Posada Perișanilor

Strălucită victorie a libertății românești

Aici s-a semnat actul de naștere al Țării Românești, prin istorica bătălie de
la Posada Perișanilor, împotriva regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, care
voia să înlăture de la conducere pe Basarab I, primul domnitor al Țării
Românești.
În istoria poporului român, anul 1330 întruchipează triumful luptei pentru
viața politică autonomă, emanciparea definitivă a unei părți a teritoriului
românesc de sub dominația străină, începutul unui îndelungat proces care s-a
desăvârșit șase secole mai târziu, la 1 decembrie 1918, când întreaga națiune
română s-a unit în hotarele unui singur stat. Atunci, în urmă cu 680 de ani,
realitatea politică românească și-a găsit consacrarea prin marea încercare din
1330, care a dat caracter ireversibil celui dintâi stat feudal românesc de sine
stătător și procesului de emancipare politică a românilor.
În lucrările de specialitate ale marilor istorici români: Nicolae Iorga,
Constantin C. Giurăscu, Șerban Papacostea, Dimitrie Onciul, Dumitru Tudor;
este prezentată organizarea militară și politică a româmilor din secolele XII,
XIII, XIV, înainte de anul 1330, când s-a semnat actul de naștere al Țării
Românești la Posada Perișanilor, după cum consemnează regretatul academician
Constantin C. Giurăscu.
După cel dintâi indiciu cunoscut până în prezent referitor la acțiunile
militare ale româmilor nord-dunăreni, participarea lor la sfârșitul secolului al
XII-lea alături de cumani, la luptele din sudul Dunării, în sprijinul vlahilor și al
bulgarilor răsculați împotriva Imperiului bizantin, izvoarele vremii înregistrează
 2

tot mai frecvent participarea românilor și a organizațiilor lor politice la

evenimentele din centrul și sud-estul Europei.
În al doilea deceniu al secolului al XIII-lea, românii sunt semnalați într-o
oaste transilvăneană trimisă de regele Andrei II al Ungariei, în sprijinul Țarului
bulgar Borilă (1207-1218), care s-a confruntat cu o răscoală secesionistă la
Vidin. Cu prilejul marii invazii tătare din 1241, românii nord-dunăreni s-au
ilustrat atât prin rezistența pe care au opus-o invadatorilor la intrarea lor, în afara
arcului carpatic, cât și după retragerea acestora înlăuntrul Transilvaniei, când
românii și secuii au organizat apărarea trecătorilor în munți. Câțiva ani mai
târziu, în 1247, diploma acordată cavalerilor Ioaniți de regele Bela IV, înregistra
forța militară a formațiunilor statale românești la sud de Carpați, ca factor al
apărării regiunii. În 1285, cu prilejul unei mari invazii tătare în Transilvania,
este amintit din nou rolul românilor în apărarea trecătorilor.
Puterea militară a primelor formațiuni satatale: Voievodatul lui Litovoi pe
Jiu și al lui Seneslau la răsărit de Olt pe Argeș, era cunoscută la curtea regelui
înainte de campania din 1330.
La începutul secolului al XIV-lea, un nou stat unitar a luat locul
formațiunilor multiple atestate în secolul anterior la sud de Carpați. Noul stat și-
a luat numele de Țara Românească, care a continuat ideea de luptă pentru
independență față de regatul ungar, regat ce pretindea să controleze relațiile
politice din acest spațiu și nu se putea resemna cu noua situație care se opunea
programului de expansiune dincolo de Carpați. Înfruntarea dintre cele două forțe
devenea inevitabilă: când regatul a ieșit din convulsiunile care îl amenințaseră
(invazia tătară și luptele interne dintre nobilime și regii din dinastia arpadiană).
Restaurarea regatului ungar a fost opera unei noi dinastiii, de origine
franceză, aceea a familiei princiare de Anjou, din care provine noul rege al
Ungariei, Carol Robert (1308 - 1342), care a combătut factorii fărâmițării
feudale, întărind din nou puterea regală. Ajuns la acest stadiu al eforturilor sale
 3

de restaurare a puterii regale, el a manifestat la început o evidentă ezitare în

tendința de a anihila statul românesc de dincolo de Carpați.
În vara anului 1324, în urma unor negocieri prelungite care l-au adus în
repetate rânduri pe solul regal la curtea lui Basarab, a intervenit un acord între
Carol Robert și Basarab numit „Voievodul nostru transalpin”. Cel mai însemnat
câștig obținut de Basarab prin înțelegerea sa cu regele Ungariei a fost
recunoașterea implicită de către acesta a situației create în sudul Carpaților prin
unirea cnezatelor și voievodatelor românești într-o singură țară, “Țara
Românească”. Acest acord nu mulțumește pe nobilimea maghiară dornică de
expansiune la sud de Carpați, care începe o țesătură de intrigi lăudând pe
Basarab și ponegrind pe Carol Robert, determinându-l mai târziu să înceapă
ostilitățile împotriva voievodului român în 1330. Campania a fost întreprinsă
„pentru ca regele să-l izgonească din țară pe acest Basarab, sau să dea în
stăpânire țara unuia dintre cei care participau la expediție”, după cum afirmă
cunoscuta Cronică pictată. Realizarea țelului propus de regele ungar ar fi
însemnat anihilarea statului românesc al lui Basarab, a unității și neatârnării sale.
Pe măsură însă ce înainta dinspre Severin, Carol Robert a înțeles
dificultățile acțiunii sale și în cele din urmă imposibilitatea scopurilor pe care le
fixase. Puterea Țării Românești pe care își propusese să o destrame a provocat
eșecul campaniei ungare. Când în cele din urmă, fără a-și fi atins obiectivul,
regele a dat semnalul retragerii, eșecul politic s-a transformat în catastrofă
militară. În munții prin care se retrăgea, marea oastă a regelui a fost zdrobită la
locul numit Posadă de forța armată a Țării Românești, pe care voise să o subjuge
în toamna anului 1330.
Toți istoricii români și străini sunt unanimi cu privire la zdrobirea armatei
conduse de Carol Robert de Anjou de către oastea lui Basarab I, dar acordul
încetează însă atunci când este vorba de a stabili locul bătăliei. În această
privință existau nu mai puțin de șapte opinii diferite. Istoricul bănățean P.
Dragalina afirmă, în Istoria Banatului Severin, că bătălia s-a dat la „Cheile
 4

Crainei”, între Orșova și Mehadia, deoarece regele Carol Robert, după

înfrângere, nu s-ar fi oprit din fugă decât la Timișoara. Dimitrie Onciul e de
părere că victoria lui Basarab a avut loc „în munții de lângă Curtea de Argeș”.
A. D. Xenopol, luându-se după afirmația călătorului polonez Strikowski, care a
străbătut Țara Românească în anul 1574, socotește că teatrul luptei a fost
dincolo de Gherghița, în munți, la o distanță de două zile de drum până la Sibiu.
Nicolae Iorga, atât în „Istoria Armatei”, cât și în studiul „Carpații în
luptele dintre români și unguri”, dă ca loc al luptei „Posada, pe drumul ce duce
de la Câmpulung la Bran”. Tot pentru Posada, pe același drum, se pronunță și N.
A. Constantinescu, precum și Victor Motogna și Șt. Ștefănescu, aceștia doi din
urmă neprecizând însă unde anume se află așazisa Posadă. Ilie Minea se întreabă
dacă lupta nu s-a dat cumva la Stoienești sau în împrejurimile acestui sat, nu
departe de cetatea și schitul lui Negru Vodă, în județul Muscel actualmente
județul Argeș. I. Lupaș înclină pentru „strâmtorile dimprejurul Argeșului”, o
părere deci asemănătoare celei a lui Onciul.
În sfârșit, Constantin C. Giurăscu, apreciază în “Istoria Românilor” că
lupta s-a dat în Loviștea, pe vechiul drum care lega Curtea de Argeș, prin
Câineni, de Sibiu, de aceeași părere fiind Ștefan Pascu și Ion Ionașcu.
A fost păstrat un document, din 9 decembrie 1330, la mai puțin de o lună
de la terminarea luptei, în care se face o descriere a locului unde s-a dat ea.
Faptul s-a petrecut „pe un drum de veșnic blestem, strâns mărginit de ambele
părți de râpi înalte, iar înainte, unde drumul era mai larg, închis puternic în mai
multe locuri de șanțuri și asediat de mulțimea românilor luptători ai numitului
Basarab”. Deși documentul amintit e considerat de către un cercetător maghiar
ca neautentic, constatăm totuși că el se potrivește perfect, în ce privește locul
bătăliei, cu descrierea pe care ne-o dă Cronica pictată de la Viena, un izvor
asupra autenticității asupra căruia nu există nici cea mai mică îndoială și care
cuprinde la sfârșit, tocmai descrierea războiului din 1330. Potrivit acestei
 5

cronici, lupta s-a dat deasemenea pe un drum mărginit de râpi înalte, întărit
acolo unde el se lărgea, de șanțuri în mai multe locuri și închis de către români.
Analiza atentă a Cronicii pictate nu justifică o retragere a armatei lui
Carol Robert, ajunsă la Curtea de Argeș, pe drumul Câmpulung – Bran –
Brașov. Să urmărim ce ne spune acest izvor cu privire la drumul urmat de
armata lui Carol Robert, de la intrare până la ieșirea din țară. Aflăm mai întâi că
armata ungară, venind dinspre vest, a pătruns pe la Severin, pe care l-a ocupat, a
înaintat apoi, printr-o țară în care după metoda străveche, se făcuse pustiu în fața
năvălitorilor și a ajuns “în castrul – adică Cetatea Argeș”.
Cum însă din punct de vedere militar nu se obținuse un rezultat decisiv,
oastea lui Basarab nu fusese înfrântă, și cum armata regală începuse a suferi,
după expresia cronicii de „foamea cea mare”, Carol Robert dădu ordinul de
retragere. Cronica nu ne spune în ce direcție a apucat oastea acestuia, dar putem
presupune, dată fiind situația, mai ales lipsa de alimente și furaje, că ea a luat
drumul cel mai scurt, spre a ajunge cât mai repede în Transilvania, unde putea
găsi cele necesare. Drumul cel mai scurt nu ducea însă peste muncele, la
Câmpulung, și de aici la Bran și Brașov, ci prin Loviștea la Perișani, Câineni și
de aici la Sibiu. Oricine privește harta se poate convinge îndată de acest fapt.
Cred deci că armata regală a luat această din urmă cale străveche, urmată
și în epoca daco-romană de armata lui Traian, deoarece pe Valea Oltului de-a
lungul apei nu exista încă un drum. Il vor deschide, săpând în stâncă, austriecii,
în timpul dominației lor asupra Olteniei (1718 - 1739), pentru a face legătura
între Oltenia și Transilvania, provincii istorice stăpânite la acea vreme de ei.
Din materialele istorice studiate de mine, Arhivele Olteniei nr. 95-96, anul
XVII, ianuarie – aprilie 1938, am găsit articole semnate de: Dumitru Tudor,
Marcel Romanescu, Constantin D. Ionescu, Alexandru Bărcăcilă, M. Theodor
Carada, Mihail Popescu, Ion Donat și profesor C. D. Fortunescu. Concluzia la
care au ajuns istoricii olteni, este aceea că nici Traian în anii 105-106, nu a putut
trece cu armata romană pe Valea Oltului, decât până la pasul Cozia, fiind nevoit
 6

să ocolească Cheile Oltului, prin răsărit, urmând drumul de munte ce trece prin
depresiunea Aref, Posada, Perișani și Câineni pentru a ajunge în Transilvania.
Acest drum a fost folosit și de Carol Robert regele Ungariei, în anul 1330,
când s-a întors în Transilvania după înfrângerea suferită la Posada Perișanilor,
unde armata maghiară a fost zdrobită de oastea lui Basarab I.
Trebuie amintit tinerilor istorici și arheologi, că drumul de munte vechi
mergea pe jos, pe vale, unde se află un loc numit Posada, nu pe plai ca azi, în
comuna Perișani județul Vâlcea.
Ca profesor de istorie și geografie, pentru o mai bună documentare, am
parcurs acest drum atât cu un automobil de teren cât și pe jos, făcând
observațiile necesare ale reliefului care corespund cu afirmațiile ultimilor istorici
și ale unor fotografii aeriene.
Sunt convins că la Posada Perișanilor din Țara Loviștei, a avut loc lupta
din 9-12 noiembrie 1330, unde Basarab I cu oastea sa a zdrobit armata ungară
condusă de Carol Robert de Anjou. Aici s-a semnat actul de naștere al Țării
Românești.

Profesor Corneliu Părăușanu

Comuna Grădiștea, județul Vâlcea