Sunteți pe pagina 1din 222
excelenţă NOU Camelia Gavrilă, Mihaela Doboş , Mariana Chiriac, Cezar Zaharia LIMBA £1 LITERATURA ROMÂNĂ

excelenţă

NOU

Camelia Gavrilă, Mihaela Doboş, Mariana Chiriac, Cezar Zaharia

LIMBA £1 LITERATURA ROMÂNĂ p en tru conc, centre de excelentă clasele 5-8 JJkV
LIMBA £1
LITERATURA
ROMÂNĂ
p en tru
conc,
centre de excelentă
clasele 5-8
JJkV

Camelia Gavrilă, Mihaela Doboş, Mariana Chiriac, Cezar Zaharia

LilABA Şi LiTeRATURA ROIAÂNĂ PeNTRU CONCURSURi, OLiftPiADe Si ceMTRe De exceLeNTĂ

«

«

Gimnaziu

Cezar Zaharia LilABA Şi LiTeRATURA ROIAÂNĂ PeNTRU CONCURSURi, OLiftPiADe Si ceMTRe De exceLeNTĂ « « Gimnaziu
Cezar Zaharia LilABA Şi LiTeRATURA ROIAÂNĂ PeNTRU CONCURSURi, OLiftPiADe Si ceMTRe De exceLeNTĂ « « Gimnaziu

EDITURA

Editor: Călin Vlasie

Redactor: Corina Gâdiuţă Machetare: Stelian Bigan Coperta colecţiei: Ionuţ Broştianu Prepress: Marius Badea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Limba şi literatura română : pentru concursuri, olimpiade şi centre de excelenţă : gimnaziu / Camelia Gavrilă, Mihaela Doboş, Mariana Chiriac, Cezar Zaharia. - Piteşti: Paralela 45, 2014 ISBN 978-973-47-1866-5

I. Gavrilă, Camelia II. Doboş, Mihaela

III. Chiriac, Mariana

IV. Zaharia, Cezar

811.135.1(075.33)

821.135.1.09(075.33)

371.26:373.3

COMENZI - CARTEA PRIN POŞTĂ

EDITURA PARALELA 45 Piteşti, jud. Argeş, cod 110174, str. Fraţii Goleşti 130

Tel.:

0721 247 918 Tel./fax: 0248 214 533; 0248 631 439; 0248 631 492.

0248 633

130; 0753 040 444

Tipar executat la EVEREST

TIPOGRAFIA

Copyright ®Editura Paralela 45, 2014

Prezenta lucrare foloseşte denumiri ce constituie mărci înregistrate, iar conţinutul este protejat de legislaţia privind dreptul de proprietate intelectuală.

ARGUMENT

Conceptul de auxiliare diferenţiate destinate învăţării limbii şi literaturii române, realizat de Editura Paralela 45, are ca punct culminant culegerile de excelenţă - o realizare editorială unică atât ca amploare, cât şi ca noutate metodică şi didactică. Aceste culegeri sunt ghiduri fundamentale pentru toate com­ petiţiile de limba şi literatura română, pentru formarea unei culturi literare şi artistice şi, de ce nu, pen­ tru o viitoare carieră literară, jurnalistică şi în ştiinţele comunicării.

Limba şi literatura română pentru concursuri, olimpiade şi centre de excelenţă este o lucrare

structurată în patru părţi, cuprinzând temele cele mai însemnate, conform programelor şcolare actuale, care pot fi tratate de elevii talentaţi, de la clasa a V-a la clasa a VIII-a. Din punct de vedere didactic şi metodic, această lucrare oferă un tip de pregătire modernă, care se bazează pe învăţarea prin supor­ turi teoretice şi prin teste de evaluare/autoevaluare. Concepţia care stă la baza ei este izvorâtă din dorinţa de a oferi fiecărui utilizator (elev, profesor-antrenor sau părinte-susţinător), direct sau indirect, posibilitatea de a parcurge toţi paşii necesari atingerii performanţei. Partea I are o dimensiune precumpănitor teoretică, reunind într-un tablou explicativ organizat gra­ dual toate noţiunile şi conceptele din programa de literatură pentru învăţământul gimnazial. Casetele cuprind definirea standard a noţiunilor, urmată de enumerarea particularităţilor acestora („limitări şi deschideri”). Ca noutate absolută, BREVIARUL ESTETIC, paragraf încorporat fiecărui conţinut teo­ retic, sintetizează aprecieri esenţiale ale teoreticienilor din domeniul literaturii asupra fiecărui concept cuprins în programă. Rolul Breviarului este de a provoca la reflecţie şi investigaţie/cercetare elevul pa­ sionat de înţelegerea textului literar în toate componentele sale. Un rol similar îl are secţiunea PUNCTE DE VEDERE, care deschide o abordare problematizantă a operei literare. Secvenţele REFLECTEAZĂ şi CITEŞTE, INTERPRETEAZĂ, ARGUM ENTEAZĂ au rolul de a regândi obişnuinţele şi clişeele de receptare din diferite manuale şi auxiliare şcolare, dar şi de a dezvolta spiritul critic al elevilor. Secţiunea de APLICAŢII cuprinde un set de 11-12 întrebări şi sarcini de lucru pe texte la prima ve­ dere. O secţiune foarte originală, adecvată noilor tendinţe din didactica actuală, este LITERATURA ŞI CELELALTE ARTE - INTERFERENŢE ÎN SPAŢIUL OPEREI LITERARE, destinată iniţierii elevului de gimnaziu atât în cultura artistică, precum şi în dialogul sau interferenţa literaturii cu diverse forme de exprimare artistică - pictură, muzică, film. Partea a Il-a are un caracter pregnant aplicativ, conţinând 64 de teste concepute după modelul celor de la olimpiade şi concursuri şcolare. Fiecare profesor-antrenor are astfel un ghid practic de pregătire tehnică a elevului, de evaluare a performanţelor individuale şi de selecţie a elevilor care vor participa la concursuri şi olimpiade şcolare. Pornind de la premisa că fiecare elev care doreşte să apro­ fundeze excelenţa la limba şi literatura română are nevoie de o pregătire specială, am gândit cele patru secţiuni ale acestei părţi (clasa a V-a, a Vl-a, a Vil-a, a VTII-a) în trei paşi: trei teste iniţiale, menite a eva­ lua talentul şi competitivitatea fiecărui elev, urmate de câte zece teste de antrenament şi apreciere a învăţării temelor şi, la final, de câte trei teste care evaluează progresul individual. Toate cele 104 texte integrale sau fragmente de texte selectate pentru aplicaţii sunt adecvate vârstei şi capacităţii de înţele­ gere a micilor performeri, fără a neglija criteriul diversităţii, al noutăţii şi al reprezentativităţii auto­

rilor români şi străini. Credem că acestea nu vor plictisi şi că, mai mult, vor stimula pasiunea pentru lectura integrală a operelor-suport. Partea a IlI-a se adresează competenţelor de înţelegere a sincretismului artelor şi este concepută sub forma a 16 teste, având ca suport un text literar, imaginea unei picturi şi un text nonliterar. Tehnica „lecturii imaginii” interferează cu tehnica „lecturii cuvântului”, iar testele concepute în acest scop sunt instrumente de învăţare şi evaluare adecvate etapei de şcolaritate a elevilor. Partea a IV-a este rezervată răspunsurilor şi sugestiilor de rezolvare pentru toţi itemii de limbă şi comunicare din carte. Motivaţia conceperii acestui capitol ţine de necesitatea verificării pe durata pregătirii elevilor a ritmului şi a nivelului de progres individual, cu sau fără asistenţa profesorului. Pe de altă parte, am considerat că oferirea unor soluţii punctuale pentru subiectele de literatură ar îngrădi şi, implicit, ar limita disponibilitatea imaginativă şi creativă a celor angajaţi în pregătirea pentru con­ cursuri şi olimpiade, ceea ce ar conduce la negarea ideii înseşi de excelenţă în domeniul literaturii. Ca o noutate suplimentară, elevii cuprinşi în programul de excelenţă au posibilitatea să-şi posteze propriile răspunsuri la teste, precum şi reflecţiile personale pe site-ul www.Qvis.ro, site-ul e-portofo- liului elevului, cea mai mare platformă dedicată comunităţii online a elevilor creativi. Profesorii-an- trenori au de asemenea posibilitatea de a include în propriul portofoliu profesional tipurile de teste de excelenţă propuse în această lucrare, dar şi altele elaborate de ei, accesând site-ul wwrw.Qedu.ro, cea mai complexă platformă online dedicată e-portofoliului cadrelor didactice. O arhivă electronică, uşor de accesat chiar şi de pe un telefon mobil, este nu doar un pas spre digitalizarea conţinuturilor învăţării, dar şi o modalitate rapidă şi stimulativă de comunicare, îndrumare şi socializare. Iată motivele principale pentru care această carte reprezintă un veritabil manual pentru învăţarea de excelenţă a limbii şi literaturii române şi care poate genera performanţa şi succesul.

Autorii

Partea I

CONŢINUTUl ÎNVĂŢĂRII

CARTEA -

OBIECT CULTURAL

Obiect simbolic prin excelenţă, cartea este cea mai valoroasă născocire omenească, o sinteză a spiritului cu materia care îi dă omului şansa de a progresa şi de a cunoaşte, dincolo de efemeritatea existenţei sale pământeşti. Indiferent de natura ei - literară sau nonliterară -, cartea,reprezintă o oglin­

dire în variate grade a realităţii, dar şi o depăşire a acesteia prin imaginaţie şi creaţie. De la structura de suprafaţă - copertă, titlu, cotor, pagini, file, autor, prefaţă şi postfaţă, cuprins, note de subsol, index etc. - până la cele mai profunde informaţii şi sensuri pe care le cuprinde, fiecare carte este o lume în sine, un orizont nesfârşit de semnificaţii care se gene­ rează la fiecare lectură. Cartea de literatură este, fără îndoială, cea mai originală şi mai flexibilă întrupare textuală a ideii de carte, deoarece reprezintă emanaţia unui autor care caută a „citi” realitatea prin grila sufletului şi a gândului individual, în mod necesar diferită de a celorlalţi autori. Cuvântul care defineşte cel mai bine procesele prin care universul devine carte este „libertate”, întrucât nu există reguli sau canoane care să constrângă spiritul uman a se exprima artistic într-o anumită manieră. Pentru cititorul de ieri şi de azi, cartea este o alternativă la realitate, o evadare sau un refugiu nu doar pentru fiinţa solitară, ci pen­

tru oricine doreşte să-şi îmbogăţească devenirea prin lume cu experienţele teoretic infinite pe care i le poate oferi aventura lecturii, sinonimă cu trăirea succesivă sau paralelă a vieţii tuturor personajelor care „trăiesc” în captivantele lumi ficţionale.

BREVIAR ESTETIC

N

1.

„O carte, orizontul unei alte puteri. Expe­ "

rienţă fugitivă, deşi imediată

2. „A scrie înseamnă a retrage limbajul din

curgerea lumii." (Maurice Blanchot, Spaţiul literar)^

CITEŞTE,

IN TER PR ETEA ZĂ ,

A R G U M E N T E A Z Ă !

1. „Dincolo de informaţie, cartea propune drumuri neştiute şi ascunde o experienţă care imită gestul Creatorului divin.”

2. „Depozit al valorilor spirituale, labirint iniţiatic şi spaţiu al cunoaşterii raţionale, orice carte

închide în sine şi secretul salvării fiinţei.”

3. „Pentru fiinţa instinctuală, cartea reprezintă o ameninţare; ea este spaţiul iluminat în care in­

dividul tenebros se simte opresat şi pierdut ca într-un labirint.” (Doina Ruşti, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura româna)

PARTEA I

A P L I C A T »

*

Citeşte textul de mai jos şi răspunde sarcinilor de lucru formulate:

„Bastian îşi dădu seama că tot timpul se uitase fix la cartea pe care o avusese în mână dom­ nul Koreander şi care acum se găsea pe fotoliul din piele. Ii era cu neputinţă să-şi ia ochii de la ea. Avea impresia că din ea pornea un soi de forţă magnetică ce-1 atrăgea irezistibil. Se apropie de fotoliu, întinse încet mâna, atinse cartea - şi în aceeaşi clipă ceva înăuntrul său făcu «ţac!», ca şi cum s-ar fi închis o capcană. Bastian avea sentimentul nedesluşit că, odată cu atingerea cărţii, începuse ceva irevocabil ce-şi va urma cursul de-aci înainte. Ridică volumul şi-l privi pe toate părţile. Era legat în mătase arămie şi lucea când era încli­ nat într-o parte sau alta. Răsfoindu-1 în grabă, văzu că textul era tipărit cu două feluri de litere. N u părea să conţină poze, avea în schimb iniţiale mari şi minunat ilustrate. Uitându-se încă o dată mai bine la scoarţe, descoperi pe ele doi şerpi, unul deschis şi unul închis la culoare, muşcându-şi unul altuia coada şi alcătuind astfel un oval. Iar în oval era scris, cu litere ciudate, întortocheate, titlul: POVESTEA FĂRĂ SFÂRSIT. [ ] Se uită ţintă la titlul cărţii, simţind cum îl lua ba cu frig, ba cu cald. Da, asta era, la asta vi­ sase de atâtea ori şi asta îşi dorea de când fusese cuprins de pasiunea sa: o poveste care să nu se sfârşească niciodată! Cartea tuturor cărţilor.”

(Michael Ende, Povesteafără sfârşit)

1. De ce Bastian nu-şi putea lua ochii de la carte?

2. Care crezi că era pasiunea lui Bastian?

3. Transcrie patru cuvinte din câmpul lexico-semantic al cărţii.

*

4. Ce sentimente trăieşte băiatul în faţa cărţii?

5.

Transcrie un enunţ în care naratorul vorbeşte în numele personajului.

6.

Alcătuieşte două enunţuri în care cuvintele carte şi frig să apară cu sens figurat.

7.

Scrie două definiţii metaforice pentru cartea de literatură: Cartea este

8.

Exprimă-ţi în 10-15 rânduri opinia despre ideea că orice carte de literatură este o „poveste fără sfârşit”.

9.

Care crezi că este rolul următoarei secvenţe în derularea evenimentelor ficţionale: „Bastian avea sentimentul nedesluşit că, odată cu atingerea cărţii, începuse ceva irevocabil ce-şi va urma cursul de-aci înainte.”?

10.

Cum îţi imaginezi „cartea perfectă”? Descrie-o în aproximativ zece rânduri.

I

c o

n

ţ

in

u

t u

l

Î n

v ă

ţ

ă

r

ii

.

RAPORTUL DINTRE REALITATE Şl

LITERATURĂ

Numită şi „artă a cuvântului”, literatura este o formă de creaţie artistică în care se redau idei, senti­

mente, imagini şi fapte reale sau ficţionale cu ajutorul limbajului. în sens restrâns, literatura cuprinde

totalitatea creaţiilor beletristice dintr-o limbă, realizate prin valorificarea funcţiei expresive a cuvântului.

Scriitorul - ca orice artist - priveşte lumea dintr-un punct de vedere subiectiv, „văzând” realităţi care

•i

i

i

oamenilor obişnuiţi

.

.

.

.

.

.

.

le scapă, rară a imita conturu-

.

iii*

i

x

«w

x

-

nle precise ale lumii, autorul de literatura se lasă

f

A

i

i

a

f BREVIAR BREVIAR ESTETIC ESTETIC

1. „Nu e interzis să foloseşti un text ca să visezi

1.

„Nu e interzis să foloseşti un text ca să visezi

.

A

cu ochii deschişi - şi cateodata toţi facem asta.

cu ochii deschişi - şi câteodată toţi facem asta."

f

pădurea narativă)

(Umberto Eco, Şase plimbări prin padurea narativa)

(Umberto Eco,

,

.

r

Şase plimbări prin

r

.

inspirat şi provocat de acestea, generând el însuşi

replici infinite ale modelului original. Fantezia, li- totuşi se străduieşte să pară ca atare."

2. 2. „Ficţiunea /iFicţiunea este este o o realitate realitate care care nu nu există există şi şi

totuşi se străduieşte să pară ca atare."

bertatea, visul, curajul, originalitatea, disponibili- (MarioVargasLIosa, Scrisori către un tânăr romancier)

tatea ludică sunt ingredientele sublime graţie cărora universul limitat spaţial şi temporal se poate dez- mărgini în imperiul literaturii. Fascinanta „lume de

hârtie” poate semăna sau nu cu lumea

funcţie de intenţiile autorului şi de tipul de scriere ^ practicat (schiţă, fabulă, basm, literatură SF etc.). Tot ce este imposibil în viaţa reală devine posibil în literatură, o alternativă plăcută la rigorile de tot felul ale existenţei concrete.

(Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier)

3.

3.

„Scriitorul „Scriitorul [ [

] ]

sacrifică sacrifică în în el el vocea vocea care-i care-i

(Maurice (Maurice Blanchot, Blanchot, Spaţiul Spaţiul literar) lite ra r)^ ^

este este proprie, proprie, dar dar pentru pentru a a face face să să vorbească vorbească

universalul." universalul."

K

reală, în

ţ

i

REFLECTEAZĂ!

„Latura misterioasă a vieţii este lucrul cel mai frumos pe care-1 putem simţi. Este sentimen­ tul profund ce se află la originea artei şi ştiinţei adevărate. Cel ce nu mai poate resimţi nici ui­ mire, nici surpriză este, spre a spune astfel, mort: ochii săi s-au stins.” (Albert Einstein, Cum văd lumea)

PUNCTE DE VEDERE «■

1. „Literatura organizează cuvinte care exprimă aspecte ale lumii, dar opera literară exprimă în mod propriu lumea prin felul în care sunt aşezate aceste cuvinte, chiar dacă ele, luate unul câte unul, exprimă lucruri fără sens sau evenimente şi raporturi între evenimente care par să nu aibă nicio legătură cu lumea.”

(Umberto Eco, Opera deschisă) 2. „Conflictul dintre real şi imaginar constituie, poate, însăşi istoria inepuizabilă a spiritului poe­ tic: e vorba de un fel de război veşnic, pentru că tentaţiei realului i s-a opus mereu, şi încă i se opune, tentaţia imaginarului. Sentimentul de demiurg al poetului are necontenit nevoie de certitudinea că poate oricând inventa, crea ex nihilo propriul său univers.” (Ştefan Aug. Doinaş, Real şi imaginar, în Lampa lui Diogene)

PARTEA I

i

TEXTUL Şl OPERA. OPERA LITERARĂ

O pera literară este o creaţie artistică, populară sau cultă, care transfigurează realitatea prin imagini artistice modelate de fantezia creatoare a autorului, într-o simbioză originală a conţinutului cu forma.

Avându-şi originea în latinescul textus (care înseamnă „ţesătură”), textul este o noţiune foarte cu­ prinzătoare, incluzând orice mesaj verbal: un articol de ziar, un poem, un roman, un studiu ştiinţific, un interviu etc. Deşi există o mare varietate de texte, distincţia cea mai importantă se realizează între textul literar şi textul nonliterar.

REFLECTEAZĂ!

ţ

ţ

„Nimic nu este mai deschis decât un text închis.”

(Umberto Eco, Lector infabula)

Textul literar se suprapune conceptului de operă literară.

Textul este o secvenţă lingvistică scrisă sau vorbită care formează o unitate comunicaţionalâ caracterizată prin co­ erenţa conţinutului şi prin coeziunea formei.

Autorul plăsmuieşte o lume ce există doar în paginile cărţii. Cititorul poate intra în acest labirint imaginar dacă acceptă convenţia, acel joc al minţii şi al sensibilităţii din care se iveşte opera literară ca un întreg inefabil. Există mai multe tipuri de ficţiune prin care autorul surprinde realitatea şi o pro­ iectează în operă:

ficţiune verosimilă (apropiată de realitatea vieţii concrete, imediate, având un aspect de adevăr, de credibil);

ficţiune alegorică (prin personificarea unor realităţi - obiecte, fenomene, fiinţe necu­ vântătoare etc. - se obţin figuri alegorice);

ficţiune simbolică (bazată pe semne, analo­ gii şi simboluri prin care se sugerează rea­ litatea vieţii);

f BREVIAR ESTETIC

\

1. „Regula fundamentală pentru a aborda un

].

Cititorul trebuie să ştie că

]

text narativ este ca cititorul să accepte, tacit, un

pact ficţional [

ceea ce i se povesteşte este o întâmplare imagi­ nară, fără ca prin asta să considere că autorul spune

o minciună. Pur şi simplu, [

că face o afirmaţie adevărată. Noi acceptăm pac­

tul ficţional şi ne prefacem că ceea ce povesteşte

el s-a întâmplat cu adevărat."

(Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă)

2. „Opera spiritului nu există decât în act, în

afara acestui act (actul producerii, actul consumă­

rii) este un obiect ca oricare altul. Un poem în afara actului care este producerea lui, în afara actului care este consumarea lui, nu-i decât o înşiruire de semne grafice pe o hârtie, obiect material ce poate

fi manipulat ca oricare altul."

autorul se preface

ficţiune parabolică (se creează o poveste, de obicei cu un conţinut moralizator, pentru a se transmite un tâlc, o învăţătură, un mesaj). Creaţie în versuri sau în proză, opera literară nu este doar oglindire şi recreare a realităţii, ci şi „săr­ bătoare a limbajului” (Jean Starobinski, Relaţia critică), întrucât scoate cuvântul din starea sa firească, de in­ strument necesar comunicării, învestindu-1 cu o forţă nouă, demiurgică?de creator al „lumilor ficţionale” (Toma Pavel, Lumificţionale). Pentru aceasta, auto­ rul supune limba unui proces complex, care implică o selecţie a „cuvintelor potrivite” exprimării mesa­ jului dorit, modificări de sens şi asocieri insolite cu

^ (Irina Mavrodin, Poietică şi poetică)

pagina 8

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

alte cuvinte menite a tălmăci viziunea artistului asupra temei respective. Se obţine, astfel, un limbaj nou, bazat pe o necesară deviere de la normele general acceptate ale comunicării, implicând o funcţie estetică’, deoarece nu doar exprimă o idee, ci se pune şi pe sine în valoare (este autoreferenţial). Scopul operei literare scapă unei determinări şi definiri imediate, punctuale, situându-se undeva între provocarea sensibilităţii, invitaţie la reflecţie şi meditaţie, trăire emoţională, deschidere comunicativă şi cunoaştere de sine. Opera literară - limitări şi deschideri:

■ Este o modalitate de cunoaştere subiectivă/particulară a realităţii obiective/generale.

■ Reflectă realitatea, fără a o descrie obiectiv, precum ştiinţa.

■ Este rezultatul filtrării datelor reale prin conştiinţa, sensibilitatea şi fantezia scriitorului.

■ Are substrat emoţional şi valoare estetică implicită.

■ Permite scriitorului o libertate deplină faţă de normele limbii.

■ Limbajul artistic nu este echivalent cu limba literară: într-o operă literară îşi pot găsi locul toate formele de manifestare ale limbii române - neologismele, regionalismele, arhaismele, termenii populari, argotici, ştiinţifici etc. -, puse în slujba expresivităţii şi a originalităţii.

■ Limbajul artistic implică figuri de stil şi procedee artistice variate, generate de talentul şi de măiestria autorului.

Compoziţia („forma exterioară”) şi arhitectura („organizarea interioară”) operei literare - con­ form disocierii realizate de Mihail Bahtin, Problema conţinutului, a materialului şi a formei în creaţia literară - poartă amprenta individualităţii artistice.

■ Se adresează în primul rând afectivităţii şi sensibilităţii, neavând intenţia de a informa.

■ Operează cu sensurile figurate (conotative) ale cuvintelor

■ Topica este subiectivă, dictată de imperativele interioare ale eului creator.

* PUNCTE DE VEDERE «-

1. „Conţinutul constituie elementul constitutiv indispensabil al obiectului estetic, forma fiindu-i

corelativă, care în afara acestei corelaţii nu are în general niciun sens. Forma nu poate avea semni­ ficaţie estetică, nu poate să-şi îndeplinească funcţiile sale principale în afara raportării la conţinut, adică la lume şi la aspectele ei, la lume ca obiect al cunoaşterii şi acţiunii etice."

(Mihail Bahtin, Problema conţinutului, a materialului şi a formei în creaţia literarii)

2. „Nu există separarea formei de conţinut, pentru că ideea este formă şi forma idee, generându-se

reciproc şi simultan.”

(Irina Mavrodin, Poietică şi poetică)

3. „Munca uriaşă a artistului asupra cuvântului are ca scop final depăşirea acestuia, fiindcă obiec­

tul estetic se constituie la frontierele cuvintelor, la frontierele limbajului ca atare.”

(Mihail Bahtin, Problema conţinutului, a materialului şi a formei în creaţia literară)

I

C ITEŞTE»

IN T E R P R E T E A Z Ă *

A R G U M E N T E A Z Ă !

„Textul artistic nu este numai realizarea de norme structurale, ci şi transgresarea lor. El funcţio­ nează într-un câmp structural dual făcut din tendinţe spre realizarea de reguli şi încălcarea lor.”

(Iuri Lotman, Lecţii

de poetică structurali)

PARTEA I

A P L IC A Ţ II

*

Citeşte textul de mai jos şi răspunde sarcinilor de lucru form ulate:

„Pe o coloană înaltă, care se ridica mult deasupra oraşului, se afla statuia Prinţului Fericit. Era poleită pe de-a-ntregul cu foiţe de aur din cel mai bun, drept ochi avea două safire străluci­ toare, iar un rubin mare roşu strălucea pe mânerul paloşului. Nimeni nu-şi mai lua ochii de la Prinţ:

— E frumos ca o morişeă de vânt, zise unul dintre sfetnicii oraşului, care se străduia din răspu­

teri să-şi facă o faimă de om de gust. Numai că nu e nici pe departe la fel de folositor, adăugă el, de teamă ca nu cumva oamenii să-l socoată lipsit de spirit practic, ceea ce, de fapt, era adevărat.

— De ce nu poţi fi şi tu ca Prinţul Fericit? îşi întrebă o mamă înţeleaptă băieţelul care-i cerea plângând Luna de pe cer. Prinţul Fericit niciodată nu plânge după nimic. Nici nu-i trece prin cap să facă una ca asta. —Mă bucur că e cineva fericit totuşi pe lumea asta, mormăi un bărbat dezamăgit, uitându-se la statuia minunată. —Arată aidoma unui înger, ziseră orfanii din corul bisericii, ieşind pe uşa principală în man­ tiile lor stacojii şi cu şorţuleţele albe, curate.

— De unde ştiţi? Doar n-aţi văzut niciodată un înger! se răsti la ei profesorul de matematici.

— Ba am văzut în vis, răspunseră copiii şi profesorul se încruntă şi-şi luă o înfăţişare foarte posacă, căci nu-i convenea să audă că elevii lui visează.”

(Oscar Wilde, Prinţul Fericit)

1.

Cu ce/cine este comparat Prinţul Fericit şi de către cine?

2.

Cum se explică absenţa indicilor de timp şi de spaţiu în textul citat?

3.

Asociază şi tu imaginea Prinţului Fericit cu o anumită realitate, motivându-ţi alegerea.

4.

Transcrie o replică din care să reiasă prezenţa naratorului şi a personajului în opera lite­ rară citată.

5.

Rescrie din text o comparaţie şi un epitet.

6.

De ce crezi că autorul nu dă nume personajelor?

7.

Explică din punctul tău de vedere secvenţa: „De ce nu poţi fi şi tu ca Prinţul Fericit? îşi întrebă o mamă înţeleaptă băieţelul care-i cerea plângând Luna de pe cer. Prinţul Fericit niciodată nu plânge după nimic. Nici nu-i trece prin cap să facă una ca asta.”

8.

în opinia ta, prin intermediul cărui tip de ficţiune (verosimilă, alegorică, simbolică, parabolica) proiectează autorul Oscar Wilde realitatea în textul citat? Răspunde în cinci-şase rânduri.

9.

Compară statuia Prinţului Fericit cu o operă literară şi motivează, din această perspec­ tivă, aprecierile diferite ale trecătorilor asupra ei.

10.

Scrie un text literar de aproximativ o pagină în care statuia Prinţului Fericit să prindă viaţă şi să povestească experienţa întâlnirii cu personajele de mai sus.

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

MODURI DE EXPUNERE: NARAŢIUNEA, DESCRIEREA, PORTRETUL, DIALOGUL, MONOLOGUL

NARAŢIUNEA Şl TEXTUL NARATIV

Naraţiunea sau povestirea este un mod de expunere specific genului epic, care presupune istorisirea în suc­ cesiune a cel puţin două situaţii epice aflate în relaţie cauzală şi derulate, de regulă, în succesiune cronologică. Se poate realiza la persoana I sau la persoana a lll-a, cu implicite efecte de subiectivitate sau de obiectivitate.

Textul narativ implică în mod necesar povestirea unei întâmplări reale sau imaginare (fapt, eveni­ ment, istorie etc.) desfăşurate într-un cadru spaţio-temporal, la care participă unul sau mai multe per­ sonaje între care se dezvoltă relaţii şi apar conflicte. Principalul mod de expunere îl constituie naraţiunea, iar instanţele comunicării în textul narativ sunt autorul, naratorul/povestitorul, personajul şi cititorul. Textul narativ respectă o anumită schemă narativă, incluzând etapele acţiunii sau momentele subiectului:

situaţia iniţială {expoziţiuned) - prezintă locul, timpul şi personajul/personajele;

modificarea {intriga) - cuprinde elementul perturbator, care aduce o schimbare în situaţia iniţială;

dinamica acţiunii {desfăşurarea acţiunii) - cuprinde evenimentele în derularea lor;

depăşirea situaţiei dificile {punctul culminant) - cuprinde momentul de maximă tensiune a acţiunii;

situaţiafinală {deznodământul) - restabileşte echilibrul iniţial al acţiunii şi aduce, eventual, rezol­ varea conflictului. Cadrul spaţio-temporal permite încadrarea naraţiunii într-o epocă anume şi într-un spaţiu speci­ fic de desfăşurare. El poate fi prezentat în mod explicit - fie la începutul operei, fie pe parcursul aces­ teia, prin aşa-numitele pauze descriptive - sau poate fi sugerat şi reconstituit pe baza vorbirii personajelor, a vestimentaţiei acestora, a unor obiceiuri sociale etc. Textul narativ are specifice anumite timpuri ale naraţiunii, cele mai importante fiind prezentul in­ dicativului (numit şi prezentul narativ, care conferă relatării un ritm susţinut şi dinamic, creând im­ presia unei acţiuni autentice, imediate, derulate sub ochii cititorului) şi perfectul simplu (timp al unei acţiuni trecute, dar încheiate de curând). Celelalte timpuri ale modului indicativ - perfectul compus, mai-mult-ca-perfectul şi imperfectul - se combină cu timpurile principale ale naraţiunii, pentru a pre­ zenta acţiuni de plan secund. In funcţie de modul în care se derulează naraţiunea, se pot distinge mai multe procedee de legare a secvenţelor narative:

înlănţuirea - evenimentele decurg unul din altul, fiind legate pe baza principiului cauză-efect, în ordine cronologică;

" inserţia (încastrarea sau încasetarea) - o povestire este cuprinsă într-o altă povestire, mai mare, ca într-o ramă;

alternarea - evenimentele epice sunt urmărite pe două sau mai multe planuri, implicând pe

rând serii de întâmplări, personaje,

conflicte etc.

pe rând serii de întâmplări, personaje, conflicte etc. A r 1. „Perfectul simplu, piatra de temei

A

r

1. „Perfectul simplu, piatra de temei ie a povestirii, semnalează întotdeauna prezenţa artei; el face parte dintr-un ritual al literaturii; el este instrumentul ideal al oricăror construcţii de

PARTEA I

universuri; el este timpul fictiv al cosmogoniilor, al miturilor, al istoriilor şi romanelor; în spa­ tele perfectului simplu se ascunde întotdeauna un demiurg, zeu sau povestitor.” (Umberto Eco, Şaseplimbări prin pădurea narativă)

2. „Imperfectul e un timp foarte interesant, pentru că e durativ şi iterativ. Fiind durativ, ne

spune că ceva tocmai se petrecea în trecut, dar nu într-un moment precis, şi nu se ştie când anume s-a început acţiunea şi când se sfârşeşte. Ca timp iterativ, ne autorizează să gândim că acţiunea aceea s-a repetat de multe ori. Dar nu e niciodată sigur când anume e iterativ, când e durativ şi când este în ambele feluri.”

când e durativ şi când este în ambele feluri.” (Umberto Eco, Şaseplimbări prin pădurea narativă)

(Umberto Eco, Şaseplimbări prin pădurea narativă)

BREVIAR ESTETIC

Şaseplimbări prin pădurea narativă) BREVIAR ESTETIC 1. „Rădăcina tuturor istoriilor este experienţa celui

1. „Rădăcina tuturor istoriilor este experienţa celui care le izvodeşte, trăitul e sursa oricărei ficţiuni [

]

Aşadar, toate ficţiunile sunt arhitecturi înălţate de fantezie şi de măiestrie pe baza unor fapte, persoane, împrejurări care s-au întipărit cândva în memoria scriitorului şi i-au declanşat fantezia creatoare, care, cu punctul de pornire în acel nucleu, a construit o lume întreagă, atât de bogată şi de multiplă încât uneori este aproape imposibil (alteori, fără «aproape») să mai recunoşti în ea acel material autobiografic ce i-a

fost temelia "

(Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier)

2. „Naraţiunea este artă şi nu ştiinţă, dar asta nu înseamnă că suntem în mod necesar condamnaţi la

eşec atunci când încercăm să-i formulăm principiile."

v

(Wayne C. Booth, Retorica romanului)^

CITEŞTE» INTERPRETEAZĂ* ARGUMENTEAZĂ!

1. „Faptele ce compun universul ficţional nu ne sunt niciodată prezentate în sine, ci conform

unei optici, plecând de la un anumit punct de vedere.”

(Tzvetan Todorov, Poetică)

2. „Povestirea este naraţiunea unor elemente aranjate în succesiunea lor temporală. E organis­

mul literar cel mai neevoluat şi mai simplu. Totuşi, ea e cel mai important factor comun al prea

complicatelor organisme care se numesc romane.”

(E.M. Forster, Aspecte ale romanului)

AI’U C A T I I

Citeşte textul urm ător şi răspunde sarcinilor de lucru formulate:

Intr-o zi, pe mare, o furtună puternică s-a abătut asupra corăbiei noastre. Eu şi oamenii mei am fost abătuţi din drumul nostru. Corabia noastră a acostat pe o insulă minunată, tropi­ cală, unde oamenii trăiau mâncând flori de lotus, spuse Ulise. Câţiva dintre oamenii mei au mers pe ţărm şi au gustat câteva flori. Se spunea că au gustul celei mai delicate mieri - ca nectarul pe care îl beau zeii. Erau atât de delicioase, încât aceştia s-au rătăcit şi au uitat cu totul de casă. Ca şi cum ar fi fost sub o vrajă fermecată, ei au vrut să rămână pe insulă pentru totdeauna, mestecând leneş florile de lotus. Oh, cât de dezamăgit am fost de ei! La urma urmei, porniserăm într-o călătorie şi nu ajunseserăm încă la capătul ei. Cum au mai

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

plâns când i-am urcat înapoi cu forţa pe corabie! Dar mi-am închis urechile şi inima la protes­ tele lor. Eram hotărât să mă întorc acasă.”

(Homer, Odiseea, repovestire de Tania Zamorsky)

A

1. In ce împrejurare acostează corabia pe insulă?

2. Menţionează motivul pentru care oamenii sunt urcaţi „cu torţa” pe corabie.

3. Cine este naratorul în fragmentul citat?

4. Ce efect are utilizarea persoanei I în naraţiune?

5.

Care este punctul de vedere al povestitorului asupra faptelor relatate?

6.

Transcrie două cuvinte/structuri care se constituie în indici de timp şi de spaţiu ai naraţiunii.

7.

Numeşte un personaj individual şi un personaj colectiv din fragmentul dat.

8.

Transcrie o comparaţie dezvoltată din fragment.

9.

Precizează rolul interjecţiei din enunţul: „Oh, cât de dezamăgit am fost de ei!”

10.

Enumeră timpurile verbale utilizate în text şi explică rolul lor în organizarea naraţiunii.

11.

Imaginează-ţi o întâmplare fantastică petrecută pe insulă şi scrie o naraţiune de aproxi­

mativ o pagină în care să dezvolţi punctul culminant al acesteia.

DESCRIEREA Şl TEXTUL DESCRIPTIV

Descrierea reprezintă un mod de expunere bazat pe surprinderea trăsăturilor caracteristice ale unui aspect real sau imaginar - obiect, fenomen, peisaj, persoană, stare sufletească etc. într-o manieră artistică şi subiectivă (descrierea literară) sau riguroasă şi obiectivă (descrierea nonl’iterară).

Descrierea poate implica elemente de portret şi de tablou, dar şi reflecţii pe marginea faptului pre­ zentat. Vocabularul variază în funcţie de aspectul sau evenimentul prezentat, predominând adjectivele, substantivele sau, în cazul descrierii dinamice, verbele şi adverbele. Indicii spaţiali şi temporali au rolul de a contextualiza descrierea. Verbele apar, în general, la timpul prezent, dar se poate folosi şi imperfectul. Intr-o descriere subiectivă se evidenţiază, implicit, punctul de vedere al celui ce observă realitatea surprinsă. Textul descriptiv constă în surprinderea şi zugrăvirea trăsăturilor particulare ale unui obiect, ale unei

persoane, ale unui fenomen sau aspect din natură, prin enumerarea şi nuanţarea caracteristicilor acestora. După limbajul utilizat şi scopul urmărit, textul descriptiv poate fi literar, caracterizat prin subiec­ tivitate, sau nonliterar, caracterizat, de regulă, prin obiectivitate. In general, descrierea nonliterară prezintă obiecte reale, în timp ce descrierea literară - atât obiecte reale, cât şi imaginare. După natura obiectului prezentat, se disting mai multe tipuri de descriere:

topografia (locuri sau aşezări omeneşti);

cronografía (epoci, perioade de timp);

etopeea (moravuri, caractere);

portretul (figuri, persoane);

tabloul (peisaje, acţiuni, evenimente mai complexe).

PARTEA I

Funcţiile descrierii variază după tipul acesteia:

decorativa - are rol secundar, de punere în valoare a unor aspecte ce fac obiectul respectivei lucrări;

explicativă - aduce lămuriri asupra unor fapte, reacţii, relaţii etc.;

poetică - textele sau pasajele descriptive emoţionează cititorul, pentru că accentul se pune pe anumite stări sufleteşti; limbajul este expresiv şi original;

simbolică - se bazează pe sugestie; realitatea nu este „fotografiată” ca atare, ci recompusă pe baza unor simboluri atent alese;

narativă - mimesică (creează impresia de real); mathesică (prezintă aspecte importante ale unor perioade istorice);

dramatizată - are în vedere o „regie” prestabilită, care vizează relaţiile dintre participanţii la o întâmplare, cadrul desfăşurării acesteia, tensiunea momentului, conflictul etc.

comercială/persuasivă - urmăreşte să pună cât mai bine în valoare calităţile unui produs, într-un limbaj accesibil şi atractiv;

utilitară/practică - redă simplu şi clar caracteristicile unui produs/obiect.

A lgoritm ul sau paşii unei descrieri sunt următorii (după Jean-Michel Adam şi Françoise Revaz, Analiza povestirii):

1. ancorarea - numirea obiectului descrierii;

2. aspectualizarea - fragmentarea întregului în părţi şi evidenţierea trăsăturilor acestora;

3. relaţionarea - situarea temporală şi spaţială a obiectului descris, asocierea, disocierea, compara­ rea lui cu alte obiecte din aceeaşi categorie;

4. reformularea - recompunerea întregului, pentru rotunjirea descrierii.

Textul descriptiv - lim itări şi deschideri:

■ frecvenţa adjectivelor şi a substantivelor, care au rolul de a particulariza realitatea descrisă (formă, culoare, dimensiuni etc.);

■ utilizarea unui vocabular specific aspectului descris (termeni de specialitate în cazul descrierii ştiinţifice, cuvinte cu sens figurat în cazul descrierii literare, vocabular accesibil în cazul descrierii având un caracter utilitar etc.);

■ folosirea, cu precădere, a enumeraţiei şi a epitetului în cazul descrierii literare;

■ respectarea unei logici a prezentării, potrivit căreia realitatea descrisă poate fi înfăţişată urmărindu-se axa orizontală (stânga-dreapta) sau axa verticală (sus-jos);

■ prezenţa indicilor spaţiali şi temporali, prin care realitatea descrisă este contextualizată;

■ utilizarea verbelor la prezent sau la imperfect, deoarece, în general, descrierea are caracter static;

■ respectarea raportului întreg-parte-detaliu în prezentare, astfel încât toate elementele să fie reprezentate;

■ evidenţierea punctului de vedere al celui ce realizează descrierea.

PORTRETUL

Portretul literar este descrierea unei persoane reale sau imaginare, din perspectiva subiectivă a unui privitor, în scopul individualizării trăsăturilor morale şi/sau fizice ale acesteia. Principalele tehnici por­ tretistice sunt detaliul, contrastul, sugestia, analogia şi focalizarea, valorificate în funcţie de tipul de por­ tret şi de intenţiile autorului.

f CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

1$

REFLECTEAZĂ

„Portretul, ca gen artistic, se bazează pe nevoia omului de a fixa într-un fel oarecare imagi­ ”

nea pe care singur şi-o face despre sine sau despre altul

(Galienne şi Pierre Francastel, Portretul)

Portretul poate fi individual, de grup (colectiv), gros-plan (autorul se opreşte doar asupra unor detalii semnificative), crochiu sau schiţă (trăsăturile fizice şi/sau morale sunt prezentate sumar), caricatură (are la bază exagerarea cu intenţie ironică şi umo­ ristică a unor trăsături ale persoanei portretizate) şi autoportret (autorul portretului se descrie pe el însuşi). De asemenea, în funcţie de evoluţia „su­ biectului”, portretul poate fi static, dinamic sau în mozaic, în sensul că profilul celui descris se întregeşte

treptat, din fragmente juxtapuse, imaginea de ansamblu obţinându-se în finalul operei. Timpul gramatical specific portretului este prezentul (uneori imperfectul, când se combină cu evo­ carea), care creează iluzia îngheţării timpului, a imortalizării unei imagini pentru veşnicie. Ca efect al unei atitudini contemplative, dintre imaginile artistice predomină cele vizuale, fără a fi total excluse celelalte tipuri. La nivel lexical se distinge grupul nominal (substantiv-adjectiv, dar şi substantiv-sub­ stantiv), iar din punct de vedere stilistic sunt reprezentative epitetele şi enumeraţiile.

r BREVIAR ESTETIC

%

1. „Descrierea extinsă şi detaliată apare ca o

pauză şi ca o recreaţie în cursul povestirii, având un rol pur estetic, ca acela al sculpturii ce împo­ dobeşte un edificiu clasic." (Gerard Genette, Figures II)

2. „Descrierea este o «tehnică de iluminare»."

V

(Toma Pavel, Gândirea romanului)

j

* PUNCTE DE VEDERE «-

„în descrierile noastre, decupăm fragmente din continuumul obiectual şi procesual al deja-exis- tentului sau deja-imaginatului. Le descriem pentru a le pune în clar, pentru a le face mai reliefat pre­ zente, pentru a le aduce mai aproape, tot aşa cum narăm pentru a ne înţelege trecerea prin timp, şi argumentăm pentru a ne valida judecăţile.”

1(16)/2008)

(Alina Pamfil, Discursul descriptiv - contur teoretic şi didactic, în „Perspective", nr.

CITEŞTE,

IN TER PR ETEA ZĂ ,

A R G U M E N T E A Z Ă !

„Portretele fizice, descrierile de îmbrăcăminte şi de mobilier tind [

]

să dezvăluie şi totodată

să justifice psihologia personajelor, pentru care ele sunt în acelaşi timp semn, cauză şi efect.”

A P L IC A Ţ II

(Gerard Genette, Figures II)

Citeşte textul urm ător şi răspunde sarcinilor de lucru formulate:

„Berenice îmi era vară şi am crescut împreună în castelul părintesc. Dar am crescut fiecare într-alt fel; eu, bolnăvicios şi cufundat în tristeţe; ea, sprintenă, graţioasă, clocotind de energie. Ea, cu plimbările ei peste dealuri; eu, cu studiile mele de călugăr. Eu, trăind o viaţă lăuntrică a inimii, dedat trup şi suflet celor mai adânci şi migăloase meditaţii; ea, zburând fără de grijă prin viaţă, fără să se gândească la umbrele din calea ei sau la zborul tăcut al orelor cu aripi de orb.

PARTEA I

Berenice! O strig pe nume: Berenice! Şi din surele ruini ale aducerii-aminte, mii de iviri tul­ burătoare se înalţă la sunetul acesta. Ah! [ ]

Intr-una din acele zile neobişnuit de calde, ceţoase şi liniştite [

],

şedeam - crezându-mă

singur - în sala bibliotecii. Dar când mi-am ridicat ochii, am văzut că Berenice se află de faţă.

Era - vai! - nespus de slabă şi nici urmă de fiinţa de altădată nu i se mai desluşea în vreo

trăsătură. In cele din urmă, privirile mele arzătoare căzură pe chipul ei. Fruntea îi era înaltă şi foarte palidă şi ciudat de senină. Şi părul ei, odinioară negru-corb, o acoperea în parte, um- brindu-i adâncitele tâmple cu nenumărate bucle, în clipa aceea de un blond-aprins, a cărui cu­ loare fantastică era întru totul nepotrivită cu melancolica ei înfăţişare. Ochii erau lipsiţi de viaţă şi de strălucire şi păreau lipsiţi de pupile; fără de voie, m-am ferit de căutătura lor sticloasă, spre a privi buzele subţiate şi zbârcite.”

(E.A. Poe, Berenice)

] [

1.

De ce crezi că naratorul simte nevoia să o strige pe Berenice?

2.

Care sunt locurile în care cele două personaje se întâlnesc?

3.

Care sunt ipostazele în care este conturată Berenice?

4.

Menţionează două tipuri de portret care se regăsesc în textul citat.

5.

Transcrie un enunţ care ilustrează procedeul artistic al antitezei.

6.

Precizează două trăsături morale şi două trăsături fizice ale personajului Berenice.

7.

Transcrie două metafore din prima secvenţă citată şi explică, la alegere, una din ele.

8.

Demonstrează, pe baza a două argumente, caracterul subiectiv al descrierii în textul citat.

9.

Comentează o imagine vizuală din a doua secvenţă citată, realizată cu ajutorul epitetelor.

10.

Scrie o compunere de aproximativ o pagină în care să realizezi portretul evolutiv al unei persoane sau al unui personaj din cartea preferată, având în vedere două momente dis­ tincte din existenţa acestuia.

DIALOGUL Şl TEXTUL DIALOGAT

Dialogul este un mod de expunere care constă într-o succesiune de replici între doi sau mai mulţi vorbitori, mărcile sale grafice fiind linia de dialog sau ghilimelele (atunci când este separat de vorbirea indirectă) şi alineatul.

Atunci când este încorporat într-o naraţiune, dialogul are rolul de a declanşa şi de a motiva acţiunea, de a defini relaţiile dintre personaje, de a exprima reacţia lor mentală şi afectivă în raport cu o anumită situaţie. De asemenea, el reprezintă un mijloc important de realizare a oralităţii şi de caracterizare a per­ sonajelor, fie direct (prin autocaracterizare), fie indirect (vorbind, personajele îşi exprimă implicit per­ sonalitatea, cultura, starea sufletească, statutul intelectual şi social, intenţiile, dorinţele etc.). Prin dialog se înţelege orice interacţiune verbală, faţă în faţă sau la distanţă, în care factorii contextuali, situaţionali, gestuali, intonaţionali joacă un rol important, astfel realizându-se schimbul de informaţii şi de semnificaţii între persoane într-o situaţie dată.

I CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

Ca mod de expunere şi de cooperare verbală între interlocutori, dialogul eficient se realizează, aşadar, prin armonizarea comunicării verbale (prin cuvânt), a celei paraverbale (marcată în scris prin

semne grafice ca punctul, virgula, punctele de suspensie, semnul întrebării şi semnul exclamării, linia de pauză) şi a celei nonverbale (gesturile, mimica, ati­

tudinea, poziţia corpului, privirea vorbitorului etc. sunt redate de obicei indirect, prin intervenţia unui observator/narator). Rolul dialogului poate fi:

informativ - interlocutorii emit şi receptează alternativ informaţii pe o anumită temă;

narativ - prin replicile lor alternante, inter­ locutorii prezintă un fir epic;

dramatic - replicile interlocutorilor sunt con- flictuale, luând forma ciocnirilor de idei, păreri şi atitudini, fapt care determină şi întreţine tensiunea epică sau acţiunea dramatică;

f

BREVIAR ESTETIC

"

\

1.

„Vorbirea e ţesere, încrucişare de verbe şi "

(Andrei Pleşu, Limba păsărilor)

nume, de termeni ai mişcării şi termeni ai fixării

"

2. „Cunoaşterea dialogică e o întâlnire

(Mihail Bahtin, Probleme de literatură şi estetică)

3. „Literatura nu foloseşte pur şi simplu lim­

bajul, ci îl pune în scenă."

narative."

5.

(Roland Barthes, Romanul scriiturii)

4. „Dialogul stă în centrul oricărei experienţe

(Wayne C. Booth, Retorica romanului)

„A fi înseamnă a veni în contact dialogic. "

fatic - replicile interlocutorilor par a fi golite de intenţia comunicării a ceva precis, ele având doar rolul de a menţine contactul verbal în vederea unei eventuale comunicări autentice.

Când dialogul ia sfârşit, sfârşeşte totul

v

(Mihail Bahtin, Probleme de literatură şi estetică)

J

CITEŞTE* INTERPRETEAZĂ, ARGUMENTEAZĂ! „Dialogul implică disponibilitatea fiecăruia de a ieşi în întâmpinarea celuilalt, capacitatea de a fi receptiv faţă de punctul de vedere advers, pasiunea investigaţiei dincolo de orice narcisisme şi vanităţi. Dialogul nu vrea nici el să producă un câştigător, dar vrea să ajungă la un câştig. U n dia­ log care revine la punctul de pornire e pierdere de vreme. Realizarea unui dialog veritabil începe cu alegerea interlocutorilor. Mai întâi, ei trebuie să nu fie de acord. Unanimitatea e moartea dia­

logului [

ireductibile. Dialogul dintre un pinguin şi o vulpe e o utopie. Participanţii la dialog trebuie să fie

de calibru egal, să împărtăşească valori comune, să accepte reguli şi principii echivalente. N u

mandabil să inviţi la dialog reprezentanţii unor lumi care se ignoră reciproc sau, mai rău, care se dispreţuiesc reciproc. Dialogul e de negândit fără instituţia respectului, fără deprinderea unei atente considerări a celuilalt. Virtutea cardinală a dialogului e facultatea de a asculta.”

]

Pe de altă parte, dialogul nu e posibil nici dacă deosebirile dintre cei care îl poartă sunt

e reco­

(Andrei Pleşu, Regulile dialogului, în Obscenitatea publica)

A

P

L

I C

A

Ţ

*

I I

Citeşte textul urm ător şi răspunde sarcinilor de lucru formulate:

„Tic avu grijă să nu intre în casă decât după ce-şi lepădă zdrenţele, aşa că ţinuta lui nu atrase nicio atenţie deosebită şi mai ales niciun reproş din partea părinţilor. Răspunse în doi peri maică-sii la întrebarea pe unde hoinărise, iar atunci când taică-său îi spuse că Maria are oaspeţi, puştiul se îndreptă cu un tremur în inimă spre camera albastră, cu ferestre mari şi pian. Dar pen­ tru că nu văzu înăuntru nicio fată cu rochia albă, aşa cum îl fulgerase un gând de o clipă, dădu

PARTEA I

un «bună seara» morocănos şi strâmbă plictisit din nas, gest care le lăsă indiferente pe Maria şi Lucia, dar care nelinişti oarecum pe Ursu.

— Ce-i cu tine, Ticuşor? îl întrebă vlăjganul. Aţi luat bătaie la fotbal?

întrebarea lui Ursu îl dezmetici pe Tic şi-i readuse într-o secundă vioiciunea.

— Ce?! Aoleu! I-am bătut de i-am rupt. Am băgat trei goluri în cinci minute. Şapte la doi,

şi-ncă s-a-ntrerupt meciul din cauza întunericului.

— Te pomeneşti c-ai băgat două goluri dintr-un şut! îl înţepă Lucia.

— Nu, că mi-a fost milă de tine. In poartă apăra pârlitul ăla de văru-tău, ştii tu care; ăla cu ventuză sub barbă.

— Pârlitul de văru-meu a plecat de ieri la băi. L-ai confundat poate cu vărul tău, care e ple­ cat la munte.

— Ia spune drept, Tic, pe unde-ai fost? îl luă din scurt Maria.

— După plante, pentru herbar

— Şi unde-s plantele? Măcar urzicile, o ferigă

Ciuboţica pupezii, ferigi, ciuperci, urzici de baltă

— Unde-s? Tic se gândi la numele unui coleg, dar, amintindu-şi ce i se întâmplase cu vărul

Luciei, găsi un alt răspuns: M-am întâlnit pe drum cu un miel şi, cum era flămând, săracul, i le-am

dat să le mănânce. Să-l fi văzut, mititelul, de-abia se născuse

— Grozavă oaie trebuie să fie maică-sa, dacă l-a făcut acum, în iulie - interveni Lucia. Tu nu ştii că mieii zburdă cam pe la începutul primăverii?”

(Constantin Chiriţă, dresării, voi. 2)

1.

Care este personajul principal în fragmentul citat?

2.

Care este atitudinea Luciei faţă de Tic?

3.

De ce crezi că Tic nu spune adevărul despre locul din care vine?

4.

Transcrie o secvenţă care arată intervenţia naratorului în schimbul de replici dintre per­ sonaje. Care este rolul acesteia?

5.

Realizează în aproximativ zece rânduri portretul lui Tic.

6.

Transformă două replici consecutive, la alegere, din vorbire directă în vorbire indirectă.

7.

Comentează rolul dialogului în textul citat.

8.

Prezintă două argumente privind caracterul scenic al secvenţei citate.

9.

Exprimă-ţi opinia, în aproximativ zece rânduri, despre rolul comunicării paraverbale şi nonverbale în dialogul prezentat.

10.

Imaginează-ţi că te-ai întâlnit cu Tic şi scrie un dialog de opt-zece replici cu acesta despre o posibilă aventură avută înainte de sosirea acasă.

MONOLOGUL

Monologul este un mod de expunere constând în expunerea directă de către un emiţător, la per­ soana I, a unor gânduri, idei, sentimente sau atitudini în faţa unui receptor sau auditoriu care rămâne pasiv din punct de vedere verbal până la sfârşitul respectivei comunicări.

Intr-un monolog comunicarea este unidirecţională, în sensul că rolurile de emiţător şi de receptor rămân fixe, cel mai important fiind rolul emiţătorului, iar referirile la situaţia de comunicare sunt puţine. De

pagina 18

It

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

asemenea, în completarea comunicării verbale, în monolog sunt foarte importante şi elementele para- verbale (tonalitate, accent, debit verbal, pauză, in­ tonaţie, flux sonor, volumul vocii etc.), ca şi cele nonverbale (gesturile, mimica, poziţia corpului etc.). Ca tipuri de monolog, se realizează distincţia între monologul literar şi monologul nonliterar (co­ tidian, informativ, argumentativ). După limbajul folosit, intenţiile şi atitudinea vorbitorului, există de asemenea distincţia între monologul formal şi mo­ nologul informai (colocvial, familiay). Eroul vorbeşte cu sine, dezvăluindu-şi senti­

mentele, gândurile, intenţiile. Este prezent mai ales în nuvelă şi roman, având funcţia de a contribui la caracterizarea personajelor. In proza modernă apare, ca modalitate de analiză psihologică, monologul interior, prin care personajul, analizându-şi trăirile şi emoţiile, dezvăluie latura cea mai intimă a per­ sonalităţii sale. Ca şi stilul indirect liber, cu care este adesea confundat, monologul interior configu­ rează structura interioară a personajului, aparent fără vreo cenzură din partea conştiinţei sau raţiunii. Structura monologului:

(Radu G. Ţeposu, Studiu introductiv la Max Blecher, întâmplări din irealitatea im ediată)^

r

BREVIAR ESTETIC există o cumpănă între afară

a

şi

1.

„în

artă

"

înăuntru

(Eugenio Montale, Intenţii (interviu imaginar))

2. „Mărturisirea e o formă de exploatare a adâncimilor fiinţei, un mod de a fi onest cu pro­ pria biografie. Scrisul prelungeşte fidel, în pagină, dâra de sânge, tremurul muşchilor, halucinaţia, delirul senzorial. E o proiectare febrilă a interio- rităţii în ţesătura plăpândă a frazelor, o epuizare a fiinţei, o vlăguire a ei."

introducerea - se realizează captarea atenţiei auditoriului şi se anunţă tema expunerii;

cuprinsul - se realizează comunicarea propriu-zisă;

încheierea - cuprinde concluziile comunicării.

Monologul literar este prezent în toate cele trei genuri literare, în interiorul cărora dobândeşte trăsături specifice:

■ în genul epic monologul poate fi propriu-zis, când este destinat unui personaj sau unui grup de personaje, sau interior, când nu este exteriorizat, rămânând în sfera gândului;

■ în genul liric se mai numeşte şi monolog liric, fiind un discurs de tip confesiv; dacă se adresează unui ascultător, prezent sau invocat, care nu răspunde, devine monolog liric adresat;

■ în genul dramatic poate fi monolog dramaticpropriu-zis, atunci când este adresat unuia sau mai mul­ tor personaje, sau solilocviu, atunci când personajul îşi exprimă pentru sine ideile sau reflecţiile.

Citeşte textul urm ător

A P L IC A Ţ II

Ş

şi răspunde sarcinilor de

lucru form ulate:

„Dacă facem apropierea între realitate - ceea ce ni se întâmplă nouă, ceea ce trăim în mod real - şi imaginaţie - ceea ce se întâmplă în mintea noastră -, vedem că lumea imaginară este in­ finit mai largă, mai vastă, mai nemăsurată decât cea a realului, mai periculoasă. Aşa se întâmplă şi cu sentimentele şi emoţiile noastre care, mutate în lumea imaginarului, sunt altfel, mai pu­ ternice, mai variate, mai incredibile, mai stranii. Astfel, putem gândi că marile iubiri, odată ce cad în real, nu mai sunt atât de mari, sunt pentru toţi, nu au personaje diferite de noi, cei care trăim în real. [ ] Lumea virtuală de astăzi, cea pe care o caută atâţia oameni, nu este oare născută din dorinţa de a trăi altfel decât în realitate? N u este lumea virtuală o ofertă mult mai largă, mai departe de

PARTEA I

realitate, nu ne transportă ea într-o lume imaginară care satisface frustrările, dorinţele irealiza­ bile, identităţile dorite ale acestor oameni?”

1. Care este tema monologului citat?

(Aurora Liiceanu, La taifas)

2. Care este „lumea virtuală” la care face referire autoarea?

3. Precizează emiţătorul, codul, canalul şi receptorul (posibil) al fragmentului citat.

4. Transcrie o structură din fragmentul citat care ilustrează tehnica gradării.

5. Motivează utilizarea persoanei I plural în fragmentul citat.

6. Transcrie două figuri de stil diferite din fragmentul citat.

7. Explică secvenţa: „Astfel, putem gândi că marile iubiri, odată ce cad în real, nu mai sunt atât de mari, sunt pentru toţi, nu au personaje diferite de noi, cei care trăim în real.”

8. Care este efectul utilizării enunţurilor interogative în a doua secvenţă a textului citat?

9. Scrie un monolog de 10-15 rânduri în care să-ţi exprimi opinia despre mesajul textului citat.

10. Scrie o naraţiune de tip SF al cărei personaj principal să fie compus din pixeli.

PERSONAJUL LITERAR

Personajul este o instanţă narativă esenţială pentru genul epic, care însufleţeşte universul imaginar creat de autor, dă un sens uman evenimentelor ficţionale şi transmite mesajul operei către cititor. Fac­ tor structurant al oricărei naraţiuni, personajul este un tip uman semnificativ sau o individualitate cu trăsături fizice, morale şi intelectuale distincte, puse în lumină printr-un şir de întâmplări, de relaţii şi de atitudini situate într-un anumit cadru temporal şi spaţial.

Num it de esteticieni „un fir conducător, care creează posibilitatea unei bune înţelegeri a motivelor” (Boris Tomaşevski), „o fantomă provizorie creată de autor şi plasată deliberat în operă” (Robert Abi-

rached) sau „fiinţă de hârtie” (Roland Barthes), personajul poate fi definit din mai multe perspective:

■ morală (raportul dintre om şi el însuşi);

■ socială (raportul om-societate);

■ ontică (raportul om-univers);

■ estetică (raportul realitate-literatură).

Tipologia personajului este foarte amplă, clasificările operându-se pe baza mai m ultor criterii:

■ După gradul de transfigurare a realităţii, există personaje pur fictive (Albă-ca-Zăpada, Balthasar

din Cartea fără sfârşit de Michael Ende,

zmeii din Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu)

sau atestate istoric (Ştefan cel Mare din FraţiiJderi de Mihail Sadoveanu, Alexandru Lăpuşneanu din nuvela lui C. Negruzzi, Smaranda din Amintiri din copilărie de Ion Creangă).

■ Uneori, personajul poate fi însuşi scriitorul (Mircea din Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade) sau poate prelua diferite date din viaţa acestuia, devenind un alter ego al autorului (Niculae din Moromeţii de Marin Preda).

■ In fabule şi balade, personajele sunt alegorice, personificări de păsări şi animale. Distincţia real-fa-

bulos/fantastic se operează cu deosebire în basme, unde apar personaje precum balauri, zmei, zgripţuroaice etc.

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

■ După rangul ocupat în dinamica naraţiunii, personajul poate ii principal, secundar, episodic sau figurant.

■ După felul în care acţionează şi modul de constituire, personajul poate fi individual sau colectiv.

■ După rolul jucat în relaţiile cu alte personaje, acesta poate fi protagonist, antagonist sau catali­ zator (este schematic la nivel afectiv, moral sau psihologic, dar esenţial pentru dezvoltarea fi­ rului narativ, întrucât acţionează ca un catalizator).

Suprapersonajul este o realitate (obiect, fenomen, loc etc.) cu valoare simbolică, determinând acţiuni, relaţii şi stări importante ale personajelor propriu-zise (hanul din opera Hanul Ancuţei de Mihail Sadoveanu).

■ Personajul eponim sau titular este cel care dă titlul operei, statut care anticipează rolul central pe care-1 va juca în text.

■ Personajul absent nu apare ca prezenţă efectivă în istorie, ci doar în discurs: în relatările altor per­ sonaje, în amintirile sau gândurile lor (Nechifor Lipan din romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu).

■ Personajul exponenţial este reprezentativ pentru o lume anume, o colectivitate sau o categorie de oameni (Nică pentru copiii tuturor timpurilor, Lipan pentru lumea muntenilor). Modalităţile de caracterizare a personajului sunt multiple. El poate fi caracterizat direct (de către narator, de către alte personaje şi prin autocaracterizare) sau indirect (prin acţiuni, fapte, evenimente, păreri, reacţii, relaţii, nume, limbaj, vestimentaţie, mediu social, gesturi, mimică etc.). Portretul rezultat poate fi moral, fizic sau complex (are în vedere toate formele de existenţă şi de manifestare ale personajului).

* PUNCTE DE VEDERE «-

1. E.M. Forster, în Aspecte ale romanului, clasifică personajul după gradul de evoluţie: plat (numit şi imobil sau static, este construit în jurul unei singure idei sau calităţi şi definit de o constantă care îl face egal cu sine de la începutul până la sfârşitul operei) şi rotund (numit şi dinamic, suferă trans­ formări majore faţă de momentul iniţial, iar reacţiile şi comportamentul său nu pot fi anticipate).

2. Wayne C. Booth, în Retorica romanului, clasifică personajele după amploarea trăsăturilor puse

în lumină de comportamentul lor ficţional: unidimensional (construit pe o singură dominantă, dintr-o perspectivă unică: afectivă, socială, psihologică etc.) şi tridimensional (personajul este urmărit şi se pre­ zintă într-o multitudine de aspecte ale fiinţei sale, din mai multe perspective).

3. Mircea Muthu, în Personajul şi formele lecturii (în voi. Alchimia mileniului: eseuri), vorbeşte despre

trei funcţii esenţiale ale personajului: funcţia coezivă (personajul are menirea de a da coeziune planuri­ lor textului, el „încheagă urzeala de cuvinte"); funcţia psihologică (orice personaj trimite către o realitate umană anume, este substituţia artistică a unui om sau a unei categorii umane care se regăseşte în el); funcţia simbolică (fiind deopotrivă proiectivă şi cumulativă, această funcţie concentrează semnificaţiile ce se ascund în personaj ca „semn" al unei realităţi ce-i preexistă şi pe care o sintetizează).

REFLECTEAZĂ!--------------------------------------------------

ţ

1. „Istoricul înregistrează, în timp ce romancierul trebuie să creeze; de aici, existenţa oame­ nilor vieţii şi, respectiv, a oamenilor cărţilor.”

(E.M. Forster, Aspecte ale romanului)

2. „Orice privire interioară susţinută, indiferent de adâncime, transformă temporar perso­

najul, a cărui minte este prezentată, într-un narator.”

(Wayne C. Booth, Retorica romanului)

pagina 21

PARTEA I

PARTEA I BREVIAR ESTETIC 1. „Particularităţile discursului personajului pretind totdeauna o anumită semnificaţie

BREVIAR ESTETIC

PARTEA I BREVIAR ESTETIC 1. „Particularităţile discursului personajului pretind totdeauna o anumită semnificaţie

1. „Particularităţile discursului personajului pretind totdeauna o anumită semnificaţie socială, o răspân­

dire socială, iar aceasta înseamnă limbaje potenţiale, lată de ce discursul unui personaj poate constitui factorul care stratifică limbajul, introducând în el plurilingvismul."

(Mihail Bahtin, Discursul în roman, în Probleme de literatură şi estetică)

2. „Ideea de personaj, ca şi forma tradiţională a romanului, nu este decât unul dintre compromisu­

rile prin care scriitorul, târât în afara lui prin literatura aflată în căutarea propriei esenţe, încearcă să-şi sal­

veze raporturile cu lumea şi cu el însuşi."

(Maurice Blanchot, Spaţiul literar)

3. „Totuşi, personajele unui roman pot fi înţelese complet de cititor numai dacă romancierul o doreşte;

abia atunci viaţa lor interioară poate fi, ca şi cea exterioară, dezvăluită în întregime. Din acest motiv, per­ sonajele literare ne par adesea cu mult mai definite decât figurile istorice sau chiar decât prietenii noştri; ni s-a spus despre ele tot ce se poate spune; imperfecte sau ireale, ele nu mai au secrete pentru noi, în "

timp ce prietenii noştri au şi trebuie să aibă

în " timp ce prietenii noştri au şi trebuie să aibă A P U C A

A P U C A Ţ I I

(E.M. Forster, Aspecte ale romanului)

J

Citeşte textul de mai jos şi răspunde sarcinilor de lucru formulate:

„Nu era un cap urât acela al lui Dionis. Faţa era de acea dulceaţă vânătă albă ca şi marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor - un zâmbet fin şi cu toate astea atât de

inocent trecu peste faţa lui la spectacolul ce-1 privea. [

se usuce. Ridicându-şi căciula cea miţoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu faţa într-adevăr plăcută a tânărului meu. Părul numai cam prea lung curgea în viţe până pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băietanului. îşi puse în cui paltonul ud şi, la aroma îmbătătoare a unei cafele turceşti, ochii lui cei moi şi străluciţi se pierdură iar în acea intensivă visătorie care stă câteodată atât de bine băieţilor, pentru că seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu faţa de copil. Intre aceşti muri afumaţi, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de do­ mino şi de cadenţata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspândind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat. Dionis făcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit şi adesea surâdea. Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, şi totuşi

de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan

]

El intră într-o cafenea de alături, ca să

[

].

Era tânăr - poate nici optsprezece ani - cu atât mai rău

ce viaţă-1 aşteaptă pe el?

Un co­

pist avizat a se cultiva pe apucate, singur

îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare.”

şi această libertate de alegere în elementele de cultură

(Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis)

1. Care aspect din înfăţişarea lui Dionis face legătura între portretul exterior şi cel interior? 2. Transcrie trei epitete cromatice din fragment.

3. Prezintă două argumente privind caracterul subiectiv al descrierii citate.

4. Transcrie o structură care evidenţiază raportul narator-personaj-cititor în textul citat.

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

5.

Enumera cinci detalii fizionomice ale personajului, asupra cărora se opreşte autorul în descrierea citată.

6.

Menţionează rolul inversiunii din primul enunţ al fragmentului citat.

7.

Precizează mijloacele de caracterizare a personajului prezente în textul citat şi ilustrează-le cu citate.

8.

Comentează în şase-zece rânduri o imagine vizuală cu rol caracterizat or din fragmentul citat.

9.

Precizează rolul interogaţiei retorice din secvenţa: „Era tânăr - poate nici optsprezece ani - ”

cu atât mai rău

ce viaţă-1 aşteaptă pe el?

10.

încadrează personajul din fragmentul citat într-o categorie umană, motivându-ţi opţiunea.

11.

Exprimă-ţi opinia despre sugestiile titlului operei, prin raportare la semnificaţiile frag­ mentului citat.

FIGURI

DE STIL

Figurile de stil reprezintă procedee specifice literaturii, prin care cuvintele sunt folosite cu un sens dife­

rit de cel obişnuit, rezultat din asocieri contextuale

cuvinte şi structuri gramaticale mai puţin obişnuite în cazul curent” (Gh. Ghiţă, C. Fierăscu, Mic dicţionar îndrumdtor în terminologia literard), figurile de stil particularizează operele literare şi reprezintă o am­ prentă a stilului fiecărui autor.

neaşteptate.

.Abateri expresive, construcţii sugestive,

^

REFLECTEAZĂ!

1. „Cuvântul este expresiv atunci când ne pune de acord cu ceea ce desemnează, atunci când sunetul său trezeşte în noi ecoul pe care l-ar trezi obiectul.”

(Mikel Dufrenne, Poeticul)

2. „Limbajul poetic este un antilimbaj. Schema uzuală a informaţiei este răsturnată, structura

frazei este alterată de multiple procedee: invocaţia, inversiunea, apoziţia, suprimarea punc­ tuaţiei. Cuvintele sunt invitate la asociaţii neprevăzute şi scandaloase ”

(Roland Barthes, Mythologies)

3.

„Poetul se foloseşte de lucruri şi cuvinte ca de clapele unui pian, iar poezia toată se înte­ ”

meiază pe asociaţia de idei activă

(Stéphane Mallarmé, Criză de vers, în Divagaţii. Igitur. O lovitură de zaruri) 4. „Imaginea este o creaţie pură a spiritului. Ea nu se naşte dintr-o comparaţie, ci din apro­ pierea a două realităţi mai mult sau mai puţin îndepărtate. Cu cât relaţiile a două realităţi apro­ piate vor fi mai îndepărtate şi mai juste, cu atât imaginea va fi mai puternică - şi cu atât puterea ei emotivă şi realitatea poetică vor fi mai mari.”

(Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică, în Probleme de stilistici)

PARTEA I

FIGURI DE STIL

Aliteraţia

DEFINIŢII

- asocierea sau repetarea intenţio­ nată a unor sunete în scop imi­ tativ sau expresiv, obţinându-se efecte muzicale deosebite;

Antiteza - apropierea a doi termeni opuşi (atitudini, fapte, personaje, idei, stări de spirit, sentimente etc.), pentru a se pune mai bine în va­ loare trăsăturile lor;

EXEMPLE

1. aliteraţie vocalică:

A rg in t e pe ape şi aur în aer” (M. Eminescu, Mortua est)

2. aliteraţie consonantică:

„ Hţ/aind ca z>i/elia şi

(M. Eminescu, Scrisoarea III)

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate.”

(M. Eminescu, Glossd)

„Eu veneam de sus, tu veneai de jos. Tu soseai din vieţi, eu veneam din m orţi” (T. Arghezi, Morgenstimmung)

ca p/esnetul de p/oaie”

Comparaţia

- se alătură unui

termen

(T ţ) un

„Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l

altul (T2) în baza unor însuşiri

caut/Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut.”

comune, reale sau imaginare,

 

(T.

Arghezi, Toamna)

pentru a-1 pune în valoare pe pri­

„In limpezi depărtări aud din pieptul unui

mul, prin intermediul celui de-al doilea;

turn/cum bate ca o inimă un clopot” (L. Blaga, Gorunul)

Enumeraţia

- 0 înşiruire de termeni din ace­ eaşi categorie, prin care se eviden­ ţiază un aspect sau se accentuează 0 idee;

„C-am avut nuntaşi Brazi şi păltinaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii Şi stele făclii.”

Epitetul - exprimă însuşiri deosebite ale unor obiecte, fiinţe sau acţiuni, punându-le într-o lumină nouă, inedită, aşa cum se reflectă în fan­ tezia autorului; are o structură binară, iar scopul său este de a pune în valoare primul termen sau de a sublinia atitudinea afec­ tivă a vorbitorului faţă de respec­ tiva realitate;

Exclamaţia retorică - enunţ brusc, în proză sau în vers, exprimând un sentiment, o revelaţie sau o trăire puternică; dă 0 notă afectivă şi profund su­ biectivă operei;

(Mioriţă)

Tipuri de epitet:

ornant: fluturi „şăgalnici şi berbanţi(M. Eminescu, Călin - file din poveste) cromatic: „Copacii albi, copacii negri ” (G. Bacovia, Decor) personificator: „ele trec în harnici unde” (M. Eminescu, Călin - file din poveste) metaforic:

„.Făptura ta întreagă De chin şi bucurie

(T. Arghezi, Creion) hiperbolic: Gigantică poart-o cupolă pe frunte” (G. Coşbuc, Paşa Hassarî) onomatopeic: „Ecou-i răspunde cu vocea-i vuindă” (M. Eminescu, O călărire în zori)

„Lumina ce largă e! Albastrul ce crud!”

(L. Blaga, Zi de septemvrie)

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

FIGURI DE STIL

Hiperbola

Interogaţia retorică

DEFINIŢII

- o exagerare, prin amplificare, a trăsăturilor unui obiect, feno­ men, persoană;

- adresarea unei întrebări al cărei răspuns este cuprins în ea;

Inversiunea

- schimbarea topicii obişnuite a

cuvintelor în enunţ/vers, cu inten­

ţia de a evidenţia un anumit as- pect/stare/idee artistică;

Invocaţia retorică - interpelarea (strigarea) unui personaj imaginar sau absent, cu scopul realizării unei apropieri afective;

Metafora - trecerea de la sensul propriu al unui cuvânt sau al unei expresii la o semnificaţie inedită, figu­ rată, în virtutea unei comparaţii subînţelese;

Oximoronul

- alăturarea a doi termeni opuşi ca sens, ceea ce creează o semni­ ficaţie contrariantă şi originală;

Personificarea - se atribuie însuşiri omeneşti unor fiinţe necuvântătoare, unor obiecte sau unor fenomene ale naturii;

Repetiţia - reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, pentru accen­ tuarea unor aspecte ale realităţii prezentate; în poezie, are rolul de a spori muzicalitatea versuri­ lor, iar în operele epice dinami­ zează discursul.

EXEMPLE

„Când aş un,/aş zdrobi sub picioarele mele de stancă/bitţi sori/călători/şi poate-aş zâmbi.” (L. Blaga, Daţi-mi un trup, voi munţilor)

„Voi sunteţi urmaşii Romei?! Nişte răi şi nişte fameni!”

(M. Eminescu, Scrisoarea III)

„Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună” (M. Eminescu, Peste vârfuri)

„Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş” (T. Arghezi, Psalm)

„O, mamă, dulce mamă, Din negura de vremi ” (Mihai Eminescu, O, mamă

)

„Străbatem iarăşi parcul, la pas, ca mai na- inte./Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.” (T. Arghezi, Toamnă) „Din caier încâlcit de nouri/toarce vântul/fire lungi de ploaie”

(L. Blaga, Martie)

„Ţesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie [ ] Un mort frumos cu ochii vii.” (M. Eminescu, Luceafărul)

„Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ţi-i dau. Ieri spre seară-n vântul galben Arborii-n genunchi plângeau.” (Ana Blandiana, Lasă-mi, toamnă

)

„Zăpada cade şi noaptea cade în grabă, în ”

grabă

(Robert Frost, Pustiuri) „Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Innebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şip/oz/e-dezlănţuite femei, Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit, Iubesc ploile, iubesc cu patim¿ploile ” (Ana Blandiana, Descântec deploaie)

pagina 25

PARTEA I

PARTEA I BREVIAR ESTETIC 1. „Comparaţia este forma elementară a imaginaţiei vizuale. Ea precedă metafora, adică

BREVIAR ESTETIC

PARTEA I BREVIAR ESTETIC 1. „Comparaţia este forma elementară a imaginaţiei vizuale. Ea precedă metafora, adică

1. „Comparaţia este forma elementară a imaginaţiei vizuale. Ea precedă metafora, adică acea com­

paraţie în care unul dintre termeni lipseşte."

(TudorVianu, Estetica)

2. „Epitetul este unul din cele mai potrivite procedee de a pune în lumină puterea de observaţie şi de

reprezentare a scriitorului, direcţia gândirii şi a imaginaţiei lui, sentimentele şi impresiile care îl stăpânesc."

(TudorVianu, Estetica)

3. „Exclamaţia apare atunci când renunţăm dintr-odată la discursul obişnuit pentru a ne dărui elanurilor

năvalnice ale unui sentiment viu şi spontan. Ea se deosebeşte de interogaţie prin faptul că nu exprimă decât o simplă emoţie a inimii, în timp ce interogaţia ţine mai mult de gândire."

(Pierre Fontanier, Figurile limbajului)

4. „Interogaţia este făcută să exprime uimirea, ciuda, teama, indignarea, durerea, toate mişcările

sufletului."

(Pierre Fontanier, Figurile limbajului)

5. „Metafora infinită nu se acceptă «tradusă» în mod linear şi absolut. [

]

Semnificaţia metaforei se

situează în sfera sugestiei."

(Dumitru Irimia, Introducere în stilistică)

6. „Epitetul şi cuvântul pe care îl determină provin din regiuni deosebite şi mai mult sau mai puţin

îndepărtate ale realităţii. Când aceste regiuni sunt nu numai îndepărtate, dar şi opuse, întâlnim epitetul

antitetic căruia vechile tratate de retorică îi dădeau numele de oximoron."

tratate de retorică îi dădeau numele de oximoron." A P L IC A Ţ II #

A P L IC A Ţ II

#

(Tudor Vianu, Estetica) y

Citeşte textul de mai jos şi răspunde sarcinilor de lucru form ulate:

„Nici gândurile voastre, nici florile nu-mi spun, Nici negurile toamnei, că sunt ieşit din minte -

Ci

numai mie-mi pare mereu că sunt nebun,

De

vreme ce-mi prind viaţa şi moartea în cuvinte.

Ard în lumina zilei de parcă uit că n-am Decât un drum prin iarbă, un singur drum şi-o poartă Prin care voi pătrunde, ca luna-ncet prin geam, Sau liniştea din sălcii rotind în Marea Moartă.

De-acum e dimineaţă pe cer ca un surâs

Pe faţa răvăşită. De-acum e aurora?

Stau şi-mi gravez în suflet ca-ntr-un mărgean deschis,

Cu litere tăcute, speranţa tuturora.”

1. Menţionează tema/temele poeziei citate.

(A.E. Baconsky, Transfigurare)

2. Precizează rolul stilistic al conjuncţiei „ci” din prima strofă.

3. Transcrie o pereche de antonime din prima strofă. Ce figură de stil se poate crea pe baza lor?

i

f

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

4. Precizează sensul cuvântului „nebun” în prima strofă a poeziei.

5. Explică repetiţia din prima strofă citată.

6. Motivează titlul poeziei, prin raportare la semnificaţiile acesteia.

7. Comentează metaforele din secvenţa: „Ard în lumina zilei de parcă uit că n-am/Decât un ”

drum prin iarbă, un singur drum şi-o poartă

8. Prezintă ipostaza eului liric în textul citat, având în vedere secvenţa: „De vreme ce-mi prind viaţa şi moartea în cuvinte.”

9. Transcrie din poezie o figură de stil asociată planului cosmic şi o figură de stil asociată planului uman. Precizează felul acestora.

10. Comentează raportul eu creator-realitate, valorificând semnificaţiile figurilor de stil din secvenţa: „Stau şi-mi gravez în suflet ca-ntr-un mărgean deschis,/Cu litere tăcute, spe­ ranţa tuturora.” 11. Scrie o pagină de jurnal în care să reflectezi asupra diferenţelor dintre genul liric şi genul epic în ceea ce priveşte raportul creator-cuvânt.

VERSIFICAŢIA

t

Deşi este o artă - domeniu al libertăţii şi al subiectivităţii - poezia foloseşte anumite tehnici de struc­ turare şi de armonizare a versurilor, graţie cărora textul capătă o fluenţă şi o muzicalitate proprii fiecărui autor. Domeniul poeticii care studiază versificaţia - strofa, ritmul, rima, măsura, cezura - este prozo­ dia. Tehnicile de versificaţie se modifică în timp odată cu sensibilitatea şi imaginarul artistic. Sunt adop­ tate tipare poetice noi sau se renunţă la orice schemă prozodică (versul liber).

Versul este un rând dintr-o poezie (format dintr-un cuvânt, un grup de cuvinte, o propoziţie sau un enunţ), caracterizat prin unitate de înţeles. In general, versul este încheiat printr-o pauză, care poate apărea şi în poziţie mediană (cezura), despărţindu-1 în două secvenţe (emistihuri). Prin tehnica ingambamentului se poate renunţa la pauza finală, ideea poetică fiind continuată în următorul vers. Versul diferenţiază poezia de proză, conferindu-i cadenţă şi muzicalitate. Versul alb - vers fără rimă, cu ritm ascendent. Versul liber - vers lipsit de rimă şi de ritm, eventual cu măsură variabilă. Alte caracteristici posi­ bile constau în absenţa semnelor de punctuaţie şi a iniţialei majuscule. M ăsura reprezintă numărul silabelor unui vers. Aceasta poate varia de la una la 16-18 silabe. Strofa - grupare de versuri (în număr variabil), în general despărţită prin spaţiu grafic de alte unităţi

de acelaşi fel, având înţeles unitar atât la nivelul conţinutului, cât şi în privinţa ritmului, a rimei, a măsurii (excepţie fac strofele scrise în vers liber). In funcţie de numărul versurilor, strofele pot fi de tip:

Monovers (un singur vers)

Distih (două versuri)

Terţină/terţet (trei versuri)

Catren (patru versuri)

pagina 27

« »

i î

{ î

i >

o

é

d

o

<î

» i

\ »

0

1 *

44

4

»

i }

PARTEA I

Cvintet/cvinarie (cinci versuri)

Sextină/senarie (şase versuri)

Septimă (şapte versuri)

Octavă/octet (opt versuri)

Strofa polimorfă este o structură prozodică amplă, alcătuită din nouă până la douăsprezece ver­ suri (nona, decima, undecima, duodecima). Rima - procedeu poetic care constă în potrivirea versurilor la final, începând cu ultima silabă ac­ centuată. Pe lângă rolul metric - de organizare a strofei -, rima are şi o funcţie eufonică, în sensul că dă versurilor o valoare muzicală, şi una semantică, deoarece pune în valoare sensul cuvintelor aflate în rimă.

4>

4 4

Tipuri de rime:

- rimă îmbrăţişată (abba);

- rimă încrucişată sau alternantă (abab);

- rimă împerecheată sau succesivă (aabb); monorima (aaaa);

-

-

rime variate (amestecate) - versurile nu rimează după tipar.

4i

După gradul de armonie, există rime sărace (încep cu ultima vocală accentuată din cuvânt), rime bogate (se potrivesc şi consoanele dinaintea ultimei vocale accentuate), rime leoniene/duble (armonia se extinde la două-trei silabe), rime asonante sau imperfecte (sunetele finale sunt numai asemănătoare, fără a fi identice).

RITMUL

DEFINIŢIE, CARACTERISTICI

EXEMPLE

4I

4 I

Iambic - unitatea metrică alcătuită din prima silabă neaccentuată şi a doua accentuată; având o sonoritate gravă şi o tonalitate joasă, scăzută, iambul sugerează, în ge­ neral, tristeţea şi apăsarea sau dă o notă re­ flexivă, meditativă, versurilor;

Trohaic

<4

4I

4 i

4)

< )

Dactilic

Amfibrahic

Anapestic

- unitatea metrică alcătuită din prima silabă accentuată şi a doua neaccentuată; specific versului popular - de unde l-a preluat şi poezia cultă -, troheul este mai alert decât iambul, asociindu-se, de regulă, cu stările sufleteşti pozitive şi optimiste;

- unitatea metrică alcătuită din trei silabe:

o silabă accentuată, urmată de două si­

labe neaccentuate; dactilul imprimă poe­ ziei un ritm vioi şi tonic;

- unitatea metrică alcătuită din trei silabe:

o silabă accentuată între două silabe ne­

accentuate; prin cadenţa amfibrahului se sugerează o stare de nelinişte;

- unitatea metrică alcătuită din trei silabe:

primele două neaccentuate şi a treia ac­ centuată; în poezia modernă apare destul de rar, dând o notă solemnă versurilor.

„Fi-ind/bă-iet/pă-duri/cu-tre-/ie-ram./”

(M. Eminescu, Fiind băiet, păduri cutreieram)

„Pes-te/vâr-furi/tre-ce/lu-na,/

Co-dru-şi/ba-te/frun-za/lin (M. Eminescu, Peste vârfuri)

„Mih-nea în-/ca-le-că,/ca-lul său/tro-po-tă./” (D. Bolintineanu, Mihnea şi baba)

„Ca ro-bul/ce cân-tă/a-mar în/ro-bi-e/ Cu lan-ţul/de bra-ţe,/un a-er/du-ios ”

(D. Bolintineanu, Ofată tânărăpe patul morţii)

„A-min-ti-/ri-le me-/le fil-trau,/a-pa-rent/” (Ştefan Augustin Doinaş, Stanţe)

4 4

pagina 28

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

Ritmul este succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers. Această uni­ tate ritmică regulată se numeşte picior metric. Deşi ţine de forma poeziei, ritmul se asociază cu ritmul ideilor şi al sentimentelor sugerate prin conţinutul versurilor. Intr-un text se pot asocia mai multe tipuri de ritm, formându-se aşa-numitele structuriţoliritmice. Picioarele metrice bisilabice determină ritmuri binare (iambic şi trohaic), iar cele trisilabice, ritmuri ternare [dactilul, anapestul şi amfibrahul).

ţ

)

REFLECTEAZĂ!- - --------------------------------------- ------

1. „Poezia conţine deja, mai mult decât o promisiune de muzică, o muzică spontană. Cuvântul

poetic cântă [

].

In poezie muzica este imanentă.”

2. „Armonia nu se află numai în limbaj, ea este între cuvânt şi idee.”

3. „Dispoziţiunea tipografică orientează totodată dicţiunea şi înţelegerea operei.”

(Mikel Dufrenne, Poeticul) 4. „Funcţia semnificativă a limbii nu este direct legată de sunete, ci de maniera în care aces­ tea sunt combinate între ele.”

(Claude Levi-Strauss, Anthropologie structurale)

■» PUNCTE DE VEDERE «•

1. „Rima trimite cititorul în istorie, pornind din antichitate şi până în modernitatea prezentului,

punând în lumină valoarea latentă a cuvintelor din vocabularul limbii române, indiferent de treapta lor istorică sau de provenienţă.”

(Ioana Creţu, Nivelele infrastilistice ale textului poetic la Ştefan Aug. Doinaş)

2. „Poezia poate fără îndoială respinge punctuaţia în lipsa unui sistem propriu de punctuaţie cum

posedă muzica şi pentru a arăta că lectura trebuie să caute dincolo de simpla articulaţie logică.”

A P L IC A Ţ II

(Mikel Dufrenne, Poeticul)

Citeşte textul de mai jos şi răspunde sarcinilor de lucru formulate:

„Din joacă, marinarii pe bord, din când în când Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe! Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări Aripele-i imense l-împiedică să meargă.”

(Charles Baudelaire, Albatrosul)

1. Precizează tipul de strofă, rima şi măsura versurilor din poezia citată. 2. Transcrie două rime rare din textul citat.

3. Motivează utilizarea pluralului „aripe” în locul formei literare a acestuia.

PARTEA I

4. Motivează utilizarea cratimei în versul: „Aripele-i imense l-împiedică să meargă.” 5. Scrie sinonimul contextual pentru cuvintele plasate în rimă din prima strofă.

6. Transcrie un vers care conţine o antiteză.

7. Transcrie două structuri metaforice prin care este definit albatrosul.

8. Motivează calitatea de simbol a substantivului din titlu.

9. Exprimă-ţi opinia, în aproximativ zece rânduri, despre semnificaţia versurilor din ul­ tima strofă.

10. Scrie un catren în care să valorifici matafora zborului, plasând în rimă substantivul albe şi salbe.

11. Redactează o compunere cu titlul Scrisoare către albatros, în care să valorifici experienţa de lectură a poeziei citate.

TEXTUL NONLITERAR

Textul nonliterar îşi găseşte punctul de sprijin în realitatea imediată, pe care o surprinde în manifestările ei concrete, pe baza unei relaţii de tip cauză-efect. Se slujeşte de adevăruri verificabile, implicând, în con­ secinţă, un scop funcţional şi un limbaj tranzitiv, care valorifică sensul propriu al cuvintelor. Spre deosebire de textul literar, care dezvoltă dincolo de marginile logicii şi ale raţiunii datele universului, textul non­ literar răspunde la întrebări punctuale de tipul: One?, Cum?, Când?, Unde?, Cât?, în ce scop? etc.

i\

REFLECTEAZĂ!

„Numai cartea nonliterară se oferă ca o reţea puternic ţesută din semnificaţii determinate, ca un ansamblu de afirmaţii reale: înainte de a fi citită de cineva, cartea nonliterară a fost întot­ deauna citită de toată lumea, şi tocmai această lectură prealabilă îi asigură o existenţă fermă. Dar cartea ce-şi are originea în artă nu-şi are garanţia în lume şi când este citită, n-a fost încă ni­ ciodată citită, neajungând la prezenţa ei de operă decât în spaţiul deschis de această lectură unică, de fiecare dată cea dintâi şi de fiecare dată singura.”

(Maurice Blanchot, Spaţiul literar)

Textul nonliterar - limitări şi deschideri:

■ Se referă, în general, la aspecte din realitate, prezentate fără intervenţia ficţiunii, în limitele obiectivităţii şi ale spiritului practic.

■ Este formulat clar, fără ambiguităţi, iar textul propriu-zis este de multe ori însoţit de imagini grafice (mijloace de atenţionare, fotografii, tabele, fundaluri colorate, semne de punctuaţie sti­ lizate etc.), astfel încât să impresioneze ochiul, să atragă şi să convingă, să faciliteze obţinerea rapidă a informaţiei dorite, chiar şi pentru necunoscători ai domeniului.

■ Are scopul de a informa, de a convinge, de a amuza, de a explica, de a sensibiliza etc., folosind în acest sens un limbaj adecvat intenţiilor vorbitorului: cu mărci specifice captării atenţiei,

1

í CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

menţinerii interesului, cu forme lingvistice accesibile majorităţii cititorilor/ascultătorilor, cu o prezentare grafică atractivă, astfel încât să poată trezi interesul receptorului.

■ Aria de cuprindere a nonliterarului este foarte vastă, incluzând texte informative, argumentative, me­ morialistice, epistolare, jurnalistice, juridic-administrative, ştiinţifice, utilitare, religioase etc.

■ Sunt texte care au ca scop informarea cititorului (ziarele, revistele, cataloagele, emisiunile in­ formative radio şi TV), convingerea publicului (reclamele, publicaţiile şi emisiunile promoţio- nale, anunţul publicitar, discursurile electorale), satisfacerea unor necesităţi utilitare (mersul trenurilor, mandatul poştal, factura, chitanţa, cartea de telefon, ghidul turistic), destinderea (publicaţiile cu specific, emisiunile radio şi TV) etc.

A P L IC A Ţ II

Citeşte textul de mai jos şi răspunde sarcinilor de lucru formulate:

„Arta culinară românească, în ceea ce priveşte dulciurile, nu are o tradiţie foarte îndelungată. Intr-o ţară în care clima a făcut ca sute de ani să se cultive meiul, grâul şi orzul, şi în care relie­ ful a permis dezvoltarea păstoritului, era firesc ca alimentaţia de bază a populaţiei autohtone să fie, invariabil, alcătuită din fierturi şi turte coapte pe piatră încinsă sau uscate la soare, însoţite de lapte şi, la nevoie, îndulcite cu miere. După cucerirea Daciei de către romani, mulţi istorici consideră că obiceiurile culinare ale dacilor le-au învins pe cele ale cuceritorilor. Cu siguranţă însă că în Dacia au pătruns odată cu romanii şi unele feluri de mâncare, cum ar fi plăcinta cu diverse umpluturi, coaptă probabil în ţest. Indiferent de influenţe, documentele dovedesc însă că meiul a fost cereala preferată a românului până în urmă cu aproximativ 300 de ani, când a fost înlocuit de porumb, care a câştigat treptat teren, devenind, din secolul al XVII-lea, hrana de bază a românului.”

(Ghidul gastronomic al României. Dulciuri de casa)

1. Care erau, în trecut, cerealele intens cultivate în România?

2. Ce fel de mâncare au adus în Dacia romanii?

3. Care este scopul textului citat?

4. Cum i-au „cucerit” dacii pe romani?

5.

Alcătuieşte enunţuri în care cuvintele dulce şi climă să fie folosite cu sens figurat.

6.

Dezvoltă în aproximativ zece rânduri trei argumente privind caracterul nonliterar al tex­

tului citat.

7.

Cum se justifică, în opinia ta, utilizarea cuvântului „artă”, prin raportare la domeniul gastronomic?

8.

Consideri că este important să cunoaştem istoria obiceiurilor alimentare româneşti? Mo­ tivează răspunsul în cinci-şase rânduri.

9.

Realizează, în 10-15 rânduri, o pledoarie pentru bucătăria românească/italiană/fran-

10.

ţuzească/turcească etc. Scrie o compunere narativă de aproximativ o pagină în care să-ţi imaginezi legenda îngheţatei, folosind ca personaje ingrediente alimentare personificate.

pagina 31

l i

f

)

0

i

o

<)

( )

<I

o

<

\

PARTEA I

AUTOR-NARATOR-CITITOR

AUTORUL

Autorul este persoana care creează o operă literară, modificând realitatea prin imagini artistice, modelând, armonizând şi nuanţând limbajul pentru a oferi o altă imagine a lumii transfigurate în operă. Fiecărui autor îi este specifică o anume viziune despre lume, care se naşte din suprapunerea concepţiei sale artistice pe sistemul de valori în care crede ca om.

In modernitate se face din ce în ce mai mult diferenţa dintre eul biografic sau empiric al unui autor - care concentrează experienţele şi trăirile efective ale omului - şi eul creator, impersonal sau estetic, cel care oglindeşte proiecţia în opera literară a scriitorului-artist, ca o dedublare simbolică a celui dintâi, posibilă prin actul de creaţie. De aici decurge constatarea că niciodată nu trebuie pus semnul de ega­ litate între viaţa autorului şi opera sa.

ţ|r~REFLECTEAZĂ!------- ---- ------------- ----- ---------

1. „Cei ce produc opere geniale nu sunt cei ce trăiesc în mediul cel mai ales, cei ce au con­

versaţia cea mai strălucită, cultura cea mai întinsă, ci aceia care au avut puterea, încetând dintr-odată să trăiască pentru ei înşişi, să-şi facă personalitatea să semene cu o oglindă, astfel încât viaţa lor, oricât de mediocră din punct de vedere monden şi, într-un anume sens, chiar intelectual, să se reflecteze în ea, geniul constând în puterea de a reflecta şi nu în calitatea intrinsecă a spectacolu­

lui reflectat ”

(Marcel Proust, Contra lui Sainte-Beuve)

2. „Creaţia este o experienţă existenţială prin care eul personal se aneantizează prin disper-

siune («să mă risipesc peste tot, să fiu în tot, să mă volatilizez ca mirosurile» - Flaubert, n.a.)” (Irina Mavrodin, Poietică şi poetică) In textul epic, autorul este cel care îl plăsmuieşte pe narator, inventează acţiunea, dă viaţă şi nume personajelor, optează pentru anumite tehnici de legare a secvenţelor narative etc. Spre de­ osebire de poet, care se concentrează asupra propriei subiectivităţi, prozatorul este atent la rea­ litatea imediată, din care preia şi modifică ficţional evenimente, întâmplări, oameni, scene de viaţă etc. Naratorul şi personajul sunt, aşadar, voci şi fiinţe ficţionale construite de autor pentru a ex­ prima sensul pe care acesta îl atribuie realităţii transpuse în operă, fiind purtătoare implicite ale unui mesaj.

* PUNCTE DE VEDERE «-

 

1 .

„ S c riito ru l

a p

a rţin e

o p e re i,

d a r

lu i

n u -i

a p a rţin e

d e c â t

o

c a rte ,

o

g ră m a d ă

m u tă

d e

c u v in te

s te ­

rile,

lu c ru l

cel m

a i

in s ig n ifia n t

d in

lu m e .”

 

2.

„El

( c r e a to r u l,

n.a.) n u

s u p r a v ie ţu ie ş te

c r e ă r ii

o p e

r e i.

El

tr ă ie ş te

m u

r i n d

î n

e a .”

(Maurice Blanchot, Spaţiul literar)

I

f

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

I f CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII BREVIAR ESTETIC I i 1. „Orice artist se vrea contemporan cu un

BREVIAR ESTETIC

I f CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII BREVIAR ESTETIC I i 1. „Orice artist se vrea contemporan cu un

I

i

1. „Orice artist se vrea contemporan cu un public ce va veni după el."

2. „A fi scriitor, pentru această conştiinţă modernă, înseamnă a scrie «împotriva» literaturii (din prea

mare iubire şi cunoaştere a literaturii), adică altfel decât s-a scris. Marii scriitori au luptat întotdeauna toc­

mai împotriva modelelor care au exercitat cea mai mare fascinaţie asupra lor, continuând să le iubească şi să le admire."

lor, continuând să le iubească şi să le admire." NARATORUL (Irina Mavrodin, Poietică ş i p

NARATORUL

(Irina Mavrodin, Poietică şi poetică)

Naratorul sau povestitorul este „vocea” care istoriseşte evenimentele ficţionale în succesiunea lor, acţio­ nând verbal ca o instanţă intermediară între autorul şi cititorul operei epice.

Trebuie făcută diferenţa între „naratorul fictiv” şi „autorul concret”, în sensul că cel de-al doilea are sau a avut o existenţă reală, situată între nişte limite de timp şi spaţiu, o biografie, în timp ce na­ ratorul - ca şi personajele - sunt esenţialmente „fiinţe de hârtie”, existenţa lor fiind intim legată de mo­ mentul şi de actul lecturii. Altfel spus, naratorul nu poate ieşi din paginile ficţiunii, el fiind strict o emanaţie a imaginaţiei creatoare.

$ REFLECTEAZĂ!----------------------------------------- -------

nu numai

că nu înseamnă a explica opera, dar, în cele mai multe cazuri, înseamnă a o falsifica, a îndruma lectura pe cea mai eronată cale.”

(Irina Mavrodin, Poietică şi poeticd)

„A stabili o relaţie mecanică de la cauză la efect între datul biografic şi operă [

]

Tipuri de narator:

naratorul omniscient (demiurg) - lasă impresia că ştie tot despre lumea prezentată, dirijează toate acţiunile personajelor, cărora le cunoaşte şi le anticipează evoluţia, inventează situaţii şi scene pentru a ilustra anumite trăsături ale acestora, este omniprezent pe tot parcursul deru­ lării evenimentelor;

naratorul-personaj - este direct implicat în succesiunea evenimentelor, intră în relaţii şi con­ flicte cu celelalte personaje; în general, naraţiunea în acest caz este la persoana I, iar perspectiva asupra evenimentelor epice este subiectivă;

naratorul-martor - participă la întâmplări, dar nu în calitate de protagonist, ci de observator; din această postură consemnează evenimentele şi ulterior le istoriseşte;

naratorul-mesager - este cel căruia i se relatează o întâmplare pe care, la rândul său, o prezintă cititorilor sau ascultătorilor;

naratorul-reflector - este un personaj care are rolul de a modela, prin intervenţiile sale, lectura operei, de a impune o anumită perspectivă asupra faptelor şi a personajelor;

supranaratorul - este cel care coordonează şi motivează intervenţiile altor naratori, într-un ciclu sau o serie de povestiri (Mihail Sadoveanu, Hanu Ancuţeî) etc.

pagina 33

I

<

)

I

< )

{ )

i )

I

t )

\ >

i

>

i

)

0

PARTEA I

PARTEA I BREVIAR ESTETIC 1. „Naratorul pare la prima vedere identic autorului. Privit mai îndeaproape, constatăm

BREVIAR ESTETIC

PARTEA I BREVIAR ESTETIC 1. „Naratorul pare la prima vedere identic autorului. Privit mai îndeaproape, constatăm

1. „Naratorul pare la prima vedere identic autorului. Privit mai îndeaproape, constatăm că mai întot­

deauna personalitatea autorului se diferenţiază, într-o manieră caracteristică, de figura naratorului. El ştie mai puţin, uneori, şl mai mult decât te-ai putea aştepta de la autor, el mărturiseşte din când în când opi­ nii ce nu sunt neapărat ale autorului. Acest narator este, prin urmare, o figură autonomă, creată de autor

ca şi personajele romanului."

(Sllvian losifescu, Construcţie şi lectură)

2. „Sarcina constitutivă a naratorului este desigur aceea de a-şi asuma actul narativ al povestirii pen­

tru a evoca o lume discursivă în care se desfăşoară Istoria."

(Jaap Lintvelt, Punctul de vedere. încercare de tipologie narativă) J

CITITORUL

Cititorul este receptorul operei literare, cel căruia îi este destinat universul ficţiunii, instanţa care încheie lanţul comunicării literare. Rolul său este de a recepta şi de a interpreta opera literară, trecând-o prin filtrul propriei sensibilităţi. Opera literară îşi împlineşte menirea numai prin actul lecturii, care este unic şi particular, deoarece fiecare lector „priveşte” textul prin „ochii” imaginaţiei, ai culturii şi ai disponibi­ lităţii sale de a intra în jocul fără de sfârşit al ficţiunii literare.

REFLECTEAZĂ!

„Lectura face din carte ceea ce marea, vântul fac dintr-o lucrare modelată de oameni: o piatră mai netedă, frântură căzută din cer, fără trecut, fără viitor, asupra căreia nu-ţi pui întrebări când o vezi. Lectura dăruieşte cărţii existenţa abruptă pe care statuia «pare» că o capătă doar de la daltă:

acea izolare ce o ascunde ochilor care o văd, acea distanţă orgolioasă, acea înţelepciune vulne­ rabilă ce respinge atât pe sculptor, cât şi privirea ce ar vrea să o sculpteze încă o dată. Cartea are oricum nevoie de cititor pentru a deveni statuie, are nevoie de cititor pentru a se afirma ca lucru fără autor şi totodată fără cititor.”

(Maurice Blanchot, Spaţiul literar)

fără cititor.” (Maurice Blanchot, Spaţiul literar) BREVIAR ESTETIC 1. „Autorul şi cititorul poartă în sine

BREVIAR ESTETIC

(Maurice Blanchot, Spaţiul literar) BREVIAR ESTETIC 1. „Autorul şi cititorul poartă în sine şi împart

1. „Autorul şi cititorul poartă în sine şi împart jocul fanteziei, care nu ar putea fi iniţiat dacă textul ar avea pretenţia de a fi doar o regulă de joc. Pentru că lectura devine doar atunci plăcere, când producti­ vitatea noastră intră în joc, adică acolo unde textele ne oferă şansa de a ne activa capacităţile."

(Wolfgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic)

Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic) 2. „Autorul şi cititorul sunt egali în faţa

2. „Autorul şi cititorul sunt egali în faţa operei şi în ea. Amândoi sunt unici." (Maurice Blanchot, Spaţiul literar) j

A P U C A Ţ I I

%

Citeşte textul urm ător şi răspunde

„Clasa a Vl-a a fost ultima ce-o urmam reglementar la Braşov. Rânduiala şcolară, cu împărţelile

sarcinilor de lucru form ulate:

ei, îmi repugna. In orele de clasă lâncezeam, aproape bolnav. (

)

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

Cărţile nu erau numai citite, ci studiate până în ultimele articulaţii, cu creionul în mână, cu caietul de însemnări sub ochi, uneori cu veleităţi de atitudine. De mă închideam între patru pereţi sau de mă plimbam pe Tâmpa era ca să mă aplec asupra vreunui text anevoios sau ca să

Trecând odată, într-un ceas norocos, pe lângă librăria

Zeidner, descopăr în vitrină o cane splendid editată: Zeit und Freiheit de Henri Bergson. Era toc­ mai ce îmi dorisem de atâta timp (sub acest titlu apăreau în traducere germană Datele imediate ale conştiinţei). M-am repezit în librărie. Preţul era exorbitant: 9 coroane! In buzunar n-aveam decât mărunţiş până la 2 coroane. Şi nu era decât acest exemplar, pe care nu l-aş fi lăsat din

cumva să mi-1 ia vreun alt amator. N u întrezăream însă nicio posibilitate de a-mi

face rost de ceea ce-mi lipsea până la împlinirea preţului. Am fost nevoit să las cartea. Rugam însă pe librar să mi-o reţină o zi, două, până mi-or sosi banii. Dar librarul a refuzat. Până să ies, cartea reapăru şi ea în vitrină. M-am oprit încă o dată, în faţa geamului, în care băteam uşor cu degetul tactul unui marş. Mă simţeam îndemnat să rămân acolo, să acopăr cartea cu spatele, să mi-o apăr de privirile trecătorilor. îmi închipuiam că mii de intelectuali braşoveni atâta aştep­ tau: o carte de Henri Bergson! Nimeni nu se oprea însă să cate peste umărul meu la cartea aceea elegantă în table groase, îmbrăcată în pânză brună-gălbuie, în care erau impregnate cu litere de aur numele unui autor şi titlul - Henri Bergson, Zeit und Freiheit. M-am dus acasă. Am deschis un dulap. Atârnau aci nişte paltoane vechi. Le-am vândut. A doua zi cumpăram cartea.” (L ucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor)

mână ca nu

iau pieptiş vreun gând prea vertical. |

]

1.

In ce oraş se petrece întâmplarea povestită?

2.

De ce consideră autorul „un ceas norocos” momentul în care a zărit cartea în vitrină?

3.

Cum reuşeşte tânărul să cumpere cartea?

*

4.

Care este relaţia autor-narator-personaj în textul citat, având în vedere caracterul auto­ biografic al acestuia?

5.

In calitate de cititor al textului citat, în ce măsură te identifici cu tânărul din naraţiune?

6.

Găseşte o explicaţie pentru faptul că „rânduiala şcolară, cu împărţelile ei” îi repugna.

**

7.

Care crezi că este diferenţa dintre „a citi” şi „a studia” o carte?

8.

Menţionează figura de stil din secvenţa: „să iau pieptiş vreun gând prea vertical”.

9.

Precizează efectul asupra cititorului al utilizării persoanei I în textul citat.

10.

Comentează în şase-zece rânduri alternarea imperfectului cu prezentul şi cu perfectul compus în textul citat.

11.

Redactează o scrisoare de aproximativ o pagină către protagonistul întâmplării relatate, împărtăşindu-i opinia ta despre mesajul fragmentului citat.

PARTEA I

i

<

>

}

>

\

k

TEXTE LITERARE POPULARE Şl CULTE

LITERATURA POPULARĂ

Folclorul reprezintă o suită de creaţii artistice ivite din straturile adânci ale poporului român, care poartă amprenta sensibilităţii şi a gândirii acestuia în faţa marilor teme ale vieţii: iubirea, moartea, tim­ pul, iniţierea, relaţia om-natură, individ-istorie etc.

Fiecare popor se exprimă în faţa lumii într-un mod particular, iar rădăcinile acestei imagini in- confundabile se află în folclor. Num it de poetul şi filosoful Lucian Blaga „cultură minoră” sau „et­

nografică”, folclorul constă într-un strat de obiceiuri, mentalităţi, principii şi manifestări colective româneşti din lumea satului, fără de care „cultura majoră” sau „monumentală”, urbană şi conştientă,

nunu aar: exista.

REFLECTEAZĂ!-

r *

--------------------------------------------

1. „A trăi la oraş însemnează a trăi în cadrul fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas

de rânduielile civilizaţiei. A trăi la sat însemnează a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.”

2. „Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii. Numai

aşa se explică orizonturile vaste şi naive în acelaşi timp ale creaţiei populare, în poezie, în artă, ) în credinţă, şi acea trăire, care participă la totul, precum şi siguranţa fără greş a întruchipărilor, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneita­ tea neistovită.”

(Lucian Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii)

{ >

Există câteva trăsături definitorii ale folclorului - literar şi nu numai - pe care folcloristica le numeşte caractere:

1. caracterul tradiţional - constă în conservarea sau păstrarea unui fond folcloric peren şi imuabil:

<

>

<

<

)

{ }

 

(

i

simboluri, tipare structurale (cum sunt cele din basm, din doină şi din baladă), clişee, motive, ima­ gini, rime şi ritmuri, mituri, formule magice, descântece etc.;

2. caracterul colectiv - emanaţie a unei conştiinţe colective, creaţia populară rămâne pentru totdeauna în interiorul colectivităţii, spre care trimite nu numai în ceea ce priveşte geneza, ci şi interpretarea şi circulaţia ei; dacă opera cultă aparţine unui autor cunoscut, opera folclorică se revendică de la co­ lectivitate, care o şi îmbogăţeşte, de la o generaţie la alta, cu noi şi noi sensuri şi forme, fapt care ex­ plică şi existenţa mai multor variante ale aceleiaşi creaţii (balada Mioriţa are peste 100 de variante);

3. caracterul oral - este un mod de existenţă şi de manifestare propriu folclorului; deşi în epoca modernă aceste creaţii au fost fixate în scris, ele rămân - ca limbaj, formule de adresare şi mesaj - eminamente orale;

4. caracterul anonim - fiind direct legat de caracterul colectiv, caracterul anonim este un efect al de­

zinteresului colectivităţii faţă de autorul iniţial al operei şi o premisă a îmbogăţirii la nesfârşit a aces­ teia, prin intervenţia altor autori anonimi, a căror paternitate artistică nu este nicăieri înregistrată;

5. caracterul sincretic - constă în contopirea şi în omogenizarea într-un produs artistic folcloric a unor elemente aparţinând unor domenii sau arte diferite (literatură, muzică, dans, arte grafice şi arte minore etc.).

pagina 36

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

PUNCTE DE VEDERE

1 . ta te a

c u ltu rii

„ F o lc lo ru lu i

fa ţă

îi

n e o ra le ,

s u n

t p ro p rii tra d iţio n a lita te a

fa ţă a rte i

d e

u n ic ita te ,

c u l t e

"

d e scris, v a ria b ilita te a

al lite ra tu rii şi

fa ţă

d e

c a ra c te ru l

în n o ire a

sp e c ific ă

fa ţă

c o le c tiv

a lto

r

tip u ri

d e

c a ra c te ru l

d e

a rtă ,

o ra li­

in d iv id u a l

al

2.

„ D a că p e n tru

p e n tru c re a ţia

în

c re a ţia

p o p

u la ră

s â n u l

te a ,

tra d iţii c o n s titu ite

c u ltă u n u l

u n u i

u n u l d in g ru p

(Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric)

d in tre

crite riile v a lo ric e

e tn ic ,

crite riile v a lo ric e fu n d a m e n ta le

so c ia l

fu n d a m e n ta le

d e te r m in a t/'

îl

îl

re p re z in tă

c o

n s titu ie o rig in a lita ­

re s p e c ta re a

u n e i

(Balâzs Lajos, Folclor. Noţiuni generale de folclor şi poetică populară)

CITEŞTE, INTERPR ETEAZĂ , A R G U M E N T E A Z Ă !

„Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume, mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decât le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi. Atingem cu aceasta problema deosebirii dintre «sat» şi «oraş». Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă, satul este si­

tuat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic. Aceasta este conştiinţa latentă a sa­

tului, despre sine însuşi [

ranţă. La oraş conştiinţa copilului precoce e molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte, fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Credem că nu exagerăm spunând că, la oraş, copilăria n-are apogeu; oraşul taie posibilităţile de dezvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufle­ telor degrabă o îndrumare bătrânicioasă. La oraş copilul este în adevăr «tatăl bărbatului», adică o pregătire pentru vârstele seci. La sat, copilăria devine o structură autonomă, care înfloreşte pentru sine.” (Lucian Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii)

]

Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aci părăsit de orice sigu­

A P U C A Ţ I I

Citeşte textul de mai jos şi răspunde

„Sus în vârf de brăduleţ S-a oprit un şoimuleţ, El se uită drept în soare Tot mişcând din aripioare. Jos, la trunchiul bradului, Creşte floarea fagului, Ea de soare se fereşte Şi de umbră se lipeşte. — Floricică de la munte, Eu sunt şoim, şoimuţ de frunte, Ieşi din umbră din tulpină, Să-ţi văd faţa la lumină, C-a venit până la mine Miros dulce de la tine. Cât am pus în gândul meu Pe-o aripă să te ieu

sarcinilor de lucru formulate:

Şi să mi te port prin soare PăiT te-i face roditoare Şi de mine iubitoare. — Şoimuleţ duios la grai, Fiecare cu-al său trai. Tu ai aripi zburătoare Ca să te înalţi la soare, Eu la umbră, la răcoare, Am menire-nfloritoare. Tu te leagăni sus pe vânt, Eu mă leagăn pe pământ. Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine, Făr-a te gândi la mine. Că e lumea-ncăpătoare Pentr-o pasăre ş-o floare!” (Şoimul şi floarea fragului, text cules de Vasile Alecsandri)

PARTEA I

1.

Care este rolul lui Alecsandri în publicarea textului citat?

2.

Precizează modurile de expunere din textul citat.

3.

Transcrie din text două cuvinte/structuri populare.

4.

Precizează rolul apostrofului în structura: ,,Păn’ te-i face roditoare ”

5.

în care gen literar poate fi încadrat textul citat? Motivează răspunsul.

6.

Motivează frecvenţa diminutivelor în textul citat.

7.

Scrie două deosebiri dintre şoim şi floarea fragului.

8.

Transcrie două structuri în cazul vocativ şi comentează expresivitatea acestora.

9.

Precizează ritmul, rima şi măsura versurilor citate.

10.

Exprimă-ţi opinia despre mesajul textului citat.

11.

Transcrie câte două versuri ilustrative pentru mediul de viaţă al fiecăreia din cele două instanţe lirice.

12.

Argumentează în aproximativ 20 de rânduri apartenenţa textului citat la literatura populară.

13.

Explică în ce constă valoarea alegorică a textului citat.

GENURI Şl SPECII

OPERA EPICĂ

LITERARE

Opera epică este textul literar în care sunt redate sub formă narativă idei, sentimente şi acţiuni ale eroilor, prin intermediul unor întâmplări reale sau imaginare. Existenţa conflictului, evoluţia progresivă a acţiunii, precum şi plasarea acesteia în timp şi spaţiu diferenţiază opera epică de alte tipuri de texte li­ terare. Poate fi atât în versuri, cât şi în proză, dezvăluind direct sau indirect aspecte diverse ale realităţii, la persoana a lll-a sau la persoana I.

Opera epică - limitări şi deschideri:

Mobilitatea epicului este atât temporală (se pot nara întâmplări care se derulează în câteva ore, cum se întâmplă în schiţă, sau în câteva secole, cum este cazul romanului), cât şi spaţială (eve­ nimentele se pot petrece în mai multe locuri, reale sau imaginare).

Continuitatea mişcării, a duratei şi a deplasării spaţiale se obţine prin intermediul naraţiunii, prin care se pot urmări mişcările unui personaj, deplasările lui în spaţiu sau procesul devenirii sale, unghiul de observaţie al povestitorului fiind mult mai mobil decât al dramaturgului.

■ Cele două planuri - înfăţişarea comportării exterioare şi analiza stărilor interioare ale perso­ najelor - caracterizează condiţia epică.

Amploarea acţiunii este dată de numărul, de ramificaţiile şi de durata întâmplărilor prezentate:

nararea unui singur episod (schiţa), a mai multor secvenţe înlănţuite (nuvela) sau a unor eve­ nimente legate într-o arhitectură narativă complexă (romanul).

■ Naraţiunea se poate asocia cu dialogul, cu descrierea şi/sau cu monologul, ca moduri de expu­ nere care o completează, nuanţându-i posibilităţile de ordonare a lumii ficţionale.

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

■ Opera epică reprezintă redarea unei istorii [fabulă), prin intermediul unui subiect [discurs) - modul de prezentare a istoriei, prin dispunerea evenimentelor într-o anumită succesiune - se- parabile doar teoretic.

■ Există o diferenţă între timpul narării (al autorului) şi timpul narat (al ficţiunii). Timpul naraţiunii se caracterizează prin posibilitatea dilatării sau a comprimării unor momente, a amânării sau a omiterii unor fapte, prin reveniri şi anticipări ale evenimentelor, prin finalul deschis etc., ast­ fel încât devenirea narativă se remarcă printr-o mare flexibilitate.

Inversiunea narativă constă în relatarea unor evenimente înaintea altora.

Retrospecţia presupune reluarea unor fapte din trecut.

Introspecţia este o tehnică specifică monologului, prin care eroul îşi investighează trăirile la per­ soana I.

Efectul de suspans se obţine prin încetinirea ritmului narării şi prin interpunerea unor pauze - digresiuni, descrieri, divagaţii.

^

REFLECTEAZĂr--------------------------------------------------

1. „Uneori, timpul ficţiunii este întrerupt, suspendat sau doar încetinit, naraţiunea conver- tindu-se în analiză, descriere sau digresiune. Distanţa dintre cele două timpuri este uneori abo­ lită, ca în romanul modern, cele două tim puri coincid ca şi cum personajul şi-ar stenografia monologul. In textele la persoana I apar deseori tehnica şi «trucul» jurnalului intim, convenţie narativă ce are drept scop convertirea timpului trăit în timp narat. In mod tradiţional, acţiunea urmăreşte firul cronologic, iar naraţiunea de asemenea.” 2. „Caracteristica fundamentală a spaţiului epic este continuitatea, căci dacă timpul real este infinit şi lipsit de sens, cel al ficţiunii are început şi sfârşit, fiind încărcat de semnificaţii. Con­ venţia narativă presupune situarea într-un anumit spaţiu, descris sau nu, spaţiu perceput ca un drum, o cale sacră, iniţiatică (aşa cum există ea în mituri şi, tot mai des, în literatura modernă), sau o cale deschisă, obiectivă, aparent fără importanţă în evoluţia personajelor (ca în literatura clasică, unde relaţia cu spaţiul este una exterioară, neimplicată), o cale labirintică sau circulară, simplă sau sinuoasă, închisă sau deschisă.”

(Noemi Bomher, Iniţieri în teoria literaturii)

(Noemi Bomher, Iniţieri în teoria literaturii ) BREVIAR EPIC Compoziţia reprezintă construcţia sau

BREVIAR EPIC

Bomher, Iniţieri în teoria literaturii ) BREVIAR EPIC Compoziţia reprezintă construcţia sau arhitectura

Compoziţia reprezintă construcţia sau arhitectura interioară a operei epice, în vreme ce structura este dată de organizarea sa exterioară: părţi, capitole/subcapitole, secvenţe, paragrafe. Majoritatea operelor epice respectă principiul lin ia rită ţii compoziţionale, dar în unele (mai ales în cele moderne) au

loc inversiuni, a bateri de la cronologie, pauze în prezentarea faptelor, răsturnări spaţio-tem porale, ru ­ p e ri de ritm narativ.

Contrapunctul este o tehnică narativă ce se bazează pe urmărirea a două realităţi (personaje, întâmplări, conflicte) în oglinda a două planuri distincte.

de o ciocnire între personaje (c o n flic t exterior) sau de trăiri contradicto­

rii ale aceluiaşi personaj (conflict interior). Contrastul se obţine prin alternanţa unor planuri, dar şi prin plasarea personajelor în antiteză. Episodul este subordonat secvenţei narative, constând în prezentarea unei acţiuni secundare, su­ bordonate celei principale.

Conflictul este reprezentat

constând în prezentarea unei acţiuni secundare, su­ bordonate celei principale. Conflictul este reprezentat pagina 39

PARTEA I

i

f

BREVIAR EPIC

%

Focalizarea, înrudită cu perspectiva narativă, se defineşte prin raportul dintre narator-personaj-citi- tor, după cum urmează:

1. focalizare zero sau neutră - naratorul oferă cititorului informaţii complete, fără a-i impune însă punctul său de vedere asupra faptelor şi a eroilor;

2. focalizare internă - naratorul poate fi martor sau chiar erou al universului ficţional, impunând în felul acesta un punct de vedere asupra faptelor şi a personajelor care orientează lectura;

3. focalizare externă - relatarea naratorului este impersonală, din exteriorul spaţiului ficţiunii, astfel încât cititorul nu are acces la gândurile şi intenţiile sale.

Ca şi în cazul perspectivei narative, într-un text pot coexista mai multe tipuri de focalizare.

Gradarea apare în majoritatea operelor narative, constând în imprimarea unui ritm crescând tensiu­ nii epice, prin amplificarea treptată şi/sau ramificarea conflictului şi a acţiunii. Incipitul reprezintă o formulă sau un fragment introductiv dintr-o operă epică, având o anumită re­ levanţă tematică, ideatică sau compoziţională. în foarte multe cazuri, incipitul este gândit în relaţie cu fi­ nalul -c e l mai adesea relaţia este de simetrie sau de contrast -, astfel încât spaţiul operei i se deschide cititorului ca un câmp de semnificaţii întreg şi structurat. Perspectiva narativă reprezintă unghiul din care se constituie relaţia narator-personaj în opera epică:

1. Naratorul omniscient şi omniprezent lasă impresia că ştie mai mult decât personajele, pe care le con­

duce de-a lungul întâmplărilor trăite, le anticipează uneori de la început traiectoria, le hotărăşte fi­

nalul

(perspectivă narativă de tip p a r

derrière sau „dindărăt", „din spate").

2. Naratorul pare să ştie atât cât personajul, identificându-se, eventual, cu acesta (personaj-narator),

ceea ce accentuează subiectivitatea şi creează un efect de credibilitate asupra cititorului (perspec­ tivă de tip avec sau „împreună cu").

3. Naratorul lasă a se înţelege că ştie mai puţin decât personajele, ca şi cum acestea ar evolua liber,

fiind el însuşi surprins de unele reacţii sau fapte ale lor. Lipsesc anticipările evenimentelor, iar fina­ lul poate fi surprinzător pentru cititor (perspectivă de tip du dehors sau „din afară"). Secvenţa narativă este o unitate structurală relativ compactă şi coerentă la nivelul semnificaţiei. Legătura dintre secvenţe se realizează prin înlănţuire, inserţie sau alternanţă (ele pot coexista în cadrul aceleiaşi opere), iar numărul acestora este determinat de amploarea subiectului (cele mai puţine în schiţă,

y^cele m aim ulteîr^^

PUNCTE DE VEDERE 4-

^

1. „Ficţiunea are aceeaşi funcţiune ca şi jocul. Aşa cum am mai spus, jucându-se, copilul învaţă să trăiască, pentru că simulează situaţii în care s-ar putea afla ca adult. Iar noi, adulţii, cu ajutorul ficţiunii narative ne antrenăm capacitatea de a da o ordine atât experienţei prezentului, cât şi celei a trecutului/' (U m b e rto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă) 2. „Vedem ceea ce suntem capabili să vedem cel mai bine prin noi înşine." (C ari G u sta v Ju n g , Tipuri psihologice)

CITEŞTE, IN TER PR ETEA ZĂ , A R G U M E N T E A

I

Z Ă

!

„Autorul concret, creatorul real al operei literare, adresează, ca destinator, un mesaj literar citi­

torului concret, care funcţionează ca destinatar/receptor. Autorul concret şi cititorul concret sunt

personalităţi istorice şi biografice ce nu aparţin operei literare, însă se situează în lumea reală unde

ele duc, independent de textul literar, o viaţă autonomă. In timp ce autorul concret constituie o

personalitate fixă în epoca istorică a creaţiei sale literare, cititorii săi, ca receptori, variază în cursul

CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂRII

istoriei, ceea ce poate antrena receptări foarte diferite şi chiar divergente ale aceleiaşi opere lite-

I rare. Intre autor şi cititor există o relaţie dialectică. Pentru a descifra mesajul literar cititorul va tre­

bui să dispună de codul estetic, moral, social, ideologic etc. al autorului. Cu toate acestea, el nu e

obligat să-l împărtăşească în întregime, căci [

]

autorul poate modifica orizontul de aşteptare al

cititorului, iar acesta, la rândul lui, poate influenţa asupra producţiei literare printr-o receptare

activă, critică sau aprobatoare.”

(faap L in tv e lt, Punctul de vedere. încercare de tipologie narativă)

A P L IC A Ţ II

*

Citeşte textul de mai jos şi răspunde sarcinilor de lucru formulate:

„ D u p ă

o

ce p lecă

clip ă

p o rta r u l,

în

şi

m ijlo c u l

o

ţin â n d

o d ă ii,

c a rte a

su b

N p in ă

b ra ţ,

u

se

u n

c u m a i

in fin ită

o a u z e a u

de

m ie z u l o b ra z u l

g rijă,

n o p ţii ei

a p ro a p e

cu

o d a ia

p ro a s p ă t

şi

m a i

sp aim ă, Ş tefan

v ec in ă .

s tro p ită .

p â rlit

Se T o t

a p r o ­

m

ai

d e so are,

m a se d e

p ie

a m

a sc u ltâ n d .

11 în tâ m

g lasu rile în

g ră d in ă

fe re a stră

d esc h ise

larg .

de

şi zâm b ise .

m iro s în c ă serii

tim p ,

îşi sp u se

re z e m â n d u -se

u m e ri

fe re a stră .

In

e lu m in a

N u

F a ta rid icase d in

p ă re a

şi p ă ru l

că p ătase

u

n

lu c iu

stin s, de

m e ta l

v ec h i.

« N u

te

în ţe le g ,

sp u sese. N u -m i

d au

sea m a dacă

g

lu m e şti sau

c re z i

cu

a d e v ă ra t

»

 

P

e

n e s im ţite ,

d e a su p ra

lo r,

ce ru l

îşi

d o m o lis e

sclip irea . O

stea ră sărise d in

se n in ,

stin g h e ră , p riv ea scă. n ici m ăca r

te

n o a p te a aceasta,

p o t

în

D

n

u

e

sp

c re ş te tu l

tre b u ie

v e z i.

p ă d u rii.

să te

T re c i

v o rb is e

m ie z u

l

în

n

«S-ar p u te a în tâ m p la

cin ev a c u m

u

fi

ele

şi

n

M i-a r

d e sc h id

S â n z â ie n e

fel

d e

fel d e

m ira c o le ,

s u n t

c o n tin u a s e m irac o le .

»

« îm

sp u n u te a

se

s-ar p

el

fă ră

s-o

a r

u

le

în v e ţe

p e

lâ n g ă

ea

tâ rz iu .

se

de

n o p ţii,

le p riv eşti,

s u n t te

o

ca

să ştii că

N u

le

în ţe le g e

re a

în ţe le g

D a

A ltm in te ri, i

p a re

ră u

în

d e sc h id e ,

d

d e sc h id

n u m a i

ştii că

p lă c u t

c e ru rile .

m ira c o le .

p

N u

v e z i

« U n ii c u m

»

n u

rm ă ri,

la

u n e :

x a ct

t

p c e ru rile .

a r p e n tru

aşa se

o a p te a

d e sc h id

r

p ro b a b il

cei ca re ştiu

c u m

le

p riv e a sc ă

»

se « N u

în ţe le g

n

im ic , sp u sese ea.

în ţe le g

»

 

L

e

re s ă ri

T

a p ro

p

ie

şi se

sm u c i

o

c lip ă

de

e m o ţio n

a t

n ă ri.

P a rc ă

d e

n -a r

N u în c ă

lân g ă fi

fe re a stră .

ale

M

ă n u şile

e ra u

p e P a rc ă

ei, îşi sp u se,

n e d u m e rit.

p a t, n -a r

aşa c u m

fi

le lăsase.

p a rfu m u l

e i

(M ircea E liade, Noaptea de Sânzâiene)

 

1.

C

e

se

s p u n e

se

în tâ m p lă

în

n o a

p te

a

d e S ân zâ ie n e?

2.

C

a re

este p

ă re re a

p e rs o n a ju

lu

i

m a sc u lin

cu

p riv ire

la

c a p a c ita te a

o m u lu

i

de

a

„v e d ea” m i­

raco lele?

 

3.

C e

sim b o liz e a z ă

fe re a stra în

sec v en ţa citată?

4.

P re c iz e a z ă

ro

lu l

g h ilim e le lo r u tiliz a te

în

in te rio ru l

fra g m e n tu lu i

u tiliz a te

în

c ita t.

5.

M e n ţio n e a z ă

te h n ic ile

d e leg are

a

s e c v e n ţe lo r

ep ice

fra g m e n tu l

c ita t.

6.

N u m e ş te

cele

d o u ă