1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Sintagma psihologie cognitivă are două sensuri. Mai întâi, ea semnifică studiul amănunţit al
sistemului cognitiv uman şi al subsistemelor sale (memoria, gândirea, limbajul, percepţia etc.). Abordând
sistemul cognitiv ca sistem de prelucrare (procesare) a informaţiei, se poate spune că psihologia cognitivă
studiază procesările la care este supusă informaţia între in-put-ul senzorial şi out-put-ul motor sau
comportamental.
În al doilea rând, sintagma psihologie cognitivă desemnează o anumită abordare a tuturor
fenomenelor psihice şi comportamentale din perspectiva mecanismelor informaţionale. Astfel au apărut
teorii cognitive ale emoţiilor sau stresului – care încearcă să stabilească modul în care procesele
cognitive determină emoţiile sau starea de stres, teorii cognitive ale motivaţiei - centrate pe
identificarea prelucrărilor de informaţie în motivaţie etc.
Se remarcă astfel caracterul bipolar al psihologiei cognitive. Ea este în acelaşi timp o disciplină
specifică în cadrul ştiinţelor cognitive, dar şi o ramură sau o direcţie de specializare a psihologiei însăşi,
cumulând, contestând sau dezvoltând anumite teorii specifice acestei ştiinţe.

2. MODELUL GENERAL AL PROCESĂRII INFORMAŢIEI

Psihologia cognitivă a folosit metafora oamenii ca procesori de informaţii, ceea ce înseamnă că

gândirea şi comportamentul uman se explică prin felul în care mintea omului procesează informaţiile, le
experimentează sau le reţine.
Modelul cunoaşterii propus de disciplina în discuţie porneşte de la a considera că la baza declanşării
mecanismelor gândirii stă existenţa unor stimuli din mediul înconjurător.
Spre exemplu, la întrebarea profesorului Ce este substantivul?, elevii, înainte să dea un răspuns,
vor percepe întrebarea în mod activ. Daca există factori perturbatori care viciază comunicarea, dacă elevul
nu aude, sau nu înţelege cuvintele, răspunsul nu va fi cel aşteptat. Elevul va continua să proceseze
informaţia, operaţie care implică mai multe structuri ale memoriei: memoria de scurtă durată şi cea de
lungă durată.
Memoria de lungă durată reprezintă totalitatea informaţiilor, a experienţelor, a gândurilor întipărite
pentru o relativ permanentă perioadă de timp. Memoria de scurtă durată este acea parte a memoriei de
lungă durată care este activă în orice moment, oferind răspunsuri la experienţele noaste imediate. Astfel
memoria de scurtă durată este similară unei interfeţe între memoria de lungă durată şi experienţele
concrete imediate.
Pentru a răspunde întrebării profesorului despre substantiv, elevul va întreprinde un proces de
elaborare, stabilind relaţii între cunoştinţele anterioare relevante din memoria de lungă durată şi
experienţele noi. Astfel va apela la cunoştinţe declarative, care îl vor ajuta să răspundă la o astfel de
întrebare (substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte ceva sau pe cineva). Dacă
profesorul va cere să se stabilească funcţia sintactică a substantivului din propoziţia Văd maşina. elevul
va avea nevoie de cunoştinţe procedurale, care oferă informaţii despre cum se rezolvă un astfel de
demers.
Un rezultat al stabilirii relaţiilor amintite este înţelegerea sau stabilirea sensului. Apoi elevul va
decide dacă poate sau nu răspunde la întrebare. Dacă elevul cunoaşte algoritmul analizei sintactice, va
răspunde corect (complement direct).
Rezumând, putem spune că: procesul cunoaşterii are la bază stimuli interni sau externi.
Conştientizarea sensului rezultă din relaţionarea cunoştinţelor anterioare cu experienţa dată. Răspunsul
potrivit se construieşte apelând la scheme şi operaţii mintale, iar întreg procesul este monitorizat
corespunzător. Răspunsul se realizează în mod intern sau extern.

3. PRINCIPII ALE COGNIŢIEI APLICABILE ÎN PROCESUL GÂNDIRII

Modelul propus de psihologia cognitivă implică procese care controlează şi reglează gândirea. De aici
rezultă existenţa unor principii aplicabile în diferite contexte, care pot constitui o bază pentru construirea
unui demers pedagogic.
1. Cunoştinţele anterioare sunt baza oricărei învăţări. Punctele de pornire în asimilarea
cunoştinţelor noi îl reprezintă informaţiile deja însuşite. Omul nu a refăcut, spre exemplu,
1
 procesul descoperirii focului, atunci când a inventat bricheta, ci, pornind de la ce ştia deja, a creat
un obiect funcţional.
2. Memoria senzitivă şi cea de scurtă durată limitează resursele, aplicând constrângeri
asupra procesului învăţării. Memoria de scurtă durată înregistrează circa şapte itemi timp de
20 de secunde. În mod similar, omul poate vizualiza maxim 7 obiecte concomitent, aflate în
câmpul perceptiv.
3. Deprinderile facilitează învăţarea. Automatismele dobândite prin exersare repetată reduc
efortul realizării unei sarcini. Dacă elevii nu ar şti să scrie sau să citească, întreg procesul de
învăţare nu s-ar putea realiza.
4. Activarea cunoştinţelor anterioare relevante este necesară pentru înţelegere, învăţare
şi transfer. Stocarea a informaţiilor despre cum se realizează o operaţie de adunare ar fi inutilă,
dacă nu ar avea finalitate practică. Odată actualizată, ea ajută la învăţarea mai uşoară a
înmulţirii.
5. Gruparea cunoştinţelor pe domenii permite în orice moment sprijinul pe memoria de
scurtă durată şi ajută învăţarea. Astfel se pot realiza conexiuni între cunoştinţele sau
conţinuturile asimilate şi cele propuse spre învăţare.
6. Cu cât cunoştinţele sunt mai bine asimilate, cu atât vor fi mai uşor de actualizat şi de folosit.
Legătura strânsă dintre asimilare şi aplicare asigură creşterea performanţelor învăţării.
7. Cu cât o persoană procesează informaţii cantitativ şi calitativ, va învăţa mai mult.
8. Învăţarea este constructivă, în timp ce reactualizarea este reconstructivă. Fiecare om
are felul său propriu de a învăţa sau de a memora, apelând la tehnici individuale pe care le reia şi
în reactualizarea cunoştinţelor. Spre exemplu pentru învăţarea cazurilor substantivelor copiii au
creat compuneri în care au oferit explicaţii personale legate de apariţia acestor categorii
gramaticale. Creaţiile lor sunt utile nu numai în etapa de învăţare, ci şi în cea de reactualizare.
9. Învăţarea prin descoperire şi individualizarea învăţării asigură o învăţare eficientă.
10. De aici rezultă că în organizarea învăţării pe grupe eterogene sau de nivel este
mai eficientă decât învăţarea în masă, respectându-se astfel ritmul de învăţare şi
particularităţile individuale.

Aceste principii şi-au găsit aplicabilitatea în pedagogia modernă, influenţând şi eficientizând

procesul didactic. Totuşi, psihologia şi pedagogia nu oferă reţete general valabile sau definitive
pentru munca la clasă.