Prin al vieii mare poate, mintea mea o rtcesc,

i de bunvoie singur cu sperane m-amgesc,

mi creez nluci de aur, ntmplri nepomenite,
Urmrindu-le sub farmec, cu privirile uimite.
Poezie! Tu atuncea, i cnd umblu, i cnd stau,
mi pui aripile-albastre ce avnturile-mi dau;
Nu e stavil pe care s n-o trec prin cugetare
i-ntmplrile-ateptate le atept fr-ncetare!
Aci dau de o comoar ce se afl-n al meu drum
i m-mbt de bogie cum te-mbei de un parfum.
Aci vd c tot poporul m ridic la mrire,
Fermecat de-o vorb numai, de-o micare, de-o privire,
Aci sutele de veacuri ce-au s nasc vin pe rnd
Cu minuni strlucitoare ca s umple al meu gnd.
Aci-n fruntea unei oaste vitejeti m vd deodat,
Coifurile scnteiaz, tobele ncep s bat
Aci statele din lume vnturndu-le, n mine
Simt din nou tumultul vieii i renasc dintre ruine.
Aci singur i de lume izolat, adncul cer
mi deschide poarta sacr a obtescului mister
i cu gndul ce sclipete la lumina poeziei
Vd n stelele de aur alfabetul veciniciei!

Aripi! printre cte visuri poleite m purtai!

Cte raze pe-a mea frunte punei dac v micai!
De ct soare acest suflet nu mi-l umplei? Ce splendoare
De albastru i de rou nu-ntrevd mngietoare!
Cte perle de-armonie se deir-n jurul meu
Cnd prin inim m facei s vorbesc cu Dumnezeu!

Aripi! Voi suntei misterul ce mulimea nu pricepe,

Focul sacru ce sub tmple lumile i le concepe,
oaptele ce se preschimb ntr-un cntec nesfrit,
Dus de-a ngerilor voce pn la cer nemrginit!