Sunteți pe pagina 1din 9

TATARIDIS ALINA MARIUCA

Cls a IX-a C
(Sem. II An scolar 2016-2017)

GEOGRAFIE

Testul 1

1. Caracterizati straturile atmosferice.


2. Explicati modul in care se realizeaza circulatia maselor de aer.
3. Descrieti circuitul apei in natura.

1. Caracterizati straturile atmosferice.

Atmosfera:

- este invelisul gazos al pamantului


- este formata din amestec de gaze: azot, oxigen, argon, dioxid de carbon, neon,
heliu, hidrogen, ozon si radon plus apa in stare de vapori, in care sunt dispersate
particule solide sau lichide numite aerosoli, ce pot fi: cenusi vulcanice, saruri, pulberi.
- se afla deasupra continentelor si oceanelor, in permanenta interactiune cu
relieful, cu suprafata solului, a oceanelor si a gheturilor, prin fluxuri permanente de
energie si de substanta.
- formeaza o manta de gaze care asigura viata pe pamant si este mentinuta de
gravitatie, astfel incat nu se poate dispersa in spatiul cosmic
- ne protejeaza de razele solare directe daunatoare si de ploaia de meteoriti din
spatiu.
- limita inferioara: aerul patrunde in scoarta prin pori/fisuri/crapaturi/excavatii,
pana la adancimi intre cateva zeci la cateva sute de metri.
- limita superioara: nu este bine definita. Se poate considera ca fiind:
- 40 000 km, limita pana unde se manifesta gravitatia
sau
- 3 000 km, unde densitatea gazelor este egala cu cea din spatiul
interplanetar.
Deoarece anumite fenomene ca de exemplu aurorele polare se produc la inaltimi
mari, se accepta intervalul de la 3 000 la 10 000 de km ca facand trecerea spre
spatiul interplanetar.

Straturile atmosferei pe verticala, ascensional, sunt: troposfera, stratosfera,


mezosfera, termosfera. Acestea sunt cele patru straturi principale cu grosimi aproximative
prezentate in tabelul de mai jos:
Strat Aprox de la ... ... pn la aprox
Exosfera 750 km 1000 km
Termosfera 85 km 400 - 750 km
Mezosfera 50 km 85 km
Stratul de ozon 19 km 48 km
Stratosfera 16 km 50 km
Troposfera 0 km 16 km

Troposfera (sfera schimbarilor):

- este cel mai important strat atmosferic


- este invelisul aflat la suprafata Pamantului, in cadrul caruia se desfasoara
interactiunile cu celelalte invelisuri terestre (apa, relieful, solul, vietuitoarele) si cu
totalitatea activitatilor omului.
- concentreaza peste 80% din masa atmosferei si cea mai mare parte a vaporilor de
apa si a pulberilor atmosferice
- are grosimea diferita pe latitudine. Deasupra polilor masoara aproximativ 7-8 km, la
Ecuator aproximativ 18 km, iar in zona temperata, in functie de anotimp, variaza in
jurul a 13 km.
Variatia de grosime reprezinta, in primul rand, efectul fortei centrifuge, care imprima
forma de elipsoid de rotatie atat planetei, cat si atmosferei. De asemenea, intr-o
masura mai mica, grosimea stratului depinde si de densitatea aerului. Aportul de
caldura solara, diferit in functie de latitudine, genereaza diferente de densitate pe
coloana intre pol si Ecuator, miscarile convective de natura termica fiind foarte
intense la Ecuator si aproape nule la poli.

Este caracterizata de variatia pe verticala a temperaturii si a presiunii, dupa cum urmeaza:

Temperatura

Soarele, prin radiatiile emise, reprezinta principala sursa de caldura pentru Pamant. Din
tot spectrul de radiatii emise de catre Soare, responsabile pentru efectul de incalzire sunt
radiatiile din domeniul infrarosu, radiatii cu o lungime de unda mai mare decat lumina vizibila.

Aerul, datorita proprietatilor sale fizice, nu este capabil sa absoarba decat o cantitate
mica din radiatia solara directa, cantitate insuficienta pentru incalzirea sa. Suprafata terestra
insa transforma radiatia solara in caldura, care mai apoi este transmisa aerului prin mai multe
procese: radiatie, conductivitate, convectie ( miscare a aerului atmosferic in directie verticala
sau aproape verticala), turbulenta, advectie (miscare a aerului atmosferic in directie orizontala
sau aproape orizontala) si schimbari de faza ale apei.

Deci transferul de caldura se face de la suprafata terestra spre stratul atmosferic cel mai
de jos, iar aerul din apropierea solului este mai cald decat cel din altitudine. Ca urmare,
distributia medie a temperaturii in troposfera arata o scadere cu inaltimea, cu 6,5 grade Celsius
la 1000 m, valoare numita gradient mediu vertical al temperaturii.

La limita superioara a troposferei, deasupra braului ecuatorial, temperatura poate cobori sub
70, 80C. Pe masura cresterii latitudinii, inspre poli, ca urmare a scaderii grosimii stratului,
temperatura in partea superioara a troposferei este mai ridicata. La latitudinile temperate, se
ating numai 55C, 60C, iar deasupra Polului Nord se ating 45C (deci cu 20C- 25C mai
mult dect deasupra Ecuatorului).
Iarna, sunt cazuri concrete n care, deasupra Siberiei Centrale, la nivelul solului, datorit
suprarcirii radiative, se nregistreaz 70C, n timp ce la limita superioar a troposferei,
numai 45C sau 50C.

Presiunea atmosferica

Presiunea descreste rapid cu altitudinea, avand, la 10 km deasupra nivelului marii, o


valoare de 10 ori mai mica decat la sol.

Consecintele acestor variatii sunt manifestarile meteorologice:

Ca urmare a modului de variatie pe verticala a temperaturii si a prezentei vaporilor de


apa, in acest strat se genereaza formatiunile noroase, al caror varf depaseste rareori limita
superioara a troposferei. Inclinarea axei terestre este cauza incalzirii inegale a diferitelor regiuni,
generand procese advective si convective, calorice si de masa. In urma acestor procese,
campul presiunii atmosferice se structureaza in formatiuni ciclonice (de presiune scazuta) si
anticiclonice (de presiune ridicata). Evolutia tridimensionala a acestor formatiuni, conjugata cu
evolutia campului de temperatura, determina manifestarile de vreme. (Sursa: Administratia
Nationala de Meteorologie prin www.vremea.meteoromania.ro ).

Tropopauza cunoscuta si sub denumirea de substratosfera este un strat atmosferic care face
tranzitia de la troposfera spre stratosfera, cu grosimi ce variaza intre cateva sute de metri si 1-2
km. Temperatura la partea sa inferioara coincide cu cea a troposferei superioare -70 -80C
deasupra ecuatorului si de -50 -60 C in zonele temperate si polare, in timp ce spre partea
superioara este caracterizata de izotermie sau chiar de inversiune termica.

Stratosfera:

- este al doilea strat major al atmosferei terestre, situat deasupra troposferei si sub
mezosfera, continand in jur de 20% din masa atmosferei.
- se extinde de la 9-17 km (in functie de latitudine), pana la aproximativ 50 km
inaltime, incluzand stratopauza.
- pana la o altitudine de 20-25 km temperaturile se mentin la 50, 55C, de unde
incep sa creasca, ajungand spre limita superioara a stratosferei, numita stratopauza,
chiar la valori pozitive de pana la 20 C. Aceasta crestere a temperaturii cu
inaltimea este caracteristica stratosferei si se datoreaza absorbtiei radiatiei
ultraviolete de catre stratul de ozon. Temperaturile variaza in stratosfera de la un
anotimp la altul, in particular in timpul noptii polare. Cea mai mare variatie de
temperatura are loc deasupra polilor in partea inferioara a stratosferei.
- Stratul de ozon este localizat in partea inferioara a stratosferei. Aproximativ 90%
din ozonul din atmosfera Pamantului este continut in stratosfera.
Sub actiunea luminii molecula de ozon O3 se desface in molecula de oxigen O2 si
oxigen atomic O (fotoliza), care apoi se combina cu o noua molecula de oxigen
molecular O2 din atmosfera, refacand ozonul O3 si eliberand caldura. Rapida
fotoliza si reformare a ozonului incalzeste stratosfera rezultand in inversia termica
caracteristica acestui strat.
Stratopauza grania dintre stratosfer i mezosfer este situat ntre 50-55 km, iar
temperaturile sunt mult mai calde dect n tropopauz, ajungnd abia la limita ngheului.

Mezosfera:

- este situata intre stratopauza adica de la 50 55 km si pana la inaltimea de 80 - 85


km. Principala sa caracteristica este schimbarea semnului gradientului termic
vertical mediu, ceea ce face ca temperatura sa inregistreze oscilatii ample. In prima
parte, acesta este negativ , ceea ce inseamna ca temperatura creste de la 40,
50C pana la 60 - 70C la inaltimea de 50-55 km. Deasupra acestui nivel gradientul
devine pozitiv, iar temperatura scade la 80, 110C la limita superioara.
Ca urmare a diferentelor termice , in mezosfera apar miscari termoconvective
intense .

- cea de-a doua carateristica este reprezentata de aparitia norilor argintii/nori luminosi
nocturni, care apar la inaltimea de 80 km. Acestia sunt vizibili numai la inceputul sau
sfarsitul noptii, in timpul verii, in emisfera nordica si reflect lumina soarelui mult timp
dup ce acesta a cobort sub orizont. Sunt probabil formati din pulberi extraterestre
acoperite cu o pelicula foarte fina de gheata rezultata prin sublimarea vaporilor de
apa care ajung uneori pana la aceasta inaltime.

- a treia caracteristica a mezosferei este prezenta stratului de ozon la inaltimi de 40 -


55 km. Acesta, alaturi de cel localizat la inaltimi de 20-30 km in stratosfera,
formeaza in opinia unor specialisti ozonosfera. In urma studiilor intreprinse de
diversi cercetatori, s-a constatat faptul ca cele mai puternice incalziri se produc la
inaltimile corespunzatoare acestor straturi. Astfel, s-a ajuns la concluzia ca aceste
incalziri sunt generate de disocierea moleculelor de oxigen pe de o parte , iar pe de
alta parte de absorbtia radiatiilor ultraviolete de catre ozon.

- in acest strat aproape toti meteoritii ard si se dezintegreaza inainte de a patrunde in


straturile inferioare.

Mezopauza - se afla situata la inaltimea medie de 80 km si face tranzitia catre termosfera. Aici
temperatura scade pana la aproximativ 100C.

Termosfera:

- se extinde de la mezopauza (85 km) si pana la 500 600 km deasupra Pamantului.


- temperatura din nou creste ca urmare a faptului ca moleculele rare de gaze sunt
disociate in atomi de radiatiile UV, ajungand pana la 1000 - 1500C spre partea
superioara.
- desi temperatura este atat de ridicata, un om nu o poate simti datorita lipsei de
contact cu prea putinii atomi de gaz pentru a transfera atata caldura. Un termometru
normal ar arata 0C.
- Statia Spatiala Internationa orbiteaza in acest strat al atmosferei la o altitudine de
320 380 km.
Exosfera:

- este stratul superior al atmosferei noastre. Se extinde de la 500 la 1000 km


inaltime
- este compus in mare parte din hidrogen si heliu
- in straturile termosferei si exosferei se gaseste ionosfera, patura puternic ionizata
responsabila pentru propagarea undelor radio si pentru existenta aurorelor boreale si
australe

Ionosfera formeaza marginea interioara a magnetosferei, care nu este un strat al atmosferei,


ci este ultima noastra bariera de aparare impotriva efectelor distrugatoare ale Soarelui nostru.
Magnetosfera este localizata la cateva sute de km departare de Pamant si se extinde pana la
90 000 km intre Pamant si Soare iar in partea intunecata a Pamantului se extinde pana la 6,3
milioane km (magneto coada). Este acea zona din jurul planetei noastre care este controlata
de campul magnetic al Pamantului si este bombardata in permanenta de vanturile solare
incarcate cu radiatii puternice (in special in urma unor explozii solare).

2. Explicati modul in care se realizeaza circulatia maselor de aer.

Masele de aer sunt volume de aer din troposfera cu dimensiuni diferite si caracterizate prin
anumite valori de:

- temperatura
- presiune
- incarcatura in vapori de apa

care le dau dinamica si evolutie distincta.


Din punct de vedere termic, masele de aer pot fi:

- mase de aer cald la Ecuator si tropice


- mase de aer rece in regiunile polare si subpolare.

Din punct de vedere al regiunii geografice deasupra careia se formeaza, masele de aer pot fi:
arctice, polare, tropicale, mase oceanice si mase continentale.

Dinamica maselor de aer este strans legata de diferentele de presiune. Presiunea scade cu
altitudinea, la inceput mai repede si apoi din ce in ce mai incet, datorita rarefierii aerului. In
general, in partea inferioara a troposferei presiunea scade cu 1 milibar la fiecare 8 km altitudine.
Presiunea atmosferica este mai ridicata in regiunile cu temperaturi scazute si mai redusa la
temperaturi mai mari, ca urmare regional se dezvolta areale cu presiune mare anticicloni si
areale cu presiune mica cicloni. Existenta lor determina deplasarea in plan orizontal a
maselor de aer dinspre centrele de maxima presiune spre cele de minima presiune, deci
dinspre anticicloni spre cicloni.

Diferentele de temperatura pe glob pun in evidenta o zonalitate a repartizarii presiunii


atmosferice:
- patru zone de maxima presiune: 2 la poli si 2 la tropice
- trei zone de minima presiune: una la Ecuator si 2 la latitudinile medii.
Ceea ce impune o deplasare generala si permanenta a maselor de aer din
troposfera.

In absenta miscarii de rotatie a Pamantului directiile majore de deplasare ar fi in sensul


meridianelor, in realitate existand anumite forte (Coriolis) date de miscarea de rotatie, care
modifica sensul deplasarii:

- in emisfera nordica directii orientate spre dreapta, ca urmare deplasarile N S devin


NE SV, iar cele S N devin SV NE.
- in emisfera sudica directii orientate spre stanga, ca urmare deplasarile N S devin
NV SE, iar cele S N devin SE NV,

toate aceste modificari putand fi urmarite in traiectoria vanturilor permanente si sezoniere.

Plecand de la repartitia pe glob a ariilor de presiune (minima si maxima), s-a imaginat un sistem
de 6 circuite, cate 3 in fiecare emisfera, ce antreneaza aerul din toata troposfera. Acestea au
configuratia unor celule:

- cu componente orizontale la suprafata pamantului si in partea superioara a


troposferei
- cu componente verticale ascendente in ariile cu presiune mica (aerul mai cald se
ridica) si descendente in ariile de maxima presiune (aerul rece este mai greu si
coboara).

Circulatia prin sistemul celulelor se modifica in cele 2 emisfere ca urmare a repartitiei regiunilor
de apa si de uscat diferite. Astfel, in emisfera sudica, dominant oceanica, ea are o desfasurare
normala, pe cand in emisfera nordica unde oceanele alterneaza cu intinderi mari de uscat se
produc anomalii, in afara ariilor permanente de minima si maxima presiune aici se dezvolta si
arii cu caracter sezonier ca de exemplu minime de iarna in Siberia si Canada.

Fronturile atmosferice. Existenta concomitenta a unei multitudini de mase de aer pe


suprafata terestra, cu proprietati fizice diferite, face ca intre ele sa se dezvolte contacte variate,
sub forma unor suprafete slab inclinate numite fronturi atmosferice. In lungul acestora ,
miscarea maselor de aer, impusa de diferentele de presiune, se realizeaza diferit. Masa activa
o inlocuieste pe cea stationara, proces in care regiunea este traversata de frontul de aer,
producandu-se vant, nori, precipitatii, modificarea temperaturii si a umezelii.

In functie de modul de deplasare a masei active care are un anumit potential caloric, se disting:

- fronturi reci, dezvoltate la contactul dintre mase de aer rece, care sunt active si
patrund sub masele de aer cald stationare, pe care le disloca. Se dezvolta nori care
dau precipitatii (cirrus si apoi cumulonimbus), ce dau precipitatii; pe masura
indepartarii aerului cald de catre cel rece temperatura scade.
- fronturi calde, care apar atunci cand masa de aer calda este activa si vine in contact
cu o masa rece stationara. Masa de aer calda activa va urca peste cea rece si o va
impinge, rezulta nori cirrus si nimbus (care dau precipitatii bogate), iar dupa trecerea
frontului masa calda domina, cerul se insenineaza, temperaturile cresc.
Vanturile sunt deplasari ale aerului in plan orizontal care tind sa atenueze diferentele de
presiune existente la un moment dat intre 2 regiuni. Pot fi: zonale (afecteaza suprafete intinse),
regionale periodice, locale care pot fi periodice sau nu.

Vanturile zonale

1. Alizeele: vanturi zonale regulate care bat intre 5 si 30 de grade latitudine, dinspre ariile
tropicale cu presiune mare spre Ecuator. Datorita fortei Coriolis, directia lor este dinspre
NE in emisfera nordica si dinspre SE in emisfera sudica. Asigura o vreme senina si
uscata. In arealul lor sunt localizate marile deserturi ale lumii: Sahara, Peninsula Araba,
Australia.
2. Vanturile de vest: se manifesta intre 35 si 60 latitudine si bat dinspre ariile tropicale cu
presiune ridicata spre ariile ariile cu presiune scazuta localizate spre paralela de 60 de
grade.
3. Vanturile polare de est: se produc la latitudini mari si bat dinspre arealele cu presiune
mare localizate la poli spre campurile cu presiune joasa de la paralela de 60 de grade, in
directie NE-SV in emisfera nordica si SE-NV in cea sudica.

Vanturile regionale si locale

Se manifesta pe spatii restranse si sunt datorate diferentelor de presiune a aerului introduse de


particularitatile suprafetei terestre. Acestea sunt:

- Musonii in sudul Asiei si Oceanul Indian. Sunt vanturi care isi schimba periodic
directia in functie de diferentele de presiune dintre uscat si ocean dezvoltate iarna si
vara.
- Brizele
o De mare, vanturi larg raspandite de-a lungul tarmurilor, care se datoreaza
incalzirii si racirii diferentiate a uscatului si a marii. Brizele marine bat ziua
dinspre mare (presiune ridicata) spre uscat (aer incalzit, presiune minima), iar
noaptea dinspre uscat spre mare.
o De munte, se inregistreaza mai ales pe versantii de la contactul munte
depresiune si prezinta de asemenea o alternanta diurna. Ziua, pe timp senin,
versantii sunt puternic incalziti, aerul urcand din vai (presiune maxima) spre
culmi (presiune minima), sub forma unui vant ascendent, numit briza de vale,
care se inverseaza noaptea.
- Foehnul: un vant cald si uscat care coboara pe versantii adapostiti ai muntelui atunci
cand masele de aer trec peste lanturile muntoase.
- Mistralul: se produce in sudul Frantei, fiind un vant rece, uscat si cu viteza mare
care ia nastere prin coborarea in culoarul Rhonului a aerului de pe platourile din
Masivul Central Francez.
- Crivatul: un vant rece care se manifesta iarna in estul Romaniei, fiind provocat de
circulatia aerului dinspre nord-est.
- Simunul in Sahara si hamsinul in Arabia sunt vanturi fierbinti ce produc cele mai
puternice furtuni de praf.
- Ciclonii tropicali se formeaza pe oceane, in zona intertropicala si se dezvolta ca
formatiuni turbionare caracterizate prin vanturi puternice (in centru viteza depaseste
120 km/h, putand ajunge uneori la 450 km/h). in Extremul Orient ele sunt numite
taifunuri iar in Marea Caraibilor uragane (huricane). Pe continente, la latitudini de
2 60 de grade, formatiunile turbionare au dimensiuni mai mici, dar sunt extrem de
violente. Se numesc tornade, de exemplu in SUA, Australia si provoaca pagube
materiale mari si numeroase victime.

3. Descrieti circuitul apei in natura.

Circuitul apei n natur (denumit uneori i ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de
circulaie continu a apei n cadrul hidrosfereiPmntului. Acest proces este pus n micare
de radiaia solar i degravitaie. n cursul parcurgerii acestui circuit, apa i schimb starea de
agregare fiind succesiv n stare solid, lichid sau gazoas. Apa se mic dintr-un element
component al circuitului n altul, de exemplu dintr-un ru ntr-un ocean, prin diferite procese
fizice, dintre care cele mai nsemnate sunt evaporaia, transpiraia, infiltraia i scurgerea.

Nu se poate gsi un punct n care ncepe sau se termin ciclul natural al apei. Moleculele de ap se
mic n mod continuu de la un compartiment sau rezervor al hidrosferei la altul, prin diferite procese
fizice.
n principiu, ciclul apei const din urmtoarele procese:

Evaporarea este procesul prin care apa se transfer de la suprafaa oceanelor i a altor corpuri
de ap n atmosfer. Acest transfer implic o schimbare de stare de agregare a apei, din stare
lichid n stare gazoas. Sursa de energie a acestui proces o constituie energia solar. Pe
lng aceasta, apa se mai elimin n atmosfer prin transpiraia solului, plantelor i, n mult mai
mic msur, cea a animalelor, numit evapotranspiraie. Aproximativ 90% din apa din
atmosfer provine din evaporaie i numai 10% din evapotranspiraie.

Advecia este procesul de transfer al unei proprieti atmosferice (cldur, frig, umiditate,
vorticitate intensitatea circulatiei sau rotatiei dintr un lichid) prin micarea orizontal a masei
de aer. n cazul circuitului apei este vorba despre procesul de micare a apei n stare solid,
lichid sau gazoas prin atmosfer. Fr advecie, apa evaporat de pe suprafaa oceanelor nu
s-ar putea deplasa pentru a ajunge deasupra uscatului unde s produc precipitaii.

Condensarea este procesul prin care vaporii de ap din aer se transform n picturi lichide de
ap, formnd nori sau cea.

Precipitaiile sunt constituite din apa care s-a condensat n atmosfer i cade pe suprafaa
pmntului. Forma de precipitaii care apare cel mai frecvent este ploaia, alte forme fiind
zpada, grindina, chiciura, lapovia i prelingerea de ap din cea.

Sublimarea este procesul prin care apa n stare solid (ghea sau zpad) se transform
direct n vapori, fr a mai trece prin starea lichid.

Intercepia prin foliaj este partea din precipitaii care este interceptat de frunziul plantelor i
care, n timp, se evapor fr a mai ajunge la suprafaa solului. Cantitatea de ap interceptat
depinde de durata ploii, de viteza vntului, de temperatur, de densitatea frunziului i de ali
factori mai puin nsemnai.

Infiltraia este procesul de ptrundere a apei de la suprafaa solului n interiorul solului, prin
umplerea golurilor dintre particulele de sol.
Topirea este procesul de transformare a apei din starea solid (ghea sau zpad) n stare
lichid.

Scurgerea este procesul prin care apa se mic la suprafaa sau sub suprafaa solului. n
aceast micare se poate face distincie ntre:
scurgerea de suprafa este scurgerea care are loc pe suprafaa solului, avnd de obicei
loc n straturi subiri sau n uvoaie, acoperind cea mai mare parte a solului;
scurgerea n albii este procesul care are loc n albii, n care se concentreaz apa
provenind din scurgerea de suprafa, formnd praie, ruri i fluvii;
scurgerea subteran este scurgerea care are loc sub suprafaa solului, fie prin stratele
freatice, fie prin stratele acvifere de adncime. Apa din stratele subterane se rentoarce la
suprafa fie prin izvoare, fie prin infiltraie n ruri, oceane sau alte rezervoare de suprafa.
Capilaritatea este mecanismul care asigur micarea vertical a apei subterane.
n principiu, apa se evapor de la suprafaa oceanelor, formeaz nori din care apa cade sub form
de precipitaii pe pmnt i apoi se scurge napoi n oceane. Totui moleculele de ap nu i
efectueaz n mod necesar micarea n aceast ordine. nainte de a se rentoarce n ocean, o
molecul de ap poate s fi fost evaporat, condensat, precipitat i scurs de repetate rnduri
sau poate s fi urmat o cale mai scurt i s fi fost precipitat direct n ocean, fr a mai parcurge
celelalte componente ale ciclului.
Circuitul natural al apei este afectat de anumite procese geologice. El nu a fost identic cu cel din
diferite ere geologice. Modificrile geologice ale circuitului apei se produc relativ lent.
Aciuni antropogene de diferite genuri, cum ar fi emisia de gaze n atmosfer, despduririle,
extragerile de ap din cursuri de ap sau strate subterane i altele pot ns influena circuitul apei
att la scar local ct i la scar planetar.