Sunteți pe pagina 1din 2

Irvin Yalom, filosofia ca terapie

Autor: psychologies
Irvin Yalom, psiholog, scriitor

Irvin David Yalom figureaza deja in bibliografiile obligatorii ale facultatilor de psihologie din intreaga lume. Este considerat o
autoritate in materie de psihiatrie contemporana, avand cateva contributii esentiale, de sinteza, la psihologia contemporana.

Psihoterapia existentiala, pe care Yalom a teoretizat-o si a aplicat-o intr-o practica indelungata, completata fericit de cursurile sale de
la Universitatea Stanford, este o orientare integratoare si transdisciplinara a ideilor filosofice si psihologice despre marile angoase
ale omului: moarte, libertate, dragoste si responsabilitate.

Din scrisul eruditului umanist transpare de fiecare data o intensa incredere in capacitatea de regenerare si de vindecare individuala
prin marele dar facut de om altui om: relatia, legatura care uneste, care alina.
Literatura acestui mare analist contemporan se hraneste din terapiile sale, stilizate narativ si epurate de amanunte anodine. Fiecare
dintre povestirile adunate in Calaul dragostei de exemplu (editura Trei, 2007) straluceste prin precizia unei incizii in adancul celei
mai originale si mai ireproductibile creatii a naturii: psihicul omului.

Plansul lui Nietsche este, insa, altfel. Aici Yalom intra curajos pe terenul constructiei clasice a unui produs literar, edificand un
roman de idei incarnate in oameni de idei: Nietszche si Josef Breuer, maestrul de tinerete al lui Freud. Cine spune ca psihologii sunt
imuni la disperare? Cine garanteaza faptul ca luciditatea celui care stie pe de rost bolgiile complexelor il va salva pe acesta de la ca-
derea in ele?

Damnarea e cu atat mai tragica cu cat nu e nimeni mai presus de tine sa te lamureasca, sa te salveze, sa te explice tie insuti, Cel Inte-
lept. Dar si in acest caz, relatia, prietenia, salveaza. Este marele mesaj al celui care predica si practica asiduu psihoterapia de grup.
American Psychiatric Association i-a acordat lui Yalom in anul 2000 premiul Oscar Pfister (pentru contributii esentiale la
dezvoltarea studiului asupra religiei si psihoterapiei). In curand, vor aparea si pe piata romaneasca lucrarile fundamentale semnate
Irvin Yalom.
Iuliana Alexa

Transparenta psihologului

Autodezvaluirea joaca un rol esential in dezvoltarea descoperirii reciproce din terapie. Unul dintre cei doi face saltul si reveleaza
ceva important din sine, punandu-se astlfel intr-o pozitie riscanta. Celalalt se va simti in siguranta sa faca un gest asemanator.
Impreuna, ei dezvolta o relatie tot mai adanca pe o spirala a autorevelarii.

Daca persoana care a facut primul pas nu va vedea la celalalt aceeasi deschidere, prietenia se fisureaza. Cu cat esti mai autentic,
cu cat te poti livra mai profund, cu atat prietenia poate fi mai stransa. In prezenta unei astfel de intimitati, toate cuvintele si ideile
capata alt sens. Terapeutul trebuie sa isi reveleze umanitatea.

In centru este relatia

Irvin Yalom scoate in evidenta, pentru toti cei care se pregatesc sa devina terapeuti, ca relatia interumana este cruciala. Cum? Prin
propria transparenta.

Multi dintre psihologi invata ca trebuie sa fie reci si neutri, ca nu trebuie sa dezvaluie ceea ce ei insisi simt legat de pacientul din
fata lor. Prietenii pot sa o faca, dar prietenii nu sunt terapeuti. Dar intr-o relatie stransa, cu cat cineva isi dezvaluie mai mult din sine,
cu atat e mai simplu si pentru celalalt sa se deschida.
Lui Ernest ii placea la nebunie sa fie psihoterapeut. Zi de zi pacientii il invitau in cele mai intime incaperi ale vietilor lor.

Zi de zi el le aducea alinare, isi facea griji din pricina lor, le usura disperarea. Iar in schimb primea admiratie si pretuire. De
asemenea si bani, desi Ernest deseori se gandea ca, daca n-ar fi avut nevoie de bani, ar practica psihoterapia pe gratis.

Norocos e cel caruia ii place slujba pe care o face. intr-adevar, Ernest se considera norocos. Chiar mai mult decat norocos. Fericit.
Era un om care isi descoperise vocatia, un om care putea spune Sunt unde exact acolo unde imi doresc sa fiu, in valtoarea talentelor,
intereselor, pasiunilor mele.

Ernest nu era credincios. Dar in fiecare dimineata, cind isi deschidea agenda si vedea numele celor opt sau noua oameni dragi cu
care urma sa-si petreaca ziua, il coplesea un sentiment pe care nu-l putea descrie decat ca fiind religios. In acele momente il napadea
dorinta profunda sa multumeasca unei persoane sau unui lucru pentru ca l-a indrumat spre aceasta profesie.
Existau unele dimineti cand privea in sus, prin luminatorul din cladirea in stil victorian de pe Sacramento Street, prin ceata matinala,
si isi imagina ca stramosii psihoterapiei ar fi suspendati in aurora zorilor.

Multumesc, multumesc, incanta el. Le multumea tuturor, tuturor tamaduitorilor care ii alinasera disperarea. Mai intai, stramosii
din vechime, cu siluetele abia vizibile pe bolta cereasca: Iisus, Buddha, Socrate. Sub ei, putin mai bine conturati, maretii inaintasi:
Nietzsche, Kierkegaard, Freud, Jung. Iar si mai aproape, parintii psihoterapiei: Adler, Horney, Sullivan, Fromm, chipul dulce si
zambitor al lui Sandor Ferenczi.

Cu cativa ani in urma, ei raspunsesera chemarilor lui disperate cand, dupa ce isi incheiase rezidentiatul, isi insusise idealul tuturor
neuropsihiatrilor tineri si ambitiosi si se dedicase cercetarii tn neurochimie stiinta viitorului, arena de aur a oportunitatii personale.
Stramosii au stiut atunci ca o luase pe un drum gresit.

Locul lui nu era intr-un laborator stiintific. Nici intr-o clinica de psiho-farmacologie unde sa prescrie medicamente. I-au trimis un
mesager, un mesager caraghios al puterii, pentru a-l ajuta sa-si implineasca ursita. Nici in ziua de azi Ernest nu stia cum s-a hotarat
sa devina terapeut. Dar isi amintea cand. Isi amintea acea zi cu o limpezime uluitoare. Si isi amintea si de mesager: Seymour Trotter,
un barbat pe care l-a intalnit o singura data si care i-a schimbat complet viata.

Cu sase ani in urma, directorul departamentului de care apartinea Ernest ii repartizaze un mandat temporar in Comitetul de Etica
Medicala al Spitalului Stanford, iar prima actiune disciplinara a lui Ernest fusese cazul doctorului Trotter.

Seymour Trotter avea saptezeci si unu de ani, fiind un patriarh al comunitatii psihiatrice si unul dintre fostii presedinti ai Asociatiei
Americane de Psihiatrie. Fusese acuzat de un comportament sexual inadecvat fata de o pacienta de treizeci si doi de ani. Pe vremea
aceea Ernest era asistentul unui profesor de psihiatrie si isi terminase rezidentiatul doar de patru ani. Lucrand cu norma intreaga pe
postul de cercetator in neurochimie, nu stia absolut nimic despre ce se petrecea in lumea psihoterapeutilor si, in naivitatea lui, nu
banuia ca acest caz ii fusese repartizat pentru ca nimeni altcineva nu voia sa se ocupe de el.

Toti psihiatrii mai in varsta din nordul Californiei il venerau enorm si stiau de frica lui Seymour Trotter. Ernest a ales pentru interviu
un birou auster din partea administrativa a spitalului si a incercat sa para cat mai oficial, stand cu privirea pe ceas pe cand il astepta
pe doctorul Trotter, cu dosarul ce continea plangerea in fata lui pe birou, nedeschis. Pentru a ramane cat mai impartial, Ernest luase
decizia sa-l interogheze pe acuzat fara a se informa in prealabil despre cazul lui, pentru a-i asculta istorisirea fara nici o idee
preconceputa.

Se gandea sa citeasca dupa aceea dosarul si sa programeze o a doua intalnire, daca i se parea necesar. Imediat a auzit bocanituri care
rasunau cu ecou pe coridor. Sa fi fost oare orb doctorul Trotter? Nimeni nu-i spusese nimic despre asa ceva. Bocanituri in podea,
urmate de un zgomot tarsit, se auzeau din ce in ce mai tare. Ernest s-a ridicat in picioare si a iesit pe coridor. Nu, nu era orb. Era
schiop. Doctorul Trotter venea impleticindu-se pe coridor, sprijinindu-se intr-un echilibru precar pe doua carje.

Era incovoiat din talie si isi tinea carjele departe de corp, fiecare aproape la un metru distanta. Pometii si barbia lui puternice si
sanatoase inca se mai tineau bine, dar toate partile moi ii fusesera napadite de riduri si excrescente senile. Falduri largi de piele ii
atarnau de pe gat si smocuri de par alb ii ieseau din urechi. Si totusi varsta nu il doborase de tot, ceva tineresc, ba chiar de
baietandru, rezistase la el. Ce anume? Poate parul lui, carunt si des, tuns scurt, sau imbracamintea, o jacheta de denim albastru ce
acoperea un tricou alb cu guler rulat pe gat.

Ernest avea doar cateva minute pan la sosirea primului sau pacient. Dar n-a putut rezista sa nu cerceteze inca o data, ultima urma
a lui Seymour Trotter.

Draga Ernest,
Doar tu, in anii aceia diabolici ai vanatorii de vrajitoare, ti-ai exprimat ingrijorarea pentru soarta mea. Mutumesc, a fost un lucru
care m-a sustinut puternic. Sunt bine. Ratacit, dar nu vreau sa fiu gasit. Iti datorez multe, fara indoiala macar scrisoarea asta si
fotografia cu Belle si cu mine. In fundal este casa ei, caci intamplator Belle s-a ales cu o suma maricica de bani. Seymour Ernest,
asa cum facuse de atat de multe ori pana atunci, s-a holbat la fotografia decolorata.
Pe o pajiste strajuita de palmieri, Seymour sedea intr-un scaun cu rotile. Belle statea in picioare in spatele lui, prapadita si sfrijita, cu
pumnii inclestati pe manerele scaunului cu rotile. Ochii ei priveau in pamant. In spatele sau, o casa eleganta in stil colonial, iar in
plan si mai indepartat apa sclipitoare de un verde-laptos a unei mari tropicale.

Seymour zambea un zambet larg, tamp, smecheresc. Cu o mana se tinea de scaunul cu rotile, cu cealalta indrepta carja triumfator
spre cer. Ca intotdeauna cand studia fotografia, Ernest se simtea ingretosat. Si-a mijit ochii ca s-o cerceteze mai indeaproape,
incercand sa se strecoare in fotografie, incercand sa descopere vreun indiciu, vreo certitudine cu privire la ce se alesese de Seymour
si Belle.

Solutia problemei, se gandea el, se afla in ochii Bellei. Pareau melancolici, chiar deznadajduiti. De ce? Obtinuse ce isi dorise, nu-i
asa? S-a aproapiat de Belle si a incercat sa-i prinda privirea. Dar ea se uita mereu in alta parte.