Rectiile analistilor la dezvoltarea transferului psihoza la pacientul borderline

In continuare voi discuta emotiile variate pe care terapeutul le va trai in consecinta

dezvoltarii trasferului in psihoza la pacientul borderline si cateva surse de la acele emotii. In timp
ce literatura nu este de acord deplin ca o psihoza de transfer ( trasferul psihotic) se dezvolta in
terapia psihanalitica cu pacientul la limita, se pare ca , in general, el aduce in relatia de tratament
o vulnerabilitate (o dependenta de tratament). Cred ca este drept si precis sa spun ca pacientul
borderline are nevoie de dezvoltare, si daca tratamentul are efect benefic, va dezvolta o psihoza
transferentiala borderline pe parcursul muncii cu terapeutul.

Sublinierea mea este ca diagnosticul ar trebui sa inceapa cu studiul reactiilor emotionale

ale interlocutorului in interactiunea dintre pacient si el insusi. Astfel de experienta personala
trebuie suplimentata de un control facut cu grija asupra trecutului pacientului, cursul bolii,
abilitatea pacientului de a tolera anxietatea.

Dupa cum am spus mai sus, am sa detaliez unele experiente emotionale de asteptat, ale
terapeutului pe parcursul muncii lui cu pacientii borderline.

Terapeutul incepe sa se simta vinovat si personal responsabil pentu aparitia initiala si

relativ buna a trasferului (developarii) pacientului, in demersul lunilor sau anilor de evolutie
transferentiala, apreciativ psihotica de tip borderline, in contextul unei sesiuni de tratament.
Numai dupa ani de experiente de contra transfer chinuite de acest gen, am realizat cat de
cuvenite sunt vinovatia si remuscarea terapeutului, in aceasta privinta, sa empatizeze in mod
inconstient cu copilul luntric al pacientului.

Dealtfel, in copilarie, pacientul avea tendinta sa simta ca numai el avea in posesia lui
vinovatia constienta, de cat de profund disturbata era mama lui, si ca se simtea in totalitate
responsabil de a o conduce la capatul rabdarii si chiar la nebunie, tatal ar parea sa fie mai mult
parintele central in aceasta privinta, dar mai des era, din cate am vazut, mama lui.

Este o experienta vasta si variata pentru copiii din cultura noastra sa auda reprosuri de la
un parinte, de genul ma scoti din minti, si desigur ca nu ma refer doar la aceste cuvinte, ci
multe dintre aceste reprosuri sunt cu o varietate mai larga de jargouri si cu tonalitati mai aspre si
crude, ce cauzeaza copilului nistre traume indelungate, serioase si dureroase oricum ai da-o. Dar
parintii pacientilor cu borderline, au si ei o varietate vasta de grade psihopatologice nevrotice, de
aici si gradul formidabil de psihopatologie parentala la care copilul este expus zi de zi, o
responsabilitate cauzativa personala.

Vinovatia terapeutului in aceasta privinta similara decurge, partial din constatarile sale pe
parcursul muncii ce ofera terapeutului aspecte mai nebune ale pacientului cu un interes mult mai
plin de viata si chiar fascinatie, fata de zonele plictisitoare ego-functionale nevrotice, desi scopul
constiincios al terapeutului este de a ajuta pacientul sa devina liber de modurile de experienta
borderline. In mod privat si vinovat el se simte fascinat de aceste aspecte bolnave ale pacientului,
si se teme ca aceasta fascinatie cu ei l-a dus sa promoveze si sa adanceasca cele mai dureroase
componente ale functionalitatii personalitatii pecientului.

Tipic, procesul de tratament insusi, in lucrul cu acesti pacienti, devine extrem de

sexualizat, astfel incat pacientul arata noi trairi si simptome borderline fascinante, intr-o maniera
cocheta si seductiva, in timp ce terapeutul captivant se lupta sa-i faca fata acestui material fara de
pret cu niste interpretari briliant de penetrabile pentru mintea si gandirea pacientului.

Procesul terapeutic devine incarcat cu agresiune brusca. De exemplu, asa cum am

mentionat intr-o lucrare scrisa acum cativa ani ( Searle, 1976), terapeutul, care dezvolta
formidabil cantitati de ura catre pacient, are sa simta pt un timp ca singurul si cel mai eficient
(out-let) mod pt a livra aceasta ura este in a vedea pacientul suferind de la simptomele
persistente de mai tarziu.

Toate aceste detalii ale contra-transferului terapeutului au avut, asa cum imi indica
experienta mea clinica, prototipuri in experienta din copilarie a pacientului cu parintele in cauza.
Ca singur exemplu: copilul nu s-a putut abtine sa trimita gratificari, indiferent cat de vinovata
era gratificare, de la faptul ca se simtea extrem de capabil sa o scoata pe mama lui din moartea
launtrica intr-o stare vocala extrem de animata care o ducea spre nebunie.

Munca mea cu o pacienta cu boala mai grava decat borderline-ul, ce mi-a aratat un alt
punct relevant pt aceasta discutie. Ea este o femeie cu schizofrenie cronica cu care am lucrat de
multi ani. Dupa primii cativa ani de lucru, ea refuza sa-si recunoasca numele si sa si-l insuseasca,
si desi ea s-a mai imbunatatit in mai multe privinte in ulteriorii ani, a devenit mai rar pt ea sa fie
constienta de bucatelele din propria-i istorie din copilaria reala si personala, cum ar fi fost relativ
de abundent de valabile pt ea, in ciuda multor decizii deja prezente la inceputul muncii noastre.

Pentru multi ani, ura din cele mai grele povesti contra-transferentiale a fost un sentiment
de vinovatie si remuscare pe care l-au distrus acum mult timp in urma, ce a provenit din faptul ca
i-am distrus singura ei identitate reala si normala, pe motiv ca aveam o invidie odioasa pe ea,
datorita capacitatilor ei extraordinare si copilarirei pe care a trait-o intr-o asezare mult mai
diferita fata de propriul meu oras mic, de clasa medie.

Doar dupa ce a ajuns sa se imbunatateasca si recent, la un nivel in care a transferat reactii

din psihoze transferentiale ce erau conectate la experiente noi reamintite din copilaria ei, fapt ce
a contribuit in larg la epuizarea acestei poveri pline de sentimente de vinovatie si remuscare. In
special ca am inceput sa vad ca am ajuns intr-un punct in care omnipotenta intensa genera in
mine fantezii de sinucidere, si sentimentul ca am distrus sensul indentitatii, ce are un echivalent
in ea, fiindu-I dat sa simta, de mama ei, caci copilul i-a distrus mamei asa numita identitate reala
si adevarata o identitate aflata , in fapt, in idealul ego al mamei ca femeie cu realizari
nenumerate, deasupra tuturor in domeniul artei dramatice. Mamei I s-a dat mai mult decat
trebuia, o stofa, femeie cu aere si ca realizarile ei, pt ea, nu erau decat ambitii zadarnicite de
pacient in ipostaza de copil, ea a reactionat, de fapt, catre fica ei, cum ca ea i-a distrus aceste
realizari actualizate ale ei, si in procesul acesta, i-a distrus si identitatea aparent reala si
adevarata.

Analistul ca si copil nedorit

Ca sa ne intoarcem la distanta despre pacientii borderline per se, am indicat faptul ca

terapeutului ii este dat sa simta ca are sau ar fi avut, o influenta diabolica, malitioasa si atot
puternica in dezvoltarea si in controlul asupra psihozei transferentiale borderline a pacientului.

Dar am descoperit, in lucrul meu un succes fiabil de lung cu pacientii, ca astfel de

experienta de sine, vine cu o alta experienta in care eu ma afisez in relatia mea cu pacientul in
postura de copil mic nedorit. Astfel, realizez ca asta sunt eu, in relatia mea transferentiala cu
pacientul in timpul in care ascult luna de luna, an de an, reprosurile pacientului cum ca toata
viata lui/ei a dus-o relativ bine, cu mine fiind singura musca pe ulei. Numai daca ar fi scapat de
mine, adauga in mod explicit, viata lui ar fi o briza in aer. In caz dupa caz devin impresionat
inevitabil, de cum suna pacientul, ca o mama care se apropie de copilul mic si il blameaza,
dandu-i acestuia ssentimentul ca, daca el nu s-ar fi nascut, viata ei ar fi un paradis de implinire
personala.

In instanta cu munca mea cu pacient dupa pacient, constientizarea contra-transferului

meu de copil nedorit vine cu o revelatie incantatoare si plina de viata si inteles si, desi aparenta ei
a devenit o posibila numai prin faptul ca am realizat, mai indeplin ca inainte, cat de ranit si
rejectat in profunzime ma simt, in raspuns la pacient, aceasta fraza venind ca o usurare de la
gradioasa si vinovata identitate contra-transferentiala ca su cauzator diabolic de psihoza. In unele
instante, mai specific, nu mai aud pacientul avand reprosuri catre mine cum isi rasfata in mod
diabolic viata lui dealtfel satisfacatoare, dar aud de la el in schimb, personalitatea cu stil parental
mai puternic, ca eu cel mai mic decat el, copilul, nu sunt si niciodata nu voi fi iubit sau dorit.

Toate acestea se produc in copilaria pacientului si au implicat in mod regulat devenirea

lui ca obiect, incepand din copilaria timpurie sau chiar dinaintea nasterii, a contra-transferului
din partea mamei (si/sau a tatalui) din propria mama si/ sau tata catre pacient. Tipc, cu cat
pacientul este mai bolnav, cu atat mai siguri putem fi, ca astfel de raspunsuri transferentiale din
partea parintelui erau puternice la lucru, in mod remarcabil in copilaria timpurie a pacientului.
Am scris de un nr de ori despre copilaria schizofrenica a pacientului in aceasta privinta, si sunt
constient ca noi abia incepem sa ne miram de acest filon de psihodinamici.

Aici este, cred, o atmosfera predominanta in spatele a multor pacienti cu borderline,

incepand cand pacientul era, sa spun, de 2 ani de zile, mama lui a avut o imagine transferentiala
inconstienta cu el ca fiind, din nou, propria mama, propri-ul tata, in relatia cu care ea s-a simtit in
ipostaza de copil nedorit si a carei dragoste disperand sa evoce. Acum ea blameaza si se
reapropie de micutul copil (fiu/fiica) pt tot felul de evenimente si situatii care sunt cu mult mai
departe de puterile lui realistice de a constrola, ca si cand ar fi fost Dumnezeu Atotputernicul, la
fel ca si mai tarziu, in psihoterape, pacientul adult care era odata acest copil, vine sa insulte
terapeutul ca fiind un zeu diabolic.

In timpul copilariei pacientului, mama face asta pt ca defapt ea se experimenteaza

inconstient ca fiind un copil nedorit la acest parinte transferential al ei, care este defapt copilul
ei mic. Simt ca am ajuns sa intelegem mai profund pregnanta acestei relatii mama-copil, noi vom
arunca conceptul de mama schizofrenica, rea si cruda, odata pentru totdeauna.