃa mai multor drepturi asupra
aceluiaşi bun. Ea a golit de conŃinutul său feudal, dreptul asupra pământului: astfel, o
regulă principală în Anglia, după 1066, era aceea că asupra proprietăŃii se puteau exercita,
concomitent, mai multe drepturi: deŃinătorul fondului putea să-l închirieze, iar uzufructul
putea fi lăsat altei persoane şi nuda proprietate altcuiva. Fiecare dintre aceşti beneficiari
putea dispune, separat, de dreptul său, iar prin actele unui beneficiar nu puteau dispărea
drepturile celorlalŃi.

e) Originalitatea sistemului englez: instituŃia trust

Mecanismul trust exprimă posibilitatea ca un proprietar – trustee – să transmită dreptul
său de proprietate unei alte persoane. Se eluda, astfel, fiscul, căci, fără a fi proprietară,
persoana care primea dreptul prelua doar profitul. Common Law nu cunoaşte, ca dreptul
continental, noŃiunea de fraudă de lege.
În 1571 şi 1584, s-a interzis constituirea trustului în frauda creditorilor.

20
Izvoarele dreptului englez
Spre deosebire de dreptul continental european, care are ca izvoare dreptul scris şi
cutuma, dreptul englez are 4 izvoare: legea, precedentul judiciar, cutuma imemorială şi
autoritatea doctrinară. Precedentul judiciar. Previzibilitatea este de esenŃa dreptului:
părŃile trebuie să prevadă consecinŃa raporturilor în care intră, dar şi disponibilitatea unei
judecăŃi previzibile. În Marea Britanie, precedentul are un caracter normativ. Nu există o
constituŃie scrisă, iar executivul are puterea normativă numai în limita delegării sale de
către parlament; el emite Orders în council, iar ministerele emit Departamental
regulations.
Legea emană de la parlament, care este suveran; Anglia a intrat în comunităŃile
europene, adoptând European Communitis Act, 1972, act care limitează puterile suverane
ale statului.
Spre deosebire de dreptul continental, potrivit căruia administraŃia nu este egală cu
particularii, dreptul englez nu cunoaşte un asemenea privilegiu general, dar poate limita
anumite acŃiuni. Guvernul poate refuza furnizarea unei informaŃii dacă astfel s-ar aduce
atingere unui interes public.
Mai menŃionăm o practică specific britanică în materie de tratate:
acestea sunt ratificate printr-o lege specială, în care se încorporează textul tratatului; dacă
se fac rezerve la declaraŃii sau tratat, acestea sunt legi separate.
Cutuma imemorială este considerată ca un izvor subsidiar de drept, ca şi doctrina. Ea se
fondează pe ideea că instanŃa trebuie să judece, ea nu poate refuza judecata, sub cuvânt că
nu există lege. În acest caz, judecătorul este obligat să identifice o asemenea lege.
Doctrina este considerată ca izvor subsidiar al dreptului. Judecătorii englezi, ca şi cei
continentali, argumentează concluziile la care au ajuns, invocând o personalitate
recunoscută în materie. Specific dreptului englez este, însă, consacrarea numai a unor
savanŃi, de regulă, a celor care au scris cu secole în urmă.

Puterea judecătorului englez

În Marea Britanie judecătorul face legea. Se explică aceasta prin puterea precedentului,
dar nu este suficient, căci practica judiciară are şi în statele de drept romano-germanic o
anumită putere. Judecătorul englez nu este un legiuitor şi nici nu judecă arbitrar; am
putea spune chiar că practica sa este mai stabilă, decât în alte Ńări, căci o normă generală,
poate fi interpretată diferit de fiecare judecător, pe când un caz sim ilar nu poate fi
interpretat în diferite feluri.

Dreptul american
Statele Unite ale Americii au apărut şi s-au dezvoltat din coloniile înfiinŃate în Lumea
Nouă, mai întâi de spanioli, apoi de francezi şi, în cele din urmă, de englezi.
În prima fază, coloniile au legiferat independent, respingând dreptul englez. Coloniile
engleze n-au optat, de la început, pentru Common Law. Unele dintre ele au optat pentru
dreptul scris; primul cod civil a fost creat în Massachusetts în 1634, urmează apoi
Pennsylvania, care a elaborat un cod propriu în 1682, Connecticut, New Haven şi New
Jersey.

21
În Canada, Michigan, Wisconsin se aplica Cutuma de Paris, în Florida, dreptul spaniol.
Ceea ce a dus la naşterea dreptului american a fost mişcarea de independenŃă din 1776,
materializată în 1783 – Common Law învinge: prima DeclaraŃie de Drept a primului
Congres constituŃional american a proclamat ca drept al fostelor colonii Common Law.
Statele care au aderat ulterior la federaŃia nord-americană – Texas, Noul Mexic,
California au declarat că adoptă Common Law, menŃinând, însă, unele prevederi din
„moştenirea spaniolă” – regimul matrimonial al comunităŃii de bunuri, cu consecinŃele
asupra succesiunii, şi dreptul de proprietate funciară, cu unele particularităŃi.
Louisiana a rămas la dreptul francez, adoptând Codul lui Napoleon. Deosebirea
fundamentală între dreptul american şi dreptul englez constă în aceea că, în S.U.A.,
puterea judecătorească este desemnată prin lege ca a treia putere în stat.
O altă deosebire formală este faptul că în ConstituŃia americană este prevăzută procedura
judecăŃii cu juraŃi, pe când în Marea Britanie aceasta este doar o practică aplicată pentru
cauzele penale grave. Dreptul american, spre deosebire de dreptul englez, cunoaşte
instituŃia Judicial Review – instituŃie cunoscută în dreptul romano-germanic sub forma
controlului judecătoresc al constituŃionalităŃii legilor, care nu este expres prevăzută în
Common Law.
În sfârşit, menŃionăm că, spre deosebire de Marea Britanie, unde judecătorii sunt numiŃi
de stat, judecătorii din SUA de la instanŃele statelor sunt aleşi.
Regula precedentului este aplicată, în SUA, în principiu, în acelaşi fel ca şi în Marea
Britanie, însă, în SUA, doctrina precedentului nu joacă un rol aşa important ca în Marea
Britanie, pe de o parte; pe de altă parte, întinderea teritoriului SUA face greu de cunoscut
practica instanŃelor statelor.
InstanŃele superioare pot schimba practica, potrivit rivirimentului de jurisprudenŃă; în
această situaŃie, precedentul instanŃelor superioare este obligatoriu pentru instanŃele
inferioare.
Dar, pentru a nu crea probleme, există regula Quieta non movere, ceea ce înseamnă că
practica schimbată de o instanŃă nu are valoare decât pentru viitor, ea nu se aplică
situaŃiilor anterioare. Este principiul bine cunoscut al neretroactivităŃii legilor în sistemul
familiei romano-germanice.
În SUA există vaste culegeri de practică judiciară, cuprinse în Restatement of the Law,
care nu este un document oficial, ci doar unul elaborat de o instituŃie privată – American
Law Institution. Culegerea sistematizează precedentul pe materii.
Astfel, materia contractelor cuprinde două volume, mandatul are două volume,
conflictele de legi cuprind un volum, proprietatea are cinci volume, cvasicontractele două
volume, garanŃiile personale şi reale cinci volume, trusts 2 volume. Cele 19 volume se
actualizează, apărând, periodic, supplements.
O culegere de hotărâri judecătoreşti cu valoare de precedent este American Law Raport, o
lucrare cu caracter practic, elaborată tot de instituŃii private.
Fiecare dintre statele care compun SUA are propria organizare judecătorească, un drept
propriu al familiei, al societăŃilor comerciale, al contractelor şi, în general, în toate
domeniile care nu aparŃin competenŃei federale. Dreptul american este subordonat
ConstituŃiei SUA, care a fost aprobată în 1787 şi care niciodată nu a fost abrogată, ci doar
modificată prin amendamente.
Sistemul judecătoresc din SUA este compus din două grade judiciare: unul federal şi altul
al fiecărui stat, inclusiv în Districtul Columbia.

22
a) InstanŃele federale. Potrivit ConstituŃiei, în vârful ierarhiei federale şi al instanŃelor din
statele federate se află Curtea Supremă a SUA, care este competentă, în unele cauze, să
judece fondul, în altele, apelul.
b) InstanŃele statelor. Cu câteva excepŃii, jurisdicŃia statelor este unică, în sensul că ele
rezolvă atât cauze civile, cât şi cauze penale – courts of general jurisdiction.
Fiecare stat are propria cultură judecătorească: în unele state există două grade de
jurisdicŃie, în altele, trei grade În unele state există tribunale speciale de tipul Equity. În
SUA, spre deosebire de Marea Britanie, nu sunt instanŃe ecleziastice care să judece
divorŃurile. c) În SUA sunt mai multe agenŃii – regulatory agencies, care fac parte din
organizarea judecătorească, în sens larg, căci deciziile lor se supun controlului
judecătoresc.

23
Întrebări de autoevaluare

1. Sunt instituŃii juridice ale dreptului englez :

a) law of torts (delictele)
b) contractele
c) cvasi – contractele
d) toate variantele de mai sus

2. ConstituŃia SUA a fost adoptată în anul :

a) 1887
b) 1787
c) 1680

3. În dreptul britanic, cutuma imemorială :

a) nu este izvor de drept
b) este izvor subsidiar de drept

4. Istoria dreptului englez se împarte în :

a) 2 perioade
b) 3 perioade
c) 4 perioade

5. În SUA, sistemul judiciare este compus din :

a) două grade judiciare
b) trei grade judiciare
c) patru grade judiciare

24
 CAP. V - FAMILIA DE DREPT ISLAMIC

Aspecte generale
Islamul este o religie fondată între anii 569-632, de Mahomed şi are, potrivit unor
estimări din 1983, 600-800 de milioane de credincioşi. Fondatorii dreptului islamic au
cunoscut obiceiurile, dar şi legislaŃiile aplicabile în acele timpuri, printre care dreptul
roman, aşa cum era el aplicat în Imperiul Roman de Răsărit.
Religie mahomedană este majoritară doar în anumite state, ea coabitând cu alte religii. La
rândul lor, musulmanii pot fi, ca în FranŃa, o minoritate de gradul doi între religiile
acceptate de stat. Descrierea dreptului musulman este greu de realizat, căci, deşi are o
filosofie comună el se fondează pe o civilizaŃie variată, cu influenŃe multiple; fiecare
ramură a religiei musulmane – în special, sunniŃii sau şiiŃii – prezintă particularităŃi
proprii. ŞiiŃii, de exemplu, reglementează căsătoria şi succesiunea într-un mod diferit de
sunniŃi.
Dreptul musulman „coboară” direct din religie; Coranul, însă, nu dă detalii despre
procedura aplicării dreptului, el nu cuprinde decât anumite obligaŃii individuale, în sfera
familiei, a succesiunilor, obligaŃii faŃă de stat, cu toate acestea, dreptul musulman
constituie un corpus care acoperă totalitatea comportamentelor umane.
Coranul este în acelaşi timp o culegere de dogme, un cod de legi şi un tratat de morală. El
este expresia voinŃei divine şi nici o autoritate pământeană nu se poate substitui voinŃei
lui Allah. De aceea, califii şi conducătorii spirituali şi politici musulmani s-au ferit să
elaboreze norme de drept. Cei care au adaptat dreptul la realităŃile sociale ale timpului au
fost înŃelepŃii, care au creat şcoli de gândire juridică fondate pe religie. Musulmanii nu
sunt exclusivişti, ei au permis străinilor să trăiască pe teritoriul statelor lor, chiar să creeze
grupuri comune. Străinii beneficiau de dreptul de capelă, familia era organizată potrivit
drepturilor personale, succesiunea se realiza potrivit dreptului propriu. O caracteristică a
dreptului musulman este personalitatea legii, în sensul că ea se aplică numai
musulmanilor.

Normele dreptului islamic

Ca sistem de reglementare a comportamentului uman, putem distinge următoarele
categorii de prevederi ale Coranului, clasificate în funcŃie de 5 criterii:
• precepte obligatorii: acŃiuni care trebuie îndeplinite; cel care le îndeplineşte este
recompensat pe pământ sau în viaŃa de apoi, cel care nu le îndeplineşte este pedepsit.
ObligaŃiile din această categorie sunt individuale sau colective. Jihadul, războiul
sfânt, este o obligaŃie colectivă;
• precepte de recomandare: cel care le îndeplineşte este recompensat, cel care nu le
îndeplineşte nu este pedepsit;
• precepte permisive: dacă nu sunt urmate, nu atrag nici sancŃiuni, nici recompense;

25
• precepte reprobabile: cine se abŃine este recompensat, cine le îndeplineşte nu este
pedepsit;
• precepte care interzic: se referă la acŃiunile care, în caz de abŃinere de la ele, implică
acordarea de recompense, iar în caz de îndeplinire, sancŃiuni.

Procedura dreptului islamic

Coranul nu face distincŃie între dreptul public şi dreptul privat. Califii, care i-au urmat lui
Mahomed, au fost şefi spirituali şi şefi politici; întrucât dreptul este considerat de origine
divină, ei s-au ferit să aibă un rol legislativ.

26
Întrebări de autoevaluare

1. Islamul este o religie fondată între anii :

a) 569-632 A.D.
b) 800 – 1000 A.D.
c) 400 – 600 A.D.

2. Prevederile Coranului se clasifică în funcŃie de :

a) 2 criterii
b) 3 criterii
c) 5 criterii

3. Sunt criterii în funcŃie de care se clasifică prevederile Coranului :

a) precepte obligatorii
b) precepte de recomandare
c) permisive

4. Sunt criterii în funcŃie de care se clasifică prevederile Coranului :

a) precepte obligatorii
b) precepte reprobabile
c) precepte care interzic

5. Caracteristic legii musulmane este:

a) personalitatea legii
b) teritorialitatea legii

27
 CAP. VI - DREPTUL CANONIC

Aspecte generale
La început, biserica creştină nu a fost preocupată de reglementarea relaŃiilor
sociale, căci, pe de o parte, credincioşii erau puŃini, iar pe de altă parte, preocuparea ei era
să pregătească viaŃa viitoare, viaŃa terestră fiind considerată trecătoare.
RelaŃiile sociale trebuia să se desfăşoare într-o veritabilă fraternitate şi libertate pentru
toŃi copiii lui Dumnezeu. PărinŃii bisericii au elaborat teoria societăŃii iubirea aproapelui,
o societate în care ordinea socială nu este una juridică, ci una bazată pe religie. S-a ajuns
astfel la decăderea ideii de drept, considerându-se că societatea poate fi guvernată pe bază
de morală şi credinŃă. Într-o astfel de societate, litigiile dintre creştini urmau să fie
rezolvate pe cale nejuridică.
Abia în perioada Renaşterii, în secolele XIII-XIV, dreptul începe să fie considerat ca un
regulator al relaŃiilor sociale, făcându-se astfel distincŃie între drept, religie şi morală.
Statul preia, prin organele sale, activitatea de judecată, rolul arbitrajului episcopului fiind
în diminuare. Biserica nu intervine direct în reglementarea relaŃiilor sociale, dar
acŃionează în această perioadă pentru umanizarea dreptului laic, ea influenŃează statutul
femeii, contribuie la eliberarea sclavilor. Pentru a asigura pacea socială, biserica impune
regula „nimeni nu-şi poate face singur dreptate” ceea ce a determinat ca posesiunea să
poată fi invocată de cel care o deŃine, proprietarul urmând să facă demersuri oficiale
pentru a intra în drepturi. RelaŃiile interioare între structurile Bisericii şi relaŃiile dintre
acestea şi credincioşi trebuiau reglementate; astfel, apare dreptul canonic. Dreptul
canonic nu reglementează, deci, relaŃiile sociale generale, cum face Islamul. În afara
relaŃiilor dintre structurile bisericeşti, el are ca scop asigurarea jaloanelor pentru ca
sacramentele religioase să se desfăşoare în aşa fel, încât toŃi creştinii să poată primi graŃia
divină.
Până în 1563, căsătoriile erau supuse regimului ecleziastic, desigur în statele
catolice. Biserica catolică a declarat căsătoria ca fiind unul din cele 7 sacramente,
anglicanii au declarat-o un sacrament minor, luteranii, un simplu contract. În dreptul civil
român, căsătoria este un act consensual solemn, protejat de stat şi confirmat de
autorităŃile sale. Laicizarea căsătoriilor s-a făcut târziu, între autorităŃile papale şi state
existând multă vreme numeroase acorduri, dar şi confruntări, mai ales în problema
divorŃului.
Laicizarea s-a făcut, în Italia, Spania, Grecia, prin coabitare, realizată pe calea acordurilor
între Vatican şi statele respective. În unele state, prin legile interne, se admit şi căsătoriile
religioase: astfel, în Suedia, se admit căsătoria luterană şi căsătoria civilă.
Căsătoria de Common Law porneşte de la ideea că părŃile au exprimat consimŃământul şi
încă în mod repetat, prin actul convieŃuirii; în majoritatea statelor există, însă, regula
locus regit actum, potrivit căreia consimŃământul trebuie exprimat solemn.
Biserica catolică a fost întotdeauna ostilă divorŃului, admiterea lui fiind, practic, rezultatul
unei lupte între stat şi biserică.

28
Dreptul ebraic
În timpul dominaŃiilor străine, în Palestina s-a aplicat dreptul romano-germanic, de
influenŃă franceză, în perioada tanzimatului; apoi, a predominat dreptul german –
succesiunile erau diferite, după modelul codului civil german, iar în timpul mandatului
englez, s-a făcut simŃit Common Law.
Totuşi, religia ebraică şi-a păstrat influenŃele în ceea ce priveşte legăturile de familie –
căsătoria, divorŃul, relaŃiile copii-părinŃi şi chiar succesiunile. Aceste reguli sunt
aplicabile, însă, numai credincioşilor de religie ebraică.
În Israel funcŃionează tribunale religioase şi canonice, care se pronunŃă în materie de
căsătorii.
În vechiul drept ebraic, soŃii se puteau căsători la împlinirea majoratului, care la femeie
era de 12 ani şi 6 luni, iar la bărbat, de 13 ani şi o zi. Era recunoscută şi căsătoria
minorilor de către părinŃi. Prin Mariage Act of Law, 1950, statul Israel a intervenit pentru
a reglementa doar vârsta – 17 ani – de la care femeia se poate căsători; bărbaŃii nu sunt
menŃionaŃi; practic, celelalte reguli sunt în vigoare.
Căsătoria sociologică este considerată a fi uniunea liberă între bărbat şi femeie şi, dacă
se consumă în reputaŃie publică, produce anumite drepturi, cum ar fi succesiunea,
securitatea socială, raporturile locative etc. Spre deosebire de statele creştine, care nu
recunosc decât divorŃul judiciar, potrivit dreptului tradiŃional ebraic, divorŃul este un act
personal al părŃilor, nesupus controlului de stat sau bisericesc, dacă ele sunt de acord cu
despărŃirea.

29
Întrebări de evaluare

1. În cadrul dreptului canonic, dreptul începe să fie considerat regulator al relaŃiilor

sociale începând cu :
a) sec. XIII – XIV
b) sec. IX – X
c) sec. III – IV

2. În vechiul drept ebraic, vârsta minimă necesară pentru încheierea căsătoriei era, pentru
femei :
a) 14 ani
b) 15 ani
c) 12 ani şi 6 luni

3. În virtutea „Marriage Act of Law”, vârsta minimă necesară pentru încheierea

căsătoriei, pentru femei este :
a) 18 ani
b) 20 ani
c) 17 ani

4. Căsătoria sociologică poate produce drepturi :

a) în domeniul succesoral
b) în domeniul securităŃii sociale
c) în domeniul raporturilor locative
d) toate variantele de mai sus

5. Dreptul canonic :
a) reglementează relaŃiile sociale generale
b) nu reglementează relaŃiile sociale generale

30
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Aurel Bonciog, Drept privat comparat, Editura FundaŃiei România de Mâine,
Bucureşti, 2003.
2. L. J. Constantinescu, Tratat de drept comparat, Editura ALL, Bucureşti, 1997.
3. V. D. Zlătescu, Drept privat comparat, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.

31