Sunteți pe pagina 1din 8

Istoria literaturii romane

Omul arhaic in Povestirile lui Vasile Voiculescu


Un loc aparte in povestirile lui Vasile Voiculescu il ocupa povestirile
fantastice, dintre care amintim "In mijlocul lupilor" , "Pescarul Amin" ,"Ultimul
Berevoi" , "Sezon mort" si "Lostrita".

In toate aceste povestiri descoperim o lume fabuloasa, salbatica, de o


deosebita vitalitate, unde - prin intermediul vanatorii si magiei, omul intuieste
principiile primordiale ale existentei. Scriitorul prefera situatiile neobisnuite,
miraculoase, iar realul se suprapune fantasticului. Finalul povestirilor este
ambiguu, deschis oricarei interpretari.

Eroii lor sunt niste existente arhetipale, care - prin magie - se intorc intr-un
timp si spatiu arhaic. In functie de povestire, acest om-animal este "marele lup
spiritual de dincolo" , "omul peste" , "ursul tragic" , "marele taur al muntelui" ,
"batranul arhitaur".

In "In mijlocul lupilor" portretul Luparului aminteste aceasta conditie a omului-


animal. El este un vanator si vrajitor de lupi, care a mostenit din mosi-stramosi
cunoasterea obiceiurilor acestor animale, cu care vorbeste si pe care le domina prin
magie.

Eroul din "Pescarul Amin" pare un om-amfibie. El are brate lungi si palme
late "ca niste lopecioare", iar in apa se lungeste si se scurteaza. Din mosi-stramosi a
mostenit o piele "lunecoasa" , fara par, incrustata cu niste solzisori, care se usuca
imediat ce iese din apa. De aceea se spune ca neamul lui s-ar trage din pesti.
Alaturi de pescari, el participa la asezarea capcanelor pentru prinderea unui
nefiresc morun urias, ratacit in balta din apele Dunarii. Dar Amin nu vrea ca acest
peste fabulos, arhetipul spiritual al neamului sau, sa fie ucis cu dinamita. Dupa un
moment de regasire de sine, el se scufunda in apa pentru a indeparta bolovanii si a
distruge capcana.

Coborarea in adancuri echivaleaza cu iesirea din real si cu regasirea "in


fundul bulboanei" a paradisului acvatic pierdut. Amin se scufunda "lasand afara
timpul ca pe o sluga, sa-l astepte". Adancul devine pentru el o matrice originara, in
care diferenta dintre om si peste se atenueaza. Pestele nu mai este vanat, ci devine
ocrotitor si arhetip al neamurilor de pescari. Finalul povestirii simbolizeaza tentatia
absolutului.
In "Ultimul Berevoi" ultimul descendent al familiei Berevoi este un personaj
ambiguu : vanator si solomonar. Intrucat autoritatile au interzis uciderea cu arme
de foc a animalelor salbatice care le decimau turmele, pastorii cer ajutorul
batranului solomonar. Intorcandu-se prin timp in anistorie,printr-un ritual magic,
solomonarul intra intr-o puternica relatie cu duhul arhitaurului" pe care il invoca.
Acesta este un animal originar, totemic, care ar putea reda vigoare vitelor.
Descriind ritualul magic, scriitorul inventeaza simboluri, miscari magice si eresuri.
Dar magia batranului ramane fara efect si el isi insceneaza propria moarte. Moartea
sa simbolizeaza disparitia mitului, a unei culturi arhaice.

Lostrita de Vasile Voiculescu este o povestire fantastica care fost inclusa din
volumul "Iubire magica". Ca si in "Pescarul Amin" , "Amintiri despre
pescuit" ori "Lacul Rau" scriitorul se inspira din lumea fabuloasa a pescuitului,
vazuta ca practica ancestrala, indeletnicire ce exprima puternica legatura om-
natura. In deschiderea textului scriitorul precizeaza sursele folclorice ale povestirii.
El porneste de la credintele populare privitoare la fortele supranaturale existente in
lume.

Tema povestirii o constituie nazuinta spre absolut, autorul avertizand ca cel


ce are tentatia absolutului se expune la pericole. El aminteste de stimele viclene
care intind curse flacailor nestiutori, ca sa-i inece. Aceasta poveste de vanatoare si
de dragoste, in acelasi timp, reface o atmosfera fabuloasa, de basm, datorita
intamplarilor fantastice, dar si naturii unor personaje si fapte nascute dintr-un
"miracol magic".

Scriitorul foloseste formule de narare specifice basmului, prin care atrage


atentia cititorului ca intamplarile povestite ies din sfera realului. El spune ca
necuratul randuise de multa vrele in apele Bistritei o "nagoda" cu infatisare de
lostrita, ce se arata cind la bulboane, cand la suvoaie. Aceasta este o alcatuire
hibrida, cu cap de somn, trup de salau si piele de pastrav, care isi poate schimba
infatisarea. Astfel, cand se odihneste pe nisip, ea pare o "domnita intinsa la soare".
Aceasta este prima asociere semantica peste-femeie. Lostrita a ademenit in mrejele
ei, innecandu-i, pescari iscusiti, copii nestiutori ori flacai tulburati de frumusetea
sa. Socotind-o vrajita, oamenii o ocolesc ca pe o piaza rea. Numai flacaul Aliman,
eroul povestirii, nu crede in basme si rade cand i se vorbeste de stime preschimbate
in lostrite. Lostrita i se aratase si lui de cateva ori,ca un peste din poveste. O data a
si prins-o in undita, dar flacaul nu vede in ea o intruchipare demonica, ci o
salbaticiune oarecare. Intr-o zi a prins-o in brate, dar ea l-a lovit cu coada si i-a
scapat "cum ii scapa duminica cate o zvarluga de fata la hora", simbol al
absolutului care i se refuza. Este a doua apropiere peste-femeie pe care o face
scriitorul. Din aceasta poveste de vanatoare se naste treptat o poveste de dragoste
intre om si peste, amintind de mitul Sirenei. De cand a prins in brate trupul lunecos
al lostritei, Aliman a ramas vrajit. El simte permanent in brate povara si forma ei,
ori o dezmierdare, "ca un gust de departe al lostritei".

Cele doua planuri (real si supranatural) se interpatrund mai ales in


momentele sale de indecizie. Provocat si fermecat de aceasta sirena a Bistritei,
Aliman si cerceteaza apa ca un nebun. Oamenii stiu ca flacaul este sub puterea
vrajei si ca lostrita il va ucide. Ea i se arata din cand in cand, dar dispare la sfarsitul
verii. Flacaul se topeste de dor si de zbucium, "tanjeste" si incepe sa fie interesat de
povestile cu lostrita fermecata, si de vrajitori ce au puteri asupra apelor si pestilor.
In primavara reancepe cautarile, dar stima i se arata doar la Paste, fiind mai mandra
si mai vicleana. Il infrunta pe fata pe flacau mancandu-i pestii pusi drept momeala
in plasele de nuiele. Aliman intelege ca nu-i lucru curat. Fermecat de lostrita, el
pleaca intr-un sat "salbatic", la un vraci batran, mare descantator de pesti si stapan
al apelor, unde se leapada de credinta in Dumnezeu. Scriitorul introduce in
povestire un motiv faustic.

Astfel, in schimbul credintei sale, vraciul ii da un totem : o lostrita de lemn


descantata si vrajita. Interventia vrajitorului estompeaza legatura cu
realitatea, impingand povestirea intr-o zona halucinanta, magica. Intr-o noapte "cu
luna in patrar" flacaul intra gol in Bistrita, rosteste descantecul invatat de la vraci si
da drumul pe apa lostritei de lemn. Este un act arhetipal, prin care se
sugereaza nunta demonica. Efectul vrajii nu intarzie. A doua zi apele involburate
ale Bistritei aduc pe o sfaramatura de pluta o fata frumoasa lesinata. Aliman vrea
sa intre in apa sa o salveze, dar se intampla un lucru ciudat : pluta se desprinde
singura din stransoarea apelor si vine direct la mal, la picioarele flacaului, semn ca
lui ii era trimisa fata. Lostrita ajunsa prin vraja femeie este insa un personaj
ambiguu, care sporeste curiozitatea cititorului. Ea are o origine echivoca, deoarece
nimeni nu stie daca apele umflate ale Bistritei au adus-o acolo din intamplare, sau
daca este un peste preschimbat in femeie. Desi este imbracata in straie taranesti, ea
are o infatisare stranie : hainele i se usuca imediat ce este scoasa din apa, amintind
de pielea pescarului Amin din nuvela cu acelasi titlu. Cere imediat de mancare, are
ochii reci, "ca de sticla" , iar dintii ii sunt "ascutiti ca la fiare". Cei doi tineri par
facuti unul pentru altul, se indragostesc si merg acasa la Aliman, care - nestiind
cum o cheama - ii spune Ileana. Rupti de lume, ei traiesc o iubire paradisiaca. Fata
are un comportament straniu.

Il obliga pe Aliman sa se scalde noaptea goi in Bistrita, ale carei ape se


faceau pe rand de aur, de argint si apoi albastre, invaluindu-i tainuitoarea,
pescuiesc pastravi si-i mananca acolo, fripti la foc de brad, cum ii place ei. Feciorul
pare a fi uitat de patima care-l mistuise pana atunci si-i vorbeste de cununia
religioasa, dar strigoaica fara nume refuza nunta ortodoxa, care-l sfinteste pe om,
spunand ca altul este rolul venirii ei. Prin sat circula zvonul ca fata i-ar suge
flacaului sangele, ca o strigoaica. Dupa un timp, mama fetei, o femeie
"sturluibatica", vine si o cearta pe fata ca si-a uitat neamul si s-a insotit cu saracia.
Femeia nu este straina de magie. Ea o hipnotizeaza pe fata, iar pe Aliman il
anihileaza, lasandu-l "prostit, gol de puteri, ca o arma descarcata". O duce pe fata
in satul lor din munte si Aliman o cauta multa vreme, dar fara rezultat. Intr-un
sfarsit reuseste s-o identifice in alt veac, afla ca si ea se vanduse diavolului si
fusese probabil preschimbata in stima. Un mosneag trecut de suta de ani ii spune
ca, pe cand el era copil, satul le alungase cu pietre pe bistriteanca si pe fata ei, care
faceau farmece cu ajutorul demonilor, si "le daduse Satanei". Disparitia fetei,
cautarea, imposibilitatea gasirii si identificarea ei aproximativa intr-un secol
trecut sporesc misterul povestirii. Fantasticul situatiilor se naste din ambiguitate.

Povestirea se va desfasura pana la sfarsit pe acest joc incert al imaginii lostritei. Ea


pare a fi cand peste, cand fata, dar niciodata peste si fata in acelasi timp.
Pierzandu-si speranta, flacaul se intoarce acasa "nevolnic si moale ca o carpa". Nu
mai pescuieste si - cu vointa paralizata - accepta sa seinsoare cu o fata oarecare din
sat. Dar in noaptea dinaintea nuntii viseaza ca se insoara cu lostrita si-l cununa
batranul vrajitor. Acest vis dezvaluie sufletul feciorului chinuit de nostalgia iubirii
pierdute si de remuscarea de a-si fi tradat iubita.La nunta Aliman bea mult si-si
paraseste mireasa cand afla de la un copil ca a reaparut lostrita. El alearga la
Bistrita s-o caute pe regina pestilor, s-o prinda cu orice pret si s-o manance la nunta
sa.

Finalul este indecis, situat intr-un plan fantastic. Fascinat de privirile


lostritei, flacaul se afunda in apele dezlantuite si se ineaca in genunile Bistritei,
incercand sa ocroteasca lostrita de viitura. El dispare pentru totdeauna rapus de o
iluzie. Moartea sa dramatica sugereaza ideea ca cel ce are tentatia absolutului
devine victima propriei sale aspiratii. Epilogul nu clarifica, ci reia ideea stimei care
colinda fara astampar malurile Bistritei, urcand cu carausii, coborand cu plutasii,
oprindu-se cu copiii. Ea fulgera "ca o sabie bulboanele" sau isi intinde la soare
trupul de "ibovnica", stand in calea flacailor "aprinsi si fara minte".

In final scriitorul explica nasterea eposului din setea de fabulos a omului. El


spune ca povestea lui Alimen se imbogateste in fiecare an cu noi adaosuri, dupa
inchipuirile oamenilor care jinduiesc dupa intamplari de "dincolo de fire".
Augustin Buzura, Fetele tacerii. Fictiunile societatii
inchise
Apare in 1974, la Editura Cartea Romaneasca si i se decerneaza Premiul
Uniunii Scriitorilor. Editia a doua, revazuta si adaugita, apare in . Editia a treia,
text definitiv, este tiparita in . Autorul semneaza si scenariul dupa roman, pentru
filmul Undeva, in Est (1991 in regia lui Nicolae Margineanu). Romanul lui
Augustin Buzura , Fetele tacerii, este, neindoielnic, un foarte bun roman social, in
sensul ca ofera o mai amanuntita si mai exacta cunoastere despre unele evenimente
cruciale din istoria societatii romanesti contemporane, prin intermediul mai cu
seama a doua naratiuni, fiecare cu perspectiva ei proprie (naratiunea lui Gheorghe
Radu, pe de o parte, si cea a lui Carol Magureanu, pe de alta). Pentru o mai corecta
definire critica a romanului e insa nevoie a nu se scapa din vedere prezenta si a
unei a treia naratiuni; pentru ca ziaristul Dan Toma nu se ci intreprinde, la randul
sau, o investigatie in propriul trecut, in propria bio-grafie, incepand cu episodul
doamnei Lida" si al anilor de scoala, continuand cu acela al muncii in mina si
incheind cu experienta Iui de ziarist.

Dan Toma nu se afla doar in situatia de a judeca faptele altora, ci devine - in


mod din ce in ce mai pronuntat - si propriul sau judecator. Este de observat ca, din
punct de vedere compozitional, tocmai aceasta a treia naratiune, ce vine din partea
lui Dan Toma, pare sa traseze coordonatele principale ale romanului. Primele doua
naratiuni au, din acest unghi, valoarea doar a unor motive dinamice, prin care se
sustine cea de a treia naratiune. Ar fi mai indicat, de aceea, sa cautam o definitie a
romanului pornind in primul rand de la aceasta naratiune. Vom descoperi astfel ca
Fetele tacerii se prezinta cu precadere ca un roman de formatie, in speta fiind vorba
de formarea, de maturizarea unui scriitor.

Asa cum ni-l prezinta autorul, drumul parcurs de Dan Toma este drumul
infrangerii unor numeroase obstacole launtrice, este lungul si dramaticul drum al
unei eliberari; daca in primul capitol al povestirii el mai are inca sa-si recunoasca
(fata de Melania) o anumita indecizie si retinere, in ultimele pagini il vom
surprinde deja intr-o cu totul alta atitudine, cu mana ridicata, anuntandu-si astfel
hotararea de a spune adevarul". Evident, exista si tentatia inversa, de a judeca
celelalte doua naratiuni din aceasta ultima perspectiva. S-a incercat, astfel, sa se
stabileasca in ce masura intamplarile istorisite de Gheorghe Radu sau de Carol
Magureanu sunt sau nu la inaltimea programului literar enuntat de Dan Toma.
intrebarea, fireste, poale fi pusa, dar ea prezinta inconvenientul de a falsifica
perspectiva din care sunt efectuate celelalte doua naratiuni. Si in cazul lui
Gheorghe Radu, si in acela al lui Carol Magureanu, motivatia naratiunii trebuie
cautata in alta directie. Nu atat adevarul se lupta ei sa-l infatiseze, reinviind
trecutul, cat sa castige o anume seninatate de spirit, echilibrul, puterea de a se
detasa de trecut; afirmatie valabila nu numai pentru Carol Magureanu, ci - oricat ar
parea de curios - si pentru Gheorghe Radu.

Ce e drept, acesta din urma mai are o ultima reactie de inversunare, atunci
cand isi aprinde casa si vrea sa dea vina pe Carol; dar este ultima. Adevaratul
deznodamant il reprezinta hotararea lui Radu de a parasi satul, de a se reintoarce la
oras. Semnificativ pentru transformarea launtrica a personajului, pentru victoria pe
care el o dobandeste asupra lui insusi, este schimbul de replici intre Radu si soferul
cursei ce il ducea la oras: Domnule, sunteti de aici, ce-i asta?" il intreaba
nedumerit soferul pe Radu. Nu-s de aici, habar n-am. Sunt numai in trecere".
Aceeasi semnificatie o are si decizia lui Carol Magureanu de a-l vizita pe
profesorul Toma, medicul sau, pentru reparatii generale".

Intentia lui era( deci, de a se reintoarce la o viata normala, de a nu mai trai


numai prin trecut. Tinta spre care nazuiesc ambele personaje nu o reprezinta asadar
adevarul, ci viata. Cei doi naratori trebuie, in consecinta, intelesi ca simboluri ale
omului de rand, ceea ce ii pune, fata de Dan Toma, in raporturi mai degraba
antitetice. Imprejurarea este de natura sa dea un inteles nou relativei neutralitati a
lui Dan Toma fata de cei doi protagonisti. Aceasta neutralitate nu este de fapt decat
distanta pe care arta si-o ia fata de viata. In acelasi fel se cuvine interpretat si gestul
final al lui Dan Toma, de a cere sa coboare din masina in care se aflau si Carol si
Radu. Dan Toma se identifica cu privirea, asa cum, de altfel, sugereaza si cateva
frumoase metafore ale cartii (a se vedea mai cu seama visul eroului, din primul
capitol). Relatiile acestea antagonice intre naratori nu fac decat sa nuanteze si mai
mult problematica estetica a romanului, subliniindu-i ponderea in economia
ansamblului.

Dupa ce a desemnat adevarul ca mobil suprem al personajului sau, scriitorul


se grabeste sa precizeze ca acesta nu se reduce la o activitate de tip mimetic, ci -
dimpotriva - ca presupune un anumit coeficient de creatie intelectuala, adica o
reordonare, o dispunere intr-o alta perspectiva. Hotarat, Fetele tacerii este cu mult
mai mult decat un roman social (si aici Augustin Buzura se afla in vadit progres
fata de Absentii), iar discursul narativ se concentreaza in jurul unor multiple semne
ale artisticului. Luat insa doar ca roman social, Fetele tacerii se remarca prin
aceeasi abordare din perspectiva antropologica a evenimentelor istoriei. Autorul
acorda, fireste, importanta cuvenita resorturilor ideologice care guverneaza faptele
umane, dar nu pierde din vedere nici instinctele. O analiza dintre cele mai
concludente, in aceasta directie, este cea pe care romancierul o consacra lui
Gheorghe Radu. Mobilul tuturor actelor lui pare sa fie resentimentul, in primul
rand. O marturiseste, cu inconstienta, el insusi: vreau doar sa stii ca eu i-am purtat
pica lumii de cand ma stiu, pentru ca e greu sa-ti dai seama cum si-a batut viata
asta joc de mine. Mereu umilit, amenintat, ti se umple ulciorul odata si te
pomenesti spunandu-ti: ia sa mai terminam, ia sa va invat si eu minte!". Cel dintai
pe care Radu apuca sa il invete minte" va fi patronul Winter, pe care il constrange
sa inghita niste mamaliga unsa cu pacura.

Mai tarziu, in timpul razboiului, isi va zdrobi adversarul, mult mai


indemanatic si mai dur, in cursul unui meci de box, numai pentru ca rasul asta
satisiacut, sigur, m-a trezit". inversunarea lui Radu impotriva Magurenilor isi are,
si ea, o explicatie asemanatoare. Pentru Augustin Buzura istoria nu poate sa
insemne doar o perfectionare a formelor, ci -totodata - si una a speciei umane.
Autorul isi reprezinta, astfel, istoria ca pe o evolutie naturala, ai carei factori
pozitivi sunt supunerea instinctelor, dezinteresarea, mila, generozitatea,
intelegerea.

Din acest unghi, Dan Toma constituie exemplarul uman cel mai evoluat din
roman; ceea ce nu-l scuteste, in numeroase randuri, de "caderi". Exista insa
intotdeauna, in cazul sau, o forta launtrica ce il ajuta sa se redreseze. Singura fiinta
care prezinta oarecari inrudiri cu Dan Toma este, in roman, Carol Magureanu.
Lunga perioada pe care a petre-cut-o ascuns, zidit de viu, l-a deprins cu exercitiul
detasarii de sine, lucru de care, de altfel, eroul este pe deplin constient: M-am
desprins insa de amanunte, nu pot si n-as vrea sa fiu nimic. Am ajuns in acel
spatiu, dincolo de azi si de ieri, cand nu poti gandi altfel". Dramele istoriei apar,
pentru Augustin Buzura , ca drame ale selectiei naturale. Exemplarele superioare
nu sunt adaptate pentru lupta, ceea ce le face foarte vulnerabile, victime aproape
sigure in orice confruntare. Autorul pune insa o oarecare exagerare in intentia sa de
a sublinia vulnerabilitatea acestor fiinte superioare, impresia finala fiind aceea de
nedorila efeminare.

In Dan Toma, celelalte personaje vad, de pilda, cand o mimosa pudica, cand
o babirusa (Cum l-o fi dus mintea la babiruse, nu-mi explic nici azi. Poate ca o fi
meditat asupra vietii mele. N-am prea citit eu multe despre el, m-a enervat insa ca,
dupa cate am priceput, acestui animal delicat, de eprubeta, ii cresc caninii inferiori
si i se rasucesc in asa fel incat ii perforeaza maxilarul superior, chiar si creierul, si
animalul uneori se autodistruge").

In sfarsit, Fetele tacerii se impune si ca unul dintre cele mai importante


momente, in literatura romana contemporana, de critica a limbajului. Autorul
intreprinde una dintre cele mai acerbe operatii de inventariere a automatismelor si
sabloanelor de exprimare. Personajul care are cel mai mult de suferit din aceasta
cauza este Gheorghe Radu. Numeroase pagini ale romanului se citesc, de aceea, cu
infinite delicii. Fetele tacerii ramane astfel o carte de o exceptionala profunzime,
ale carei niveluri structurale, dublate de un limbaj ce marturiseste adesea o
inclinatie spre epitetele hiperbolice, desemneaza un moment de incontestabila
maturitate a prozatorului Augustin Buzura.

Cozma Elena

Anul III, semestrul al II-lea

Facultatea de Litere, Romana-Franceza ID

S-ar putea să vă placă și