Proza de dupi 1990, Citeva titluri Solenoid. Literatura ca discurs auto-revelat Micar asupra unui fucru au cizut de acord cam toti crticié care, pana in acest moment, au scris despre Solenoid (exceptie: Nicolae Manolescu): ¢ foarte dificil de gasit tonul potrivit; este distonant si scrii conventional despre o carte care, in mod deliberat, desi nu sunt convins cA si atent calculat, fine s& ristoame, adesee ostentativ, tot ce 0 poate apropia de traditie. Principala ambitie a lui Mircea Cartirescu a fost, in mod vizibil, sa serie o carte altfel, iacomparabila, dincolo de binele si de raul literar, 0 carte care, prin nebunia sa, dar si prin angajamentul existenfial, sc se plaseze in afara literaturii. Prima mizi a textului aceasta este: si combine scrisul si viafa, si imprime o tensiune liminala nu doar scrisului, ci si lecturii, si spulbere orice nucleu de echilibru, orice tendinta de agezare in forme clare si si propund un mod nu neapirat nou, ci convingator, impresionant, nu de intelegere, de concepere a literaturii, ci de asumare a ei. De aceea, suflarea astmaticd, aritmicd a frazelor, dar si a scenelor respinge echilibrul, claritatea, limpiditatea la care cititorul se poate astepta; registrele nu sunt ferm separate, oniricul, cosmarescul, viziunile fantastice, cele strict verosimile nu capa un statut diferit, intruedt ele na comunica logic, intr-o sintaxd narativa coerentd. Ritmul cdirfii mu este unul epic, ci mai degrabi liric, desi nici o denumire de ‘manual nu i se potriveste; e, mai degrabi, unul care preia sineopele gi structurile sinusoidale alc unui sistem nervos ‘generator de mari ,anomalii”. Prin urmare, orice verdict definitiv riscd sa fie naiv: mi se pare pueril si afirmi cd e 0 capodoperd, de vreme ce intreaga structura a cArfii respinge, simetria, armonia, perfectiunea — respinge, de fapt, intreaga traditie clasicd a literaturii si propune fuga de literaturd ca mijloc de revigorare a literarulul (desi ultima jumatate a c&rtii abuzeazi, dezordonat, de lterar, de poate cel mai conventional registra al fiteratuii: alegoricul). Sau propune nu o nous, inedita infelegere a literate, ci, in fond, asumarea literaturti la modul mastic, intens rreligios. Literatura va salva lumea, crede Mircea Cartarescu. Sau cel putin 0 va salva nu atat estetic, pentru cd pariul cértii nu mai este unul estetic, de vreme ce se striduieste s& renunte deliberat la toate artificiile traditionale, ci o va salva ontologic. La fel, mi se pare malitios gi perfid s& fi demonstrezi egecul: o astfel de carte nici nu are ‘cum si esueze, de vreme ce miza sa nu este strict estetica; ea nu poate rata, pentru c& nu se raporteaza la nici un reper accepat sau acceptabil. Nu e o carte cuminte”, care se inserie in cursa canonicd, Este un soi de literatura extremd, care presupune nenumarate riscuri, cel mai vzibil find fortarea specificului pur estetic, delimitarea de statutului su (inerent, totusi), de arta (deci de conventie). Ce fel de text este Solenoid? Prin urmare, textul, egal cu sine, dar gi surprinzitor, repetitiv, redundant, dar si fascinant; inventiv, manierist, decorativ, dar si intens, surprinzator; incoerent, ric, descriptiv, dar si cfutand senzafionalul ~ obliga lao lecturd problematizanti, care, intai de toate, trebuie sa is identifice posibilele bore, si isi orienteze azimutul. Ce fel de text este Solenoid? Ce ti cerem, ce asteptiri legitime putem avea de fa el? Care este conventia pe care me-0 propune, in afara orgolioasei (si imposibilei) renunfiri la orice conventie? Sunt intrebari plauzibile, de vreme ce, desi igi clameaza exilul din ograda literaturii, cartea se vrea o intensificare, o vivificare a acesteia, o improspatare a literaturit infeleasi academic, ca discurs clasat, muzeificat. in plus, pentru ca anumite lucruri sa funcfioneze, ele trebuie si rimén&, chiar sila modul rebel, disident, in conventia lor. Sau in marginea acestei convenfi, acuzate, anatemizate, dar, oricum, acceptate ca fatalitate, ca limits. Efortul intens al cari Iui Mircea Cértérescu este relativizarea conventiei literare, fara posibilitatea pardsirit ei radicale. Aga cum nu iti poti lepada pielee de om, de ‘muritor, nici un discurs narativ amplu, radical, delirant, paranoic chiar nu isi poate arunca haina uzatl, care este cea literard. Asta pentru cf literatura nu poate fi negatt decat cu proprile mijloace, dnd nastere unui alt tip de discurs, dar tot literar. Poate chiar mai vizibil literar. Pentru cf literaturitatea se defineste, adesea, prin contrast, ptin exces, nu prin obedient fatd de reguli. Antiliteratura este tot literatura — aceasta este condifia fatal din care nici Solenoid nu poate iesi, desi se zbate dramatic sa o fac’. Si totusi, care este conventia pe care o propune Solenoid? in primul rind, e vorba de o ,cronic’ a anomaliilor” protagonistului. De fapt, de wn mod de a se reinventa prin scris al unui profesor de literatura de la 0 scoala de la marginea Bucurestilor. Ceea ce citim noi este jurnalul unui scriitor ratat (care preia doar datele initiale ale destinului literar al lui Mircea Cartiirescu, pe care le suceste insi pe dos, intr-o autobiografie contrafacuta), scris fara nici un fel de inscenare, ciici el nu se vrea o carte, in infelesul consacrat de discurs public, pus in circulafie. 1‘Scriu paginile astea, doar pentru mine, in singuritatea incredibilé a vietii mele”, spune el ined de Ia inceput. $i astfel, igi imparte existenta in doug: cea diuma, civild, publica, a profesorului modest, retras, stingaci,frustrat si cea nocturn’, oniric’, discursiv’, imaginara, fantasti, dementa, a aventurilor iesite din comun; e vorba de doua paliere care uneori se suprapun, alteori se completeazi, alteori comunic& artificial. Nu exist 0 logic’, o coerenti a intricdri, chiar dacd, de regula, cele doud planuti se intrepitrund, Din acest punct de vedere, Solenoid este o carte care mu exceleazi la capitolul construcfie. Pacat mai vechi al autorului, reprosabil si reprosat si in cazul trilogici Orbitor. Prea mult arbitrar, prea mult& incoerents, prea multi improvizatie epica tin locul unei viziuni de ansamblu care s& lege episoadele, si pun in dialog registrele. Tolstoi nu e, clar, unul dintre modelele avtorului, care pulverizeaza sistematic linearitatea, acceptiind o realitate structurata fractalic, flaubertiand carte despre nimic? Ceca ce salveazi insti cartea este virtuozitatea stilistic’ a scriitorului: Mircea Cartirescu este un scriitor recognoscibil stilistic, cu o fraza extraordinard, unica in literatura romana; el poate da viata si unei materii amorfe, lipsite de orice interes. Este, cred, singurul scriitor contemporan care ar putea scrie o flaubertiand carte despre nimic. intr-un fel, a si scris-o... Paradoxul e c& nu poti formula un asemenea repros decdt admirativ. Datorité acestei uluitoare invenfii stilistice, Cartdrescu realizeazt performanta de a deveni victima propriilor uriage calitati (e constient de ceea ce poate gi nu eziti si mizeze indelung pe atuurile sale), pentru ca apoi si rastoame Ia loc aceste defecte in calitati. $tiu, se poate rispunde unei asemenea imputari c8,fiind discursul unui personaj care face parad de ,anomaliile” sale, nu se poate cere coerenfi narativa intreguluis de altfel, nu intamplitor autorul a ocolit, eu bund sting’, denumirea de ,,oman”. $i totusi, 0 atare strategie uu poate slerge immpresia de wrtificiu, procedeul recurent de a inventa solutii epice scoase din manec’, improvizate, pentru a lega intre ele scene cel mai adesea superbe, memorabile. Aceasti tranzitivitate dinspre oniric spre real trebuie si aibi o orientare, si se strivadi intr-un silogism, intr-un sistem. Pentru ca realitatea s& devind un construct imaginar, ea trebuie supusé, fie si cu forta, unui experiment fictional cu regulile la vedere. Or, din proza lui Mircea Cartirescu lipseste directia. Marea sa calitate, inaccesibilé celor mai multi, este c& cititorul, desi un pic derutat, se tas cu placere in voia valurilor acestui text ‘mutant, cu deschideri imprevizibile. Lipsa de coerenta narativd este suplinita de o mare capacitate de inventie, de 0 gdndire de tip magic, capabila de combinatii neasteptate si de o reconstructie labirinited, sinusiodali a realitii. Referirile pe care cel care scrie le face asupra propriului text sunt multiple. in mod clar, ef mu este un seriitor, cel putin nu unul de tip clasic, care are limpede in minte derularea evenimentelor si soarta personajelor. De fapt, profesorul din Solenoid nu inventeazi nimic, el nu face decat si raménd fidel modului siu de a injelege realitatea; nu face decit si descrie realitatea sa, pe care o pune in dialog fie cu realitatea posibilé a propriului destin, fie cu realitatea searbida a celorlalti, asimilat& pozitivist. ,Co vreau si gisese? Ce vreau si spur? Nu stiu, stiu doar cd instinctul cAutirii m&-mpinge catre ceva, imi spune ceva, imi arati ceva, aga cum te scarpini daca te mananca $i cum caufi de mancare daca fi-e foame. in rest, nimic nu conteaza.” Autorul pare a se fi predat textului, ” de acesta, ar fi jubilat acum trei decenii critica. E ceva adevair intr-o astfel de aparent paradoxala . Aceasta pare a fi si ,metoda” lui Mircea Cartirescu; am voie si fac o atare prelungire, intrucit cartea pe care 0 cites eu poarti pe copert numele stu, nu al personajului alter-ego. Dac& autorul insemnéritor diarstice igi poate permite incoerenfa, improvizatia, daca se poate lisa in voia instinctului, un scritor poate gi chiar trebuie sa aleagi si-l lase sau nu de capul lui, s& fi acorde sau nu incredere; el este totusi altceva. El construieste, d8 coerent ‘cdutatilor sale, nu le prezintd in inocenta gi stingicia lor, oricat de fascinante gi de vii ar parea aceastea. Personajul, cl, scrie pentru a infelege, pentru a cduta un sens al viefii sale, ale celei diurne, c@t mai ales al celei ascunse in labirintul creierului (existé in tot serisul Ini Cartarescu obsesie pentru creier, ca univers abscons si incomensurabil; intreaga sa opera se vrea, marturisit, o harta a creierului). Literatura ca diseurs revelat Cum realitatea pe care vrea si o marturiseasca si, in acelasi timp, s& 0 facd inteligibila scriind-o este una iesiti din comun, in afara tiparelor, diaristul, care consemneazi meticulos istoria anomaliilor sale, isi declard aversiunea fata de orice forma consacrata a literaturi, fata de roman mai ales. Singura tensiune acceptabilé este cea mistica: ,,Asa trebuia si fie literatura ca sd-nsemne ceva: 0 levitatie deasupra paginii, un text pneumatic, fairé nici un punct de atingere cu lumea materiald. §tiam ci n-aveam si scriu nimic care sa fie sipat in foaie, ingropat sanfurile gi canalele ei asemenea unor asa cum scriau tofi povestitorii, tofi autorii de cdrt «cdespre ceva». Stiam ci nu trebuie s& scrii cu adevdrat decat Biblii, decat Evaghelii si c& destinul cel mai mizerabil de pe pimant e al celui care-si foloseste propria minte si voce ca si rosteascd vorbe care nu i-au fost niciodats dictate si puse in guri: falsii profeti ai tuturor literaturilor.” lati miza extraordinard, orbitoare a scrisului, lati 2cauzalitatea negirii literaturii, ca discurs impotent, steril, condamnat la automatisme tehnice. Scriitorul, in acest ‘nfeles radical, care nici nu mai e, de fapt, un soriitor, ci mai degraba un profet, un sfant, iese din limite adevarului propriu: autoritatea sa se hrineste, in sens medieval, din autoritatea mesajului pe care il transmite. Adevarul su nu este unul inventat, compus, creat, oi unul revelat. Literatura ca discurs revelat — aceasta este utopia Solenoidului! Dar revelat de cine? lati intrebarea-cheie, care ne va ajuta si ajungem in punctul central, din care pulseazi toati aceasta viziune extraordinar’, incontrolabild nici macar de eatre autorul ei. Ei bine, nu de o divinitate pe care seriptorul si 0 recunoasea, ci de singura transcendenjéi pe care personajul-narator o admite, 0 accept: propriul ego. E vorba de un ego dilatat, paranoid, sursé unica si destinatar unic al unui univers alternativ, pe care il creeazi, caruia i se supune, pe care il descrie, dar pe care nu il cunoaste decat pe masuri ce il aproximeaza prin seris, de care se teme si de care este fascinat, pe care il domind si de care este dominat. Solenoid este o carte lipsita de personaje. Oricat ar parea de vii, de implicate in poveste, acestea sunt simple fantose, reactualizate de imaginafia documentati ‘a naratorului-demiurg (Mina , Nicolae Vaschide) oti simple voci, in orice eaz, prezenfe eterice, lipsite de serie si care se serie, Care nu se mulfumeste si-si inregistreze avatarurile, fantasmele, trairile diurne, visele, cosmarurile, ci tine sa igi inventeze, sA scoala la lumind o lume peste care si troneze asemenea unui zeu. De aceea, Solenoid este cartea unui orgoliu uriay, al unui orgoliu de zeu. Scriind, retragindu-se din lumea tridimensional si visind la cea in patru dimensiuni, la realitatea de dincolo de realitate, personajul, modestul si apacent stersul profesor de literaturé, un fel de autist superior, se proclami zeu peste un infinit univers microscopic: acela al acarienilor, ar sarcopfilor. Sunt pagini vizionare splendide, care se susfin in sine, chiar dac nu au protectia unui scenariu epic liniar, eoerent. Orgoliul propiilor defecte Cova ce este este pur epic in Solenoid este in egal masura conventional. Mircea Cirtdrescu avea nevoie, pentru etalarea viziunilor sale, de un pretext narativ. De aici iese un intreg scenariu fracturat, céind cuminte-realist, cénd fantastic, cand SF, cind oniric. Un profesor care si-a ratat cariera de seriitor locuieste into casi sub care se aff un solenoid, care, emitind o energie antigravitationala fi permite si leviteze deasupra patului, in Bucuresti s-ar afla, dispuse in locurile de maxima inciircatur’ energetica, cinci astfel de bobine. Cea mai mare este amplasat sub morgi. in acest mod, profesorul se afla in centrul unui scenariu fantastic. Neinteresat de realitatea brutald si gri din afara, el este obsedat de propria copilarie si isi consemneaza, cu o ribdare care o depiseste pe cea a cititorului, it de temerar, visele, Aluviuni peste aluviuni de vise. incearea si decopere o coeren{a acolo unde, la o prima vedere, nu ¢ decdt incoerenti. Dar una care, prin depuneri insistente, capita sens, devine structural! Cel mai adesea, el pacatuieste prin improvizafie: cusiturile sunt mult prea evidente si nu se vede nici un fort de a le ascunde, Ceea ce nici nu ¢ ru: cartea igi permite nongalanta expunerii orgolioase a propiilor defecte. Ca si find totusi la un loc episoade memorabile, fascinante, dar disparate, scritorul foloseste aparenta unei structuri epice. Aceasta are dout neajunsuri: pe de 0 parte, senzationalismul la care recurge, desi si acesta este de fiecare dati impresionant; pe de alta parte, artificiul de ultim moment, solutia” epicd menita s& saiveze intregul. De pilda, povestea manuscrisului Voynich, din final, care ar trebuie si lege intre ele, fie si alegoric, momente din copilaria personajului cu rolul mesianic pe care pare c& il joacd in prezentul povestir Solenoid este cartea spaimei de moarte. Chiar daca aceasti tema nu este atacati frontal, la medul literal, {ntregul ,cesen din covor” o infatiseaza, uzand, in exces totusi, de scene care nu pot fi infelese altfel decit alegoric, cum ar fi cele in care statuia Damnarii invie, striveste un om, leviteaza si, in final, declam& versete dintr-o fevanghelie necunoscutd, cea din manuscrisul Voynich. La fel, incursiunile in interiorul trupului, ca si metamorfozarea protagonistului in sarcopt, descinderea sa intr-un univers invizibil, dar egal in diversitate cu cel ordinar, fenomenologie acceptabil, pe care trebuie si il salveze cu preful sacrificiului de sine sunt acceptabile tot la nivel alegoric. Sunt, spus pe sleau, grandioase deliruri alegorice. Mai ales ca dezlegarea o da insusi autorul si nu 0 dati, cu sensibilitatea sa hiperbolizanta, romantica, dar constient de romantismul sfu titanic: suntem sarcopfi in epiderma lumii, Sau, cum spune bibliotecarul Palamar, fascinat de lumea microscopicd, invizibils, dar de o diversitate nesfarsité a sarcopfilor, ,suntem si noi acarienii unei tumi superioare, atit de uriagé incat iese din puterea percepfiei noastre” O carte disperatitMoartea si spaima de moarte duc la nebunia structural a manuserisului care este Solenoid. Raul exista in lume, face parte din structura sa celulara, din ADN-ul ei; rdul este moartea, care pune totul sub semnul provizoriului, Luciditatea nu ajuti la estomparea acestei congtiinte ultragiate, ci o intensific’. Solenoid este 0 carte despre disperare, 0 carte disperati despre constiinta mortii, despre imposibilitatea, romantic& in esenta ei (prezenti, de pilda, in Demonism-u! lui Eminescu), dar, in fond, eter umana, de a face pace cu aceast& conditie. Salvarea nu e i lume, salvarea este in depisirea a tot ce mai este uman. Ca si se salveze, omul trebuie si se ridice deasupra condi sale limitate. Prin scris, aga cum o face personajul c&rtarescian, Prin nebunie, prin dementa, prin arti. Toate, rabufhiri de orgoliu neputincios, dar cu atét mai tragic, de a opune ceva morfii. De aici, umanismul carfi, de care s- a mai vorbit. Strigatul dupd ajutor, neputincios, al autorului, al personajului, al pichetistilor, disperarea documentata pe sute de pagini, coloratd $i prinsa intre contururi adesea cosmaresti este totusi semn de impotrivire. Solenoid este si 0 carte despre méretia, despre frumusefea, despre eroismul omului care se opune morfii. Neputinja sa este fotodati si victoria sa. Toata arta lumii, toat marea literatura lumii este neputincioasd. Nu devenim nemuritori ‘numai pentru c& citim literaturi. $i nici mécar atunci cénd reusim si o scriem. Dar reusim alteeva: sfidam moartea. Chiar asa, intr-o confruntare fara sorti de izbanda. Personajul lui Cartarescu, cel care scrie aceasta istorie fundamental incoerenta, se ipostaziaza in rolul unui zeu dispus si se sacrifice nu pentru a mantui lumea, ci pentru a © consola. Pentru a-i da certitudine c%, in pofida morfii, existenta are sens. C& viata, chiar dac& se inckeie intr-un punet pe care nu jl determindm, este, in fond, incomensurabila, nesfarsitd, de o bogitie pe care moartea ru i-o poate terzice. Ceea ce se pierde in duratii se recupereaza in intensitate. lar din durata omul poate evada, Prin scris, prin vis. Aga cum Bucurestiu! decoleazd in finalul cat Sinteza cartarescianismului Solenoid este 0 sinte2X a cirtirescianismului. Sunt aici, ordonate mai meticulos decft ne-am astepta (de fapt, aceasta pare a fi cea mai consecventa rigurozitate a cArji, deliberata sau nu), cam toate temele, motivele, leit- motivele imaginarului cartirecian: de la subteranele labirintice, la lumea copilaiei, de la cAl&toriile prin propriul trup, la uriasa realitate micro; gisim si obisnuitele trucuri literare, metaliterare, aureferentialitatea, ba chiar gi ticurile lexicale (de pild’, abundenta ambrei, a nuan(ei oliv). Manierismul cartarescian se sufoca, pe alocuri, in propria-i obezitate. Un seritor serie o carte despre sine, despre universul su, despre obsesiile sale, despre modul dezarticulat, fascinant, inspaiméntator, de o-si construi o realitate plauzibila sensil sale inervate literar gi sistemului su nervos. Solenoid este cartea care inghite Nostalgia, Travesti, Orbitor. E. $i cartea care duce la extrem acest imaginar, epuizandu-l totodati, desi, prin maniersimul stu subjacent, el plrea deja epuizat de la primele ‘manifestiri. Dar este si cartea care leagi cumva lucrurile, pune in silogism intreaga opera in proza a lui Mircea Cirtirescu. Este opera care deschide o noua bres, care depiigeste tot ce a seris pana acum Cartirescu, Marea sa reusité presupune si marele sau esec, dupa cum esecul sfu se confuunda cu reusita. E un delir, un proiect cu aspect autist, care, prin ambitia sa monumental, nu are cum si reugeasc& punctual, O carte care isi confine si isi asuma propria nebunie... in pofida defectelor evidente, pe care nici macar nu are cochetiia de a gi le ascunde, Solenoid este 0 carte singulard, inclasabila. in mod evident una dintre cArfile-eveniment, unul experimentele cele mai indriiznefe i mai riscante ale unui mare scriitor. O carte @ salvar disperate prin literatura, ingeleasd ca discurs auto-revelat. Toan Grogan si manualul siu de prozi optzecista Rispunzéind, in 1983, unei anchete a revistei ,Amfiteatru”, Ioan Grogan declara, onest, c& opfiunea pentru proza scurti nu este una manifests, programaticd (cum se tot biteau cu pumnul in piept majoritatea congenerilor sti), ci fine de recunoasterea posibilitatilor; romanul ar fi fost o mizi pe care autorul Caravanei cinematografice ar fi lasat-o pentru maturitate: ,Marturisese e& deocamdatt nu mi incumet s& seriu roman pentru c& nu stipdnese tehnicile necesare de constructie epic’. Chiar presupundind c& ag avea experienfa mai multor tipuri de scriitura si fondul problemelor care solicité spatiul unui roman, a incepe ridicarea constructiei ignorind aprofundarea structurilor ei de rezistenta mi se pare o intreprindere riscanta, Pan’ una-alta prefer s& studiez gi sti mi calific la locul de munc&, in proza scurtt”. Ei bine, de calificat s-a calificat pnd a devenit un maestru recunoscut a! prozei de scurtl respiratie; dupa toate semnele, zg@rcite ce e drept, Grogan si-a luat inima in dinti si a atacat mult dorita 4reduta. Lucreaza, umbla vorba, alimentata chiar de scriitor, la un roman in adevaratul infeles al cuvantului, pe care sper si-l avem in mand cét mai curdnd. Ciulama, beizadea, iofea, peltea, macara Probabil tot cu titlu de presitidigitatie a conceput si volumul O sutdi de ani de zile la Portile Orientului {aflat acum la o tert edifie, la Pe woza scurti. De altfel, structura cartii este ‘marcati de aparitia in presa séptimanala, in foileton. Fiecare fragment tinde si devin independent, sA-si inventeze chichirezul séu, Prin urmare, cum epicul nu se las fragmentat cu atdta usurinfl, nu pe veleitifile de narator propriu-zis mizeazi autorul, ci pe cunoscutul sdu har parodic. Efectele comice sunt cdutate la firul irbii, in pliurile stilistice ale textului, chiar dact uneori personajele (simple pretexte) sunt ele insele surse ale comicului, Decupez. prompt un fragment care ilustreazi perfect modul in care epicul este redus cu seninitate la minimum, iar descriptivul nu mai are functia de a detalia lumea fictionala (una de carton, simplu teren de demonstratie a virtuozititi), citi prilejuieste scriitorului ocazia satisfacerii unui greu de strunit apetit ludic: ,,La inceputul secolului al XVIl-lea, pe ulifele sien piefele Stambulului, in sandramalele albicioase si cocojate vraiste unele peste altele ale Piginilor, pe farmurile Bosforului injesate de barcagii, de bragagii, de iaurgii, de lactagii, de halvagii, de geamgii, de cheflii, de scandalagii si reclamagii hazlii, sultanul piirea si aia rabdare cu oamenii”. Descrierea demareazi firesc, pind cand un cuvant (semnificant, mai precis) declanseazi subit o hemoragie de alte cuvinte, totul in cdiutarea unei asonanfe; cum fraza se sfirgeste intertextual, devine clar pentru oricine care este adevareta intentie: cartea nu se doreste decat ¢ un joc cu literatura, cu locurile ei comune, cu formele sale desuete, denunfate cu 0 blanda ironic. Evident, odata descoperit, procedeul este reluat in paragrafull urmator: ..N-apuca drumetul, amabil si usor stinjenit, si cumpere o acadea de-o para sau, mi rog, 0 chiftea, c8, techer-mecher, cu o temenea, i se oferd halva, baclava, ciulama, beizadea, iofea, peltea, pafta, zalhana, cafea, cherestea, mucava, musama, musaca, dusumea, macara, telemea si brinzi. Comertul e in floare”. Efectul comic este cautat vizibil, asocierile se face exclusiv pe criterii fonetice, astfel inedt faptul c& printre chiftele si baclavale mai apar, urmuzian, céte o beizadea sau 0 macara nu trebuie si debusoleze. Cat de naiv pofi fi ca si incerci si deslusesti in cheie realisté intreaga... peltea? E limpede ca perspectiva este una postmodemé, caci naratorul se amuzi, chicoteste, caricaturizeaza o epoct apusi, discreditand totodata cutumele romanului istoric sau normele romanului realist. Modelul poate fi Caragiale, ‘maestru al parodierii descrierii prin exagerare, dar e greu sf reduci la un numitor comun permanenta joacd a tui Grogan cu o intreagi traditie a romanescului. Nu omu’, frate, ne doare pe noi, ci cum il povestim” Astfel stand lucrurile, aproape c& nu mai are rost s& urméresti peregrinaile calugarilor Metodiu si lovanut sau meandrele revenirii la domnie a tui Barzovie-Voda. Autorul nu aver de ce si depund efort pentru a construi personaje plauzibile, pe care si le puna in situatii tensionate, nu avea motive si contureze conflicte veritabile. Nu intrigile de curte, nici dramele ins sau neajunsurile peripateticienilor monahi stamesc interesul. De fapt, toate aceste cAlatorii sunt inijieri in istoria literaturii, cici ,eroii” nu fac decdt si reia, cot la cot cu naratorul, sintagme, fraze celebre, plasindu-le in contexte dintre cele mai . Versuri din Alecsandri, Eminescu, Cosbuc, Goga, Nichita Stinescu sau replici din Caragiale, ample fragmente din Cicero sau truvaiuri in maniera unor Neculce, Creanga, Sadoveanu, Rebreanu, Marin Preda si chiar Ioan Grogan sunt reciclate pentru a se constitui in Jimbaj al acestor ,personaje”. Surprins de atacul unor tatari, spitarul Vulture récneste maiakovskian, din tofi bojocii: .Nu traget, tovardsil”, pentru a se plinge, cénd constat& cd situafia e pierdutti: ,Soarta noastra fuse crud’ ast dati”; Paulina, tinird din suita junei soale a lui Sima-Vod8, exclam& pitigaiat: ,Niciodat Doamna nu fu mai frumoasa”; naratorul nu mai pridideste si impaneze textul cu tot soiul de trimiteri, maimufarind stilul cronicarese (Facut-am bine? N-am ficut? Tot ce stim in mod sigur este ci vom da sama de ale noastre, céte-am scris.”) gi epatind adesea; el nu doreste si fie enciclopedic, ci ,enciclo-pedant”, avand mereu grija s& arate c& nimie din ce s-a este striin, Divagatiile devin regula, dar ele nu slujesc la rotunjirea sau clarificarea cutdrei situa Evident, ignoranfa lui Broantes nu ar fi fost explicabitd fard recursul la Hegel: ,Cunostea oare tangirul Hegel, la 19 i pe vremea ciind se progitea si devin magistru in filozofie, ci-n tara de vizavi izbucnea o revolufie de mare importanfa care a ficut posibila aparitia unui Napoleon, care la randul lui a deschis calea revolufiilor de la 1848 si studillor care-au ristumat filozofia unui Hegel matur? Opindm ci nu, Asa si tinarul Broantes habar n-avea c& turcii intrasera in Camenia stabilind un important cap de pod de unde vor controla mult si bine finuturile din jur”. Tine de rejeta acestei citi ca totul si fie considerat procedeu literar, si fie inscris intr-ua registru, considerat vetust si, prin urmare, discreditat. $i totusi, nu existd aici un iconoclasm sfidator, ci doar o relativizare respectuoasi, nostalgic& poate, a unei formule care si-a epuizat resursele. Mimetismul nu mai e posibil, prin urmare ironia, parodia devin singurele arme ale combatantului post modem, care nu-si mai propune si fie un romancier pur singe, un arhitect al unei polivalente lumi fictionale, ci un histrion care demonteaza discursul si jongleazd ulterior 5cu fragmentele objinute; totul este ca giumbuslucurile si ii iasd, st amuze, perspectiva intregului mu i mai intereseaz. Astfel, structura romanului-povestire brevetati de Sadoveanu suferd mari prefaceri, ea fiind cu predilectie svictima” contorsiondrilor livresti ale autorului. Evident, cum a relua vechile conventii epice ar insemna o autocondamnare la epigonism, luciditatea, autoreferentialitatea devin artificii obligatorii. Hanul nu mai este, ca la Sadoveanu, un spajiu securizant, propice adastirii, care dezleagi limba, ci un topos. Naratorul se situeazi permanent in interiorul literaturii, astfel inedt singura prejudecata a prozatorului postmodern nu mai este, cum clamau cu douiizeci de ani in urma optzecistii, realitatea, ci chiar literatura. Realitatea textului a mazilit. intre timp, realitatea cotidiand. Care nu se mai lasé aproximata prin intermediul unor povestiri naive, cu insertii in mit, ca la Sadoveanu, ci este prescrisi de nou! povestas, care fine si controleze totul, si {ind toate sforile narative in ména sa. »Nu omu’, frate, ne doare pe noi, ci cum il povestim”, pune punetul pe i unul dintre urmasii postmodemi ai Povestitorilor sadovenieni. Prin urmare, accentul se muti de pe lumea intruchipata pe stiinfa construirii textului Aceasta devine singura cauzi a romancierului optzecist: magindria textual, un angrenaj care nu mai are pic de respect pentru realitate ci isi impune, narcisist, propria re Echivalentul in prozi al Levantului S-a infeles, desigur, c& O sutti de ani de zile... este un metaroman (oricum am da-o, tot aici ajungem). Autorul (care uzurpa locul naratorului, intrerupdnd conventia clasicé) isi denunfa la tot pasul procedcele, documentiindu-le cu bibliografia adusa la zi. Elocvent este episodul 91, care e un titlu lung, apt si inlocuiasca derularea propriu-zisé a textului. Nici nu mai e nevoie, cititorul poate prea bine si faci el insusi acest lucru., Totul e si i se ghideze pasi -Romanul, iati nostalgia oricdrui povestitor”, suspin’ acelasi autor. Pénd atunci, el continu si-si facd mnaina si in aceast& carte. Asta ¢ tot. De aceea, cand se plictisest, intrerupe bruse foiletonistica romanesea. Putea s-o faci mult mai devreme, putea si mai continue gi astazi. Ce era de demonstrat fusese, oricum, demonstrat. A reprosa insi cartii, cum a facut Andrei Terian intr-o incitanté cronicd din ,Ziarul de duminicd”, in care observa corect natura ludico-parodica a textului, faptul cd ,sfory-ul sufera de pe urma fragmentarii suparitoare” ori ci textul ,nu are un punct de vedere coagulator”, c& ,lipseste din aceasta poveste un punct de vedere moral, care si- | determine pe autor ~ si mai ales pe cititor ~ si ia 0 atitudine (orice fel de atitudine!) fata de evenimentele relatate in carte” inseamna de fapt a-i pretinde si urmareasca niste mize pe care nu si le-a propus. inseamna a ciuta epicul cuminte, pur, intr-un text care refuza cu obstinajie aceasta inregimentare. O suld de ani de zile la Portile Orientului este un metaroman plin de umor, care igi spune propria poveste. Unul care igi etaleaza, dezinhibat, manuntaiele, si care aplicd manifest refeta pe care nu inceteaz si o dezvalue, de la prima la ultima pagina. Este, altfel spus, tot un roman, care lasi pe dinafari orice reguli ale romanescului; e o demonstrafie de virtuozitate care isi confine, € adevarat, propriul manierism. Nu ered c& are alte pretentii, nu cred cA igi aroga exigente de capodoper’. Pari a prilejui o revelatie, ¢ 0 carte important, ilustrativa a optzecismului, intrucat ilustreaza si epuizeaza in acelagi timp © formula. Nu mai poti scrie astfel dup’ Grogan, Avem de a face, de fapt, cu echivalentul in prozA al Levantului cirtirescian, manualul poeziei optzeciste. Una peste alta, mai e gi o carte care are momente de comic nebun. Atata tot, Dar nu e de ajuns? Istoria vazuta din Medgidia »Roman din piese detagabile”, cum il numeste autorul, Medgidia — orasul de apoi a fost unul dintre cele ‘mai comentate si apreciate aparifii in prozé de anul trecut. Cea ce face ca acest roman s& fie unul pe care, sunt sigur, istoria literara il va refine, ¢ arta discrefiei. Cristian Teodorescu creeazA 0 intreagi lume, cu tristeile, bucuriile, vicile si slabiciunile sale, situata, intr-un scurt interval, in permanent confruntare cu istoria fii a deveni explict, tezist. Dincolo de destinele care se succed in paginile romanului, imaginea de ansamblu nu este cea a vie unor personaje, nici una a unui oras sudi levatin, tipic dobrogean, ci aceea a unei istorii care, pe la jumatatea secolului trecut, cunoaste mari rastumiri de situatie, contorsionari care se citesc nu de la distanté, ci la nivelul marunt, al impactului lor asupra oamenilor simpli. Ceea ce nu inseamna ca destinele se succed in carte flirt a lisa urme, e& personajele sunt simple fantoye, alese pentru exemplaritatea lor, nu, nu e nimic demonstrativ in acest roman care, privind catre istoria mare, nu seapa din vedere viafa care pulseaza in rindul oamenilor obisnuifi 6Ba dimpotriva, as spune: pe autor chiar acestia il intereseazd, astfel incdt lumea romanului, situata la intalnirea realitafii cu fictiunea (multe dintre personaje si multe dintre intampliri pot fi, la o adicd, documentate, ele apartin tunei lumi al cArei erepuscul autorul insusi I-a prins gi pe care a avut, oricum, posibilitatea de a-I reconstitu) este ‘cum nu se poate mai vie, mai colorata. Structura cartii, semandnd pana la un punct cu Groapa lui Eugen Barbu, mizeaz3 pe crearea unei galerii de personaje, al caror destin este, uneori, schifat in numai 2 pagini. Fiecare dintre ele, atengie, confinand posibilitatea unui roman. O astfel de metoda ar fi riscanta in cazul unui prozator neatent la nuanfe, cdci, s-ar spune, in doud pagini nu poti refine decat esenfialul. Gresit! Cristian Teodorescu are scoala autorului de proz& scurté si stie s& Jeasa biografii neschematizate, surprinziind mereu amfnuntele, episoadele cu valoare ilustrativa pentru fiecare ppersonaj in parte. in afara celor care revin pe tot parcursul romanului (carciumarul Fanic& Theodoresca si sofia sa Virginica, Maiorul Scipione, chelnerul lon, mosierul Caludi, judecatorul etc.), cele pasagere sunt, fiecere in parte, memorabile, Dezvoltat’, povestea fiecdruia ar fi putut da nastere, spuneam, unui roman. Hoful de buzunare zis Portofel, bijutierul ,jidan” Marcel, jandarmul Pomenea, profesorul (legionar disident) Caraeni, imamul Hassan, curva Neli, potcovarul Bazil, birjarul Grigori, rusul care-si bate sofia cu biciusca, studentul comunist Paulicd, vaduva Chiruta, machedoanca si atatia al{ii nu aledtuiesc 0 mas asupra cireia autorul (de confundat cu naratorul) si-gi exercite experimentele narative. Nu, fiecare in parte este o figuri extrem de vie, de convingitoare, de verosimila. Impreund, aleituiesc o lume coerenté, cald; este gi nu este vorba despre un personaj colectiv, pentru ca ceea ce se refine din carte, in afara acestei lumi colorate, siliti si se dezintegreze odata cu venirea comunismului, este profunda umanitate a acestor figuri pitoresti: oameni simpli, cu bun simf, cu ambifii, cu drame, cu ciudajenii. lata-l, de pildd, pe birjarul Grigori, rusul fugit din patrie din cauza Revolutiei, gelos pe sotia sa, bulgiroaica Tovanca, pe care o bate cu biciusea, cfind se imbati, pana o doboard. Spisit apoi, suferd ticut, ca un caine, igi pedepseste instrumentul de torturd distrugandu-t si, cind sotia i se insiindtoseste, raméne intr-o rezerva care dispare subit abia atunci cand aceasta se intoarce dintr-o vizitd de la rudele de la sud de Dunare, aducdnd cu ez 0 biciusc nou-noufa, cu care se biciueste, spre bucuria infierbantati a sofului, singura. Sigur, in numai dou pagini, personajele nu apucd si rosteasc& nici o replic’. De aceea, extrem de importanti este perspectiva narativa, atitudinea naratorului fag de aceste personaje. Una extrem de empaticd, desi ironic& totodata, tandra, desi nu lipsiti de amuzament. in orice caz, extrem de familiara, de infelzgatoare si nereusind si-si ascunda o umbra de melancolie: scriind despre ele, autorul stie cd aceste personaje, de fapt, acesti oameni aparfin iremediabil trecutului, c& odat cu ei a dispirut o ume infinit mai frumoasi, mai corecti, mai asezatd. De aceea, pentru a ilustra aceasta lume aga cum a fost ea, autorul/ naratorul are inteligenta de @ nu-gi judeca persongjele, de a nu le privi cu ochi mizantrop, de la distanja, de a nu le transforma in ,pacierti”. Aga se face cf stilul, desi lapidar, este unul care permite atit relatarea nedeformata a faptelor, cét si un benign tratament ironic al acestora, Personajele nu sunt adancite psihologic, dar comportamentul lor, bine observat, este suficient pentru a-i inlesni cititorului infelegerea intregii sarade. In spatele fiecdrui am&nunt se subinfeleg alte i alte fapte, personajele isi poartd, la vedere, trecutul, dupa cum, conform unei logici care nu mai e a viefii ci a istoriei brutale, isi etaleaza, de la bun inceput, si viitorul, Dar pana si dea buzna istoria in Medgidia,timpul pare a avea nesfaryita rabdare cu oamenii. Evenimentele se succed intr-ritm calm, ticdit, linistitor, de nimic bruscat. $i cele bune, si cele rele fac parte din aceasti lume, si ‘amenii luminosi, si criminalii de teapa postasului Claudiu, fanaticul politie, dar toate sunt rezolvabile, oameni gisese 0 solufie de a iesi cu fruntea sus din orice, din dramele personale, ca si din esecurile profesionale. in orice caz, igi pistreaz& nealteraté demnitatea; asa cum o face, de exemplu, mosierul Caludi, Dom’ Caludi, respectat de intreaga comunitate, dezinteresat de soarta mosiei, cizut in patima vanatorii dupa tragedia pierderii copiilor. Asa cum 0 face, pan’ ta sfirgt, si Maiorul Scipion, ofiferul pur singe, respectind cu stricteje o disciplina de fier, dar avand barbajia de a nu demisiona de ta regulament nici atunci cénd interesele politice o cer. Répirile regizate, menite si linisteascd gura lumii, frecventarea bordelului, negotul, totul se bazeazi pe conventia obligatorie a onorabilitaii si pe o lege a liberei concurente care confer legitimitate. in fine, si cérciumarul Fanic& are ddemintatea lui de mic burghez. care a prins cheag in urma speculafiloristefe i a stiut sé tranforme restaurantul gait ‘intr-un local nu doar frecventabil, ci chiar cfiutat de mai marii urbei. El nu are in singe, ci descopera aceasta cultura ‘a banului (c&ci existé una, care fi deosebeste pe cei bogati prin munca de parveniti: edrciumarul nu aprfine ultimei tagme): ,,Gaiseste Fanicd un teanc de bani rosi de soareci, in sifonierul de pe sala, Noroe ci era teancul gros gi nu izbutiser& soarecii s& intre prea adane in el. Nu stia unde-si pusese pantofii cu scéirt si Virginia se dusese cu copilul in vizita la Musica. Las& el pantofii si mai cauti prin casi: dibuie prin sertare, pani si in gura samovarului, bani pusi bine. Cu frica ei de hoti, uitase Virginia de ei. I se pirea lui c& nu prea ies bine socotelile restaurantului, dar nu 7stitea s& numere francul ca ea”, Fanica se hotaraste, brusc, si investeasc& banii intr-un apartament in c ‘cum peronajul trece de la o mentalitate rudimentard, aceea a banilor ,pusi bine”, Ia una capitalist, « investitie. Pentru el, fire rispitoare, conteaza mai mult statutul social si méndria lui de intreprinzdtor decat gustul averii. Pe acesta I-a deprins sofia, care nu-si refuzi plicerea de a numéira teancurile de bancnote, la fel ca personajului lui Barbu, Lina (nu, nu buna Lina), si ea tot sofie de cérciumar. Drama Roméniei a fost cd, abia niscut, aceast& stirpe onestii a negustorilor, a burghezilor care aveau cultul muncii gi al coneurentei, a fost nimicita de comunism. Daca in prima parte a romanului, evenimentele par a se succede intr-o cadenfit fireasci, ribdatoare cu ‘oamenii (cartea aminteste, s-a observat, de Moromefii lui Preda), in cea de a doua lucrurile se precipita si scapa de sub control. Oamenii nu-si mai hotirasc singuri destinul, nu mai au puterea de a decide in ceea ce ii priveste. in acest targ patriarhal, in care romani, turci, tatari, aromani, armeni, evrei triesc pagnic de zeci de ani, navaleste istoria, care vine ba in camioanele nemfesti, ba pe senilele tancurilor rusesti. Odata cu ultimele, vine si comunismul, Este finalul acestei lumi, care nu isi mai permite luxul de a-si cultiva demnitatea. Fanica isi vinde mobila din carcium, tot demn, vertical si, odat& cu transformarea acestui local in unul ,,proletar”, se tranforma si Jumea snoabi, rafinata, dichisita de pan’ atunci in una rudimentar’, neghioaba. Dispare proprietatea si, odati cu ea, se ifese in fruntea comunitati figuri anoste, din topor, pan atunci marginale, precum curelarul Minjind. Ultimul capitol al romanului este unul recapitulativ, un epilog, de fapt. Autorul nu igi ascunde teza, picuratt subtil, de fapt, pana atunci: ,.Maiorul Scipion fusese arestat, judecdtorul avea s& dispara fara urma, iar el, Fanica Theodorescu, dupa ce a pierdut licenfa restaurantului din gard, avea s& intre in puscrie fiindea nu-si platea impozitele pentru cérciuma pe care n-o mai avea, Norocul lui, a socotit Faniea, a finut pind cand Ion, oberchelnerul lui, a murit dupa ce a mancat 50 de ardei iuti la un pariu, Se schimbasera si vremurile, dar poate ca Tonicd, dac& ar ‘mai fi trait, i-ar fi cntat la ureche lui Minjind «Internationalay pe ruseste si l-ar fi convins sa lase restaurantul cum. era sila cine era. Dup moartea fui nimic n-a mai fost ca inainte. Si a disparut mai intai atmosfera care-i ficea pe clienfi si-si inchipuie c, odata intrafi in restaurantul cu oglinzi, trenurile care treceau prin gard stateau pe loc in timp ce ei porneau intr-o calatorie la sPirsitul clreia aveau si se intoarca in gara de unde plecasera”. Dispare, altfel spus, sensul demnitifii, pind atunci valoare obligatorie printre oamenii care se respectau si pretindeau a fi respectafi. Comunismul suprima acest respect si il inlocuieste cu lupta de clas si cu adeziunea umilitoare. De aceea, Medgidia devine ,orasul de apoi”, asa cum intreaga Iumea de pind atunci devine una defuncta, care nu mai poate supraviefui decat in memoria nostalgic’ a unora. Romanul lui Cristian Teodorescu este, pe ling’ o major’ reusiti estetic’, si o datorie morala implinita, ‘Nu ma lasé inima si inchei fara a pomeni cA, din intimplare, in Medgidia m-am mascut gi eu (de copilarit am copilarit in Cobadin, sat in care birjarul Grigori isi poarta uneori musterii — p. 180). insi e vorba de un orag gri, de blocuri uniformizante, taiat in dou de Canalul Dundre-Marea Neagra, in care aproape nimic nu mi aminteste de orasul de altidata. Acesta, dupa cum o spune gi titul acestui frumos roman, a displrut odati cu 0 {ntreagi lume pe care comunismul a strivit-o. Romanele viefii lui Radu Aldulescu. Fasciculul 4 Dintre prozatorii impusi in anii °90, Radu Aldulescu este cel care a reusit s& breveteze un stil intru totul autentic. Metoda sa este un veristd, care il plaseazi in continuarea lui Céline; dar nu este vorba de 0 poetica expliciti, care tinde si recupereze cit mai mult din naturalefea unui mediu, cu limbajul stu specific, ci de o normalitate de nimic lezati. Proza lui Radu Aldulescu ifi di impresia ci nu triseazZ, c& nimic nu este fals. in Groapa |ui Eugen Barbu era vorba de cu totul altceva, de un vizibil, strident chiar efort de stilizare, de poetizare, acolo naratorul se strofoca sa imprumute stilul personajelor; la autorul Amantului colivaresei nu este sesizabila ni © incordare de adecvare, Eroii si sunt, fird exceptie, nigte perdanti, locuitori ai unei lumi situate la marginea celei unanim acceptate. Lor nu le riméne decat modesta speranj a unui trai deloc simandicos, in care s& aib& parte, compensativ, de tot ce le-a lipsit mereu: siguranfa unui adapost si a hranei, Sunt, de regula, personaje care nu au mari pretenfii de la soarta, care nu au vise exhaustive, care nu construiese utopii de nuanfé paradisiacd. Nu, ei stiu foarte bine cA viafa nu le va acorda decat cel mult un rigaz, pentru a-i arunca mereu in miezul unei aspre realitii. Trlind permanent la marginea societifii, aceste personaje nu sunt totusi schematizate, aga cum se intimpli deregulli atunci cdind cutare romancier se hotariste s& viziteze un mediu ce-i este vizibil strain, Dimpottiva, cea ce ‘atrage atentia este profunda lor umanitate, Istoria eroilor unui finut de verdeati si rdicoare, aparut in 1998 gi retipirit in 2007 Ia editura Cartea roméneascd, este, probabil cel mai reusit roman de pan’ acum Ja lui Radu Aldulescu, Totul pare o poveste (0 vistorie”, nu?) edt se poate de verosimil& a unor personaje obidite, care isi au propriul cod si propriile cutume. Ceca ce le este caracteristic ¢ faptul ca refuzi si priveascd in perspectiv’, mulfumindu-se cu prezentul, asa precar cum se arata el mai mereu. Nu intimplitor, cartea debuteaz’ ex abrupfo, ea fiind, aflim pe parcurs, doar unul din »fomanele viefii” protagonistului-narator, Relu Golea. E doar un episod, dintre atdtea altele similare, cuprinse in manuscrisele ce cantiresc peste 200 de kilograme. Acesta este firul rogu al cArfi: singura ambitie, singura miz& reali a vietii acestui nipistuit este si-si serie, cu incipifanare, ,romanele vietii”; restul nici mu mai conteazs, O spune, de la bun inceput, chiar Relu, astfel incdt infelegem ci detenta picaresc& a intrigii nu este cat de putin premeditata: pentru acest .,lumpen scriitor”, singura poetic valabilé este si treack pe hartie, cat mai onest cu Putinfé, ceea ce i-a fost dat si triiascd. $i, har Domnului, de lipsa de inspirafie nu se poate plinge... ,Pe nesimtite, Constati el, ma transformam intr-un mecanism de debitat fraze impletindu-se cu imagini si istorii nesfirsite tot asa cum mai apoi aveam sma transform intr-un mecanism de vanturat cimentul si nisipul pentru a-l tuma in forme de tuburi de put. Astfel se desira scopul vietii mele pe kilometri de pagini scrise, intr-un ritm tot mai sustinut, care stergea diferenja dintre noapte si zi”. Nu s-ar spune ci e vorba de 0 vocatie lucida, care sa se sprijine pe 0 conceptie literaré cocrenta; Relu n are nici un ambaj estetic: nu, el stie sau mai precis simte c& dac& transforma ‘otul in text, realitatea se mai imblanzeste si capita, poate un sens. Nevoia sa este una terapeuticd, nu e o simpli cachetfrie, de accea nici uu il urai intereseaza ca cea mai mare parte din manuscrise sunt ilizibile, Ele si-au indeplinit sarcina, au imblanzit, adicd, amarul unei existenfe care nu are nici un privilegiu: De trei luni ma indepartez fara urma regret de orasul meu subteran si probabil c4 nu mai am mult pnd ma voi rupe definitiv de molozul asta de fraze vanturate furibund, scuturandu-ma in frigurile viciului meu solitar si imbaindu-ma din crestet pand-n tpi in dulcea dementi @ exacerbarii eului prin uitare de sine, Am explorat si am devastat toate limitele acestei forme decadente de autocompatimire, Am cotrobait dirémand si reconstruind prin toate subteranele memoriei”. De aceea, trama epic nu este controlati, nu mai asculti de nici o logic, c&ci nu calculele naratologice imprima ritmul povestirii, ci in primul rind pulsatiile de ordin psihic ale personajului; de ele nu doreste acesta SB se instrdineze, De aceea, reprosurile care j s-auadus lui Radu Aldulescu, cum c& ar lungi-o prea mult, picdtuind prin incontinent narativa’” (Dan C, Mihailescu) nu igi au justificare, intrucat excitafia fluxului narativ nu tine de senzationalul evenimentelor sau al faptelor pitoresti, ci de tentativa marginalului de a-si gisi un rost, de a Riscumpira conditia mizerabil(ist)A pe care nu o poate relativiza altfel. Pentru cd limanul, adevaratal ,imut de Yerdeati si racoare” doar prin scris poate fi glsit. Relu trfieste ca un personaj al propriului roman, se raporteazi la viata sa cu 0 curiozitate de prozator si atita tot; astfel se explic& nonsalanta sa, disponibilitatea de a aczepta orice, predispozitia de a se abandona unui provizorat nefracturat. Studiindu-si viaja, cu 0 benignd curiozitate romanesca, eroul este el insusi céstigat de exotismul sau de pitorescul ei Prin urmare, jucdind totul pe aceasta carte (care ar ingloba, in varianta ei final, ,treizeci si sase de carfi confindnd fiecare intre dowd sute cincizeci si sase sute cincizeci de pagini”, in care s-ar intreziti in toath amplitudinea ei acea istorie atotcuprinzitoare”), Relu Golea nu falseazd, nu face uz de artificii, ci tenteazi si concureze complexitatea realului. Serie, altfel spus, scrijelind in propria existena, cu singe, cu sudoare, cu chin, cu mult chin, cu foame, durere, deznidejde si ce 0 mai fi si fie, Prin urmare, te intrebi, peripetiile celor trei eroi sunt pura fictiune sau fictiunea se hrineste, abuziv, din viafa acestora? Nici nu mai conteazd, intrucdt nu mai este nici o diferent intre cele doua registre. Exista, oricum, 0 acceptare a destinului, ba chiar o liniste a celor care stiu deja ci prin mizeria lor isi cAstiga poate chiar mantuirea, caci, de bund seam, ,Dumnezeu fi inceared tare de tot pe cei pe care-i iubeste”. Prin urmare, Relu Golea, -pirintele” Andrei lies si varu’ Laur, Viorel si tata siu, mos Victor, nimfomana Steluja gi Pepino, cele trei surori care isi tot disput un loc de veci sunt pioni ai unor aventuri prin nimic iesite din comun, absolut plauzibile intr-o lumea cum este cea din ,romanele viefii”. Nimic mai firesc, asadar, ca limbajul si fie unul pe masura acestei realitafi. Nu numai personajele se slujesc de un vocabular specific mahalalei, ci si naratorul, fiind unul dintre ele. Ce iese dintr-o astfel de metoda? O prozi alerta, intru totul autentica, in care impresia de vulgaritatea nu e de ordin stilistic, ci de viziune proprie cronotopului pe care romanul il construieste. Mai mult decat atét, nu personajele sunt de vind pentru ceea ce sunt, ci lumea care le-a modelat astfel. lata o elocventa mostra de naratiune dezinhibat, nepreocupata de jongleri stilistice sau alte strategii inutile: ,Se uita cam crucis la mine cu ochii sia de pore situl gi care sta sa adoarma, O zice cX-I iau peste pula mea, da’ chiar nu-mi d& mana si ma incure cu el in felul fsta, macar 968 si pentru mine o pune obrazu’ mosu’, da’ fa un caz de ceva n-ar pune si curu’. Doar nu-s fi-siu’”. OF, pagina de Pe monitor s-a cam inrogit, semn cA programul de corectura nu Fecunoaste un astfel de lexic, Pai de unde s&-l stie, nd el nu e acceptat in limba literara? Ba, s-avem pardon, la Radu Aldulescu totul este absolut justificat: e logic ca un individ care traieste intr-un astfel de mediu s& vorbeasca in acest mod debutonat; nefiresc ar fi si poarte discufii elevate, academice, scrobite. Ce se intimpli in roman nu mai reprezinti decat elemente de factologie aleatorie, Nu derularea propriu- isi a evenimentelor ¢ importanta aici, ci tensiunea aranjarii lor sub forma de narafiune, Pentru cd, prin intermediul acestei narajiuni, Relu are impresia candida c& se poate mantui, c& poate méntui intreaga lume, c& 0 poate muta {ntr-un .finut de verdeata si racoare”. Adict acolo unde grijile de zi cu zi nu mai sunt atit de agasante, Astfel incdt Jefuirea mosului Vietor (ueis de fiul homosexual), fuga cu banii, esecul trecerii granifei, participarea la revolutia din decembrie, la Timisoara si la Bucuresti, experienta paternitagi i finalul in doi peri, care demonstreazi c& soarta lui Relu si a celorlati este aceeasi, indiferent de schimbarile care se petrec in Romania, nu au menirea de inchega lun roman social, ci unul confesiv, cu evidenta alur& autobiograficd. Sunt simple ebose ale unui destin picarese, care se salveazi autocontemplindu-se in scris. Transforméndu-se, altfl, spus, in ,tomanele vietii”, adevarata obsesie a ersonajului Fireste, nu lipsese din aceasta odisee a salvarii prin seris accentele sociale, politice etc. Sa nu se injeleagi & personajele ar fi simple fantose, prezente schematice care bantuie o lume de carton. Dimpotriva: ele sunt pline de viata, ascund energii rare, intru totul convingitoare. Nu intimplitor, revolutia este flcutd de cei ca ei Ei sunt cei care devin eroii noii lumi. Nu din curaj, ci mai curdnd din intamplare. Peutsu ca lumea tn care tiiese ji condamna {a asta, far ei sunt obignuiti si primeascii senin ceea ce le este dat. Cel care il injura, primul, pe Ceausescu este un bitrén cersetor. In astfel de momente solemne, eroii se comporti firesc, nu devin ostaticii unei gravitdfi calpe: ~Taceau. Tacdneau din incdrcatoare, armau si ocheau. $i pe urma au tras! Futu-le morfii-n gat de jeguri nemern i si le fle wardna in ciorba copiilor si parinjilor lor, pentru c-au tras in popor!” Poporul inseamnd, de fapt, aceast Datura din subsolurie societaii, ceretori, vagabonzii, hoti; intr-un cuvant, cei care nu au ce pierde. Acestia ajung eroi pentru c& nu au de ales, pentru ci se nimerese intr-o astfel de conjunctura si pentru cd nu sunt obisnuii sa se Protejeze, si-si calculeze gesturile. O spune chiar Relu, cu tSioasa luciditate: ,Stiam prea bine ce se tot striduia Carol s& ne explice, si anume c tuturor le e fricd, in afara unora ca noi asia de la masa asta, cu sfnge-n pulA si pusi pe nebunii, pe zbierat ce nu e voi si pe spart vitrine, aga cA noua si altora asemenea nouti ne revenea misiunea si-i salvam pe romani si si-i spilam de rusine in fata lumii intregi”. De a-i conduce, altfel spus, la lumind, in acel ,tinut de verdeata si ricoare”, adicd spre libertate. Sunt pagini tensionate, cBrora protagonistul le confera febra infelegeri, cdci abia seriind pricepe el care a fost insemnatatea gestului lor necugetat. Istoria eroilor unui finut de verdeaya si rdcoare reprezinta al patrulea fascicul din ,romanele viefii® lui Radu Aldulescu, acest Céline de Dambovita. Cum ulterior a mai seris ined dou, mA bucur si constat c& au mai amas 30. Si i le ingiduie Dumnezeu, spre binele literaturii romaine, clici aveam de a face cu unul dintre cele mai puternice gi autentice talente din ultimele decade. Toy serie un jurnal De la O. Nimigean asteptam un roman ludic, prefios, livresc, poate metatextual, care si asimileze si totodata si etaleze, borgesian, dar si histrionic, secole de literaturé, musai ironic, dar, in orice caz, care si nu mizeze pe intrigi, in care epicul si fie o conventie respectata doar pentru a fi incdlcat cét mai ostertativ, Mai asteptam si la 0 exigent aproape flaubertiana in ceea ce priveste stilul, autorul fiind, in publicistica si in poezie, un virtuoz capabil si interpreteze cu usurinji partituri din cele mai diverse, fri si-si piarda timbrul specific, Ce ¢ rept, seriitorul mai ,pacdtuise” prin 2003, publicénd un miniroman, Mortido, dar, imi spuneam, acela a fost un simplu amuzament, 0 odihni a poetului, deci nu cartea asta il face pe Nimigean prozator. Recunosc de la bun inceput: romanul Réiddicina de buesau m-a luat prin surprindere. Daca in primele zeci de pagini inc mai asteptam ruptura, semnalul ca incepe nebunia, joaca, mi-am dat seama la timp ce nu mai e cazul si fiu suspicios: chiar am de a face cu un roman seris sub forma unui jurnal, care reugeste s& surprinda cu 0 acurateje, ou o priaii la real pe care nu le-am mai intalnit in proza ultimelor decenii, drama unui personaj straniu, un 10intelectual ratat (social, macar), pus in situayia grea de a-gi ingriji mama muribunda si de a face pace cu ideea iminentului divort. Poti scrie un roman de aproape 500 de pagini indesate doar din atét? (,Doar din alt"? Cred ca sun pufin cinie...) Lui O. Nimigean i-a iesit, Pariul este insd unul foarte dificil: dincolo de evidenta miza existenfiala, nu ¢ de colo sé tii cititorul cu sufletul la guri reluand elemente prin natura lucruritor repetitive, ce fin de boala mamei, de nesiguranta fiului pus in situafia de a deveni, in cele din urma, responsabil. E limpede o& evenimentele propriu-zise nu abunda in roman, dar ele sunt decupate cu o exactitate a detaliilor anodine care ifi di dreptul si banuiesti ca in bucdtaria acestui roman atat de puternic zace cadavrul unui jurnal autentic. Portret al birbatului la imaturitate Liviu, protagonistul narator al acestei epopei a suferinfei, este genul intelectualului genialoid, doldora de carte, seritor de talent, dar cam lenes si delasttor, vertical, cu o aversiune indagjiti fata de tot ceea ce ar putea aduce a compromis, reprosdndu-si ci, pe cand cra student, nu a avut tiria si refuuze pe fafa propunerea de a fi racolat ca informator al securitati, ci a refuzat indirect, prin lips de reacfie, dar pastrandu-si, dupa 1989, un dispret, care Tl sufoca fati de fostii securisti, de care se loveste la tot pasul. Accasti rectitudine moral il condamna la a esua, in plan profesional si social, iremediabil: demisionénd de la catedra universitara, el se izoleazA treptat, dezvoltindu-si un fel de agorafobie, judecdndu-si fara mild fostii amici care au reacfionat la mirosul ,ciolanului”, Treptat, Liviu, cel atét de dotat, devine, din punctul de vedere al celorlalfi, un parazit, un intrefinut de sotie. Este pretul pe care admite si-l pliteasch pentns a-si pistra nealterate spiritul critio gi stima fafa de sine, pentru a se fine departe de alinierea la refelele de succes omologate de purulenta postcomunista”, cum atat de categorie se exprima, Dor cf aceasté revolta ramane in plan retoric si, mai neputincioasd ined, se retrage in spafiul privat, Usor- usor Liviu igi dezvolta un fel de nevroza social, specificd outsiderului, rejectatului de sistem, pe care incearca s& 0 ‘tempereze prin betii interminabile alaturi de amicii care, in mare parte, sfarsese prin a-l dezamagi si prin recluziunea intr-un spafiu protector, al poeziei. La momentul in care viafa ti d& peste cap tabieturile si- trezeste la realitate, Liviu este un poet care n-a apucat ins& sé-si scrie capodopera, un sot lamentabil si un fiu de multe ori indiferent, de nu chiar iresponsabil. Nu cauti scuze, nu se complace in superficialitate, ci isi reproseazii, ulterior, ‘ind incepe sa vada limpede, toate aceste Iucruri. E prea tarziu insd. Pe nesimfite, iubirea aceea care plrea capabila si mute, ca in Dante, stelele, a lésat locul unei dezamagiri de nevindecat, peste care pune capac aventura cu Dy, descoperiti de Zelda din insemnatile sofului. Suntem in punctul in care cade vestea boli mamei gi in care incepe initierea personajului, proba de foc pe care se vede nevoit s& 0 treacd. ‘Cum si nu uifi o femeie in momentul in care ajunge in casa pirinteascd si-si giseste mama muribunda, Liviu incearc si facd bilanjul mariajului siu de 20 de ani, Acestea sunt, dupa gustul meu, uncle dintre cele mai bune pagini ale romanului, in care se desir povestea unei iubiri care a derapat in obisnuinfé si, treptat, in dezamiigire. Zelda, sotia devotatd, este un adevarat erou, muncind pe brénci pentru a sustine casa si pentru a asigura minimul confort (material si psihic) de care genialitate soului are nevoie ca de aer. Personajul are nu doar delicatefea, ci si puterea de a se darui pe care doar femeile de rasi sunt capabile si o risipeascl. Cei doi s-au iubit, in tinerefe, foarte mult. Att de mult, incat se incred intr-un pact intim prin care se ,obliga” sa fie alaturi unul de altul, orice s-ar intémpla, pana la capat. Nu e vorbi, se iubese si acum, dar fiecare tine cu dinfii de propria dreptate: Zelda s-a siturat si pice totul pe umerii sii, reprosdndu-i sofului c& a devenit, din delisare, ,profitorul cinic al mariajului”, iar complace in egoismul su, in lasitatea sa de a nu face nimic si de a crede ci totul i se cuvine doar pentru cA igi iubeste sofia, de iubirea careia este mult prea sigur. El se vrea iubit asa cum este, in temeiul unei ,infrarealitifi” doar a lor, ea igi doreste, ca orice femeie, si se simt protejat&; ea ii reproseaza lasitatea de a nu face nimic, el ‘aceala si cinismul de 2-1 judeca si a-l privi ,.din afara”. In orice caz, privind retrospectiv, Liviu nu se menajeazi $i se judecd cl insusi, tot ydin afara”, cu destul asprime. Se simte vinovat? De bund seama. Nu doar pentru ci s-a ‘complicut in lipsa sa de inifiativa, ci mai ales pentru cA nu a fost capabil si ii dea femeii pe care o iubea acele mici semne de care se pare cA ea avea nevoie pentru a merge mai departe. Aici greseste Liviu: el uitd cd jubirea unei femei nu este un bun castigat odati pentru totdeauna, in numele unui pact adolescentin, c& ea are nevoie de noi probe, de dovezi, fie ele banale; el mai uitd ci o femeie trebuie recucerita permanent, cé iubirea adevarala este cea maturi, care se cere intrefinuta cu mici gesturi, uneori chiar cu gesturi mari, de generozitate, de altruism. Or, de asa ceva, Liviu nu este capabil. Nu e vind, e doar un handicap. Pur si simplu, pnd nu este nevoit s& se comporte ca alare, Liviu nu este un barbat matur. Abia boala mamei transforma intr-un om matur, pind atunci triise ca intr-un cocon care il protejase de realitatea dura. Zelda fusese cea care fusese nevoiti s& ia realitatea in piept, sA se uwingrijeased de lucrurile aparent banale, dar esenjiale, in timp ce Liviu rimisese cu metafizica li, pe care 0 imblénzea bind, pentru ca, vezi Doamne, lumea si devind... suportabila. Toate acestea le infelege personajul abia atunci cdind este prea tarziu, cdind Zelda a decis ruptura si nu mai e cale de intoarcere. Tot acum mai infelege si c& fard Zelda fi ¢ imposibil si traiasca, c& ea face parte din structura sa cea mai intim&: Zelda mi s-a impregnat in gene, face inextricabil parte din insusi principiul vitalitifii mele. De cénd s-a instrainat ma simt invadat de toxine, ca si cum m-as fi descompus Iduntric. Nu «ca si cum. Chiar asta s-a intimplat. Chiar asta se intampla. Desprinderea ci mi-a alterat fesuturile nemateriale, imponderabilele care lucrau la cifful fiinfei noastre”. Scoala suferintei Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, ravagit de aceasta rupturi, de aceasta dislocare a legilor propriei realita Liviu ajunge in casa pirinteasca si face eforturi si se transforme intr-un infirmier ireprosabil, care lupti pentru a-si ‘mai fura, micar pentru 0 zi, mama din ghearele mori. Ceea ce socheazA in aceste pasaje (cele mai multe ale romanului) este cruzimea priviri, Nu am mai intalnit pagini atit de dense despre corporalitate de la Blecher si din ciclul romanese Jntermezzo al lui Marin Mincu. Nimic nu este indulcit, nimic nu este conventional, nimic nu poarta semnul unui respect care ar falsifica realitatea. O. Nimigean stie ca, atunci cdnd isi asuma riscul de a zone, literatura are o singurd sansi: si’ meargi pana la capit, si lase la o parte toate ticurile, toate conventiile de bon ‘on si s& prinda in arcanele textului, cu 0 exigen{i neiertitoare, tot ce este mai viu si mai intens in real, Este ceea ce acelasi Marin Mincu numea ,autenticitatea scriiturii”, ceea ce inseamnd si o mutare a accentului dinspre literaritate, are ar insemna redarea calpa a realitifii, spre lieralitate, singura capabila si recupereze fiinfa vie, in tot ce are ea ‘mai ,agonal”, in actul serituri, eare eapati, astfel, 0 miza ontologies. Avesta mii se pare marele céstig al scrisulu ui O. Nimigean: o duritate fara precedent in proza noastra de dup’ 1990, o privire frontal, lipsita de menajamente 4 realitijii, asa cum este ea, hidoasd, grotesc4, respingitoare ori suava. Secventele in care fiul isi contempli mama decrepita, fri protezi, neajutorata, in care ii face toaleta, in care 0 spala, 0 curdta, ii schimba scutecele gi fi oblojeste purulentele, in care fi face clisma sunt tot ce s-a scris mai nemilos in literatura noastrd recenté (decupez 0 mostra, nici pe departe cea mai uri: ,,Trag covata si o spal incet, cu acceasi senzatie de tandrefe si repulsie, oprindu-ma cu privirea la nivelul genunchilor, ca si nu-i ziresc pulpele dezvelite. Dar fi ziresc, vriind-nevrind, atat ulpele, cat si eéteva smocuri sur-gailbui de pir pubian.”). Efectul grotese il gocheaza pe cititor, care se simte supus unui test de rezistenfa. Nu e prea mult, esti ispitit si te intrebi? Nu e, spun eu, de vreme ce miza acestui text nue una estetic’, ci una curativa. Scriind, personajul Liviu isi asuma realitatea, cea concreti si cea care fine de propriile nevroze, propriile lasitai, ezitari. Daca e bal, bal si fie: trecutul, ca gi prezentul se cer expiate in acest mod, fara nici un rest. In plus, boala nu pate fi tratati cu manugi, Un corp boinav este in primul rand un mecanism care nu mai funetioneaza, un organism care se depersonalizeaza. Toate aceste incerciri pe care personajul nu le mai poate ocoli Sunt tot atitea probe: Liviu, cel de la final, nu mai e barbatul imatur, indolent, lag, care amana la nesférsit si ias& din delisarea sa atit de comoda. El a devenit un barbat matur, a cArei viafé capata, in sfarit, un sens coneret: dacd jal isi scuza inactivitatea prin virginitatea morald pe care dorea s& si-o conserve, acum, cénd nu se mai poate altfel, ela castigat o mare lupta: a prelungit viala mame sale. A trecut peste orice refiner, si-a invins prejudecdiile, a invafat si facd ceea ce inainte nu ar fi facut in ruptul capului (scenele in care se chinuie s& confecfioneze un tron dintr-un scaun sau cele domestice, in caro giteste, igi serveste mama, o spala, cultiva gridina gi se bucura pentru fiecare planta risérit& au un impact impresionant) si a invins. Are de ce sa fie impacat cu sine. Suferinta este © bund scoalé. Liviu se crede si chiar este un ov. Titlul trimite explicit la acest personaj biblic, simbol al suferinfei fara limite, Doar in tradueerea, mai putin frecventaté, a lui Dimitrie Cornilescu, apare aceasti sintagma: personajul se lamenteaza ci pana si oamenii cei mai dispre{uifi, far efipatdi i! batjozoresc, cei de siricie si foame”, care ,n-au ca paine decat ridicina de bucsau” (lov, 30: 3-4). Prin urmare, ¢ vorba de un simbol al sdrdciei gi al decdderii pana atat de jos, c mai jos nu se poate. Trece Liviu printr-o situatie limit? As spune ci da. Dac pierde toate certitudinile, fie ele si provizorii, de pnd atunci, cdstigx in schimb ceva mult mai Prefios: nu doar ca isi asisti mama in aceste ultime momente (desi intr-o stare amelioratd, e limpede cf mama isi trlieste, impacata si cu o demnitate Ia care a contribuit si fiul, ultimele zile), dar reuseste s8 fac ordine in propria viafi. Cum? Seriind acest jumnal. La final, infelege si accepti despairjirea de Zelda, isi analizeazi cu asprime lasitafile, se acu, nu-si inventeazi scuze. invafé s4 nu se mai menajeze, Eu unul nu imi pot reprima o intrebare la care Liviu nu mai cauté un rspuns, aeceptind lucrurile in fatalitatea lor: dacdi a fost capabil si facd orice pentru a- si salva mama, de ce nu a catadicsit, atdfia ani, si facd un minimum necesar pentru a-si salva cisnicia? Oricum ar fi, personajul capata injelepciunea de a primi fara s& cricneasc& ceea ce i se da. Tine de logica destinului stu, care 2abia acum i se dezvaluie, Totul este acceptat cu linistea dureroasd a celui care a trecut prin iad si sti c& suferinja induraté are puterea de a purifica. Daci lov este un invingator (si este, si Liviu este unul, Tar O. Nimigean cu atét mai mult. El a reusit si dea un roman excelent, cu putine pagini caldufe (eu unul as Ai eliminat sau as fi condensat céteva pasaje, printre care unul cam grosier de la inceput, redind 0 scena erotic’ ou Dy, cdteva discutii mult prea filosofice pentru a fi purtate in magind, pe fundalul muzicii celor de la The Doors, 0 conferinja pe care personajul i-o detaliaza prietenului Artemiu, céteva fige de lecturd din Heidegger, pe care cred c autorul, fidel poeticii sale autenticiste, nu le-a lsat deoparte din dorinja de a aduce noi documente Ia acest ,dosar de existent”). in afara acestei duble drame, in roman exist foarte multe personaje si scene memorabile. Spafiul ‘nu-mi permite si insist asupra lor, dar un lucru tot trebuie si spun: e clar c& avem de a face cu un roman realist de fort, cu un seritor care stie si decupeze gi si construiasc’ felii de realitate cruda asa cum pufini mai stiu si.o facd, Nu incere si-mi ascund entuziasmul si, in incheiere, jin s& afirm cu toaté responsabilitatea: am cdstigat, in 0. Nimigean, pe unul dintre cei mai puternici prozatori pe care i-a dat literatura romana in ultimii 20 de ani. LUMEA CA VIS AL CELUI CE DOARME Proza romaneasca din ultimii ani a incercat tot felul de experimente, a bifat toate registrele posibile, nu numai stilistice, a testat toate formulele, a incdlcat orice tabu, a cutat, cu alte cuvinte, cai de acces la public care si {i garanteze succesul. Tar acesta nu a intirziat si vin, mai ales pentru acei autori care au mirosit prompt care e ceringa, ce si cum trebuie s& scrie, ce public s4 vizeze, cum si-i faci gales cu ochiul sau sa-i iasd in intampinare. Dar, ¢ 0 regula, pare-se, nu autorii cu cel mai mare succes sunt intotdeauna si cei mai buni, Exist& unii de care nu stie nimeni si care isi construiesc tacit opera, pentru a o lansa la fel de nezgomotos pe cat au si redactat-o. De reguld, nu ei sunt risfatatii editurilor, nu carfile lor sunt promovate cu mare tam-tam, nu ei iau parte la programe internationale, nu ei sunt invitatia la targurile de carte ‘europene etc. Caimacul nu ji intereseazi, Un astfel de scriitor, mai bun si mai personal decét mulfi dintre rasfafafii recenfi, este Bogdan Popescu. Desi a primit premiul pentru debut al Academiei, pentru volumul Vremelnicie pierdutd, el a rimas un anonim, chiar dac& volumul din 2002 ar fi meritat si-1 aduca in prim-plan. Romanul abia tiparit la editura Polirom, Cine adoarme ultimul, riscumpara ribdarea autorului si, daci am trii intr-o lume (literara) normal, ar trebui si-i asigure Prozatorului un loc pe podium. Eo carte maturd, extrem de bine scrisi si construiti cu inteligenta si stint, care na se rusineaza si valorifice tertipuri ale prozei clasice, dar nici nu se teme sa le dubleze de un umor nebun; ¢ 0 carte mirabild in felul ci, care face din firese, din implitatea atent, simetric organizat atuuri care nu au cum si nu cucereasc’ la lectura. Aproape tot ceea ce tinerilor prozatori le lipseste sau le vine cam anapoda devine rentabil in romanul acesta, care imbin apetitul pentru povestire cu structura savant, acribios premeditata, fantasticul de cea mai dogmaticd stirpe cu umoru! savuros, rabelaisian, ag spune, de nu m-as teme ci am sa fiu taxat de gasca vesel& de la Cultura”. Varietatea crji reiese din imbinarea atent& a trei perspective narative care, desi aparent contredictorii, se completeazA, se intilnesc si alcatuiesc, impreuna, aceeasi poveste, care nu e decat viata ca vis a Celui ce Doarme. Mai inti, exista un background fantastic, situat la limita dintre epos si arhetipal, care acrediteaza ideea unui Sat cu Sfinti cu adénci radacini infipte in timpurile originare in care marile narafiuni, miturile de fapt, ordnduiau lumea; registrui verosimil nu e decat un repaus al celui dintdi, mereu latent, gata sA ribufreased prin porii unei normalitigi febrile, dar stapanite tot prin poveste. in afara acestei instante narative imparfiale, relaxata, detagati, neimplicata in ccursul lucrurilor, mai existi scrisorile lui Ectoras, fiul directorului scolii, student sarit de pe fix, cu un nesat de Povestas pe care si-| ostoieste scriind ample epistole, interceptate, unui amic birbos pe care il ia mereu peste picior si, la concurenta acerba, ,,conferinfele” finute de intelectualul satului, profesorul ratat Marin Foiste, in fata unui inchipuit auditoriu, pe care el nu ezita si-1 initieze totusi in tainele apocrife ale istoriei locului. Pentru a da cat de cat seama de aceste sondari in aceeasi materie epic& suculentii, cuceritoare, mi voi opr pe rand, la fiecare din aceste nivele ale textului, Realitatea fantasticd Romanul debuteaza straniu, impundnd etalonul unei lumi autarhice, rupti de realitate, dar plauzibila prin firescul cu care este evocata: nici o incordare, nici o ezitare a vocii narative: ,De vreo trei zile incepuse si se audi zgomot de car dinspre codrul de la Apusul Satului nostru cu Sfinfi, Oamenii erau nifelus tulburagi si scosi din ale lor, edci, cu destula vreme in urma, ziua si noaptea isi incurcasera intre ele culorile si spoiser cerul cu cenusa. Se 13isase si o liniste fioroasa: pasirile zburitoare nu mai voiser’ si iasi din cuiburi, cele de prin curti se ghemuisera in fundurile cotetelor; dobitoacele mari se ine&pafinau si stea nemiscate in grajduri ori in farcurs (..) vantul inoetase sé bata si vazdubul incremenise; izvoarele Iunecau la vale in tere, rostogolirile apei erau moi, fir bolboroseli ori clipocituri; pénd si Dundrea, povestea unul care avusese vitejia si se departeze de sat, isi domolise curgerea si parea 4 di si se opreasci”. Ce anume se petrece, de perturba ,nijelus” ordinea obignuita a satului? O nimica toata, nimic, de fapt,iesit din comun: ,,Venea Sfarsitul cel Mare si era nevoie si faci ce-or face, si-| scuture pufin pe Cel ce Doarme ori si-1 inlocuiasca”. Pe acest fundal apocaliptic nu e nimic mai nimerit decat trecerea tihrité, calma, a unui car in care zac draci privalii in beie crunta. Reactia? ,Oamenii se cutremurard gi se scarbird”, Tonul acesta familiar se pastreazi in toate capitolele care sondeazi realitatea fantasticd a Satului cu Sfinfi. Ecourile ‘marqueziene, observate prompt de comentatorii de pana acum ai carfii (Daniel Cristea-Enache si Doris Mironescu) sunt plauzibile, dar nu rezolva i nici nu clasifica acest palier al narafiunii. Fantasticul cultivat de Bogdan Popescu nu este unul situat in proximitatea miraculosului, ci unul care nu contrazice prin nimic realul, constituind o nis nu tocmai discreti a acestuia. Marin Pacitosul oblojeste un diavol cdzut, care devine ied gi aledtuieste cu salvatorul ‘iu 0 simbiozi nu neapirat infricosatoare. Este o mostra de perfect naturalefe a inseririi fantasticului in miezul realului, simpla anuntare ceea ce urmeazi. Nu factologia propriu-zisd, evenimentialul de coloratura paranormala atrage atentia, ci amuzamentul cu care toate aceste blajine lezAri ale obisnuitului se insereazS, fir si creeze vreun dezechilibru strident, Exista, afkim, Cel ce Doarme, al carui vis e, de fapt, viaja intregului Sat cu Sfingi. Nu e 0 zeitate pagan’, ci o prezenta localizaté cu precizie, deci extrem de coneretd: el igi are silasul sub tulpini epoase de urzici din codrul vanat gi tremurat de Apa Morfilor de la Miazinoapte”. Altfel, preotul isi poarti cu senindtate, de nu chiar cu méndrie frumusefe de coada de guster pe sub sutand, un cal atérnat pentru juginire de creanga unui copac cere ajutorul, realitatea capita contururile modelate de Tusa in aluat, un inger igi incurc aripile jerpelite in firele de telefon, un ‘mort vorbeste in cel mai vulgar mod cu putin(& (Pi, gata, bai, pulicd, m-ai omorit, ce mai vrei? Ce doctor? la chiombeste-te de colea!”), in pdure muschiul creste pe partea dinspre sud a copacilor, tiganul Daie Gulu revine din ‘moarte, ca personajul lui Stefan Banulescu, Andrei Mortu, trage un chef de pomina cu ldutari si tot asa. in acest timp, satul igi vede, nestingherit, de ale sale. $i de ce s-ar sinchisi de toate aceste distorsiuni ale realitifii, de vreme ce accept ca ,exista cineva numit Cel ce Doarme si care, visind, inrdureste lucrurile ce se intdmpla aievea”? Moartea isi iteste semnele la tot pasul, cochetind senina cu lumea celor vii, iar infelepciunea ii indeamna pe sfteni si accepte totul comme il faut. .Ca si-l dibui pe Cel ce Doarme, afirmi misterios Foiste, trebuie sf stii si vezi serinteala tuturor ale firii”. Iar aceast& scrdnteala nu ¢ aceeasi cu cea a realitafii onirice pe care oamenii o trdiese ‘impicafi. Motivul, de origine baroct, al viefii ca vis, privilegiat de romantici, devine la Bogdan Popescu simplu pretext pentru a-si construi o lume fastuoasd, nedislocati de evenimentele de dincolo de fire. Lumea ca spectacol Celelalte doua perspective, care ar exemplifica unghiul de vedere comun, al unor indivizi normali, nu este ‘mai pufin spectaculos. Cei doi, Ectoras, studentul care, din cauza unei restanfe devine Repetentul si ,omul de culturé si aleasi simfire” Marin Foiste nu sunt doar protagonisti ai acestei lumi, ci chiar demiurgi ai ei, cdi din narafiunile lor, care se intretaic, se dueleazi si chiar se saboteazi (profesorul sustrage scrisorile mai tandrului combatant) dospeste intreaga lume fictional, Efectul este de ordinul carnavalescului, cai totul devine spectacol de cea mai spumoasi esenfa. Cei doi creeaza, in direct, o mitologie a Satului cu Sfinfi, pe care o inscriu cu egalA liniste intr-un cotidian deloc contrazis. Fie ci ¢ vorba de lumea copiliiei si a adolescenfei lui Ectoras ori de cea incefosata de aburi liici si mai ales etilici ai tineretii lui Foiste, povestile se genereaza una pe alta, deviaza firesc, divagatiile devin reguld, insa totul este abil controlat, astfel incdt orice aménunt isi va gasi rispunsul intr-o poveste ulterioard, Bogdan Popescu nu cautd pitorescul rural, precum Florin Lzirescu, de pilda, ci tenteazi s& confere urzelii un desen bine definit, cici fragmentarismul nu este decat aparent, Ceea ce leagi mai ales toate firele, nu putine, este umorul irezistibil, sinitos, sub tratamentul cdruia cele mai terifiante ori crude conjuncturi devin surse de ras inepuizabil. De mult nu mi-am mai furat singur si cu buna stiinfa ciciula, incercdnd s& aman sfarsitul lecturii unei carji de data asta rimAi cu regretul c& totul se termina in doar 420 de pagini. Nu e un comic de situatie propriu-zis, cu toate ca acesta nu lipseste nicidecum, ci unul de viziune: Bogdan Popescu construieste o lumea pe care 0 trateazi cu un haz nebun, acordandu-i tusele ingrosate benefic ale carnavalescului; totul se striduieste si fie altfel deci pare, ludindu-si in serios aceasta caraghioasé tentativa de misluire a evidenfei si gisind cele mai naive scuze pentru derapajul inevitabil, De pilda, in urma unui nefericit accident, un camion militar spulbera cocioaba profesorului, iar acesta scap& ca prin minune. Firesc, da o declaratie la politic. Da, dar ce fel de declaratie? ,Sus, ca titlu, cu un D plin de cérlige 5i intorsituri de condei, seria: «Declaratien. Ceva mai jos, in dreapta, se lifiia un motto: «Cerednd cu degetul amar ‘muiat in tind trupul si-i pipai Celui Bun de Sus./ Mi se-arata-n suis, de ginduri/ pe Cruce rivasit, lisus..”. Dupa 14motto, declaratia propriu-zisi, care incepe cum nu se poate mai promifitor: ,Cu aur, smim& si timaie imi plamadeam versul in trudnicu-mi silas, cici in acea noapte ce se anunfa plina de har si nicidecum, un ciob de- Apocalipst, daruri biblice se revarsau asupra mea, paginul, dar umilul. Din pana cea maiastré zburau si se agezau singure pe neprihanita fila cuvinte parc nu de mintea mea strunite”. Macedonskian de-a dreptul... Nu mai aragialean, cAci, dupa ce pretinde mult mai mult decét valoarea bunurilor distruse, poetul pune punctul pe i, intr- lun puseu retoric @ Ja Ric Venturiano: ,,insé nici o suma nu poate compensa indeajuns izgonirea Muzei din cotlonul ci albastru. Nu mai pot serie poezie desivarsita, nu mai pot picta eu har zeiese, Ar fi fost de bun-sim{ sé ma omorafi si pe mine, e&ci de aici inolo voi fi un mort viu. Mi-afiucis inspirafia, mi-afi juganit harul. VA rog sa chibzuiji eam cit costa acestea. De-mi vor reveni —o, ferice ceasuri — céndva, ma oblig si va anun{ si s8 va restitui suma, dupa ce, desigur, voi fi scizut contravaloarea perioadei fri de Muza de pana atunci”. »Dumnezei zinatici” ar lucrurile nu rman cantonate in zona acestui spectacol permanent, ci capéitd infelesuri mai adanci, pe masurd ce detaliile se acumuleaza. Profesorul Foiste dispare fir urma, la fel Ectoras, care observa cl visele sale {incep sé prinda contur. Cititorul capata o binuiala ce-i va fi confirmati de final: nu cumya acestia sunt, pe rand, Cel ce Doarme? Nu cumva ei viseazi intreaga ficfiune oniricd, cu care ne delectim? Odati cu disparitia celor doi lumea se imblinzeste: ,Povestile si intamplirile isi incetara invartejirea, iar contururile lor tari, ce puteau fi simfite cu {rupul, se inmuiara si se topird usor. Se lisi liniste”, Foiste si Repetentu ajung in miezul ficjiunii propriu-zise, care © viafa Satului cu Sfinfi si pe care o genereaza, alituri de alti Adormiti: ei devin, cum singuri se numese, cu amuzament, cum altfel?, doi dumnezei zinatici”. Ultima replica nu ¢ decat o invitatie la continuarea competitiei narative, cici visul lor intrefine mersul lumii: ,Hai, Repetentule, cine adoarme ultimul...". ,E un fel de moarte ce facem noi aicea, nu?”, intrebase, inainte, acesta din urma, acceptand, fara crispari, situafia. Ecuafia se rezolva astfel cat se poate de simplu: cei doi devin, in vis, demiurgi ai lumii, firi ca romanul si capete o prea vizibilé alurd autoreferenfiala, cici nu fi postuleazd, tezist, ca autori. Solutia, apreciati inspirat de Doris Mironescu, este in spiritul romanului: ,coerenta lumii narative este asiguraté din interiorul ei, rd recursul la transcendenta de balci a prozei metatextuale”. Ar fi rezistat oare Mircea Cartarescu, lon Manolescu i alti postmodemnisti declaraji s& duct ‘textul in aceasta zona? Probabil c nu, Bogdan Popescu alege inst aceasta alternativa simbolic&, deschizénd, in timp ce inchide un cere, lumea ficfionali catre alte posibile derubiri. Caci Bctorasi si Marini Foiste, bravi povestasi, exist nu ca sf povesteasca lumea, ci ca si 0 intemeieze continu. Cine adoarme ultimul este, nu ezit si o spun, una dintre cele mai ‘acaparatoare cérti care au aparut dup 1989, apt si impun’t definitiv un nume care merita si fie respeciat: Bogdan Popescu Abia astept sii mai treacd ceva vreme si si reiau acest roman... ROMANUL iNTRE BASM SI METAFICTIUNE Desi s-a afirmat, pe bund dreptate, e& anul 2006 a fost unul al prozei, dintre romanele publicate suecesul de criticd cel mai mare |-a obfinut, pe merit, Rizvan Radulescu, cu Teodosie cel Mic (Editura Polirom). Nu-i de colo, findnd cont ci a avut competitori redutabili precum Ion Manolescu, Radu Aldulescu, Constantin Toiu, Petru Cimpoosu, Filip si Matei Florian ori seniorul Constantin Toiu, O competitie pe edt de strénsi, pe atét de imbucuratoare, care di semne eX se poate conviefui pe scena literara actuala, venind din zone diferite si propunand poetici variate. Coca ce a atras atentia si a mutat mirarea c&tre admirajie in romanul lui Ritzvan Radulescu este capacitatea autorului de a intrefine, cu toate eforturile narative necesare, o lume care, aparent, vine din basm, din fantasy, Scorfosi, avem pentru ineeput pornirea de a deveni suspiciosi, de a cduta alte infelesuri ale fictiunii, refuzind si ne incredem in conventia pe care autorul ne-o propune. Romanul demareaza, ce-i drept, mai lent, dar acest Iucru se intimpla probabil din cauza precautilor autorului de a construi un background ct mai coerent, apt s& gizduiascd 0 intriga arborescenti, demna de orice narafiune de razboi, politisti s.a.m.d. Lumea fictional se dezvolté la limita dintre real si cea mai ascetica fantezie, mixind toponimia curenti, recognoscibiléi (Bucuresti, Filiagi, Petrila, Olt, Neajlov, Mures), dar manipulati aleatoriu, cu una strict imaginard, care vine din lumea povestilor: Ciupercaria, Capsuneria, la nord de ele Valea Capercilor, Ottoburg, Lacul Rece ete. Cu alte cuvinte, autorul nu ifi las nici o clip ragazul si-ti alcituiesti propria proiectie a spatiului fictional, ba chiar ifi indica, acribios, o harti pe care, inspirat, graficianul o posteazi chiar pe coperté. E si o tentativa de a sugera cA totul trebuie luat in serios, nu tratat cu bonomul amuzament pe care revizitarea unor vechi cunostinje din cdrtile copiliriei ni le mai impune din cénd in cand. 15Si, intr-adevar, romanul nu este un simplist scenariu fantezist, cio constructie epic’ dotata cu tot soiul de sertare, cu ample planuri, cu inerdncenate conflicte si pagini metaficfionale, cu povesti de amor si conspirafii, cu bai de singe si acte de eroism cobordte parca din cartile lui Dumas. Pe scurt, Teodosie cel Mie este prinful mostenitor al regatului, care igi are resedinfa in capitala Bucuresti; pnd la majorat povara conducerii si a educate sale fi revine generosului Pisicdine, Tutore Plenipotengiar al Principelui Mostenitor. Aparent atmosfera din regat pare pasnic8, chiar daca ulterior se va dovedi surpati de ambifii politice, planuri diabolice, puciuri, comploturi si alte asemenea preocupari deloc curate, in Lacul rece igi are salasul Somnul Protector Oliviu, dictator perfid, sangvinar, principe la randu-i peste o lume acvaticd distopicd, situat& in vizibil contrast cu cea Solara peste care Teodosie se pregiteste s& devina stipan, Fafé de teroarea instaurata in strafunduri, la suprafaé conflictele sunt mai curand rizibile, induiogitor de caraghioase: Minotaurul Samoil, stipanul Ciupercairiei se considera inamicul Bufhijei Kaliopi, cea care sildsluieste in Capsunerie. Rivalitatea lor, {Atha mostenita din parinfi, arjagul se vor {ransforma intt-o siropoasi poveste de amor, condimentata cu toate amanuntele triviale, siropoase, sursi de inepuizabil umor blind. La nord se aflé o alti factiune, Ottoburg, regatul lui Otto, dictator paranoic, un fel de Ubu Roi, inventator al unor instrumente de tortura si de rizboi. Mai adiugati la toate acestea si Fumicile Vinete, si pe cele Verzi, plus o Fratiei de coloratura masonic, o Pesterd din care Marele Monstrule| impune respectul tuturor si iat lumea basmului brodata pe o canava cat se poate de potriviti. ;__ Personaj perfid, respingator, Somnul doreste si acapareze puterea gi se aliazi, in acest scop, cu Otto. impreuna, dupa ce il intemniteaza pe Pisicdine (un maestru in evadari pe Kanga care Contele de Monte Cristo ¢ un ‘ageamiu ), pomesc asaltul asupra zonei pasnice din sud. Apirati de Marele Zid, aceasta revista cat rezist, iar, cu interventia Marelui Monstrulet binele castig8, ca in orice basm. Numai c& aceasta victorie este platité cu vietile tuturor, buni sau rai. in final, Teodosie raméne singur-singurel, cu intangibila, vaporoasa Fantoma Oti si Bufnita Kaliopi, indurerate la randul lor de pierderea iubitilor. Prin urmare, numai happy end nu este acesta, céci defilarea triumfala nu are cum si stearga marile figuri cazute, eroic, la datorie. intreaga feerie este construit cu gala ibdare, astfel incat viata palpita credibil chiar si acolo unde totul ne-ar indemna sa cdutém doar conventia; personajele nu sunt simple fantose, ci figuri, dup cum s-a spus, de ,istorie ieroglifica”, bine individualizate, care Se comporta cit se poate de firese si aledtuiese o gama tipologica diversificatd. Razvan Ridulescu nu aplicd, prin lurmare, schemele traditionale ale basmului, ci ia in serios aceasti lume feericd sau cosmaresca, acreditind-o, dupa cum vom vedea, prin nivelul metatextual al romanului Dacd ar fi ramas doar la acest nivel, cartea lui R&zvan Radulescu tot ar fi fost o reusita mirabild, Numai ci tot materialul epic este manevrat cu maxima inteligenfa, in cel mai postmodern spirit cu puting, Mai intdi, narafiunea nu € condusi nici un moment cu naivitate; ba chiar naratorul nici macar nu catadieseste s& imite perspectiva naiva, egal cu sine, specified basmului. Prima fisura fifisi in conventia feeriei intervine ge la sfertul romanului, cfind martori ai unei tentative de rapire curat gangsteresti a micului Teodosie din cofetiria Laméija sunt caiva clevi ce-si serveau pagnici prajitura, printre care si autorul:,...si prin fafa mea, care-mi ondulam in clasa a opta parul cu drotul ca sa semin cu Oscar Wilde, i prin fafa tuturor colegilor mei de scoali general’, impreund cu care credeam nestrmutat ci Ia etajul de deasupra cofetariei «LAmaita» era bordel, ci era de ajuns si ceri vanzatoarei ciocolati cu visine pentru ca ea si te introducd intr-o lume de pliceri nelegiuite dincolo de perdeluta, prin fata noastra, a baicfilor din clasa a Vill-a A, de la Scoala Generali 201, Teodosie trecu, regal, in pantaloni scurfi si frecdndu-se la ochi, impins cu delicatefe din spate de cofetaireasa Geta”. Totul se petrece, prin urmare, in Bucurestiu! anilor °80, acelasi cu Bucurestiu! asediat de tradatorii Oliviu si Otto. Numai s& aiba cineva ochi si observe fenomenul, Lumea povestii nu este negata, ci acceptati cu naturalefe in spatiul prozaic el realitagi cotidiene. Gheaja odati sparta, autorul nu mai pierde nici un prilej pentru a se juca, amuza(n)t, cu obisnuitele conventii ale epicului. intr-un rand, Pisicdinele Gavril se araté nemultumit de statutul siu de personaj si-! sanefioneazii pe seriitor, oferind el versiunea optim’: ,Daci acest roman ar fi fost bine seris, cu ceva mai multi grija pentru detalii si ceva mai putine pretentii experimentale, scena evadirii mele ar fi aritat cam asa:”, Si urmeazi, fireste, continuarea proprie. Unamuno, Pirandello, Cartérescu ~ sunt tofi eonvocati, discret, aici, fara si se mizeze excesiv ins& in aceasté direcfie, cum ficea, demonstrativ, confratele roman amintit. La Razvan Radulescu toate aceste truvaiuri sunt luate cum grano salis, ca obiecte cu care se jongleaza inteligent, cu umor, fir a li se conferi cine stie ce important. Urmeaza, evident, o scrisoare cétre editor, cerdndu-se o prelungire a termenului, pentru a putea descalci ijele alambicate ale intrigi, intruziunea unor personaje in camera de lueru a autorului, Ba, la lun moment, dat, vreme de un capitol (al XVil-lea), Teodosie citeste derularea ulterioara a faptelor, devenind ‘martorul viitorului stu. Textul acoperd, prin urmare, realul, il gizduieste sau chiar il dirijeazA. I se substituie, cu alte cuvinte. Toate aceste procedee uzate devin insi simple condimente, care nu abat atenfia lectorului de la evenimenfialul din ce in ce mai tensionat, ci doar fi ofera benefice prilejuri de relas, ocazii de a-si trage sufletul 16Reusita majord a lui Razvan Radulescu, dincolo de irezistibila poveste, de care te lasi prins, redevenind copil, este concilierea diferitelor formule, colaborarea unor artificii care cu greu se suport in aceeasi unitate parativa. Ceea ce vreau si spun ¢ ci aproape fiecare registru este prompt relativizat prin confruntarea cu opusul siu, {In mijlocul unei lupte acerbe, pe viata si pe moarte, dup’ ce spinteca destui inamici si, inconjurat de alii, se fine demn, ca un erou absolut, coborat parca din ITiada, Minotaurul Samoil nu se abjine s4 nu scoati limba la adversari. © fi vorba de o lupta pe viafé si pe moarte, dar, tratati cu tot respectul cuvenit, ea ar deveni previzibils, Or, demontind promisiunile, diversificdnd gama stilistica si tipologica, Teodosie cel Mic reuseste in acelasi timp si coreleze etichete din cele mai diverse. Cum bine s-a observat de unii cronicari, printre care Andrei Terian (de la care preiau formularea), romanul ,,deconstruieste formula fantasy-ului in aceeasi misurd in care o ilustreazl”, Evident, multe dare ale realititii verificabile pot fi detectate in carte, dar nu vid rostul deconspirarii lor constiincioase, Nici in Istoria ieroglifica’ nu intereseazi substratul faptic real, ci narafiunea pe care Cantemir a reusit si 0 plismuiaseé, filtrand totul prin sita fictiunii, supunand un material brut unei logici pretenfioase, cum este cea a fictiunii. Nu intémplator finalul aduce iar lumea ficfiunii in contingent, acreditind fabulosul, acceptindu-l, fara fife, in realitatea proprie. Este prima regula pe care Razvan Ridulescu a infeles si o respecte, pentru a se injelege cordial cu personajele sale. Care, in pofida provenienfei lor din basm, sunt destul de pretentioase. Dar au tot dreptul, cici sunt pline de sarm, Teodosie cel Mic este un roman in adeviratul sens al cuvantului, care nu mimeazi, ci construieste la Propriu’ o poveste cat se poate de palpitantd, dar o si supune unui amuzant tratament ludic. O carte unicat, in orice caz, singulara in proza ultimilor ani, preocupata si minimalizeze, teribilist, pand si cele mai diafane experiente. Simplitatea elaborata Pana acum, Lucian Dan Teodoroviei mi se prea un prozator cu talent, dar care incd ezita si scott la ivealé tot ce are mai bun in el. in cérfile anterioare, pendula intre proza scurtd si roman, Chiar si cele dou romane, Cu Putin timp inaintea coborarii extraterestrilor printre noi si Circul nostru vit prezintd: se situau cumva la granita dintre nuvela si roman. Acolo autorul ciuta eu incordare extraordinarul, isi supunea personajele unor experimente care, desi dramatice la origine, alunecau in ridicol: sinucigasi longevivi, betivi metafizici, indrgostifi caraghiosi i ciutau leeuirea in exces. Fireste ci era o proz4 agreabila, dar cusaturile erau totusi prea vizibile. Recentul volum, Celelalte povesti de dragoste (editura Politom, 2009) aduce o schimbare imbucuritoare in serisul autorului: efortul stilizarii nu mai este vizibil, totul pare simplu, cuceritor de simplu. De ce celelate povesti de dragoste? Pentru cf, de regula, literatura vede doar latura placuta sau iesita din comun a lucrurilor, doar romantismul ori melodrama. Or, din pacate sau din fericire, cele mai multe dint povestile noastre de dragoste sunt anodine, banale ori ascund, fir a iesi doar prin asta din banalitate, frustriri, complexe, nemulfumiri. Fiecare dintre cele 11 povestiri din volum surprinde, cu maxima atentie la detali, ba chiar cu o savoare a decupirii amanuntului colateral, cate o ipostazi a neimplinirii in iubire. Documentind fiecare cate ceva din latura mai intunecati a iubirii, aceste povestiri au, firesc, multe in comun si par desprinse dintr-o istorie comund. Numai cd, last a se infelege autorul, toate povestile de dragoste sunt la fel, mereu existd cite ceva care {asa un gust amar, mereu existi cdte un regret, mereu ceva stirbeste fericirea pripit asteptata. Altfel nu se poate. Fie ce vorba despre barbatul matur, dezamagit de aplatizarea sentimentului in timp (Sobolanul e mai viu decdt {festoasa), de cuplul copt aflat in impas, care incearca si igi salveze, de dragul trecutului sau al copilulu, casnicia (Seufundéiri), de egecul amoros care impinge la suicid (Pe catalige), de gelozia sofului, care se simte umilit de trecutul nu foarte onorabil al consoartei (Copilul up), de ezitarea intre dous femei (O noapte la hotel), fie c& e vorba despre apararea onoarei unei femei cu preful vietii (Dupa gaste) sau de trauma cauzati de moartea subiti a logodnicei (Cu mai mulfi kilometri in urma) ori chiar de nesiguranta paternitatii (Lund plind), toate aceste povesti au un element comun: naratorul (implicat, protagonist al povestirii sau mécar martor al ei) pastreazi o anumité Adiseretie, nu vrea sa devina explicit. Cred c& acesta este marele castig al prozei lui Lucian Dan Teodorovici: faptul cl stie si se stipaneasca, s8 dozeze efectele, si améne deznodamantul, fird a deveni previzibil. Aceste ,eazuri” nu mai au nimic iesit din comun, ele sunt simple si categorice asa cum este viata; nu se lasi comentate, nu se lasi disecate, ci igi impun evidenfa neconvenabili. Autorul nu yrea si faca analizi psihologied, nu intra abuziv in sensibilitatea personajelor, nu le disecd triirile, ci le Jas, calm, si se manifeste, Deciziile nu se iau in urma unei terapii autoscopice, ci in urma unor acumuliri incete, succesive, de reacfii care indict o sensibilitate iritaté. Personajele descoperi treptat ci nemulfumirea pe care o simt tine si ea de legile iubirii. Vine la pachet, odati cu restul. Exemplar mi se pare textul ‘Scufundeiri, in care impasul este expus direct din primul paragraf: ,Ei fi venea foarte greu s& treacl peste faptul c& uo inselasem, mi-a spus-o in nenumérate rnduri. Si o tnfelegeam. Mie mi se pirea aproape imposibil sa trec peste faptul cd, dupa povestea mea, ne despistiserim, iar primul lucru pe care-| ficuse ea fusese s& se vada cu un alt v7barbat”. Totul este relatat cu 0 naturaleje de nimic admonestat8. Criza este una a comunicari, ca in majoritatea cuplurilor. Rareori partenerii reusese si se deschida unul catre celdlalt, de aceea trecutul le rezerva mereu surprize Uumilitoare. Cei doi nu incearcd sa-si rezolve problema discutand, ci pastrand aparenfele si digerandu-si, separat, ful. Insisten{a naratorului asupra aménuntelor este consecventi in toate prozele. Metoda este, pe alocuri, behaviorista si rezerva cititorului surpriza finalului. Nu unul neaparat neasteptat, c&ci nu conteazi cum se rezolvé conflictul, ci cum se ajunge la acea rezolvare; altfel spus, ¢ important procesul, nu finalitatea. De data aceasta, barbatul isi da seama cd trebuie s& treac’ peste toate inconvenientele si si-i salveze cAsnicia abia cdnd observa cum un instructor de scufundiri o curteaz insistent pe sofia sa. Anumite gesturi ce fin de intimitate lor i se par alarmante end sunt repetate de intrusul agresiv, astfel incét realizeazA cat inseamna pentru el sofia si copitul. Desi proza este scrisa la persoana intai, nu confesiunea ocupd prim-planul, Dimpotrivé, protagonistul se fereste si-si dea in vileag trairile, gandurile; el preferd si se orienteze catre detaliile intmplarilor. Cu toate acestea, gelozia sae semnul unei tensiuni care ascunde 0 neliniste. Catre final, bruse, Piri nici o negociere prealabilz, isi anunfi consoarta c& a decis: Nas mai vrea si fim separafi”. A trecut prin multe pana s& ajungit aici, dar totule de banuit. ‘Naratorul nu explicd nimic si bine face. Nici nu ar fi fost prea multe de explicat, cititorul poate intui foarte usor totul. in fond, strategia aceasta este: si ambaleze toata drama sau nelinistea intr-o pasla de amanuate benigne, triviale, obisnuite. Ni nt in cartea lui Teodorovici, nici macar suferinja. Personajele suferi in surdind, decent, nu mai comit gesturi extravagante pentru asi face cumoscutd criza, aga cum se intimpla in cartile anterioare. Dupé gdste este o prozi egal ca tonalitate, desi un eveniment depseste, ca intensitate, atmosfera calma, bland& a satului copilariei naratorului. Umorul este prezent, dar folosit doar ca un condiment care nu atrage atentia, Eventual 0 deviaza catre altceva, ace ca acel eveniment-cheie si nu devind tipdtor (la propriu si la figurat). Mergind cu bunicul sau pe ulita jiganilor, ca s& recupereze niste gate furate, copilul are prilejul si fie martorul unei intémplari ale cérei infelesuri le va pricepe mult mai térziu: un figan este bitut pan ce moare de rudele $i vecinii sii pentru c4 nu vrea si divulge numele celei cu care a comis adulter. El apdrd onoarea si chiar viaja pirandei cu preful propriei vieti. Numai cd evenimentul este relatat exact cum e perceput de martori: cu maxima discretie, ca si cum ar fi vorba de un fapt perfect justificat si normal. Petrecut in gospodaria de peste gard. Si, intr- un fel, aga si este in acea lume. Ca in toate prozele din acest volum, finalul este diversionist: autorul nu face greseala de a interpreta ceea ce a povestit, nu devine tezist. Dimpotriva, e preocupat si mute reflectorul in alta Parte: bunicul si tiganul isi rezolva litigiul legat de furtul gastelor, ca si cum nimic nu s-ar fi intdmplat. Experienfa

S-ar putea să vă placă și

• The Subtle Art of Not Giving a F*ck: A Counterintuitive Approach to Living a Good Life

  

  De la Everand

  The Subtle Art of Not Giving a F*ck: A Counterintuitive Approach to Living a Good Life

  Mark Manson

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (5819)
• The 7 Habits of Highly Effective People

  

  De la Everand

  The 7 Habits of Highly Effective People

  Stephen R. Covey

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (353)
• The Art of War: A New Translation

  

  De la Everand

  The Art of War: A New Translation

  Sun Tzu

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (3045)
• • Reviste
  • Podcast-uri
  • Partitură
• The Iliad: The Fitzgerald Translation

  

  De la Everand

  The Iliad: The Fitzgerald Translation

  Robert Fitzgerald

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (5646)
• The Odyssey: (The Stephen Mitchell Translation)

  

  De la Everand

  The Odyssey: (The Stephen Mitchell Translation)

  Stephen Mitchell

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (7770)
• The Subtle Art of Not Giving a F*ck: A Counterintuitive Approach to Living a Good Life

  

  De la Everand

  The Subtle Art of Not Giving a F*ck: A Counterintuitive Approach to Living a Good Life

  Mark Manson

  Evaluare: 4.5 din 5 stele

  4.5/5 (20105)
• The Handmaid's Tale

  

  De la Everand

  The Handmaid's Tale

  Margaret Atwood

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (13282)
• Pride and Prejudice: Bestsellers and famous Books

  

  De la Everand

  Pride and Prejudice: Bestsellers and famous Books

  Jane Austen

  Evaluare: 4.5 din 5 stele

  4.5/5 (20479)
• Never Split the Difference: Negotiating As If Your Life Depended On It

  

  De la Everand

  Never Split the Difference: Negotiating As If Your Life Depended On It

  Chris Voss

  Evaluare: 4.5 din 5 stele

  4.5/5 (3313)
• Wuthering Heights Complete Text with Extras

  

  De la Everand

  Wuthering Heights Complete Text with Extras

  Emily Bronte

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (9991)
• The Picture of Dorian Gray (The Original 1890 Uncensored Edition + The Expanded and Revised 1891 Edition)

  

  De la Everand

  The Picture of Dorian Gray (The Original 1890 Uncensored Edition + The Expanded and Revised 1891 Edition)

  Oscar Wilde

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (9054)
• Art of War: The Definitive Interpretation of Sun Tzu's Classic Book of Strategy

  

  De la Everand

  Art of War: The Definitive Interpretation of Sun Tzu's Classic Book of Strategy

  Stephen F. Kaufman

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (3321)
• Oscar Wilde: The Unrepentant Years

  

  De la Everand

  Oscar Wilde: The Unrepentant Years

  Nicholas Frankel

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (10370)
• Anna Karenina: Bestsellers and famous Books

  

  De la Everand

  Anna Karenina: Bestsellers and famous Books

  Leo Tolstoy

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (7503)
• The Hobbit

  

  De la Everand

  The Hobbit

  J. R. R. Tolkien

  Evaluare: 4.5 din 5 stele

  4.5/5 (25894)
• Freakonomics Rev Ed

  

  De la Everand

  Freakonomics Rev Ed

  Steven D. Levitt

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (7879)
• Habit 1 Be Proactive: The Habit of Choice

  

  De la Everand

  Habit 1 Be Proactive: The Habit of Choice

  Stephen R. Covey

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (2559)
• Habit 3 Put First Things First: The Habit of Integrity and Execution

  

  De la Everand

  Habit 3 Put First Things First: The Habit of Integrity and Execution

  Stephen R. Covey

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (2508)
• American Gods: The Tenth Anniversary Edition

  

  De la Everand

  American Gods: The Tenth Anniversary Edition

  Neil Gaiman

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (12956)
• How To Win Friends And Influence People

  

  De la Everand

  How To Win Friends And Influence People

  Dale Carnegie

  Evaluare: 4.5 din 5 stele

  4.5/5 (6699)
• The 7 Habits of Highly Effective People: The Infographics Edition

  

  De la Everand

  The 7 Habits of Highly Effective People: The Infographics Edition

  Stephen R. Covey

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (2487)
• Habit 6 Synergize: The Habit of Creative Cooperation

  

  De la Everand

  Habit 6 Synergize: The Habit of Creative Cooperation

  Stephen R. Covey

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (2499)
• The 7 Habits of Highly Effective People

  

  De la Everand

  The 7 Habits of Highly Effective People

  Stephen R. Covey

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (2572)
• Wuthering Heights (Seasons Edition -- Winter)

  

  De la Everand

  Wuthering Heights (Seasons Edition -- Winter)

  Emily Bronte

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (9975)
• The Iliad: A New Translation by Caroline Alexander

  

  De la Everand

  The Iliad: A New Translation by Caroline Alexander

  Homer

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (5734)
• The Picture of Dorian Gray: Classic Tales Edition

  

  De la Everand

  The Picture of Dorian Gray: Classic Tales Edition

  Oscar Wilde

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (9765)
• Life of Pi: A Novel

  

  De la Everand

  Life of Pi: A Novel

  Yann Martel

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (13495)
• Stardust

  

  De la Everand

  Stardust

  Neil Gaiman

  Evaluare: 4 din 5 stele

  4/5 (8160)