Sunteți pe pagina 1din 22

Chestionar pentru evaluarea finala – examen

1. Rolul arhitectului ca protagonist al colectivului pluridisciplinar de restaurare si in procesul executarii proiectului restaurarii.

În practica activităţii arhitectului-restaurator se întîlnesc cazuri deosebite, care necesită cunoştinţe în specificul abordării unor probleme pe categorii de lucrări din domenii concrete. Unele din ele prezintă probleme serioase şi pentru ele există tematica sa, literatura respectivă etc. Un rol pe care il arhitectul ca protagonist in procesul executarii restaurarii unui monument este- finisarea studiului unui monument intro scara mai larga.Numai la aceasta etapa (etapa de analiza) este posibil sa se efectueze demontarea acoperisului( care poate fi inlocuit mai tirziu), demontarea podelei si demontare de mufe. Dupa toate aceste se poate de stabilit cantitatea sau volumul care au nevoie de o restauarare.

2. Conceptele centrale de monument. (etimologia notiunii de monument. Monumente ale culturii cu suport material. Definitia monumentului)

Conceptul de monument istoric acoperă nu numai opera arhitecturală izolată, dar şi ansamblul rural sau urban în care se găseşte mărturia unei civilizaţii particulare, a unei dezvoltări semnificative sau a unui eveniment istoric. Aceasta este valabilă nu numai operelor majore de artă, dar şi lucrărilor mai modeste ale trecutului ce au acumulat semnificaţie culturală odată cu trecerea timpului.

Monument - operă de sculptură sau de arhitectură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalități remarcabile; Construcție arhitectonică de proporții mari sau de o deosebită valoare.

Monument-sculptură sau structuri arhitecturale, pentru a comemora cineva /ceva (personalitate remarcabilă, un eveniment istoric).Monumentul pastreaza istoria unui sat, oras pe parcursul existentei lui.

Monument - obiect, patrimoniul cultural al țării, poporului, umanitate (. monumentele de arheologie, istorie, artă, literatură, de obicei, protejate de legile speciale).

3. Clasificarea monumentelor dupa natura lor

1. Monumente de arheologie

2. Monumente arhitectura

3. Monumente de for public

4. Monumente memoriale si funerare

5.Monumente de interes national

6.Monumente de interes local

- monument arhiologic – ansamblurisauedificiicazute in ruine, din cauzavechimii, neingrijiriisau a unorcataclisme care su stat multingropate in pamantsi au fostdescoperiteprinsapaturi

- monument de arhitectura – cladirilesiansamblurile de cladiri, apartinandantichitatii, feudalismului, modernismului, pastrateintregisauruinate

- monumente de arte plastice – opera cuprinse in compozitiamonumentelor de arhitectura

- monumente memoriale sau comemorative – case in care au trait oameniilustri

- monumente de arta peisagera

- monumente de tehnica

4. Clasificarea siturilor istorice dupa natura lor

- arheologice – asezari disparate siredescoperite. Apartincomunei primitive, cu instalatiigospodarestisinecropole, resturiunororaseantice.

- istorice – asezarivechi, care si-au pastratconfiguratia, fiindtotodata, inzestrate cu monumentesauansambluriistorice

- naturale – peisajefrumoase, caracteristiceprinforme de relief, ape curgatoaresaustatatoare, vegetatie, locuriunicelimitate ca intindere.

- de arta pesagistica – rezultatulactiuniiomuluiasupramediului natural pentru a asigura un

cadrupentrucladirisiansambluri de arhitectura, saupentu a obtinespatiiplantatesedtinaterecreatiei

- rurale si urbane –nucleeleistorice ale asezariloromenestisialte zone istorice.

5. Clasificarea monumentelor si siturilor istorice dupa utilizarea si importanta lor.

Clasificarea monumentelor:

1.Dupa durata

2.Dupa o baza teritoriala

3.În funcție de valoarea istorică și artistică

4.Dupa dimensiuni

5.Dupa motive stilistice: gotic, renascentist, baroc, clasicism, Art Nouveau etc.

6.Dupascopul inițial al monumentului: arhitectura feudală, biserici, palate, facilități de divertisment (teatre, circuri), clădiri publice, clădiri rezidențiale, structurile de inginerie etc.

7.Dupa materialul principal de construcție, din care este construcția :din piatră, cărămidă, lemn, metal, beton etc.

8.Dupa gradului in care sa pastrat cladirea

9. Dupa interes national /local

Monumentele și siturile istorice constituie obiectul restaurării. Ele reprezintă cele două trepte ale fenomenului de arhitectură: obiect și așezare umană.

Prin monument se înțelege:

- o realizare a minții și mîinilor omului, care se distinge prin valoarea sa.

- Un obiect, vestigiu al trecutului sau prezentului, care este destinat să păstreze memoria unor persoane sau evenimente. Astfel sînt denumite monumente statuile menite să comemoreze persoane sau evenimente și operele de arhitectură și artă plastică așezate în necropole. Clasificarea monumentelor după utilizarea lor:

Monumentele moarte cele care ăi-au pierdut funcțiunea lor utilitară. Din acestă categorie fac parte: monumentele arheologice și cele în ruină.

Monumente vii cele care îndeplinesc o funcție practic-utilitară, fie că și-au păstrat o pe cea inițială, fie că s-a schimbat.

Categorisirea vii – moarte are un caracter relativ formal, deoarece ruinele sunt valorificate ca spații muzeistice, fiind incluse în viața contemporană. Această împărțire capătă importanță legată de metodologia restaurărilor care diferă de la o categorie la alta.

Clasificarea monumentelor după importanța lor

Această categorisire depinde de legislația fiecărei țări. Există state unde această clasificare nu este obiectul unei legiferări. În alte state se fac 2 sau mai multe categorii după importanță, ca de pildă: monumente de interes internațional, național, local.

Categorisirea mon-lor după importanța lor, monumentele sunt clasificate în două categorii: de importanță națională și de importanță locală.

Clasificarea siturilor istorice:

Siturile arheologice așezări dispărute și redescoperite. Aparțin comunei primitive, cu instalațiile gospodărești și cu necropolele lor, returile unor orașe antice, cetăți și dispozitive de apărare ale feodalismului. (așezările de la Troia, orașele Pompei și Herculanum etc.)

Siturile urbane și rurale: nucleele istorice ale așezărilor omenești și alte zone istorice. Aria nucleelor istorice delimitată de repere urbanistice, arhitecturale sau arheologice, include în interiorul ei valori importante pentru istoria arh-rii și urbanismului.

Siturile istorice rurale: sînt așezări vechi, care și-au păstrat configurația, fiind, totodată, înzestrate cu monumente sau ansambluri istorice. (Trebujeni, Butuceni).

Siturile comemorative: numite uneori șiistorice, sînt terenurile care au fost cîndva teatrul unor evenimente importante pentru istoria lumii sau a unor popoare, consemnate în documente sau legende. (cîmpurile de bătălie de la Austerlitz sau Borodino, Călugăreni etc.)

Siturile naturale: peisaje frumoase, caracteristice prin forme de relief, ape curgătoare sau stătătoare, vegetație, locuri unice limitate ca întindere – grote, anumite formații geologice, cascadele, belvederile etc.

Siturile de artă peisagistică: (parcuri și grădini) sînt rezultatul acțiunii omului asupra mediului natural pentru a asigura un cadru pentru clădiri și ansambluri de arhitectură, sau pentru a obține spații plantate destinate recreației.

Monumente de artă plastică la nivel urban: incluse în componența unor situri urbane, rurale, peisagere au su aspect estetic o valoare relativ de sine stătătoare, însă ele sînt parte integrată a unei sinteze dintre arhitectura și artele plastice, care are loc pe plan urbanistic.

Rezervații: zone supuse protecției, care includ vestigii cercetate sau necercetate încă. Sau care presupun prezența unor vestigii, astfel, fiind condiționate sau interzise orice fel de intervenții actuale.

6.

Evolutia notiunii de monument istoric, sit istoric si restaurare. Definitiile lor.

Monument istoric este o operă de sculptură sau de construcție arhitectonică de proporții mari sau de o deosebită valoare, destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalități remarcabile

Sit istoric-cladiri protejate oficial care fac parte dintru sit protejat datorita valorii lor arhitecturale sau istorice deosebite.

Restaurare - Măsuri de întreţinere (reparaţii curente, reparaţii capitale); lucrări de conservare - consolidare; lucrări de restaurare: rest-re fragmentară (de eliberare, de reîntregire); Adaptarea monumentelor de arhitectură la funcţii noi (restaurare de inovaţie).

7. Etapa restaurarii empirice. Etapa restaurarii doctrinare. Exemple

NOŢIUNEA DE RESTAURARE SI EVOLUŢIA EI

Noţiunea de restaurare – o evoluţie istorică, ca şi noţiunea de monument, modificându-se în funcţie de istoria şi teoria arhitecturii, privind modalităţile de păstrare a monumentelor exprimate într-o metodologie specifica.

1795– printr-un decret al Convenţiei Naţionale franceze, încep, de fapt, preocupările pt restaurare .

1)ETApA EMpIRICĂ

– prima etapă a evoluţiei concepţiilor. - cuprinde primele 7 decenii ale sec. XIX

- nu avea la bază o doctrină

- restaurări la monumente din Roma Antică

Etapa restaurarilor empirice:

a) Revolutia franceza fundamenteaza ideeapastrarii monumentelor

b) Primele actiuni de restaurare de monumente- la Roma- Raffaele Stern (1771-1820) - Giuseppe Valadier Stern executa restaurare la Coloseum Roma- contraforti Valadier – Arcul de Triumf al lui Titus- completare prin epanataj- profile invaluitoare

2)ETAPA DOCTRINARĂ a doua etapă a evoluţiei concepţiilor – 1840-1880 .

- cultura franceză a formulat noţiunea de restaurare

- noţiunea de stil ca o realitate estetico-temporală

- concluzia: readucerea monumentelor istorice la o

UNITATE STILISTICA PROPRIE ETAPEI INITIALE

a existenţei lor, anulând suprapunerea unor momente succesive ale realizării “DOCTRINA UNITATII DE STIL” promovată de şcoala arhitectului francez Eugene Emmanuel Viollet-le-Duc

-1814-1879 – în antagonism cu orientarea criticului de arta John Ruskin (1819-1900) – o atitudine pasivă, fatalistă

Etapa restaurarilor doctrinare

- In deceniul 4 al sec. XIX, monumentele antice pe planul 2, monumentele gotice, prin aparitia Romantismului ca reactive imperiului clasicismului

- Viollet-le-Due- istoric si teoritician al arhitecturii, tezele sale”Entretiens sur l’architecture”

- Idea restituirii unui edificiu sau parti din edificiu disparate pe baza de fragmente. Riune, vestigii (cum dupa forma frunzei deduci planta intreaga, dupa osul unui animal, animalul)

-

Restaurarea Notre Dame- Paris, se mai contrazice cate o data

-

Preocuparea scolii lui Viollet- le-Duc p-u a reda monumentelor aspectul initial, cat si stabilirea etapelor de constructive si a caracteristicilor stilistice.

8.

Etapa restaurarii istorice si stiintifice

1.Realizarea ideilor ponovilente care inseamna restaurarea monumentelor in forma lor originala

2.Refacerea aspectului din interior , teoretic sau practic, bazate pe fragmentele care sau mai pastrat , resturi si informatii istorice disponibile , cu ajutorul modelelor moderne (inclusiv cu o metoda, numita experiment arheologic);

3.Activități care vizează restaurarea diferitelor aspecte ale evenimentelor istorice, obiecte etc.

Restaurarea istorică

– 2 elemente fundamentale:

stilul aprofundat al istoriei monumentului care să permită reconstituirea elementelor dispărute pe baza unei documentaţii certe

-păstrarea tuturor elementelor valoroase ale existenţei

- teoreticienii : Luca Beltrami si Camillo Bolto

-Documentele fundamentale aparţin Congresului inginerilor şi arhitecţilor italieni de la Roma din 1883

- Conferinţa internaţională de la Atena din 1931 a elaborate CARTA DE LA ATENA

Gustavo Giovannoni – fundamentează restaurarea ştiinţifică -după cel de- al doilea zboi mondial, din cauza distrugerilor, reconstituirea unor monumente – lucru respins până acum – reconstituiri sau reîntregiri pe documentaţie certă

9. Etapa restaurarii de dupa cel de-al doilea razboi mondial

Al Doilea Razboi Mondial a servit ca imbold in dezvoltarea ideilor depre problemele de conservare si restaurare a monumentelor. Factorii importanti ca distrugerea in masa a monumentelor in timpul razboiului si perioada de dupa razboi, care a adus schimbari drastice in structura sociala, in special urbanizarea rapida, a adus o noua situatie. Indiferent cit de diferite au fost ideile depre procedura de restaurare, restauratorul va fi obligat sa se intilneasca cu metode noi privind restaurarea monumentului (studierea arhitecturii timpului corespunzator, colectarea dovezilor istorice si restaurarea dupa forma ramasa a monumentului).

Relativitatea si probele colectate incomplete, au fost unele dintre motive care au afectat formularea principiilor de restaurare arheologice. Monumentul traditional, nerestaurat, reprezenta o realitate istorica, pe cind cel restaurat cu o forma integra era privit ca o opera de arta.Distrugerile aduse de al Doilea Razboi Mondial, au lasat mult mai in urma dimensiunile dezastrelor militare anterioare. Cele mai mari despagubiri au fost aduse Uniunii sovietice si Poloniei. Acolo au fost distruse nu numai cladiri individuale, dar si intregi complexe arhitecturale. Principiile patrimoniului arhitectural, dezvoltate odata cu practica restaurarii, s-au referit la o noua situatie, in care se rezolvau probleme mult mai mari, decit restaurarea unei cladiri separate.

-daune importante

-3 opinii: - refuzul de a reface monumentele distruse (considerate ca ireparabile)

acceptarea reconstruirii integrale a părţilor distruse sau chiar a monumentelor dispărute (ducând până la cartiere şi zone istorice)

-restauratoriii polonezi Storc Moasto după Canatella

-păstrarea monumentelor sub formă de ruină

-Sistematizând procedeele următoarele situaţii:

-refacerea formei iniţiale a edificiilor avariate

-sugerarea volumetrică

-renunţarea la aspectul de dinainte de distrugere recurgând la o structură precedentă de mai mare interes sau mai uşor de restaurat

-reconstrucţia totală – când monumentele erau din piatră de falie- o recompunere prin anastiloză

-restaurarea ştiinţifică păstrarea oricărei componente oricărui timp, indiferent de valoarea artistică,

10. Cercetari legate de depistarea si clasarea monumentelor. (model teoretic al conceptului de monument. Criterii de clasare. Selectarea si clasarea siturilor. Metoda de delimitare a siturilor)

Clasarea monumentelor istorice in grupe se face prin ordin al ministrului culturii si cultelor, la propunerea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, conform procedurii de clasare prevăzute de lege.

Monumente istorice și culturale (denumite în continuare - monumentele) sunt obiectele arheologice și arhitecturale, etnografice, numismatice, materialele epigrafice, antropologice legate de evenimente istorice și personalități ale clădirii, locuri memorabile și obiecte legate de credințele religioase ale oamenilor de valoare.

Monumente pot fi bunuri mobile (glisante) și reale (staționare). Monumente mobile sunt păstrate în muzee, arhive, colecții, expoziții și alte locuri similare, monumente imobile, fiind în cele mai multe cazuri, monumente arheologice și arhitectonice, pentru a fi stocate într-o locație și creație.

Monumentele pot fi în proprietatea statului, municipale, precum și proprietate privată.

Clasificarea siturilor istorice:

Siturile arheologice așezări dispărute și redescoperite. Aparțin comunei primitive, cu instalațiile gospodărești și cu necropolele lor, returile unor orașe antice, cetăți și dispozitive de apărare ale feodalismului. (așezările de la Troia, orașele Pompei și Herculanum etc.)

Siturile urbane și rurale: nucleele istorice ale așezărilor omenești și alte zone istorice. Aria nucleelor istorice delimitată de repere urbanistice, arhitecturale sau arheologice, include în interiorul ei valori importante pentru istoria arh-rii și urbanismului.

Siturile istorice rurale: sînt așezări vechi, care și-au păstrat configurația, fiind, totodată, înzestrate cu monumente sau ansambluri istorice. (Trebujeni, Butuceni).

Siturile comemorative: numite uneori șiistorice, sînt terenurile care au fost cîndva teatrul unor evenimente importante pentru istoria lumii sau a unor popoare, consemnate în documente sau legende. (cîmpurile de bătălie de la Austerlitz sau Borodino, Călugăreni etc.)

Siturile naturale: peisaje frumoase, caracteristice prin forme de relief, ape curgătoare sau stătătoare, vegetație, locuri unice limitate ca întindere – grote, anumite formații geologice, cascadele, belvederile etc.

Siturile de artă peisagistică: (parcuri și grădini) sînt rezultatul acțiunii omului asupra mediului natural pentru a asigura un cadru pentru clădiri și ansambluri de arhitectură, sau pentru a obține spații plantate destinate recreației.

Monumente de artă plastică la nivel urban: incluse în componența unor situri urbane, rurale, peisagere au su aspect estetic o valoare relativ de sine stătătoare, însă ele sînt parte integrată a unei sinteze dintre arhitectura și artele plastice, care are loc pe plan urbanistic.

Rezervații: zone supuse protecției, care includ vestigii cercetate sau necercetate încă. Sau care presupun prezența unor vestigii, astfel, fiind condiționate sau interzise orice fel de intervenții actuale.

11. Cercetari legate de depistarea si clasarea monumentelor. Procesul de instituire a protectiei patrimoniului arhitectural. (modelul analitic al patrimoniul arhitectural)

Clasarea monumentelor istorice in grupe se face prin ordin al ministrului culturii si cultelor, la propunerea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, conform procedurii de clasare prevăzute de lege.

Monumentelor Istorice, conform procedurii de clasare prevăzute de lege.

Monumente istorice și culturale (denumite în continuare - monumentele) sunt obiectele arheologice și arhitecturale, etnografice, numismatice, materialele epigrafice, antropologice legate de evenimente istorice și personalități ale clădirii, locuri memorabile și obiecte legate de credințele religioase ale oamenilor de valoare.

Monumente pot fi bunuri mobile (glisante) și imobile (staționare). Monumente mobile sunt păstrate în muzee, arhive, colecții, expoziții și alte locuri similare, monumente imobile, fiind în cele mai multe cazuri, monumente arheologice și arhitectonice, pentru a fi stocate într-o locație și creație.

Monumentele pot fi în proprietatea statului, municipale, precum și proprietate privată.

12. Cercetari legate de depistarea si clasarea monumentelor. Procesul de instituire a protectiei patrimoniului arhitectural (inventarul patrimoniului)

Inventariere – un ansamblu de operaţiuni prin care se constată existenţa tuturor elementelor de active şi de pasiv, în expresie cantitativ – valorică sau numai valorică, după caz, în patrimonial sau gestiunea întreprinderii la data efectuării acestora.

Sarcinile de bază ale inventarierii sunt:

a) stabilirea existenţei efective a mijloacelor fixe, terenurilor, activelor nemateriale, investiţiilor financiare,

stocurilor de mărfuri şi materiale, mijloacelor băneşti, volumului producţiei în curs de execuţie, creanţelor şi datoriilor etc.;

b) controlul asupra integrităţii activelor prin compararea existenţei efective a acestora cu datele contabilităţii;

c) stabilirea bunurilor care parţial şi-au pierdut calitatea iniţială sau a modelilor învechite;

d) depistarea bunurilor neutilizate în scopul vînzăriilor ulterioare;

e) verificarea respectării regulilor şi condiţiilor de păstrare a stocurilor de mărfuri şi materiale, mijloacelor

bănesti, precum şi a regulilor de întreţinere şi exploatare a maşinilor, utilajelor şi a altor mijloace fixe;

f) verificarea realităţii valorii de bilanţ a activelor pe termen lung, stocurilor de mărfuri şi materiale, mijloacelor băneşti din casierie şi pe conturile instituţiilor financiare, datoriilor şi creanţelor, producţiei în curs de execuţie, cheltuielilor anticipate şi altor posturi de bilanţ.

13. Cercetari legate de depistarea si clasarea monumentelor. Procesul de instituire a protectiei patrimoniului arhitectural (instrumente si categorii juridice ce definesc protectia patrimoniului arhitectural)

Instituțiile naționale ale inventarului de protecție a patrimoniului cultural:

1. Ministerul Culturii. Direcția Patrimoniului Cultural și Arte Vizuale, Consiliul Național al Monumentelor Istorice.

2. Agenție de Inspectare și Restaurare a Monumentelor.

LEGE Nr. 1530 din 22.06.1993privindocrotireamonumentelor*

Capitolul IIOCROTIREA MONUMENTELOR

Art.10. (1) Ocrotirea monumentelor de către stat cuprinde prevederea şi asigurarea lucrărilor de evidenţă, studiere, punere în valoare, salvare, protejare, conservare şi restaurare; extinderea bazei materiale; folosinţa şi accesibilitatea monumentelor pentru diverse investigaţii în procesul de instruire şi propagare. Ocrotirea de către stat este exercitată de Parlament, de Guvern, de consiliile raionale, municipale, orăşeneşti şi comunale, de preşedinţii raioanelor şi de primari. (2) Ocrotirea monumentelor documentare se face în baza Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova.

Art.12. – (1) În scopul de a preveni deteriorarea monumentelor, organele de stat pentru ocrotirea monumentelor, de comun acord cu Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Regionale, Academia de Ştiinţe, întocmesc lista zonelor de protecţie ale monumentelor şi o propun spre confirmare Guvernului. (2) Ministerul Culturii elaborează Regulamentul privind intervenţia în zonele de protecţie ale monumentelor şi folosinţa lor. (3) Zonele de protecţie se stabilesc pe baza unor investigaţii şi avize concludente şi amplu documentate, confirmate de organele de stat pentru ocrotirea monumentelor. (4) Avizele asupra zonelor de protecţie ale monumentelor sînt luate în mod obligatoriu în considerare la întocmirea planului general de construcţii urbane şi rurale.

Art.15. Controlul asupra măsurilor de protecţie a monumentelor, soluţionarea problemelor ce ţin de măsurile respective revin Guvernului, preşedinţilor raioanelor şi primarilor.

Art. 16 1 . (1) Inspectarea pe teren a monumentelor de istorie, artă şi arhitectură şi a zonelor lor de protecţie, precum şi controlul/supravegherea respectării legislaţiei în domeniul ocrotirii monumentelor sînt asigurate de către Agenţia de Inspectare şi Restaurare a Monumentelor. (2) Agenţia de Inspectare şi Restaurare a Monumentelor este o instituţie specializată, subordonată Ministerului Culturii, care activează în baza unui regulament aprobat de Guvern şi este finanţată din bugetul de stat în limita fondurilor stabilite.

14. Categoriile interventiilor asupra monumentelor de arhitectura. Particularitati generale.

Se specifică trei categorii de lucrări:

1. Măsuri de întreținere (reparații curente, reparații capitale)

2. Lucrări de conservare – consolidare

3. Lucrări de restaurare.

Această gradație pe categorii de lucrări are, în primul rând, importanță juridică. Pentru cele trei categorii numite este elaborată o abordare diferită privitor la ordinea perfectării și componenței documentației de proiect. Totodată această gradație este destul de aproximativă și nu pretinde la o delimitare detaliată a cazurilor care în realitate sunt infinit de diverse.

Pentru toate categoriile de lucrări legea prevede unele Cerințe Generale. Ele pot fi efectuate doar cu cunoașterea organelor de stat pentru protecția monumentelor și sub controlul lor. Controlul înseamnă nu doar vizarea documentației de proiectare, dar se efectuează pe tot parcursul îndeplinirii lucrărilor.

Restaurarea, conservarea și reparația monumentelor trebuie să fie îndeplinită sub tutela specialiștilor – restauratori.

Determinarea efectuării anumitelor lucrări asupra monumentului nu poate fi realizată fără studiul preventiv al său.

Gradul de detaliere și volumul cercetărilor pot fi diferite și depind de scopul și caracterul lucrărilor propuse, de faptul cât de mult va fi atinsă structura de bază a monumentului. Cercetările, de obicei, nu se termină cu faza preliminară, și continuă pe întreg stadiul realizării lucrării, deoarece doar în procesul efectuării lucrării se desfășoară descoperirea monumentului.

Conservare și repararea au multe aspecte comune, deoarece în ambele cazuri scopul principal este păstrarea monumentului de arhitectură în starea în care a ajuns până în timpul nostru, cu diferitele stratificări istorice sau pierderea unor părți inițiale.

15. Reparatia monumentelor de arhitectura

Monumentului înseamnă efectuarea unor lucrări periodice de întreținere, executate prin metode obișnuite de construcție.

Structura de bază a monumentului se atinge foarte puțin.

Principalele lucrări sunt:

o

Înlocuirea și vopsirea acoperișurilor;

o

Reîntregirea fragmentelor de tencuială deteriorată;

o

Revopsirea pereților, etc.

Cercetările preliminare în acest caz sunt necesare pentru relevarea unor elemente ce prezintă valoare și urmează a fi protejate cu grijă.

Astfel de elemente pot să existe în mod neevident, de exemplu: picturi murale, ascunse sub straturi de vopsea sau tencuieli. Ele pot fi distruse și pierdute dacă lucrările nu se îndeplinesc corect.

În timpul schimbării acoperișurilor, înlăturării tencuielilor în proces de defoliere, pot fi descoperite elemente neașteptate, care aduc o informație importantă despre monument.

În cazul reparațiilor, uneori, în proporții neînsemnate este valabil de a îndeplini unele măsuri cu caracter

de restaurare:

o

Degajarea fragmentară a elementelor vechi;

o

Reconstituirea unor elemente dispărute.

16.

Conservarea monumentelor de arhitectura

unt lucrări necesare pentru păstrarea monumentului, care cer aplicarea unor metode diferite de cele din practica reparațiilor curente.

Necesitatea conservării apare atunci când monumentul, din careva motive se află într-o stare nesatisfăcătoare, mai ales prin degradarea avansată a structurii sale.

Sunt cunoscute două tipuri de conservare:

o

1 – măsuri pentru protejarea temporară a clădirilor amenințate de degradări rapide (instalarea diferitor sprijine, amenajarea copertinelor, etc.)

o

2 – lucrări complexe de consolidare și protecție a monumentelor de la degradările apărute în urma factorilor ce acționează în termen îndelungat (consolidarea bazelor și fundațiilor, consolidarea elementelor portante ale sistemului constructiv, instalarea legăturilor care preiau sarcinile de desfacere, înlăturarea deformațiilor, măsuri contra umidității excesive, măsuri de întreținere a regimului temperaturii și umidității, consolidarea structurii materialelor vechi, înlăturarea sărurilor din zidării, protecția biologică, etc.). Aceste lucrări pot fi numite și Restaurare Inginerească.

Conservarea adesea include și elemente de intervenție folosite în restaurare, uneori din simplul motiv că reconstituirea construcțiilor vechi, includerea lor în structura de rezistență, adesea este cel mai efectiv mod de consolidare a monumentului.

Conservarea trebuie să prevadă posibilitatea degajării ulterioare a monumentului, relevarea elementelor valoroase cu caracter artistic. Din acest motiv conservarea trebuie să fie precedată de cercetări inginerești și tehnologice, dar și de cercetări arhitecturale.

Includerea unor elemente constructive noi, care des au loc în cazul conservării, nu trebuie să schimonosească aspectul monumentului (cu excepția celor temporare). Se recomandă folosirea construcțiilor ascunse.

Construcțiile vechi, unicale, trebuie să fie protejate cu mare atenție, deoarece ele prezintă interes datorită antichității, perfecțiunii și rarității lor.

Conservarea se evidențiază ca cea mai strictă intervenție asupra monumentului. Din acest motiv ea este pe primul loc, mai ales pentru monumentele valoroase, străvechi, unicale, de exemplu edificiile antice sau cele ale evului mediu timpuriu, pentru care cerința principală este păstrarea maximală a autenticității.

17.

Restaurarea arheologica (conservarea ruinelor)

Un compartiment mai specific al intervențiilor de conservare este Conservarea Ruinelor (monumente arheologice). Carta de la Veneția prevede întreținerea acestor monumente, fără ca ele să fie reîntregite, limitându-se la măsuri de conservare cu reconstituiri neînsemnate a zidăriei, necesare pentru consolidare (de exemplu, acoperirea de protecție a pereților pe perimetru).

Un edificiu în ruină de obicei nu are o compoziție arhitecturală integrală, terminată și anume acest aspect de fragmentare și pitoresc îi asigură expresivitatea emoțională specifică. Aceste calități ale ruinelor, ca rezultat al conservării, desigur trebuie să fie păstrate.

Însă uneori apare necesitatea de a evidenția structura inițială a edificiului. Se practică două metode de soluționare a acestei probleme:

o 1 Metoda Anastilozei – reinstalarea fragmentelor autentice, care s-au păstrat până în prezent, dar au fost dislocate din locul său inițial în contextul edificiului. Valabilitatea anastilozei este recunoscută de toți teoreticienii în restaurări. Reîntregirea zidăriei în cazul anastilozei trebuie să fie minimală, strict limitată de necesitatea menținerii elementelor autentice la locul lor.

o 2 – folosirea Elementelor de Amenajare – cu ajutorul cărora cel mai des se recurge la relevarea planelor clădirilor. Părțile dispărute a pereților, locurile coloanelor și stâlpilor se reliefează în măsura cunoașterii configurației prin pavre, instalarea la locul lor a unor detalii sau simplu, a blocurilor din piatră. Aceste metode pe larg se aplică la expoziția decopertărilor edificiilor antice.

18. Restaurarea fragmentara (exemple)

În funcție de natura lor, lucrările de restaurare pot aparține unor categorii diverse, precum sunt diverse și monumentele de arhitectură. Însă pentru majoritatea cazurilor de restaurare contemporană este caracteristic refuzul reconstituirii integrității stilistice, limitându-se la reconstituirea elementelor pierdute doar în baza unor documente veridice. Acest tip de Restaurare se numește fragmentară. Restaurarea fragmentară apare ca o conservare de amploare mai mare, uneori chiar este greu să relevăm diferența.

Restaurarea, inclusiv cea fragmentară, recurge la efectuarea a două operații (1) Eliberare ce reprezintă categoria de lucrări prin care se urmărește degajarea unui monument de suprapuneri, stratificări și adaosuri lipsite de valoare artistică și istorică sau reprezintă un interes limitat comparativ cu valoarea exemplarului autentic care urmează a fi eliberat.

Este necesar să ne asigurăm că părțile sau elementele care vor fi înlăturate nu conțin în sine rămășițe prețioase, indiferent din ce timp datează. De aceea, cercetat trebuie să fie întreg monumentul, nu numai acele părți, care preliminar au fost recunoscute ca valoroase.

Îndepărtarea părților stratificate are sens atunci când ea permite eliberarea formelor arhitecturale a părții mai străvechi a monumentului sau a unor rămășițe esențiale a acestor forme. Dacă, însă, monumentul autentic a dispărut fără urmă, atunci este mai logic să păstrăm adaosurile mai târzii, placajele, tencuielile etc., la fel ca și în restaurarea picturilor străvechi, unde este acceptată păstrarea stratificărilor ulterioare în cazul dispariției stratului autentic al autorului.

Eliberarea este inadmisibilă dacă amenință stabilitatea clădirii sau prin careva alt mod înrăutățește condițiile de păstrare a ei. Trebuie să fie asigurată protecția detaliilor eliberate sau suprafețelor fragmentelor pereților portanți, să se ia în considerație gradul de degradare a materialelor vechi, regimul nou al existenței în condițiile actuale, uneori mult mai nocive și distructive comparativ cu condițiile inițiale.

A doua operație ce ține de restaurarea fragmentară sunt lucrările de (2) Reîntregire rezidirea unor fragmente, reconstituirea unor denticule pe ziduri de cetate, reconstituirea decorului arhitectural pe fațade (în cazul dacă el a fost distrus în urma reconstrucțiilor).

Însă, cel mai des, restaurarea nu recurge doar la lucrări de eliberare sau numai la cele de reîntregire, dar reprezintă o combinație complicată din eliberări și reîntregiri. Monumentul autentic, fiind eliberat, foarte rar se află păstrat în stare de integritate. Aproape întotdeauna el are unele sau altele pierderi și adesea este necesară reîntregirea parțială a monumentului fie prin intervenție de reconstituire a elementelor arhitecturale dispărute, fie prin expunerea rămășițelor lor.

Executarea reîntregirilor în restaurare depinde și de condiționarea îndeplinirii unui șir de Cerințe Specifice. Una din ele este cunoașterea tehnologiilor în construcție din trecut.

Practica arată că metodele de delimitare prin marcaj trebuie să depindă de caracterul monumentului. Accentuarea prin culoare și factură a părților noi este mai adecvată pentru monumentele arheologice, deoarece ele nu posedă o integritate compozițională.

Metodele frecvente de marcaj sunt:

o

Conturarea reîntregirilor cu un rost coloristic sau înglobat;

o

Întrebuințarea cărămizii cu marcaj special.

Folosirea materialelor contrastante coloristic sau ca factură se folosesc extrem de rar. În multe cazuri nici nu

este nevoie de a recurge la un marcaj special, deoarece materialele străvechi, autentice și așa se deosebesc vizual de cele noi

19.

Restaurarea integrala (exemple)

Restaurarea Integrală diferă de cea fragmentară mai întâi de toate prin proporțiile lucrărilor (volumul de lucru), scopul ei principal fiind reducerea integrală a monumentului la forma și aspectul inițial.

Problema păstrării straturilor și determinarea admiterii reîntregirilor se aplică după alte priorități. Păstrarea stratificărilor depinde nu atât de valoarea lor artistică sau istorică, cât de datarea lor.

Necesitatea reîntregirii – este ca și cum deja determinată de condiția restaurării. Astfel de abordare nu corespunde sistemului de valori contemporane, deci, restaurarea integrală poate fi acceptată doar ca excepție.

Restaurarea integrală are drept la realizare în cazul restaurării monumentelor, care au fost distruse la etapa actuală. În acest sens restaurarea se orientează nu la reîntregirea unei forme inițiale presupuse, dar la cea a aspectului compozițional arhitectural integral, care a existat până la distrugere.

Restaurarea integrală este motivată nu de necesitatea reîntregirii aspectului inițial al monumentului propriu zis, dar de soluționarea unor probleme complexe, fiind subordonată restaurării sau reconstrucției unui ansamblu arhitectural, sau a unui sit urbanistic, din care monumentul face parte.

Sarcina reîntregirii integrale – poate fi îndeplinită în baza unor date mai mult sau mai puțin precise cu condiția ponderii majoritare a datelor documentare, astfel presupunerile fiind acceptate la minimum. Reîntregirea în baza studiului analogiilor, de asemenea trebuie să fie limitată. Se recurge la analogii mai des în cazul reconstrucției elementelor care lipsesc, forma cărora se determină nu de presupuneri ale aspectului plastic, care formează individualitatea monumentului, dar de metodele constructive binecunoscute.

Este interzisă restaurarea după analogii sau recompunerea monumentelor care au un caracter individual, specific doar pentru ele.

Mai puține contraindicații pot avea reconstituirea sau reîntregirea elementelor care au o formă geometrică clară, spre exemplu detaliile profilate simplu, ornamente ce se repetă, etc.

Ca excepție poate fi admisă reeditarea integrală a elementelor plastice valoroase, uneori chiar a operelor de pictură sau sculptură. Privite din punct de vedere sinestătător, ele desigur nu mai pot pretinde la valoarea de monument a culturii, dar se reeditează doar pentru reintegrarea compoziției spațial – arhitecturale a ansamblului (reîntregirea ansamblurilor palatelor regale din jurul Sanct-Peterburgului, reeditarea grupului sculptural principal al Cascadei Mari din Petrodvoreț; reeditarea cartierelor de la templul Erechtheion (421- 406) – Acropola din Athena).

20.

Adaptarea monumentelor de arhitectura (exemple)

Edificiile care astăzi le privim ca monumente de arhitectură, au fost construite cu un scop anume, căruia i-au servit cu succes un timp. Însă, cu modificarea structurii sociale a societății și a condițiilor de viață, clădirile vechi nu mai corespundeau necesităților practice. De aici apare necesitatea ca monumentele să fie adaptate la noi funcții.

Funcția nouă:

Trebuie să fie determinată într-un mod corect, deoarece această funcție va influența viitoarea existență a monumentului.

Determinarea funcției este influențată în primul rând de calitățile plastice ale monumentului.

Pentru clădirile ce sunt cunoscute ca vestite opere de arhitectură cel mai des poate fi acceptat doar un singur mod de exploatare – crearea condițiilor pentru ca publicul larg să le poată cunoaște, muzeificarea lor (adaptarea pentru amplasarea colecțiilor muzeelor).

Este preferabil ca în clădirile monument să fie amplasate obiectivele publice – muzee, săli de conferință și concerte, instituții administrative etc., mai rar, este posibil să fie locuințe.

Este exclusă alegerea unei funcții noi, care ar necesita o perspectivă de extindere – deoarece volumul monumentului trebuie să rămână cel inițial.

Pentru ca o clădire veche să poată fi exploatată la justa sa valoare în condițiile funcțiunii sale noi, este necesar ca să fie Adaptată.

Adaptarea trebuie să fie realizată în așa mod, ca să nu fie afectată plastica și imaginea monumentului, și mai mult de atât – să fie păstrat potențialul de a releva acele valori, pe care posibil le conține în formă ascunsă. Pe de altă parte, restaurarea, scopul căreia este prelungirea maximală a vieții monumentului, trebuie să fie efectuată cu considerația viitoarei exploatări funcționale a lui, fapt care oarecum poate influența asupra categoriilor de lucrări ce urmează a fi realizate.

Adaptarea monumentelor pentru utilizarea actuală este în primul rând un mod de a le proteja. Respectiv o condiție indiscutabilă pentru intervențiile cu scop de adaptare este respectul absolut față de monument.

În primul rând se impune cerința păstrării fizice a monumentului, în special păstrării tuturor elementelor valoroase din punct de vedere artistic și istoric.

Termenul de păstrare fizică include și crearea condițiilor optimale de exploatare, care ar asigura protecție contra influenței distrugătoare a timpului.

La fel de necesar e de a crea condiții pentru o percepere favorabilă a monumentului.

Încă sarcinile care trebuie să fie soluționate în cazul adaptării monumentelor nu se rezumă doar la interdicții. Cea mai importantă problemă este integrarea armonioasă a elementelor noi, necesare de a fi incluse în contextul atât al interioarelor cât și al exterioarelor clădirii balustradele scărilor, ușile, mobilierul nou etc., intră în corelație cu elementele interioarelor vechi.

Rețelele inginerești într-o clădire monument de arhitectură trebuie să încalce la minimum posibil atât partea estetică cât și integritatea constructivă a ei.

Cerințe Deosebite apar dacă în cadrul monumentului există picturi murale, ciubuc și alte elemente prețioase de decor.

Monumentul de arhitectură prezintă Valoare Istorică, Artistică, dar și Utilitară.

Posibilitatea dispariției funcțiunii ca element social sau schimbarea cerințelor sanitare duc la pierderea necesității funcționale a clădirii, fapt ce se răsfrânge asupra întreținerii, ducând la degradarea rapidă a construcției.

În cazul unui edificiu monument de arhitectură este important de a atribui o funcțiune nouă (contemporană), pentru ca el să fie întreținut.

Funcția nouă pentru monumentul de arhitectură trebuie să fie aleasă corect, conform calităților plastice și valorii culturale ale lui.

Respect și atitudine corectă față de monument la determinarea funcțiilor noi.

Specific pentru cazurile de adaptare a monumentelor de arhitectură:

Structura clădirii existente (particularitățile planimetrice, constructive, corelația între încăperi) nu poate fi modificată.

Păstrarea fizică a monumentului și a tuturor elementelor valoroase (pe plan artistic, istoric).

Prioritatea protejării monumentului vizavi de normele de construcții.

Dotarea monumentului cu sisteme, instalații și rețele inginerești amenajate în mod corect.

Efectuarea lucrărilor de adaptare concomitent cu cele de restaurare.

Restaurarea și adaptarea monumentelor în ansamblu cu situl existent.

21.

Restaurarea monumentelor comemorative (exemple)

Lucrările pentru reconstituirea monumentelor valoroase din punct de vedere istoric și comemorativ, chiar dacă ele nu sunt recunoscute ca monumente de arhitectură, se bazează pe aceleași principii metodice generale ca și în restaurarea monumentelor de arhitectură, de aceea sunt efectuate de atelierele de restaurare.

Specificul acestor lucrări constă în accentuarea unei etape cronologice (sau câtorva etape) din perioada existenței clădirii, cu care este legată importanța ei ca monument istoric.

În atitudinea față de relevarea valorii comemorative a monumentului există două abordări contradictorii:

1. Monumentul este document istoric, care are forță emoțională cu atât mai mare cu cât mai credibilă este autenticitatea lui. Reieșind din aceste considerente, monumentul comemorativ trebuie să fie în primul rând obiectul unei conservări grijulii, și în cazuri excepționale se poate interveni cu restaurare fragmentară, relevând elementele care aparțineau sau au apărut într-o perioadă istorică anumită.

2. Reîntoarcerea monumentului la starea, care o avea la momentul important istoric (pentru care este considerat de fapt monument), crearea iluziei transferării privitorului în trecutul îndepărtat, așa numitul efect al asistării”. Acest înțeles al realizării valorii comemorative a monumentului determină tendința efectuării restaurării integrale, ceea ce apropie riscul ca restauratorul sp ajungă la situații de falsificare.

Prima abordare corespunde – mai mult cerințelor teoretice ale restaurării contemporane, a doua – însă se întâmplă mai des în practică, mai ales în cazul organizării muzeelor comemorative.

Contradicțiile vor fi atenuate dacă vom considera că valoare comemorativă au atât clădirea cu arhitectura sa și anturajul, cât și interioarele cu mobilierul, alte obiecte personale. În așa caz autenticitatea clădirii nu mai are importanță primordială.

O cerință obligatorie, însă, este veridicitatea necondiționată a reconstituirii, altfel nu vom vorbi de restaurare ci de falsificare.

În situațiile când monumentul are valoare și ca monument de arhitectură, apare problema contradicției între dorința relevării unei etape istorice importante și dorința absolut îndreptățită de a releva tot ce este valoros la monument. Relevarea unor elemente, fragmente sau părți mai vechi, conținute în contextul monumentului, nu contrazice accentuarea importanței lui comemorative.

Altă abordare față de restaurarea monumentelor memoriale, care special au fost edificate cu scopul comemorării unor evenimente. Ele nu sunt martori ale acelor evenimente, dar simboluri ale memoriei lor. Semnificația simbolistică se va releva cu atât mai puternic cu cât acest monument este păstrat în integritate. De aici, în practică se abordează reconstituirea cât mai complexă.

22. Restaurarea monumentelor de arta peisagera si gradinilor istorice (exemple)

Intervenții referitor la revitalizarea, reconstituirea ansamblurilor peisajere este un compartiment separat și destul de complicat al domeniului restaurării, care necesită cunoștințe și aptitudini speciale.

Parcurile – sunt un gen deosebit al monumentelor de arhitectură, în care materialul de bază în mâinile omului servesc elementele naturii – arbori, tufari, iarbă.

Altă particularitate importantă a parcurilor caracterul schimbător, caracteristic mijloacelor folosite de om, dependența ”arhitecturii verzi” de schimbarea anotimpurilor și vârstei. Din aceste motive parcul nu posedă o formă stabilă, caracteristică arhitecturii, create din piatră.

În afară de aceasta în restaurarea parcurilor apar probleme caracteristice restaurării în general aprecierea comportării față de stratificările ulterioare (precum vegetația spontană).

Cele mai corecte intervenții se consideră măsurile de curățire a parcurilor de vegetație apărută spontan prin autoînsămânțare și care afectează compoziția, prevăzută de creatori. Uneori, ca excepție, în parcuri peisajere intenționat se păstrează grupuri de arbori care au crescut sinestătător, dacă ei nu contravin particularităților compoziționale de bază ale parcului sau poate chiar servesc ca fond potrivit.

Metoda inversă înlocuirea tuturor plantațiilor verzi se practică în special preponderent pe ariile părților regulare ale parcului. Această metodă permite, cu condiția existenței unei bune documentații de cercetare, reîntoarcerea proporționalității și corelației autentice dintre obiectul de arhitectură și spațiul înconjurător rezervat vegetației.

Restaurarea monumentelor de artă peisajeră se complică datorită unui șir de probleme:

Posibilitatea limitată de vecinătate între arborii de vârste diferite;

Dispariția multor specii de plante decorative, folosite în decorarea parcurilor secolului 18, etc.

O problemă esențială este și modul de exploatare tradițional pentru parcul vechi care la momentul creării nu era prevăzut pentru un flux atât de mare ca în prezent. Aceasta duce la necesitatea lărgirii aleelor pentru posibilitatea protecției plantelor.

23. Restaurarea operelor de arta din contextul monumentelor de arhitectura (exemple)

Foarte des operele de artă, care au o valoare semnificativă sunt părți componente ale monumentelor de arhitectură.

Ele pot fi părți ale structurii monumentului picturile murale, frescele, mozaicurile, sculpturile, ciubucul, maiolica, sobe din cahlă.

Uneori pot fi prezente opere – obiecte de artă individuală – tablouri, sculpturi, icoane, mobilier, obiecte de interior, iconostase (catapeteasmă).

La restaurarea monumentului este necesar de a acorda atenție deosebită măsurilor de creare a condițiilor de protecție a lor. Deseori, însă aceste opere singure necesită intervenții de restaurare. În așa cazuri se implică specialiști în domeniile respective de calificare superioară pictori – restauratori după profilul corespunzător.

În practica restaurării operelor de muzeu deja sunt formate principiile de restaurare. În general se îndeplinește fixarea lor. Restaurarea se ocupă de eliberarea lor – curățirea de straturi suprapuse, înlăturarea murdăriei. Reîntregiri – se admit în cazuri excepționale și numaidecât se delimitează clar de original (umplerea pierderilor cu levcas, tonarea lor condiționată, prelucrarea cu ghips, etc.)

Operele de artă din componența structurii monumentelor de arhitectură sau a decorului lor – fiind parte integrantă a unui complicat ansamblu artistic, care formează clădirea cu tot ce se află în ea, au alte condiții de percepere. De aici reiese și posibilitatea unor abordări mai diverse a metodelor de restaurare. În dependență de vechimea, valoarea operei se primesc diferite măsuri de restaurare. În linii mari se folosesc aceleași metode ca și la restaurarea muzeistică, mai ales la picturile străvechi și cele ce aparțin evului mediu.

Obiectele de artă decorativă se restaurează puțin după alte criterii se admit mai multe reîntregiri, clar că cu condiția de veridicitate documentară. Se admite reeditarea elementelor pierdute după tipul celor păstrate, din considerente de utilizare se restaurează mobilierul reîntregindu-l cu posibilitatea de a fi folosit, detaliile decorului stilului clasic poate fi reeditat, deoarece el se repetă etc., mai problematică este decorul stilului baroc și rococo.

Specificul restaurării operelor de artă decorativă mai mult se răsfrânge asupra atitudinii față de originalitatea, care trebuie să fie maximal păstrată. Opera restaurată nu trebuie să fie înnoită până la gradul când va fi percepută ca ”obiect nou”.

Particularitățile restaurării obiectelor de artă decorativă din componența monumentelor de arhitectură poate fi urmărită după atitudinea păstrării levcasului vechi și stratului aurit stins pe mobila și catapetesmele vechi. Anterior ele nu o singură dată au fost curățite și înlocuite cu altele noi pentru a aduce părțile originale la unitate vizuală cu cele noi. În prezent aceste metode se consideră inadmisibile și se preferă consolidarea și fixarea cu acurateță a originalului, curățirea lui de murdărie, tonarea fragmentelor renovate sau patinarea lor artificială peste straturile aurite noi cu scopul de a păstra maximal impresia de originalitate.

Uneori, la restaurarea catapetesmelor – fragmentele incrustației noi nu se acoperă cu levcas, păstrând factura lemnului.

Aprecierea gradului intervenției de restaurare asupra obiectelor de artă decorativă – a monumentului este o sarcină complicată și fină, care pentru soluționarea corectă cere de la arhitectul restaurator o înaltă cultură artistică.

24. Reconstruirea monumentelor disparute. (exemple)

Reconstituirea identică a monumentelor dispărute nu poate fi examinată ca lucrare de restaurare, iar obiectul din nou construit nu va fi monument de arhitectură (cu excepția doar dacă el va fi recunoscut ca monument de generațiile viitoare, așa cum astăzi noi recunoaștem ca monument de arhitectură clopotnița din Kremlin, reconstruită după invazia lui Napoleon, dar ca monument nu al secolului 16-17, dar al secolului 19).

Crearea repetată a unei clădiri străvechi deja dispărute, așa numitei machetă în mărime naturală este o ocupație fără sens și destul de costisitoare. Ea poate fi îndreptățită doar în cazuri excepționale ca mijloc de soluționare a unei sarcini mai complexe – restaurare urbanistică (reconstituirea clopotniței San Marco din Veneția), reconstrucția integrității unui ansamblu arhitectural (construirea din nou a turnurilor Kremlinului sin Moscova, aruncate în aer în 1812), comemorare (conacul din Mihailovskoe în amintirea lui Pușkin) etc.

Respectiv, reconstituirea monumentelor distruse se admite doar cu condiția îndeplinirii unui șir de cerințe, care determină corespunderea cu sarcina urmărită:

În primul rând clădirea trebuie să fie amplasată pe același loc pe care a existat înainte, altfel ideea reconstituirii se lipsește de argumentul principal posibilitatea reconstituirii legăturii compoziționale cu orașul sau ansamblul.

În afară de aceasta reconstituirea poate fi îndreptățită, dacă situl arhitectural spațial, element important al căruia este monumentul dispărut, și-a păstrat toate particularitățile sale principale. Construirea machetei edificiului străvechi într-o situație urbanistică nouă este absolut fără sens.

La reconstituire trebuie să fie reeditată anume acea imagine a monumentului dispărut, care există – în situl urbanistic anumit (de obicei, care anticipa momentul distrugerii).

Încercarea creării copiei în presupusa formă străveche nu este considerată reconstituire a elementului dispărut al ansamblului și nu poate fi îndreptățită.

Formele obiectului reconstituit trebuie să fie determinate cu precizie maximală.

25. Permutarea monumentelor si crearea muzeelor sub aer liber (exemple)

Dacă e să recunoaștem că legătura cu contextul este o valoare importantă pentru monument, urmează concluzia că monumentul trebuie să rămână la locul său inițial. Carta de la Veneția consideră inadmisibilă permutarea monumentelor, cu excepția cazurilor când aceasta este necesar pentru protejarea lor.

Așa situații nestandarde pot apărea în cazul efectuării unor lucrări imense ca volum, necesare pentru societate sau când teritoriul pe care se află monumente valoroase va fi inundată, când nimeresc pe traseul unor artere de drumuri planificate.

Măsuri deosebite se aplică și în privința edificiilor amplasate în zone greu accesibile. În această categorie intră construcțiile din zone rurale. Odată cu modificările condițiilor de trai și producere, multe obiecte își pierd importanța și nu sunt întreținute, distrugându-se. Măsurile locale de protecție se dovedesc a fi neefective. În folosul posibilității permutării lor vine și tradiția practicată în vechime de permutare a construcțiilor din lemn, care este ușor de efectuat datorită tehnicii ridicării lor.

Astfel de construcții se amplasează pe teritoriu nou organizând muzee sub aer liber. Muzeul trebuie să reprezinte nu doar arta de a construi, dar în general cultura materială a unui teritoriu în deplin sens, adică să fie un muzeu arhitectural etnografic.

26. Componenta documentatiei stiintifice si de proiectare pentru restaurarea monumentelor de arhitectura

I. LUCRĂRI PRELIMINARE:

1.

Documentaţia iniţială

2.

Cercetări preliminare

3.

Documentaţia de proiect cu devizul de cheltuieli

II. ARGUMENTAREA ŞTIINŢIFICĂ PENTRU RESTAURARE (A.Ş.R.)

1. Date iniţiale

2. Materialelecercetărilor la faza pregătitoare 3. Argumentarea valorilor urbanistic – artistice

4.

Argumentări pentru restaurarea arhitecturii şi structurilor

5.

Argumentarea tehnologiei de adaptare şi asigurare cu reţele inginereşti

6.

Alegerea terenului

7.

Economia lucrărilor de restaurare şi baza tehnico – material pentru efectuarea lor

8.

Concluzii

III.

COMPLEXUL CERCETĂRILOR ŞTIINŢIFICE

1.

Memoriul explicative sumativ cu concluziile necesare

2.

Cercetări istorico – arhivistice şi bibliografice

3.

Memoriu istoric

4.

Studiu analogii

5.

Desene de releveu

6.

Sondaje, şurfuri, decopertări, prelevare de probe

7.

Investigaţii inginereşti la monument:

8.

Investigaţii arheologice

9.

Cercetarea picturilor şi obiectelor de artă decorativă din comoponenţa monumentului

10.

Materialele fotofixării monumentului

IV.

SCHIŢA DE PROIECT

1. Memoriu explicativ:

2. Desene:

V.

CALCUL GENERAL DE CHELTUELI

1)

Memoriu explicativ;

2)

Calcul de deviz.

VI. PROIECT DE EXECUŢIE 1. Compartiment ARHITECTURA ( A )

2. Compartiment REZISTENŢA

3. Compartiment LUCRĂRI DE INGINERIE

( R )

SPECIALE

4. Compartiment PROIECT ÎNCĂLZIRE ŞI VENTILARE

5.

Compartiment PROIECT APROVIZIONARE CU APĂ, CANALIZARE, SISTEME ANTIINCENDIARE

6.

Compartiment PROIECT ECHIPAMENT ELECTRIC, ILUMINAT ELECTRIC, PROTECŢIE

ANTIFULGER 7. Compartiment PROIECT COMANDĂ AUTOMATĂ CU SISTEMELE ECHIPAMENTULUI INGINERESC 8. CompartimentPROIECT INSTALAŢII DE TENSIUNE JOASĂ 9. Compartiment PROIECT SEMNALIZARE DE SECURITATE ŞI DE INCENDIU 10. Compartiment PROIECT DE AMENAJARE ŞI SISTEMATIZARE VERTICALĂ A TERITORIULUI 11. Compartiment PROIECT DE RACORDARE LA REŢELE ŞI COMUNICAŢII EXTERIOARE

VII. RAPORT ŞTIINŢIFIC AL RESTAURĂRII

1) Lista documentelor iniţiale în baza cărora au fost elaborate lucrările ştiinţifice de proiectare şi executate cele de restaurare;

2)

3) Enumerarea cercetărilor efectuate ( cu anexarea sau îndreptarea la releveu, darea de seamă pentru sondaje

Descrierea Schiţei de proiect;

4)

sau alte decopertări), fotofixare; Modificări, incluse în Schiţa de proiect în procesul executării lucrărilor de restaurare;

5)

Actele comisiilor, care au influenţat componenţa lucrărilor de restaurare;

6) Descrierea detaliată a lucrărilor executate după categorii cu precizarea tehnologiilor şi materialelor de construcţie folosite;

7) Anexe:

27. Fixarea monumentelor de arhitectura. Obiectivele fixarii monumentelor de arhitectura

urmărește

soluționarea cîtorva sarcini:

1 – să ofere informația, pe cît e posibil de amplă, despre monument și starea în care el se află la momentul

cercetării. (restaurarea întotdeauna duce la modificări, astfel aspectul monumentului, istoric format și atît de

cunoscut, va dispărea fără urmă).

Numai datele fixării vor permite în viitor să înțelegem ce prezenta edificiul pînă la restaurare, dar și despre etapele procesului de restaurare, adică ce lucrări de eliberare sau reconstituire au avut loc. Rămîne posibilitatea determinării stării tehnice a construcțiilor la momentul respectiv, important pentru soluțiile de protecție a monumentului.

2 – materialele fixării, în special ale releveului, se folosesc în procesul elaborării proiectului de restaurare ca bază inițială pentru desenele de execuție, pentru relevarea dimensiunilor fizice cu scopul calculării volumelor și costului lucrărilor de cercetare și restaurare. ( Operațiile de restaurare pretind să existe un Releveu al monumentului înainte de începerea intervențiilor. Acesta servește la elaborarea I faze de proiectare).

3 – fixarea urmelor modificărilor monumentului rezultate din efectuarea cercetărilor prin sondaje sau săpături

arheologice, oferă material documentar pentru formarea concepției proiectului de restaurare, fără de care nu e

Fixarea

monumentului

are

o

mare

importanță

în

procesul

pregătirii

lui

pentru

restaurare

și

posibilă aprobarea științifică a lui: se consemnează grafic toate descoperirile care se fac în cursul cercetărilor și operațiilor de degajare.

4 – procesul fixării nu este o procedură tehnică obișnuită, dar este o componentă importantă în cercetarea monumentului. La această etapă se descoperă multe particularități, care ajută la formarea concluziilor preliminare și permit organizarea lucrărilor de cercetare: definirea soluțiilor arhitectural-constructive a diferitor părți ale monumentului, tehnicilor sau materialelor de construcție etc. Are loc o inventariere a elementelor decorative care sau mai păstrat.

28. Fixarea monumentelor de arhitectura. Modalitati de fixare a monumentelor de arhitectura

Fixarea mon. de arh. în cadrul elaborării Proiectului de restaurare seefectuiază prin următoarele modalități:

a) relevare, la faza căreia se îndeplinesc desenele ortogonale ale proiecțiilor principale ale clădirii și detaliilor ei;

b) fotografiere;

c) descrierei sub formă de text.

Suplimentar pot fi realizate schițe ale vederilor generale, scheme coloristice etc.

a) Releveul de obicei se consideră principala metodă de fixare a mon-lui, deoarece transmite informația despre

monument într-un limbaj profesional al arhitecților, reprezentînd nu doar imaginea monumentului, dar și toate

cotele lui. Desenele de releveu stau la temelia elaborării proiectului de restaurare.

Starea în care se află mon-l și rezultatele cercetărilor se fixează grafic cu ajutorul releveului.

Releveul este un sistem de măsurători prin care realitatea tridimensională, pe care o reprezintă arhitectura, se transpune în proiecții ortogonale: planuri, secțiuni, elevații.

Releveul este una din cele mai complicate operații de fixare a monumentului.

29. Clasificarea releveelor dupa gradul de exactitate.

În funcție de scopul pentru care se întocmește releveul poate fi sumar sau complet.

Releveu sumar- cel mai simplu releveu (schematic), se întocmește pentru necesitățile unui studiu preliminar, unei măsurători pentru determinarea structurii de sistematizare planimetrică sau de calculare a dimensiunilor generale. El poate fi executat la faza inițială a unui proiect pu a prezenta aspectul clădirii și calcula volumul ei.

Releveul sumar se limitează la cotele generale ale exteriorului și interioarelor unui edificiu.

Releveul arhitectural- are scop de a exprima grafic nu doar schema generală, dar și forma arhitectonică a mon- ului. El redă compoziția edificiului, caracterul decorului, particularitățile stilistice. În dependență de scara prevăzută a desenelor, gradul de exactitate a releveelor poate fi diferit, dar se presupune redarea amănunțită a tuturor detaliilor.

Totuși releveul arhitectural își permite să simplifice formele monumentului, fixînd ca și cum forma lui geometrică ideală. Cu toate că conține cotarea tuturor dimensiunilor edificiului, acceptă ca verticalele și orizontalele, precu și ca unghiuri drepte, liniile și suprafețele care apar vizual ca atare, fără a le verifica pin intermediul aparaturii. Elementele care se repetă pot fi socotite ca egale sau egal distanțate.Grosimile pereților, diametrele coloanelor, gabaritele și detalierea golurilor aranjate într-un rînd se presupun ca fiind la fel. Astfel, se ignoră erorile constructive și deformațiile cauzate de timp.

Releveul arhitectural uneori se acceptă în programul de restaurare pu fixarea unor monumente comparativ tîrzii, arhitectura cărora poartă un caracter regular, iar refacerile ulterioare sunt nesemnificative.

De obicei acest tip de releveu se întocmește în scopuri nelegate de restaurare, de exemplu, în cazul publicării în literatura de specialitate sau ( la scara 1:200) pu pașaportizarea efectuată de instanțele pu protecția monumentelor.

Releveul arhitectural-arheologic cel mai perfect după documentarea sa, are scop fixarea exactă, surprinde absolut toate deformațiile monumentului, atât cele care au caracterizat faza sa inițială, cît și cele intervenite în decursul existenței sale.Se respinge orice fel de apreciere vizuală, stabilindu-se verticalitatea, orizontalitatea și părțile aparent egale. Fiecare punct al monumentului prin diferite moduri se fixează în așa fel ca locul lui în spațiu să fie găsit și desenat pe proiecția necesară.

Releveul arhitectural-arheologic urmează să fixeze și particularitățile proprii monumentului: caracterul zidăriei, urme de refaceri, canale, nișe, detalii tăiate, granițele modificărilor și a închiderii de goluri.

Pe desene se indică decopertările efectuate cu scopul cercetării monumentului. Cu etenție și exactitate se fixează prin relevare toți martorii pe baza cărora se pot reîntregi elementele știrbite, degradările, deformațiile. Totodată nu se fixează sau se indică doar schematic anexele temporare și alte adăugiri cu caracter întîmplător.

Concluzie: Releveul arhitectural-arheologic este o fixare de cercetare științifică asupra monumentului care urmează să fie restaurat.

Releveul arh.-arh. este sursă de cercetare și mijloc de cunoaștere. Pe plan arhitectural este un mijloc de a sesiza relațiile între funcțiune, structură și plastică. Pe plan al istoriei arhitecturii și restaurării el constituie o sursă de descoperiri. În urma întocmirii releveului adesea apare cu claritate nucleul inițial al monumentului și adăugirile, golurile astupate și cele nou deschise etc. Întocmirea releveului a/a se sprijină pe metodice speciale. Un releveu corect poate fi îndeplinit doar în cazul cînd la monument sunt create condițiile necesare: sunt instalate schele de construcții. Este un proces ce durează în timp și necesită un volum mare de lucru.

30. Desene de releveu. Metode de relevare fara aparate optice

Desenele de releveu a monumentelor de arhitectură se îndeplinesc în sc.1:50 (proiecțiile principale) , de unde reese gradul de exactitate admis-pînă la 5mm ce ar insemna în scara desenului 0,1mm – o dimensiune mică dar vizibilă cu ochiul liber.

Pentru detaliile mici sau mai deosebite, care se îndeplinesc, în scară mai mare, relevarea se efectuează cu precizie

1mm.

Un releveu relativ exact se poate întocmi fără aparatură specială, folosind un minim de unelte de măsurat-rulete (de dorit metalice). Măsurările efectuate pe lungimea unei linii se fixează în creștere de la un punct și nu diferit pe porțiuni, deoarece la adunarea unor cote măsurate separat eroarea va fi mai mare.

Pentru ca forma arhitectonică a monumentului, care în cazul unui releveu arh.-arh. se prevede ca neregulară, sîă poată fi fixată pe desenele ortogonale, elementele ei trebuie să fie racordate față de linii drepte verificate cu precizie ( sfoară bine întinsă). Pentru stabilirea verticalelor se folosește firul cu plumb, iar a orizontalelor- se trasează pe perimetrul clădirii „linia zero”. Releveul de obicei începe cu această procedură – trasarea cotei zero pe întreg permetrul clădirii, pe toate nivelele separat. Toate aceste linii 0 trebuie ă fie corect legate între ele, iar după posibilitate racordate cu cel mai apropiat reper geozedic. Se trasează linia 0 cu ajutorul nivelei de apă ( 2 tuburi de sticlă unite cu un tub de cauciuc), sau cu aparate speciale: nivelir sau nivelir electronic. Trasarea liniei 0 permite secționarea clădirii pe orizontală, planul căreia poate fi măsurat cu metode simple.

Una din metodele eficiente a măsurării planelor este cea a triangulației care constă în împărțirea oricărui spațiu, oricît de complicat ca configurație nu ar fi, în triunghiuri cele mai simple figuri geometrice, care cu condiția că au

cotate toate trei laturi, pot determina fiecare punct prn segmentare din celelalte două. Precizia construirii desenului va fi mai mare, dacă segmentarea se va intersecta sun unghiuri apropiate de 90 grade, lucru care ar trebui luat în considearție cînd alegem sistemul de relevare.

Cel mai simplu exemplu de triangulare este cel efectuat pe baza a două puncte, așa numitele baze care sunt parte sau element componente ale clădirii. De obicei, cu cît e mai simplă schema triangulației, cu atît e mai eficace măsurarea.

Pentru încăperi complicate ca configurație, cu stîlpi în interior sau cu alte diferite ocstacole, releveul de la o singură bază nu e posibil și urmează să alegem de fiecare dată, pentru fiecare parte o bază nouă, urmărind ca ele să fie bine legate între ele.

E și mai complicat cînd urmează să măsurăm planul mai multor încăperi și să-l racordăm cu conturul exterior al clădirii. În așa cazuri se recurge la altă metodă –trasarea pe teren a unui sistem auxiliar ( din sfori bine întinse de exepmplu), care să aibă calitatea nedeformabilității. În funcție de acest sistem se stabilesc diferite puncte importante ale conturului exterior sau interior, sau ale diferitor elemente situate în plane verticale. În acest caz nu se măsoară monumentul ci sistemul auxiliar rigid, trasat cu precizie, pe care și l-a ales autorul releveului. Sprijinindu-se cu o latură pe acest sistem și cu vîrful opus în orice punct de interes al clădirii măsurate, triunghiurile permit construirea grafică a clădirii.

Relevarea proiecțiilor verticale se limitează de obicei la racordarea față de liniile din plan fixate și față de liniile 0 a celorlalte elemente. Se îndeplinește așa:- toate divizările orizontale, se racordează la colțurile clădirii și în unele puncte intermediare prin măsurători verticale, perpendiculare liniei 0; - divizările verticale se racordează cu ajutorul firului de plumb, ce permite să fixeze nu doar înclinația lor, și posibil curburi.

La măsurarea detaliilor fațadelor și secțiunilor, de obicei, se combină racordările expuse mai sus cu metoda triangulației, în special pentru elementele curbilinii.

Importante sunt și desenele șablon, după care ulterior pot fi reconstruite detalii dispărute. Șabloanele detaliilor plane pot fi scoase simplu- copiindu-le pe calc. Secțiunile profilurilor pot fi scoase cu plastilină ( dar ușor se deformează și necesită fixare imediată pe planșetă) sau cu forme din ghips. Locurile unde au fost scoase șabloanele trebuie să fie indicate pe schema proiecției principale, deoarece profilurile pot să difere pe diferite părți ale clădirii.

Perfecțiunea unui releveu mult depinde de calitatea întocmirii desenelor pe teren-crochiuri. Crochiurile urmează să fie desenate pe coli de desen cu transmiterea, pe cît e posibil, a proporțiilor și altor particularități. Dacă clădire e mare se desenează scheme generale ale proiecțiilor și separat fragmente mai mari și mai detaliate. Fiecare crochiu se semnează și se precizează informația despre obiect. Crochiul este documentul de bază al fazei lucrului pe teren și se păstrează în arhivă.

Desenele de releveu se îndeplinesc pe coli de desen. Cotele se indică la fel cum au fost măsurate, în creștere. Se conturează desenele cu mîna, motiv care permite redarea liniei vii. În afară de inscripțiile necesare pe coli se indică neapărat și scara liniară.

31. Fixarea cu ajutorul aparatelor optice. Fotogrametria.

Releveul arhitectural – arheologic poate fi înlocuit cu relevee îndeplinite și cu ajutorul unor aparate optice.

De exemplu releveul fotogrametric, care e posibil doar cu folosirea unei aparaturi de precizie înaltă atît pentru lucrările de teren cît și a celor camerale.

Fotogrametria este o metodă de restituire a vederilor fotografice sub formă de proiecții ortogonale.

Stereofotogrametria(caz perfecționat de fotogrametrie) permite redarea formei efective pe baza unor fotografii în care nu apare necesară dispunerea frontală a obiectivului aparatului foto în raport cu suprafța fotografiată.

Fotogrametria este cea mai nouă ramură a măsurărilor terestre și se ocupă cu realizarea de hărți și planuri prin prelucrarea unor fotografii speciale numite fotograme, preluate terestru sau aerian. Fotogrametria inginerească furnizează informații fotogrametrice referitoare la determinare deplasărilor și deformațiilor construcțiilor inginerești în timp, calcularea volumelor de excavații, la releveele fțadelor etc.

Avantajele spre deosebire de releeveul obișnuit:

- Materialele lucrărilor de teren – fotografiile, efectuate cu camera fototeodolotică, sunt foarte obiective;

- Lucrările de teren sunt rapide și nu necesită instalarea schelelor;

- Precizia releveului fotogrametric, corect îndeplinit, nu este mai mică ca a releveului „manual”. Dezavantaje:

- Uneori există obstacole pentru a fotografia;

- Fixarea de la distanță exclude cercetarea directă vizuală, lipsindu-l pe arhitect de contactul cu monumentul, pe parcursul căruia pot fi colectate diferite observații, cercetări etc., mai ales despre particularitățile structurii edificiului studiat. De obicei fotogrametria este completată de cercetarea detaliată a monumentului în natură, lucru care în cazul releveului manual se întîmplă paralel.