Sunteți pe pagina 1din 9

Limba română literară, în forma ei actuală, ne apare ca un element constitutiv al

culturii şi literaturii naţionale, ea reprezentând rezultatul unei îndelungate şi complexe


evoluţii.
Istoria limbii române literare este strâns legată de istoria societăţii româneşti, mai
ales de momentele semnificative ale dezvoltării culturale şi ale constituirii conştiinţei
culturale şi naţionale; ea reprezintă o istorie a scrisului românesc de la origini şi până în
prezent.
În evoluţia şi dezvoltarea ei, orice limbă trece printr-o serie de momente distincte
succesive; schimbările intervenite pot fi explicate printr-o serie de cauze interne, care îşi
află resorturile în chiar sistemul de funcţionare a limbii, ca mijloc de comunicare între
membrii unei colectivităţi.
Literatura religioasă a secolului al XVII-lea şi din prima jumătate a secolului al
XVIII-lea a avut un rol deosebit de important în afirmarea limbii române literare.
Tipăriturile religioase, prin larga lor difuzare, au impus o anumită formă a limbii române
literare.
Una dintre cele mai importante scrieri religioase din secolul al XVII-lea a fost
Biblia de la Bucureşti 1688, operă care marchează un progres remarcabil în dezvoltarea
limbii române literare şi care a contribuit la introducerea limbii române în biserică. Biblia
e, după observaţia lui N. Cartojan opera care “încununează activitatea religioasă din
epoca lui Şerban Cantacuzino şi inaugurează domnia lui Brâncoveanu”. Această carte
reprezintă prima tipărire a Bibliei în versiune integrală. Versiunea iniţială a traducerii se
datoreşte lui Nicolae Milescu. Ajunsă în Ţara Românească, această traducere a fost
revizuită de către câţiva cărturari (Şerban şi Radu Greceanu şi stolnicul C. Cantacuzino).
Traducătorii Bibliei de la Bucureşti au folosit unele traduceri parţiale realizate
începând cu secolul al XVI-lea, reproducând, uneori, pasaje întregi din aceste traduceri.
Prin acest lucru se stabileşte o continuitate a limbii române în această perioadă. Prin
Biblia de la Bucureşti se pune în circulaţie o limbă literară ce reprezintă o sinteză a
eforturilor tuturor cărturarilor români de până atunci şi se deschide calea pe care se va
dezvolta limba română literară de mai târziu. Mai puţin unitară sub raport fonetic şi
sintactic, limba Bibliei de la Bucureşti prezintă, în schimb, o mai mare unitate în ceea ce
priveşte morfologia. În domeniul foneticii pot fi observate numeroase arhaisme, multe

1
din ele populare, ca şi un mare număr de alternanţe fonetice, care dovedesc lipsa unor
norme fonetice stabile şi unitare în limba română literară a epocii, mai ales în Ţara
Românească.
Nicolae Iorga observa că Biblia de la Bucureşti este “cel dintâi document sigur de
limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor românilor” şi că “este o operă de unitate
naţională, am putea chiar spune că este cea dintâi operă de unitate naţională în acel
domeniu de unde pleacă pe urmă toate celelalte”.
Traducătorii Bibliei din 1688 s-au străduit să utilizeze o limbă cât mai unitară,
bazată pe fonetismul graiului muntean, chiar dacă eforturile lor nu au fost întotdeauna
coordonate.
Prin calităţile sale, prin amploarea textului şi prin circulaţia mare pe care a avut-o,
Biblia de la Bucureşti reprezintă triumful deplin al limbii române literare în biserică,
contribuind la impunerea graiului muntenesc ca bază a limbii literare.
Biblia lui Şerban Cantacuzino este sinteza tuturor sforţărilor îndeplinite de cărturarii
români în cele mai vitrege împrejurări, timp de trei veacuri, în toate Ţările Româneşti,
pentru a înveşmînta cuvîntul Domnului în haina limbii naţionale. Din confruntarea tuturor
textelor anterioare cu originalul grecesc, ei au îndreptat erorile de sens şi au ales cuvintele
care, înţelese în toate ţinuturile româneşti, aveau mai multă rezonanţă în suflete şi care în
acelaşi timp exprimau cu mai multă exactitate noţiunea originalului grecesc.
Conform dicţionarului literaturii romane de la origini până în la 1900, prima ediţie
românească integrală a Bibliei s-a tipărit la Bucureşti, în numai zece luni, din noiembrie
1687 pâna în septembrie 1688, reprezentând în epocă o importantă realizare filologică.
Apariţia carţii s-a impus la un moment dat ca un deziderat al politicii culturale promovate
de domnitorul Şerban Cantacuzino.Biblia de la Bucureşti a suscitat întebări referitoare la
autorul sau autorii traducerii, precum şi la raporturile textului cu tălmăcirile anterioare,
parţiale, din Scriptură în limba româna. S-a considerat îndeobşte că la întocmirea acestei
ediţii a Bibliei au luat parte un grup de cărturari din Ţara Românească între care: fraţii
Radu şi Stefan Greceanu.
Apariţia Bibliei din 1688 a fost apreciată în acest context drept momentul
afirmării depline a limbii naţionale în cult, o încununare a strădaniilor cărturarilor clerici
şi laici aparţinând deopotrivă celor trei state feudale româneşti. Traducerea şi tipărirea

2
integrală a Bibliei în Ţara Românească ar fi avut drept consecinţă afirmarea
subdialectului muntean ca bază în evoluţia anterioară a limbii române literare, cercetările
mai noi reactualizând un alt punct de vedere, aprofundând însă investigaţia şi
argumentarea, insistă asupra însemnătăţii traducerii lui N. Milescu, a ponderii acestui text
în cuprinsul ediţiei din 1688.
Mai puţin unitară sub raport fonetic şi sintactic, limba Bibliei de la Bucureşti
prezintă, în schimb, o remarcabilă unitate a ceea ce priveşte morfologia.
În fonetică distingem numeroase arhaisme, dintre care multe sunt populare,
precum şi un număr considerabil de alternanţe fonetice, care ne dovedesc lipsa unor
norme fonetice stabile şi unitare în limba română literară a epocii, cel puţin în Ţara
Românească.
Arhaisme (unele dintre ele ar putea fi simple grafii arhaice):
1. menţinerea lui -iu în sufixul –toriu : sprejenitoriu, judecătoriu
2. forme cu e în cazuri ca: denlăuntru, denafară
3. cazuri mai rare: pronumele eale: lacuiaşte
4. frecvenţa deosebită a lui –u după grupuri de doua consoane şi prezenţa lui
sporadică după o consoană sau după un i: un pumnu, de un cot de lungu.
Exemplele de scriere fară –u sunt destul de frecvente: de un cot şi jumâtate de nal, cu
unt-de-lemn
5. alte caturi: să rădice cîndu-l rădică pre el, voi răsipi.
Fonetisme populare mai noi:
1. închiderea lui e la ă după r, ş: zăvoarăle-păharăle
2. reducerea diftongului ea la a, după j ,ş ,ţ: să slujască, să şază, să înşală.
La intervale diferite, adesea pe aceeaşi pagină, fonetusmele mai vechi alternează
cu cele noi, populare sau regionale
1. e (vechi şi literar) –i (nou, popular):neputrede-neputride.
2. e (vechi şi literar)-ă(nou, popular):lănţuşă împletite-lănţuşele de aur-cele doao
lănţuşă etc
3. alte particularităţi fonetice (fonetismul nou alternează cu cel tradiţional): un
drahmu pe capu-pre el; dopre-preste-au pus peste cele doao paveze umerele cei de peste
umăr.

3
În legătură cu structura morfologică nu sunt multe fenomene de semnalat. În
domeniul flexiunii verbale se observă particularităţii arhaice mai numeroase decât în
flexiunea nominală. Întâlnim astfel:
1. la substantive, forme vechi de plural:izbânde, izbândelor, ceriuri.
2. articularea pronumelui relative care: împăratul carele era zălog la Roma;
3. forma de articol adjectival cei (astazi celei): Finees…au luat făgăduinta preoţiei
cei vecnice;
4. sporadic, forma veche a numeralului ordinal, pentru masculine neutre, alternănd
cu formele mai noi, predominante: al doilea…, al treilea…, al patrulea;
5. imperfectul indicative al verbelor de conjugarea a IV-a în –iam,-iai,-ia etc.: il
omorâia, să poreclia etc.;
6. persoana 3 plural a imperfectului indicativ terminată în –a (nu în –au, ca în limba
literă actuala): întra lăcuia;
7. auxiliarul au la persoana a 3 a singular a perfectului compus indicativ: au făcut,
au porîncit;
8. forme arhaice de perfect simplu, indicativ: ziş, puş
9. auxiliaru mai vechi are, la persoana a 3 a aingular şi plural a prezentului şi
perfectului optativ, alternând u forma mai nouă ar: mi-ar fi ajutat, are fi lăcuit.
În ceea ce priveşte sintaxa, menţionăm următoarele particularităţi:
1. acordul articolului posesiv în număr şi gen: den, douaosprăzece nume ale lor,
celor aleşi ai miei;
2. construcţia cu complementul drept în acuzativ alternând cu construcţia mai veche:
„şi o ferecă pre ea cu aur curat; şi făcu drugii de lemne neputride, şi ferec pre eale cu
aur”.
3. construcţia cu complementul în dativ şi reluat prin pronume, alternând cu
construcţia mai veche: şi-au făcu lui grătariu:
4. lipsa morfemului pre la acuzativul pronumelui relativ care(le): ... ca praful carele
aruncă vântul de pre faţa pământului:
5. prepoziţia veche prejur+ acuzativul: cel prejur gură.

4
Spre deosebire de traducerile religioase din secolul anterior, construcşia frazei Bibliei
de la Bucureşti este, în general, mult mai firească: Împlutu-ne-am dimineaţa de mila ta
d(oa)mne, şi ne-am bucurat şi ne-am veselit în toate zilele noastre.
Se întâlnesc însă destule construcţii sintactice neobişnuite. Subliniem în special
numărul mare de cazuri în care regimul verbal al originalului, reprodus de traducători, nu
corespunde cu regimul verbal românesc; dezacorduri în gen, datorită diferenţelor de gen
între română pe de o parte, şi greacă sau slavonă, pe de altă parte; construcţii
prepoziţionale traduse greşit, din cauza diferenţelor de polisemie între prepoziţiile
originalului şi prepoziţiile limbii române; fraze redate într-o topică neobişnuită în limba
română şi chiar construcţii confuze al căror sens adesea nu poate fi sesizat de un cititor
neavertizat.
În ceea ce priveşte vocabularul, comparând Biblia lui Şerban Cantacuzino cu
traducerile româneşti similare, efectuate anterior, remarcăm faptul că numărul termenilor
bisericeşti de origine slavă este faorte redus. Apar, în schimb, numeroase elemente
populare care conferă un caracter popular expunerii. Noţiunile noi petru cititorii români
sunt redate după originalul grecesc, prin multe grecisme, unele încă neadaptate la
structura morfologică a limbii române.
Slavonismele: capişti s. f. pl. „temple păgâne”, clic, „ strigăt”
Se folosesc derivate pe teren românesc din elemente slave mai vechi: înpistrele s. f.
pl. „ţesătură în culori variate”.
După modelul slav, cuvântul limbă apare, ca şi în textele din secolul al XVI-lea, cu
sensul de „popor păgân”.
Pentru neologismele din greacă: „ şi ţesu într-însul ţesătură după piatră în patru
rânduri: rînd de pietri- sardion, şi topazion şi smaragd- un rând...”
Din cele douăsprezece cuvinte greceşti: care denumesc pietre preţioase numai două
sunt adaptate morfologic la limba română. Celelalte au fost împrumutate cu terminaţia
caracteristică grecească.
Introducerea unor asemenea grecisme în limba română e justificată astfel de Şerban
Canacuzino în predoslovia sa:

5
„ şi măcar că la unele cuvinte sa fie fost foarte cu nevoie talmacitorilor pentru
strimtarea limbii romanesti, iară încăţi având pildă pretălmăcitorii latinilor şi slovenilor,
precum aceia, aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească”
Traducătorii n-au lăsat însă numai cuvinte greceşti în textul românesc, ci şi construcţii
sintactice adesea cu totil străine de structura limbii române.
Elemente de alte origini şi relativ mai noi sunt puţine. De exemplu, unele turcisme:
năstrapă, „cană”, pili, „elefanţi”.
Iată acum cuvinte sau elemente frazeologice pe care le considerăm populare în limba
epocii: adânca „a se adânci, a deveni mai profund”
Comparând numeroasde pasaje ale Bibliei de la Bucureşti cu pasajele
corespunzătoare din Paliia de la Orăştie din Noul Testament al lui Simeon Ştefan şi din
Biblia de la Blaj, Ioan Bălan demonstrează că în Biblia de la Bucureşti apar numeroase
cuvinte sau construcţii traduse greşit. Aceste inadvertenţe de traducere sunt destul de
numeroase, deşi e vădită tendinţa de exprimare într-o limbă cât mai accesibilă cititorilor
sau ascultătorilor.
Istoricii noştri literari, în frunte cu Nicolae Iorga, N. Cartojan şi alţii, au supraevaluat
părţile pozitive ale Bibliei de la Bucureşti. Aprecieri ca „ moment literar fără pereche”
(N. Iorga), sau trecerea sub tăcere a erorilor şi identificarea limbii Bibliei de la Bucureşti
cu „limba literară de azi” (N. Cartojan) au creat la noi o imagine în mare parte greşită
asupra valorii limbii Bibliei bucureştene.
N. Iorga are însă dreptate când afirmă că Biblia de la Bucureşti este „cel dintâi
document sigur de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor românilor”, sau când
susţine, în altă parte, că „Biblia de la 1688 este o operă de unitate naţionala, am putea
chiar spune că este cea dintâi operă de unitate naţională din acel domeniu moral de unde
pleacă pe urmă toate celelalte”.
Traucerea integrală a Bibliei în româneşte, în forma tipărită la Bucureşti, reprezintă,
deci, ăn literatura religioasă românească, precum şi în istoria culturii româneţti, un
moment important. Dacă traducătorii sau străduit ă dea o limbă cât mai unitară, bazată pe
fonetismul graiului multean, nu e mai puţin adevărat că strădaniile lor n-au fost câtuşi de
puţin coordonate. De aici numeroase alternanţe fonetice, numeroase slavonisme,

6
grecisme, turcisme, frecvente inconsecvenţe, unele fraze traduse confuz, deşi textul
inteligibil este totuşi predominant.
Valoarea Bibliei de la Bucureşi, sub raportul limbii literare, este deci foarte inegală.
Cu toate acestea, prin calităţile sale, prin amploarea textului, prin circulaţia mare pe care
a avut-o cartea pe întegul teritoriu de limbă românească, Biblia de la Bucureşti a
contribuit la impunerea graiului muntenesc ca baza a limbii literare. Datorită răspândirii
acestei lucrări, - apărută la un secol după tipăriturile lui Coresi, - se consolidează
trăsăturile munteneşti ale limbii române literare.

7
BIBLIOGRAFIE

1. Dicţionarul Literaturii Române de la origini pâna la 1900, editura Academiei,


RSR, Bucureşti, 1979;
2. Istoria Literaturii Române Vechi, N. Cartojan, ed. Minerva, Bucureşti 1980;
3. Istoria literaturii Româneşti, N. Iorga, ed. Litera. Bucureşti-Chişinău;
4. Literatura Română Veche, I. Rotaru, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1981.

8
9