Stratificare si mobilitate sociala

Una dintre ideile majore ale istoriei universale, care a framantat si a stimulat mintile
multor ganditori de-a lungul timpului, care a fost prezenta in toate societatile cunoscute in
istorie, care de cele mai multe ori a luat forme complet utopice, este ideea egalitatii intre oameni.
Aceasta idee a traversat istoria, a avut mereu sustinatori, mai multi sau mai putini, dar oricum
suficienti pentru a stimula numeroase lupte, conflicte si ample actiuni de obtinere a egalitatii de
catre anumite categorii de oameni.
Vorbim de utopie pentru ca, dincolo de sperantele, visele sau ideologiile ca privesc societati
perfect egalitare, in care nimic nu poate diferentia oamenii pe o scala a inferioritatii si a
superioritatii, omenirea nu a cunoscut nici o societate care sa fi functionat egalitar. Nici macar
comunismul in secolul al XX-lea nu a reusit sa impuna o societate bazata pe egalitatea totala
intre oameni.
Orice societate este structurata pe verticala, adica are pozitii sociale in institutii, ca si in
oricare forme de organizare, intre care exista, potrivit unor criterii, diferente ierarhice care au
relevanta si sunt acceptate in societate.
Altfel spus, interactiunile dintre indivizi sunt intotdeauna diferentiate ierarhic, iar acest lucru se
poate explica prin natura speciala a interactiunii sociale. Pentru a exista actiuni sociale, care sunt
generate de interactiunile semnificante dintre oameni, este nevoie ca procesele de comunicare
care genereaza aceste raporturi sa aiba o componenta persuasiva obligatorie. Actiunile oamenilor
nu pot exista in afara persuasiunii si din acest motiv, in orice relatie sociala, chiar de la nivelul
unei diade, echilibrul relational nu se stabileste pe baza egalitatii, ci dimpotriva, conditia
obligatorie este aceea a dezechilibrului de status comunicational.
La nivelul relatiei intre doua persoane exista o ascendenta persuasiva a uneia ori a
ambelor in momente insa diferite. Societatea umana nu poate exista fara stratificare, fie ea
economica, de prestigiu, de avere, de varsta, gen sau etnie. De-a lungul istoriei au prevalat
diverse forme de stratificare, au fost dezbatute si au fost generate in mod permanent numeroase
lupte pentru inlaturarea diferitelor forme de inegalitate.
In orice societate sunt tolerate anumite forme de inegalitate, in timp ce altele sunt
respinse. Este acceptata, spre exemplu, in societatea romaneasca, inegalitatea in privinta
veniturilor oamenilor, dar nu sunt tolerate legal inegalitatile de gen sau de rasa.
In acest capitol incercam sa analizam atat baza proceselor sociale care genereaza inegalitate
sociala, cat si, asa cum o sa vedem, procesele care marcheaza dinamica stratificarii sociale, la
nivel societal, comunitar, grupal si individual.
Ce este stratificarea sociala?
Stratificarea sociala se refera la o caracteristica fundamentala a societatilor care consta in
faptul ca orice forma de organizare umana este definita ierarhic, atat la nivel societal, cat si la
nivelul oricaror structuri determinate ale sale. Cu alte cuvinte, in orice institutii sociale, in
organizatii, in comunitati sau chiar in grupuri, exista in permanenta diferente ale pozitiilor de pe
care au loc interactiunile membrilor. Ele presupun valorizari diferite ale statusurilor detinute de
oameni, implicand roluri care valideaza in permanenta importanta diferita a pozitiilor din
societate.
Diferentele dintre diversele straturi ale societatii pot sa fie reduse sau extrem de
profunde, putandu-se ajunge la o separatie totala intre diferite grupuri din societate, cum este, de
exemplu, cazul castelor in India. Stratificarea sociala a fost analizata de multe ori in corelatie cu
un alt concept, acela de inegalitate. Acesta din urma are o vocatie ideologica relativ puternica,
dat fiind faptul ca tema admiterii sau respingerii inegalitatii a fost, mai ales in modernitate, o
tema ideologica majora. De altfel, primele analize ale stratificarii sociale au fost date de
incercarile filosofilor moderni de a explica bazele inegalitatii sociale. La inceputul modernitatii,
ganditorii sociali au inceput sa isi puna problema bazelor inegalitatii. Motivatia principala a
acestor preocupari s-a legat de spargerea unor bariere normative pe care a adus-o modernitatea.
Inegalitatile, altfel naturale, ale istoriei premoderne erau tot mai mult chestionabile la nivelul
vietii sociale si din acest motiv, treptat, ganditorii sociali au inceput sa se preocupe de acest
subiect, care in timp va deveni cea mai importanta tema ideologica a modernitatii.
Primul teoretician care a avut o abordare stiintifica in analiza stratificarii sociale este unul
din fondatorii sociologiei, Karl Marx. Fata de filosofii moderni, precum Thomas Hobbes (1588-
1679) sau John Locke (1632-1704), Marx isi propune sa explice nu atat sursele inegalitatilor si
relatia lor cu starea de natura si cu proprietatea colectiva sau individuala, ci modul in care, in
societate, functioneaza mecanismele sociale si economice care genereaza, nu atat inegalitatile
intre diversi indivizi, cat sistemul de stratificare ca atare.
Teoria lui Marx asupra claselor sociale
Karl Marx este cel mai important teoretician al claselor sociale si chiar daca el nu si-a
sistematizat niciodata teoria, conceptia sa este totusi una referentiala nu doar pentru perioada in
care a lucrat si a trait, ci si pentru toti sociologii care, dupa el, au studiat stratificarea sociala.
Marx pleaca in teoria sa de la ideile filozofiei moderne, propuse de filosofi precum Hobbes si
Locke, ca si de la economistii clasici englezi, in primul rand de la Adam Smith (1723-1790).
Marx este preocupat de la bun inceput, ca si filosofii moderni, de explicarea
mecanismelor inegalitatilor sociale, plecand de la ideea ca aceste inegalitati nu sunt naturale, ci
sunt generate de societate, iar mecanismele pe care ele se cladesc au o natura economica. La fel
ca la filosofii moderni, el leaga aceste inegalitati de ideea de proprietate, numai ca intr-o
modalitate mult mai complexa si mai bine articulata stiintific.
Punctul de plecare al teoriei lui Marx este acela ca natura modului de organizare a
societatii, tipurile de raporturi dintre oameni, continutul a ceea ce exista in orice societate sunt
determinate de modul de productie specific unei societati. Modul de productie are doua
componente majore. Pe de o parte, relatiile de productie, ca relatii de natura sociala si economica
care se desfasoara in interiorul societatii in zona productiei de bunuri si servicii, iar pe de alta
parte, fortele de productie, care reunesc la randul lor forta de munca si mijloacele de productie.
In randul acestora din urma Marx distinge alte doua componente, mijloacele de munca propriu-
zise si obiectele muncii.
Exista cateva modalitati in care aceste elemente se pot combina din punctul de vedere al
formei de proprietate existente asupra lor. Mijloacele de munca pot fi obiect al proprietatii, in
mod evident, dar si forta de munca poate fi obiect al proprietatii, iar in vremea lui Marx
proletarul (muncitorul) era, spre exemplu, proprietar doar al fortei sale de munca.
Dupa cum vedem, exista opt moduri de raportare teoretica la modul de productie in
functie de detinerea sau nu a respectivei componente a acestuia. Aceste categorii, prin
relationarea lor, formeaza diferite tipuri de moduri de productie. Avem astfel opt categorii sociale
implicate in modul de productie:
1. O prima categorie o formeaza cei care detin in proprietate atat mijloacele de munca,
cat si obiectele muncii si forta de munca. Aceasta categorie este formata, de exemplu, de stapanii
de sclavi. Modul de productie sclavagist este dat de relatia dintre aceasta categorie si ultima (8)
2. A doua categorie este data de cei care au obiecte ale muncii, forta de munca in
proprietate, dar nu au mijloace de munca. Acesta este un caz mai degraba teoretic, taranii liberi
din evul mediu apropiindu-se de aceasta situatie.
3. A trei categorie este aceea a taranilor aserviti, cei care au propriile mijloace de munca
si forta de munca, dar nu au pamant (obiectul muncii)
4. A patra categorie este data de muncitorul proletar, care nu are nici obiectul muncii si
nici mijloace de munca in proprietate, dar are forta de munca
5. A cincia categorie o reprezinta capitalistul, cel care are mijloace de productie in
proprietate, dar apeleaza la forta de munca de pe piata.
6. A sasea categorie o formeaza nobilii medievali, cei care au obiectul muncii, pamantul,
dar nu au mijloacele lor de munca si nici forta de munca
7. A saptea categorie o formeaza cei care nu au forta de munca proprie, nici obiectele
muncii, dar au mijloace de munca. Si aceasta categorie este mai degraba teoretica fiind data, spre
exemplu, de micii intreprinzatori (arendasii) din agricultura.
 8. A opta categorie o formeaza sclavii, cei care nu au nici mijloace de productie si nici
forta de munca proprie.
Aceasta matrice ne releva totodata polaritatile fundamentale ale principalelor moduri de
productie. Capitalismul este dat de polarizarea dintre clasele 4 si 5, feudalismul de relatia 3 si 6,
iar polaritatea 1 8 sta la baza sclavagismului.
In orice societate insa, modul de productie este marcat fundamental de diferentierile
sociale puternice dintre diversele categorii sociale. Marx nu a fost interesat, ca predecesorii sai,
de descrierea acestor diferente in termeni de lucruri care preexista, sau nu, ordinii naturale. Asa
cum se poate observa din figura anterioara, diferentele se datoreaza in mod exclusiv pozitiei pe
care indivizii o au in raport cu mijloacele de productie din societate. Rolul acestor mijloace este
esential in structurarea sociala. Exista, cu siguranta, multe clase sociale, gandite la Marx ca niste
grupuri mari de oameni care au caracteristici sociale si economice comune, dar si o constiinta
comuna a apartenentei la clasa respectiva.
In orice societate, se pune problema distinctiei dintre doua mari grupuri de oameni. Intre
cei care au in proprietate mijloacele de productie si cei care sunt ne-proprietari de mijloace de
productie. Proprietatea asupra mijloacelor de productie devine astfel elementul crucial al
constructiei si intelegerii functionarii sociale. Aceasta pentru ca interesele sociale, valorile si
stilurile de viata sunt radical diferite la nivelul acestor grupuri. Mai mult, inegalitatea produsa de
proprietatea privata asupra mijloacelor de productie genereaza bazele exploatarii omului de catre
om.
Exploatarea este posibila prin faptul ca proprietarii mijloacelor de productie controleaza
politic societatea si pot sa impuna ne-proprietarilor propriul regim normativ deoarece, pentru a
putea trai, acestia au nevoie de cei care controleaza mijloacele de productie din societate. In orice
societate insa exista doua clase sociale fundamentale, care se afla in relatie antagonica, deci in
totala opozitie. Raporturile dintre aceste clase definesc profilul unui mod de productie dominant
in cadrul unei formatiuni social economice.
Istoric, societatea a cunoscut patru moduri de productie. Modul de productie al comunei
primitive, singurul mod istoric care pentru Marx nu a cunoscut clase sociale datorita faptului ca
fortele de productie erau atat de putin dezvoltate incat nu era posibila acumularea. Altfel spus, tot
ceea ce se producea era destinat consumului si, prin urmare, toti primeau in aceeasi masura
resursele produse in societate.
Datorita dezvoltarii fortelor de productie, atat a mijloacelor de munca, cat si a fortei de
munca, treptat, societatile au ajuns sa produca mai mult decat aveau minim nevoie si astfel
productia din societate a inceput sa se acumuleze. Aici isi are originea, la Marx si la restul
marxistilor, proprietatea privata.
Marx se intreaba in mod legitim cum a aparut din proprietatea comuna asupra mijloacelor
de productie, o impartire neegalitara a resurselor acumulate si ulterior un regim de proprietate
privata asupra acestor acumulari? Raspunsul este relativ simplu, in baza unor contexte specifice,
acest plus a fost acumulat doar de o parte a membrilor societatii, care vor forma in timp o clasa
distincta, cea a proprietarilor de mijloace de productie. Din acest motiv, spune Marx, proprietatea
privata candva, la origine, a fost in mod necesar un furt.
Urmatorul mod de productie este cel sclavagist, in care clasele dominante sunt sclavii si
stapanii de sclavi. Acestia din urma nu doar ca nu au proprietate asupra mijloacelor de productie,
dar sunt chiar ei obiect al proprietatii private. Cu alte cuvinte, stapanii de sclavi, aristocratia
antica in special, era proprietara inclusiv asupra fortei de munca.
Sclavagismul a fost inlocuit, prin revolutii sociale de modul de productie feudal. Acesta
are ca si clase sociale fundamentale, pe nobili si pe taranii aserviti. Acestia din urma nu mai sunt
obiect al proprietatii, putem spune ca social sunt mai liberi, dar ei se afla intr-o relatie de
dependenta fata de nobili, in primul rand pentru ca sunt controlati prin institutia feudei. Aceasta
era o bucata de pamant pe care anual, sau, in alte perioade ale Evului Mediu, pentru mai multi
ani, un vasal o primea de la un senior. Acestia, ambii, erau nobili de ranguri diferite, care prin
institutia feudei intrau in relatii de sustinere reciproca, punandu-se astfel bazele institutiilor
statelor medievale.
In fine, Epoca moderna, prin revolutii sociale marcante, a adus un nou tip de productie,
cel capitalist. In cadrul acestuia avem pe de o parte capitalistii, cei care detin capitalul, adica
mijloacele de productie si resursele financiare necesare desfasurarii productiei si proletariatul,
adica muncitorii care din punct de vedere juridic sunt absolut liberi si totodata sunt proprietari ai
propriei forte de munca. Tocmai pentru ca sunt liberi din punct de vedere juridic ei pot sa devina
actori pe piata si sa isi vanda singura lor proprietate, propria forta de munca.
Fiecare mod de productie istoric a insemnat pentru Marx si un pas spre eliminarea
exploatarii, iar din descrierea relatiilor dintre clase este evident ca fata de sclav, iobagul este mai
liber, asa cum proletarul este mult mai liber fata de acesta din urma. Cu toate acestea, exploatarea
omului continua si in capitalism, spune Marx si asta pentru ca in schimbul care are loc pe piata
exista o inegalitate majora. Un capitalist introduce in orice tip de afacere un capital. Acesta are
doua componente. O parte constanta si una variabila. Capitalul constant este cel care isi
pastreaza valoarea in interiorul ciclului productiv si este dat de valoarea mijloacelor de
productie. Capitalul variabil este cel care la sfarsitul ciclului productiv este mai mare decat la
inceput si este dat de pretul fortei de munca, adica al salariilor pe care capitalistul le plateste
muncitorilor.
Orice capitalist produce insa doar in speranta ca la sfarsitul unui ciclu productiv sa obtina
un capital mai mare decat cel de la inceput. El urmareste sa obtina, vom spune, un profit. Am
putea sa intelegem aceste relatii daca le exprimam sub forma urmatoarei ecuatii:
c + v = C + p,
unde C = c + v
Ecuatia ne spune ca orice capitalist investeste un anume capital ca pret al fortei de munca
(v), al obiectelor si al mijloacelor de munca, (c) iar la sfarsit obtine valoarea integrala a acestora
(C), plus o valoare suplimentara, care poarta numele de plus-valoare, pe care o vom mai numi,
strict economic, profit (p).
Inegalitatea sociala apare din faptul ca profitul nu este insusit in mod egal de capitalist si
de proletar. Primul, in baza proprietatii asupra mijloacelor de productie, isi insuseste intregul
profit. Dar cine creeaza profitul intr-un proces de productie, se intreaba Marx? Raspunsul ne
reliefeaza originea exploatarii, chiar daca aceasta este mai putin vizibila in capitalism fata de alte
epoci istorice. Valoarea suplimentara nu este creata de intregul capital, ci doar de cel investit in
forta de munca, pentru ca numai aceasta poate produce plus-valoare. Cu alte cuvinte, proletarul
nu primeste decat pretul fortei sale de munca si, desi el este singurul care creeaza profitul, acesta
este insusit total de catre capitalist.
Marx nu se opreste doar la analiza modului de productie capitalist, specific in fond lumii
in care traia, ci incearca sa dea un orizont predictiv al evolutiei modurilor de productie.
Diferentele care se aduna si care devin tot mai acute, intre nivelul de dezvoltare al relatiilor de
productie si cel al fortelor de productie fac sa se ajunga din nou la alte revolutii sociale. Acestea
vor aduce, spune Marx, un alt mod de productie, cel comunist. In comunism se ajunge cumva la
situatia comunei primitive, dar la un nivel foarte ridicat al fortelor de productie. Comunismul
elimina exploatarea omului de catre om pentru ca va elimina bazele acesteia, proprietatea privata
asupra mijloacelor de productie. In acest context social nu mai pot exista clase sociale, iar fiecare
membru al societatii va primi de la aceasta toate resursele dupa nevoile pe care le are si va
produce pentru societate dupa posibilitati.
Critica teoriei marxiste asupra claselor sociale
Trebuie sa spunem de la inceput ca prin maniera nesistematica in care Marx si-a prezentat
ideile in diverse lucrari exista un anumit caracter neunitar al tezelor sale. In primul rand, Marx
oscileaza intre o abordare strict teoretica, centrata pe modele ideale ale modului de productie si
abordari si exemplificari concrete, care pierd din vedere reperele strict teoretice propuse in alte
lucrari. Pe de alta parte, vocatia teoretica, stiintifica, este de multe ori articulata in textele sale de
o viziune si de teze care au un continut ideologic explicit, Marx trecand adesea de la analiza
stiintifica neutra, la asumarea unor repere valorice declarate.
Prin urmare, critica teoriei lui Marx a fost si ea una care s-a impus atat pe linia unor
repere strict stiintifice, cat si pe aceea a criticii politice. Daca insa ramanem la acest ultim plan,
trebuie sa spunem ca cel mai mare adversar al marxismului a fost tocmai comunismul. Potrivit
teoriei marxiste, comunismul trebuia sa apara in urma unei revolutii marcante a proletariatului
din toate tarile capitaliste dezvoltate. De unde si deviza Proletari din toate tarile uniti-va, pe
care a lansat-o in Manifestul partidului comunist. Mai mult, comunismul trebuia sa apara mai
intai in tarile capitaliste cele mai dezvoltate si Marx se gandea in primul rand la Anglia.
Comunismul, in forma sa socialista, a aparut insa initial doar intr-o singura tara, si aceea nu doar
ca nu era dezvoltata, dar nici macar nu avea un numar semnificativ de proletari. Comunismul a
aparut in Rusia tarista, o tara aproape feudala, dominata majoritar de taranime.
Dincolo de aspectele strict politice, teoria lui Marx are o serie de teze care sunt inalt
discutabile. In primul rand, in ordine istorica, societatea egalitara propusa de el pentru comuna
primitiva, dupa cercetarile mai recente, nu a existat niciodata. De altfel nu exista nici o dovada
istorica a unor societati egalitare, care sa nu fie diferentiate social pe plan ierarhic. Mai mult, prin
gestionarea sacrului in societate, numeroase societati vechi au bariere ierarhice chiar mai
puternice decat unele societati moderne.
Pe de alta parte, clasele sociale propuse ca antagonice, prin pozitia lor centrala in diverse
moduri de productie, nu sunt in multe situatii clasele principale implicate in productia economica
a societatilor respective. Spre exemplu, in sclavagism, in realitate, clasa sclavilor a fost la randul
ei structurata, existau spre exemplu, la greci si romani, sclavi care aveau in proprietate alti sclavi.
In orice caz, chiar si la greci si romani, sclavii nu erau actori economici importanti in sfera
productiva.
In evul mediu, pe de alta parte, structurarea sociala s-a facut pe baza starilor, iar
societatea medievala a fost de fapt una tripartita, alaturi de nobili (la randul lor, inalt stratificati)
existau clerul si taranii, iar acestia din urma erau de doua tipuri aserviti si neaserviti (adica
liberi). Putem continua cu aceste exemple si chiar daca modelul propus de Marx il acceptam ca
pe unul ideal, totusi el are numeroase inconsecvente in relatia cu realitatea pe care vrea sa o
explice.
Intr-o alta dimensiune a analizei, trebuie sa precizam ca in societatea contemporana
diferentierile dintre clasele sociale nu mai au legatura decat in mica masura cu proprietatea
asupra mijloacelor de productie. Clasele sociale din lumea contemporana sunt conditionate de un
registru diferit de criterii de constituire. Pe de o parte, a aparut un tip nou de clasa sociala, pe
care sociologii l-au consacrat ca fiind al gulerelor albe, adica al salariatilor care nu desfasoara
munci manuale, acestia din urma fiind numiti, prin comparatie, gulere albastre.
Gulerele albe au castiguri de regula mari sau foarte mari facand ca modul lor de viata
sa aiba standarde uneori chiar mai inalte decat capitalistii proprietari de mijloace de productie.
Patronul unui mic atelier cu cativa salariati are de regula venituri, in societatile dezvoltate, mult
mai mici decat un medic, un profesor ori chiar un functionar.
Astfel, in societatile dezvoltate occidentale, este drept in special in secolul al XX-lea, a
aparut o noua clasa sociala, numita cel mai adesea clasa de mijloc. Aceasta a devenit extrem de
consistenta numeric, iar ea nu are de fapt nicio legatura cu paradigma marxista. Diversificarea
tipurilor de afaceri a facut ca, prin piata actiunilor, oricine sa poata deveni proprietar asupra
mijloacelor de productie, in sensul achizitionarii de capital, prin actiuni.
Dincolo de aceste aspecte trebuie sa mentionam si faptul ca ideea tranzitiei de la
proprietatea comuna la cea privata este in sine discutabila pentru ca anterior proprietatii private
nu avem un alt tip de proprietate, in sensul cel putin al termenului pe care il utilizam noi astazi.
Teoria marxista, dincolo de toate aceste aspecte, are un merit major si continua sa fie un
reper teoretic semnificativ in analiza claselor sociale. Marea majoritate a sociologilor de dupa
Marx, care au studiat stratificarea sociala, au preluat, au adaptat, sau au criticat ideile sale de
baza, dar s-au raportat intotdeauna la ele. Dincolo de valorile egalitarismului, tradus in utopii
sociale, altfel universale istoric, constructia teoretica marxista ramane esentiala in intelegerea
stratificarii sociale prin influenta pe care a avut-o si o are asupra teoriilor stratificarii sociale.

Stratificarea sociala in conceptia lui Max Weber

Un alt mare sociolog german, Max Weber, este cel care a propus in istoria sociologiei un
al doilea model referential al stratificarii sociale. Weber s plecat de la teoria marxista si a
acceptat rolul important al definirii economice a claselor sociale, inclusiv a proprietatii private.
Weber incearca in teoria sa sa raspunda la o serie de limite ale teoriei marxiste, inclusiv la
cele formulate de noi mai devreme. El admite rolul important al factorului economic in geneza si
functionarea claselor sociale, insa propune un mecanism social mai complex pentru procesul de
stratificare, incercand sa se focalizeze asupra rolului unor factori determinanti care nu au o
dimensiune strict economica, legata de proprietatea asupra mijloacelor de productie. Pe buna
dreptate, Weber considera ca diferentierile dintre clase, oricat de mult am opta pentru un model
ideal de analiza, nu pot fi reduse la unicul criteriu al proprietatii asupra mijloacelor de productie,
pentru ca in realitate, clasele sociale presupun stiluri de viata diferite, modele de relationare
diferite in societate, putere si prestigiu diferit. Mai putem adauga ca toate aceste aspecte sunt
conditionate inclusiv de veniturile diferentiate ale membrilor societatii. Slujbele pe care le au
oamenii intr-o societate sunt o baza a veniturilor lor diferite, care fac ca cineva sa apartina unui
anumit grup. Veniturile realizate sunt insa relativ independente, in cele mai multe cazuri, de
calitatea de proprietar.
Societatile moderne, chiar in vremea lui Weber, dar mai ales in cele de dupa el, au
multiple criterii de ierarhizare sociala, care nu pot fi reduse la un criteriu unic, cel al proprietatii
asupra mijloacelor de productie.
Pe de alta parte, Weber mai distinge doua tipuri majore de factori care influenteaza
definirea stratificarii sociale. Este vorba de status si de partid. Primul concept reliefeaza
diferentele dintre grupurile sociale in termenii onoarei si prestigiului de care se bucura un individ
sau un grup din partea celorlalti. Independent de veniturile pe care le au, independent de calitatea
de proprietari, anumite categorii sociale se bucura de un prestigiu social mai mare decat altele.
In societatea contemporana, spre exemplu, indiferent de statutul de proprietari sau de
nivelul veniturilor, prestigiul unor grupuri poate fi mai mare, sau mai mic, comparativ cu grupuri
care au statut economic similar. Astfel, in Romania, medicii sau artistii au un prestigiu mai mare
decat politicienii, cel putin potrivit datelor de cercetare sociala. Pe de alta parte, pot exista
grupuri sau categorii de paria, care au un prestigiu foarte mic (sau sunt stigmatizate social)
cum sunt, de regula, multi dintre noii imbogatiti din perioada de dezvoltare a capitalismului. In
istorie au existat chiar anumite perioade in care intregi grupuri etnice aveau un asemenea statut,
spre exemplu evreii sau negrii.
Exista, de asemenea, in orice societate, profesiuni care, la randul lor sunt ierarhizabile ca
si prestigiu social, unele fiind mai onorante decat altele. Prestigiul profesional este in societatea
contemporana un alt factor important care concura la generarea unui anumit regim al stratificari
sociale.
Partidul, politica la modul general, reprezinta un aspect care are un rol major in
stratificarea sociala. Dincolo de o calitate anume in raport cu mijlocele de productie, conducerea
societatilor este asigurata de un mecanism politic in care, in modernitate, rolul partidelor politice
este esential. Structurarea de clasa a partidelor nu este valabila decat pana la un punct, pentru ca
un partid reprezinta o asociere bazata pe interese si scopuri comune, nu neaparat pe existenta
unei conditii legata de calitatea de proprietar. Partidele insa functioneaza pe baze multiple si nu
doar pe cele legate de interese strict economice. Interesele pot sa aiba, spre exemplu, baze
religioase, nationaliste sau centrate pe teme punctuale, cum sunt cele ecologice, care transcend
orizontul diferentierilor economice.
 Sunt necesare doua precizari. Mai intai, partidele, in societatea contemporana in special,
pot sa guverneze doar daca sunt capabile sa preia puterea in mod legitim, adica prin vot.
Calculabilitatea electorala a votului face insa ca orice partid sa incerce din start sa se adreseze
unei baze electorale mult extinse in raport cu o clasa sau o categorie specifica. Prin urmare, orice
partid incearca sa se adreseze si sa aduca in sfera propriilor sustinatori, electori care nu au
exclusiv o anumita definitie de clasa. Acest lucru inseamna ca, in final, el nu va guverna
societatea doar din perspectiva intereselor exclusive ale unei singure clase sau categorii.

Pe de alta parte, o alta obiectie este aceea ca, in realitate, clasele sociale nu conduc
niciodata societatea fara intermedierea unor institutii politice. Aceasta critica a fost adusa teoriei
marxiste chiar la inceputul secolului al XIX-lea de catre sociologul italian Vilfredo Pareto (1848-
1923), care facea observatia ca societatea comunista nu poate fi condusa de proletariat, ci, cel
mult, de cei care lupta in numele proletariatului, adica de o elita politica care este posibil sa nu
aiba chiar nimic in comun cu proletariatul. Istoria miscarii comuniste i-a dat dreptate
sociologului italian pentru ca, intr-adevar, conducerea politica in toate tarile comuniste a fost
asigurata de grupuri de elita care doar se legitimau in numele proletariatului. La modul general
insa, elitele conduc societatile prin intermediul partidelor politice, asigurand in acest mod actul
guvernarii.
Clasele sociale in lumea contemporana
Asa cum se observa din analizele anterioare, in lumea contemporana exista multiple
criterii de clasificare a claselor sociale. In primul rand, identificam doua criterii de natura
economica, altele decat cel al proprietatii private asupra mijloacelor de productie. Este vorba de
avere, adica despre ceea ce poseda ca bunuri mobile si imobile o persoana, iar pe de alta parte
avem criteriul veniturilor, adica valoarea a ceea ce obtine in mod constant o persoana potrivit
unor activitati platite, a unor dividende sau altor sume obtinute in mod regulat. In perioadele
premoderne, un criteriu important de diferentiere sociala il reprezenta averea, adica valoarea a tot
ceea ce poseda cineva, aceasta conferind adeseori pozitii si functii speciale in societate, inclusiv
cele privitoare la exercitarea dreptului de vot.
Sistemul fiscal introdus de statele nationale a facut ca treptat averea sa nu mai aiba
aceeasi importanta sociala, iar in diferentierea sociala, sa conteze intr-o masura tot mai mare,
venitul, adica valoarea castigurilor sistematice ale unei persoane. Stilul de viata al oamenilor si
conditiile lor de existenta depind in mare masura astazi de valoarea veniturilor pe care acestia le
obtin. In societatea romaneasca de astazi, o avere mare este desigur utila, dar ea nu se traduce
automat in conditii de viata la standarde inalte. Daca un tanar mosteneste un tablou foarte
valoros sau o casa de mare valoare, stilul de viata si conditiile inerente nu vor fi automat inalte,
decat in masura valorificarii pe piata a bunurilor respective. Daca in schimb, tanarul respectiv nu
are avere, ci un venit foarte mare, prin institutiile economice existente (banci, sisteme de
creditare, leasing), el poate sa isi asigure un standard foarte inalt de viata.
Potrivit veniturilor (dar si potrivit criteriului averii), oamenii pot fi impartiti in mai multe
clase: cea a celor foarte bogati, bogati, clasa medie, saraci si foarte saraci. Este evident ca aceste
crierii sunt definibile prin raportarea comparativa intre grupurile cu nivele diferite de venituri si
au o dimensiune relativa raportata la o societate particulara si la o perioada istorica data. Putem
sa gandim, de asemenea doar trei categorii, bogati saraci si clasa medie de venituri, ori putem
construi o clasificare cu mai multe clase. In principiu insa, cea mai uzuala formula de clasificare
a claselor este cea care face apel la criteriul veniturilor obtinute de indivizi, cele care
conditioneaza interesele acestora, stilurile si standardele diferite de viata ale acestora.
Asa cum am mentionat in paragraful care s-a referit la teoria lui Weber, exista criterii de
stratificare de factura ne-economica, legate in special de prestigiul ocupational si profesional, dar
si de origine, rasa sau etnie. Originea, se refera la faptul ca intr-un teritoriu pot coexista mai
multe populatii care pot avea un trecut diferit, ca zona de provenienta sau ca moment al sosirii in
spatiul respectiv. Aceste diferentieri pot sa mearga pe o dimensiune istorica, ca in cazul satelor
de razesi si de clacasi din Moldova, cu referire la statutul vechi al acestor locuitori de tarani
liberi sau aserviti, sau poate avea o dimensiune strict temporala, in acelasi teritoriu existand
valuri diferite de migratiune. In satele romanesti descoperim, spre exemplu, populatii vechi,
numite in unele locuri pamanteni si altele mai noi cele ale ungurenilor. Desi ambele
categorii sunt prezente in comunitati de foarte mult timp, diferentierile dintre ele, la nivel de
prestigiu, au ramas foarte importante.
Saracia si politicile sociale
Saracii si saracia constituie o tema importanta a dezbaterilor politice, administrative si
stiintifice din lumea contemporana. Combaterea saraciei este un deziderat si un obiectiv politic
asumat de toate tipurile de formatiuni politice, de orice tip de guverne existente in societatile
dezvoltate. Clasa saracilor este cea care inregistreaza cele mai mici venituri din societate si care,
de regula, primeste prin politici speciale, numite si politici sociale, un sprijin din partea statului
si a diverselor organizatii nonguvernamentale sau a altor institutii comunitare.
Saracia este definita si masurata in doua modalitati. Pe de o parte, vorbim de saracie
absoluta, care este data de neatingerea unui nivel minimal pentru asigurarea mijloacelor vitale
necesare existentei unei persoane si se poate exprima financiar ca valoare a bunurilor absolut
necesare existentei unui individ. Saracia absoluta este data astfel de un prag care depinde, in
expresia sa financiara, de valoarea bunurilor si serviciilor care sunt considerate ca minim
acceptate pentru a trai intr-o societate data.
Saracia relativa este exprimata prin raportarea la regimul veniturilor din societate si nu
ca expresie a costului mijloacelor elementare necesare vietii individului. Pragul acesta este uzual
mai inalt, dar totodata el este definit in mod relativ, prin comparatia cu veniturile existente intr-
un anumit moment intr-o societate, considerandu-se ca o anumita limita a veniturilor determina
statusul de sarac pentru o persoana. Nivelul ca atare al acestor venituri, considerate sub pragul
saraciei, este arbitrar determinat prin raportarea la structura veniturilor din intreaga societate. Cu
alte cuvinte, pragurile sunt calculate in baza unor estimari procentuale a categoriilor care obtin
doar un anumit procent din veniturile medii din societate. Putem calcula saracia relativa prin
raportare la un prag procentual din veniturile medii sau pur si simplu putem defini aceasta limita
ca si procent din intreaga populatie care are veniturile cele mai mici. Valoarea acestei limite, in
expresia ei baneasca este insa diferita intre tari si uneori chiar si intre regiuni. Pragul saraciei este
diferit intre Statele Unite al Americi, Elvetia sau Romania.
Saracia poate fi definita obiectiv, in sensul in care am vorbit despre ea mai devreme, dar
si subiectiv, ca si auto-perceptie asupra nivelului veniturilor. Saracia obiectiva nu coincide cu cea
subiectiva, deoarece fie exista oameni care se autoconsidera saraci, desi au venituri la nivel
obiectiv peste pragul definit al saraciei, fie exista persoane care considera ca nu sunt sarace, desi
ele au venituri reale care ii plaseaza sub pragul saraciei.
Din punct de vedere sociologic, trebuie spus ca majoritatea populatiei sarace se
autoraporteaza la propria conditie tinzand spre o apreciere medie a veniturilor. Daca subiectii
sunt pusi sa se autoplaseze pe o scala a veniturilor, cei mai multi vor evita extremele (foarte sarac
sau foarte bogat). Pe de alta parte, mecanismul care functioneaza in aprecierile subiective asupra
propriului statut este intotdeauna cel comparativ. Din acest motiv, persoanele care traiesc in
medii bogate (cu multi oameni bogati in jurul lor) au o perceptie negativa in raport cu propria
conditie, in timp ce cei care traiesc in medii sarace au o atitudine mai favorabila fata de statutul
lor economic.
Saracia se poate calcula atat pe dimensiunea individuala, cat si prin raportarea la familie
sau gospodarie, cu atat mai mult cu cat, atat regimul veniturilor, cat si cel al cheltuielilor
functioneaza in primul rand la nivel de gospodarie pentru cele mai multe persoane. Mai mult,
distributia inegala a veniturilor face ca o persoana care nu este saraca potrivit propriului venit,
dar datorita faptului ca familia sa are copii sau alte persoane cu venituri mici, sa faca parte dintr-
o gospodarie saraca. In Romania, spre exemplu, o familie care are copii are o sansa mult mai
mare sa fie saraca, comparativ cu familiile fara copii.
Saracia este atenuata in societate prin politici sociale promovate si sustinute de institutiile
politice. Aceste politici privesc doua tipuri de actiuni. Pe de o parte, este vorba de asistenta
directa pentru persoanele care sunt in imposibilitate de a isi sustine singure existenta, iar pe de
alta parte, este vorba de politici de redistribuire a veniturilor in vederea asigurarii unui ajutor
pentru populatia saraca.
Exista nenumarate instrumente si forme de constructie a politicilor sociale, acesta fiind
un domeniu in sine de studiu. De principiu, regimul ajutorului acordat saracilor este conditionat
de doi factori. Pe de o parte, de valoarea posibila a redistribuirilor catre cei saraci, care nu trebuie
sa puna in pericol dezvoltarea sociala, iar pe de alta parte, de reducerea posibilitatii ca sprijinul
acordat sa blocheze capacitatea indivizilor respectivi de a cauta sa isi asigure neasistat mijloacele
de subzistenta. Numeroase critici ale politicilor sociale s-au centrat asupra ideii ca, pentru
populatia care de principiu se poate sustine singura, asistenta indelungata reduce sansa integrarii
si adaptarii, implicit capacitatea de autosustinere.
Nu trebuie neglijat nici un alt aspect. Ajutorul acordat saracilor are intotdeauna si o
motivatie strict economica, pentru ca o crestere generala a veniturilor in societate asigura atat un
consum mai mare, cat si, implicit, o productie economica mai mare. Cu cat ai mai multi saraci, ai
si o piata mai mica de consumatori, implicit o presiune mai mica pe productie.
Mobilitatea sociala
Ultima problema tratata in acest capitol o reprezinta problematica mobilitatii sociale.
Aceasta se refera la miscarile indivizilor si grupurilor intre diferite pozitii socio-economice, atat
intre diferitele straturi sociale, cat si in interiorul aceluiasi strat social. Deducem deci ca exista
cel putin doua tipuri mari de mobilitate. Pe de o parte, mobilitatea verticala, in care un individ
sau un grup isi schimba apartenenta fata de un anumit strat, categorie sau clasa sociala, in
sensul ascendentei, urcarii in ierarhia straturilor sociale sau descendent in sensul coborarii in
aceasta ierarhie.
Alaturi de mobilitatea verticala avem si o mobilitate orizontala, intre diferite pozitii
sociale care nu presupun diferentieri ierarhice. Acest tip de mobilitate este data de deplasarea
actorilor sociali in plan orizontal intre pozitii definite de institutii si organizatii care nu difera din
punct de vedere al ierarhiei straturilor sociale. Migratia geografica, care este intotdeauna si una
institutionala, presupune o astfel de mobilitate. Deplasarile in teritoriu ale populatiei pot sa fie de
la sat la oras sau invers, in alte regiuni sau in alte societati. In mod normal, oamenii isi schimba
in toate aceste cazuri si organizatiile in care lucreaza, cele in care isi petrec timpul, ei intra uzual
in alte institutii sociale, economice sau culturale. Daca in aceste institutii nu ocupa pozitii
ierarhice diferite, atunci avem o mobilitate orizontala.
Mobilitatea sociala poate fi insa si de tip intra-generational sau inter-generational.
Primul tip se refera la mobilitatea produsa in interiorul aceleiasi generatii, cum ar fi, spre
exemplu, schimbarea clasei sociale, atunci cand cineva din sarac ajunge sa intre in clasa medie
sau cand cineva emigreaza si ajunge sa lucreze intr-un alt loc. Al doilea tip, mobilitatea inter-
generationala, se refera la schimbarea clasei sociale de catre membrii care apartin unor generatii
succesive, atunci cand de exemplu copilul isi schimba clasa sociala in societate, comparativ cu
cea a parintilor.
Societatile moderne au permis intr-o masura mult mai mare decat cele de dinainte, atat
mobilitatea inter-generationala, cat si pe cea de tip intra-generational. Mobilitatea geografica, pe
de alta parte, desi a existat permanent in istorie, ea are astazi, datorita noilor mijloace de
comunicare si de transport, valori mult mai mari, ridicand probleme majore in societatile si
zonele in care se deplaseaza multi migranti.
In perioadele de dezvoltare economica se inregistreaza uzual cote mari ale mobilitatii
ascendente, dat fiind faptul ca oportunitatile de dezvoltare create favorizeaza urcarea in ierarhia
sociala pentru numeroase grupuri, categorii sau persoane. In special in secolul al XX-lea, o
forma uzuala de mobilitate ascendenta a fost data de modificarile din sfera productiva care au
generat o deplasare naturala a persoanelor active din sfera gulerelor albastre in cea a
gulerelor albe, desi nu a fost vorba intotdeauna si de o ascensiune sociala. Exista o critica
serioasa a ideii de ascendenta pe modelul tranzitiei de la gulere albastre la gulere albe
potrivit careia exista numeroase tipuri de activitati ne manuale (definibile ca apartinand gulerelor
albe), dar care nu au de fapt prestigiu social si nici nu presupun venituri mari, cum sunt, spre
exemplu, cele de supraveghetori, de casieri, de administratori etc.
Este evident ca perioadele de declin economic pun serios in discutie posibilitatea
mobilitatii ascendente si, mai mult, ajung sa genereze adeseori procese de mobilitate de tip
descendent, in care cineva coboara in ierarhia sociala. In special in crizele economice majore, ca
urmare a unor schimbari sociale semnificative, au loc preponderent procese de mobilitate
descendenta.
Mobilitatea verticala, in ambele sale forme, exista insa permanent in societate. Pe de alta
parte, trebuie sa spunem ca societatile contemporane prezinta in termeni maximali mobilitatea
ascendenta, ea fiind valorizata puternic social. Din acest motiv, de multe ori, oamenii ajung sa isi
reprezinte propria societate ca fiind mult mai dinamica decat este in realitate.
Mobilitatea, asa cum am prezentat-o pana acum, este rezultatul unor actiuni si a unor
demersuri care apartin celor care se deplaseaza vertical sau orizontal. In tarile care au cunoscut
diverse dictaturi, ori in cele de tip comunist, se inregistreaza de regula si o mobilitate fortata,
care deriva din politici publice sau chiar din modul de functionare a controlului social. Avem, la
limita, situatii in care pot exista hotarari judecatoresti care prevad stramutarile si chiar
deplasarile in teritoriu, dar regimurile dictatoriale au instituit si modalitati de fortare a unor
categorii sociale sa isi schimbe activitatile de baza sau sa lucreze fortat si in afara unui cadru
juridic. Spre exemplu in Romania, in numeroase regiuni au fost adusi oameni pentru a lucra in
anumite domenii prin politici de recrutare. In special locuitorii din mediul rural erau adusi in
diverse zone industriale si calificati in meseriile de care era nevoie. Aceste programe aveau
dimensiuni mari, spre exemplu, in Valea Jiului, numele oficiale ale acestor campanii ne pot
spune totul despre amploarea fenomenului: Actiunea 10000, Actiunea 7000, numerele
respective indicau volumul muncitorilor adusi in zona etc. In fine, regimul comunist a inventat si
numeroase alte tipuri de programe de mobilitate, nu doar pe cel definit de traseul de la lumea
rurala la cea industrial urbana. Mari campanii de munca voluntara, campanii de munca la mari
proiecte, in care erau adusi muncitori din multe zone, obligati sa munceasca si sa locuiasca in
locatiile acestor proiecte, asa cum a fost mult timp canalul Dunare-Marea Neagra. Nu de putine
ori autoritatile comuniste generau si procese de mobilitate descendenta, prin excluderea unor
persoane din anumite institutii sau prin simpla blocare a accesului la anumite pozitii.