Definitie: Geologie = stiinta ce se ocupa cu studiul pamantului (geos; logos).

Geologia e
stiinta ce studiaza compozitia si structura pamantului, a raporturilor constituentilor acestuia
precum si evolutia lor in timp.

Geostiinte:

geochimia, mineralogia (proprietatile fizico-chimice ale mineralelor si procesele ce duc la

formarea acestora), petrografia (rocile ca si asociatii de minerale, formarea lor, dispozitia
spatiala si ranspandirea geografica), geologia generala (constitutia si proprietatile globului, mai
ales ale scoartei), geologia stratigrafica (studiaza analitic scoarta, reconstituind fazele de
evolutie temporala si spatiala); geologia petrolului (conditiile de formare ale petrolului si gazelor
si raspandirea acestora in scoarta); geofizica, vulcanologia, seismologia, paleontologia,
geologia inginereasca, geologia economica, geomatematica.

Raporturile cu alte stiinte:

ASTRONOMIE

Planetologie

Mineralogie Geotectonica
Petrologie

Geologie
Economica

Biochimia Paleontologie Geologie

stratigrafica
Biogeografia

Importanta geologiei: teoretica (explica originea, evolutia si constitutia pamantului) si practica

(prospectiune stabilirea zacamintelor de substante minerale utile, explorare determinarea
volumetrica a acestora si a conditiilor de exploatare, exploatare).

Metode de lucru (3): analiza si observatie directa, metoda rationamentului indirect prin care
fapte izolate repetate conduc la elaborarea unor legi, metoda experimentala.
Cosmos; Gonios

G. Buffon (1749) soarele s-a ciocnit cu o planeta sau cu o stea mai mare rezultand
fragmente care, prin solidificare, au generat planetele si satelitii lor naturali.

Immanuel Kant (1755) o nebuloasa primitiva, gazoasa si sferica a dat nastere unui
haos de particule de dimensiuni si densitati diferite. La un moment dat nebuloasa a capatat o
miscare de rotatie si una de revolutie.

Laplace (1789) nebuloasa gazoasa sferica de temperatua ridicata aflata in miscare de

rotatie fata de un ax ce trece prin centrul ei. Prin racire nebuloasa se contracta, scade volumul
si creste densitatea si viteza de rotatie. Cand forta centrifuga e mai mare decat forta de atractie
universal, particulele periferice se desprind de restul nebuloasei. Potrivit acestei teorii
densitatea planetelor trebui sa descreasca de la Mercur pana la Pluton, ceea ce nu se respecta.

James Jeans (1916) ipoteza mareelor sau a trabucului. Observa ca volumul planetelor
creste de la Soare la Jupiter si apoi scade iar pana la Pluton, cu aspect de tigara de foi.
Considera ca o alta stea a trecut prin apropierea Soarelui (la o distanta mai mica de 3 diametre
solare) si a provocat la suprafata celor doi astir fluxuri enorme cu aspectul unor tigari de foi, flux
de materie care a continuat sa se invarteasca in jurul Soarelui si apoi s-a impartit in fragmente
din care, prin condensare, s-au format planetele.

O.I.Schmidt a observant ca galaxia noastra este alcatuita din mase mari de materie
precum nori de meteoriti. In miscarea norului de meteoriti, cei mari, prin ciocniri, ii capteaza pe
cei mici, marindu-si volumul si devenind planete. Captarea a durat cateva miliarde de ani si a
avut drept consecinta micsorarea numarului de meteoriti si limpezirea spatiului intersideral.
 Univers = lumea materiala, nemarginita in spatiu si timp (obiecte, relatii, energii ce au
existat si exista independent de constiinta umana).

Materia in univers are sens de materie ponderala (cu masa si greutate) si materie
neponderala/radianta (unde si energii).

Modele asupra Universului (3):

Modelul Universului stationar (Friedmann 1922): Universul e permanent in aceleasi

tipare iar spatiul si timpul sunt infinite.

Modelul Universului in expansiune. A existat o stare initiala in care materia a fost

concentrata intr-un atom foarte dens. Excesiva concentrare a determinat o explozie
imensa Big-Bang. Daca expansiunea ar continua, insa, materia se disperseaza pana
tinde la zero iar Universul devine amaterial?

Modelul Universului oscilant. Actuala expansiune este doar o etapa evolutiva ce se

va finaliza printr-o stare critica cauzata de dispersarea excesiva. La limita vor aparea
forte de atractie a materiei dispersate, ducand la o noua faza de comprimare, un nou
atom primar si un nou ciclu.
Universul este populat neomogen cu materie in diferite stadii evolutive:

1. Macrocorpuri (5: stele, planete, asteroizi, meteoriti, comete)

a. Stele
- dimensiuni uriase (Soarele alre 109k km diametru), globulare si cu
material in stare de plasma;
- radiaza unde electromagnetice, energie termica si luminoasa, raze X;
- o stea cu diametru de sute de mii de km e in ultimul stadiu evolutiv.

Stadiul de evolutie se determina dupa interdependenta dintre

temperatura, culoare si compozitie.

Stadii:
i. Protostelar (albe, acretie, zeci de mii de K temperatura);
ii. Tinere (alb-albastrui, 20% din H se transforma in He,
milioane de K in nucleu si mii de K la exterior);
iii. Mature (rosii, apar elemente de Li, Na, K, Ca, N, Fe, la
exterior max. 4k K);
iv. Batrane (apar elemente grele, dispare H, steaua devine
planeta sau se dezintegreaza).
 b. Planete
- diametru de sute de k km, forma de ellipsoid de rotatie;
- sunt solide si reci, telurice sunt cele ce contin metale iar usoare sunt
cele din gaz solidificat;
- graviteaza in jurul stelelor avand o miscare de revolutie si una de
rotatie;
- nu emit energie luminoasa, contin un nucleu dens, o manta exterioara,
scoarta si un invelis gazos numit atmosfera, pot avea sateliti.

c. Asteroizi
- planetoizi cu diametrul de sute sau mii de km;
- sunt colturoase si se misca in jurul stelelor;
- sunt indeosebi concentrate intre Marte si Jupiter iar compozitia lor
chimica este similara cu cea a planetelor.

d. Meteoriti
- diametrul mai mic de cateva sute de metri;
- orbiteaza in jurul stelelor si intersecteaza orbitele planetelor;
- dupa compozitie pot fi (4):
i. Sideritici: Fe/Ni si cu densitate mare 6-8 si culoare neagra;
ii. Siderolitici: Fe/Ni + silicati de Mg & Fe cu densitate 4-6;
iii. Litosideritici: silicati de Al / Fe / Mg / Ca cu densitate 3-4;
iv. Litici: feldspati cu densitate 2-3.

e. Comete
- corpuri gazoase reci, cu densitati mici;
- luminozitate prin reflexie de la soare.

2. Microcorpuri
Nuclee atomice, ioni, electroni, protoni, neutron si molecule izolate de H2O, CO2, CH4
sau pulbere cosmica. Universul este un spatiu imens populat cu materie rarefiata avand
din loc in loc centre de aglomerare.
 Pe modelul universului oscilant, cu alternanta de expansiune si contractie, acum 15-18
miliarde de ani s-a produs Big-Bang-ul, ce a generat o uriasa nebuloasa din care a rezultat
galaxia noastra. Nebuloasa se deplaseaza actual cu 600 km/s.

Din cauza corpurilor constitutive cu densitati diferite apar forte gravitationale si magneto-
dinamice, care duc la concentrarea materialului gazos in corpuri de volum redus si densitate
mare. S-au format astfel centre de condensare si spatii de materie mai putin densa. In cadrul
centrelor de condensare, gazele ionizate, rotindu-se in jurul centrului de paturi concentrice, au
generat o structura turbioanara si au imprimat intregului corp o miscare de rotatie. Rotatia se
face cu viteze diferite de la interior catre periferie. Un astfel de nucleu din nebuloasa initiala a
format sistemul Solar. Deci nucleul a devenit un urias reactor nuclear. Centrele de condensare
a materiei grupate in jurul nucleului ai format planetele. Cand aceste protoplanete au deposit
prin acreti o masa critica (diametru peste 1500km) s-au incalzit datorita radioactivitatii pana la
topire. Ca si consecinta s-a produs o diferentiere in distributia materiei rezultand structuri
simetrice cu centrul mai greu si invelisuri usoare spre suprafata. Cum combustibilul radioactiv
era in cantitati limitate, a inceput racirea.

Incet s-a format o scoarta fragila, permanent acoperita de activitatea vulcanica.

Atmosfera era bogata in CO2 si H2S iar la suprafata cadeau ploi acide (H2SO4, HCl, H2SO3) cu
effect coroziv asupra crustei. Cand racirea a ajuns la 674 K in atmosfera au aparut primii vapori
de apa. La 373 K a inceput condensarea vaporilor si au aparut primele picaturi de apa.

La inceput a existat un singur continent numit Pangeea si un singur ocean Panthalassia.

Cu timpul, dinamica scoartei a determinat divizarea in continentele si oceanele actuale.

Deci evolutia Pamantului are doua faze:

- stelara (pana la formarea crustei);

- planetara:
o subfaza anhidra (pregeologica);
o subfaza hidratata (geologica).
 Universul este alcatuit din galaxii. Galaxia noastra are 100 de miliarde de stele.
Galaxia are forma de lentila biconvexa cu stelele dispuse in spirala. Galaxia executa o miscare
de rotatie in jurul axei aflate in centrul sau.

Sistemul Solar este format din Soare si cele 9 planete ce graviteaza in jurul acestuia.
Soarele este o stea galbena cu temperature la suprafata de 6000 C si in interior de 20 de
milioane de C. Soarele executa o miscare de revolutie galactica in 200 milioane de ani si una
de rotatie in jurul axei sale (de la vest la est) in 25 zile la ecuator si 35 de zile la poli (deci nu
este solid).

Planetele sistemului solar se impart in planete interne si planete externe (dupa centura
de asteroizi). Cele interne sunt Mercur, Venus, Pamant si Marte si centura de Asteroizi. Sunt
putin turtite, au densitati mari (4-6 g/cm3) dimensiuni mici si o miscare lenta. Planetele externe
sunt Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun si Pluton. Sunt mult turtite la poli, au densitati mici (0,7-1,3
g/cm3), dimensiuni mari si o miscare de rotatie rapida.

1. Mercur. 0.4 din cel al Pamantului, densitate 6, fara sateliti.

2. Venus (Luceafarul). similar cu Pamantul, densitatea 5, fara sateliti. Atmosfera din
CO2 si O2 cu o temperatura la suprafata de 28-40 C fara variatii anuale.
3. Pamant. 12700km, densitatea 5,5 cu un satelit Luna.
Luna are forma de glob usor turtit cu diametrul din cel al Pamantului si densitatea
3,3. Luna nu are atmosfera. Suprafata acesteia e compusa din campii cu cratere de
impact, munti de 10-12 km inaltime si depresiuni intunecate (mari fara apa). Caldura
de origine interna a lunii e redusa iar aceasta e alcatuita din 3 seleno-sfere (externa,
crusta solida, mediana sau manta, interioara adica un nucleu sau sambure lichid).
4. Marte. 0,5 din cel al Pamantului, densitate 4, doi sateliti naturali.
5. Centura de asteroizi formata din 2000 de mici planete intre Marte si Jupiter.
6. Jupiter. 11x fata de Pamant, densitatea 1,3.
7. Saturn. 9.5x fata de Pamant, densitatea 0,7. Inconjurat de un disc din particule
mici de materie cu diametrul de maximum 10 cm. Are 9 sateliti naturali.
8. Uranus. 4x fata de Pamant, densitatea 1,3. 5 sateliti naturali.
9. Neptun. 4x fata de Pamant, densitatea 1,2. 2 sateliti naturali.
10. Pluton. 0.5 din cel al Pamantului.
 Forma Pamantului a fost considerate sferica in Antichitate. Newton a apreciat ca trebuie
sa fie elipsoid de rotatie.

Masuratori moderne au relevant insa forma de geoid. Geoidul rezulta din prelungirea
suprafetei marii sub continente, practic suprafata geoidului fiind perpendiculara pe directia
gravitatiei. Suprafata geoidului ramane sub cea a elipsoidului in domeniul oceanic si o
depaseste in domeniul continental.

Cercetarile Aerospatiale au aratat insa forma de terroid, adica mai sferic in emisfera
sudica sau forma de para.

Dimensiuni:

- Volumul este de 1083 Bn km3

- Suprafata este de 0.5 Bn km2
- Lungimea meridianului este de 40008 km
- Lungimea la ecuator este de 40075 km.
 In Antichitate se considera ca Pamantul este imobil, iar Ptolemeu a formulat teoria
geocentrica. Pitagora a combatut aceasta teorie si a introdus-o pe cea heliocentrica,
fundamentata matematic mult mai tarziu de Copernic si sustinuta de Galileo Galilei si Giordano
Bruno. Toate planetele Sistemului Solar executa o miscare de rotatie in jurul axei lor si o
miscare de revolutie in jurul soarelui. Odata cu intreg Sistemul Solar toate planetele executa o
miscare de rotatie in jurul centrului galaxiei si cu toata galaxia o miscare de translatie spre
steaua Vega.

Pamantul executa o miscare de rotatie completa in jurul axei sale in 23h 56 4. Axa de
rotatie este inclinata fata de normala ecliptica cu 232721. Sensul de rotatie este cel direct de
la vest la est. Consecinta este ca viteza periferica este 465m/s la ecuator si 0 la poli.
Consecinta este nasterea unei forte centrifuge (mai putin la poli) iar, ca si consecinta, forta de
gravitatie va fi mai mare la poli decat la ecuator. Daca viteza de rotatie ar fi de 17 ori mai mare,
la ecuator Fc = Fg iar corpurile ar devein imponderabile, consecinta acestui aspect ar fi
dezintegrarea planetei. Aceasta Fc este responsabila pentru forma de elipsoid turtit a
pamantului, fiind maxima la ecuator si tot pe seama acesteia putem pune grosimea mai mare la
ecuator a troposferei (patura ionferioara a atmosferei).

Corpurile care se deplaseaza de la poli la ecuator au tendinta de deviere spre vest, iar
cele ce se deplaseaza de la ecuator la poli au tendinta de deviere spre est.
 In Antichitate se considera ca Pamantul este imobil, iar Ptolemeu a formulat teoria
geocentrica. Pitagora a combatut aceasta teorie si a introdus-o pe cea heliocentrica,
fundamentata mathematic mult mai tarziu de Copernic si sustinuta de Galileo Galilei si Giordano
Bruno. Toate planetele Sistemului Solar executa o miscare de rotatie in jurul axei lor si o
miscare de revolutie in jurul soarelui. Odata cu intreg Sistemul Solar toate planetele executa o
miscare de rotatie in jurul centrului galaxiei si cu toata galaxia o miscare de translatie spre
steaua Vega.

Pamantul executa o miscare de revolutie (translatie = axa ramane paralela cu ea insasi)

in jurul Soarelui in 365 de zile 6h911. Forma drumului e o elipsa de mica excentricitate
(aproape cerc) numita ecliptica. Punctul cel mai apropiat de soare se numeste periheliu iar cel
mai departat se numeste apheliu. Axa Pamantului e inclinata fata de planul eclipticii.

Razele solare vin spre Pamant sub forma unui fascicul cilindric (din cauza distantei mari)
si intersecteaza Pamantul dupa marele cerc de iluminatie. Daca razele ar fi perpendicular pe
Pamant acest cerc ar coincide cu un meridian. Cum axa este inclinata, acesta intersecteaza
meridian si paralele in mod egal. Cum drumul parcurs in jurul Soarelui nu este un cerc ci o
elipsa, intersectia marelui cerc de iluminatie cu paralelele variaza in cadrul unui an si Pamantul
va ajunge de 2 ori la solstitii si de 2 ori la echinoctii. In timpul solstitiilor axa, normala la ecliptica
si linia Soare-Pamant se afla in acelasi plan. La solstitiul de iarna Pamantul se afla la periheliu
iar la cel de vara la apheliu. La solstitul de iarna (22.12) marele cerc de iluminatie nu taie
paralelele dintre cercul polar de nord si polul nord. La cel de vara (22.06) nu le taie pe cele
dintre cercul polar de sud si polul sud.

Daca axa Pamantului ar fi perpendiculara pe planul eclipticii razele ar cadea

perpendicular pe ecuator si din ce in ce mai oblic spre poli. S-ar produce zone climatice uniform
repartizate, constante si fixe in timp.

Consecintele miscarii de revolutie: ciclicitatea temperaturii (alterarea rocilor), formarea

anotimpurilor, ritm neuniform de captare a meteoritilor (august Persiede, octombrie
Orionide, decembrie Geminide), prin variatia vitezei de deplasare (29-32 km/s) apar forte de
inertie asupra crustei cu rol declansator al cutremurelor.
 Pe fondul celorlalte miscari este miscarea axei Pamantului ce ar genera un con cu varful
in centrul Pamantului, numita miscare conica.

Miscarea conica a axei Pamantului este dublata de o miscare de balansare, oscilare,

facand ca peretii conului sa ia forma de falduri, baza conului fiind o sinusoida. Aceasta se
numeste miscare de nutatie.
 Caldura Pamantului poate fi de origine interna sau externa.

Caldura de origine externa provine de la Soare (doar 0.5% din caldura de la suprafata
Pamantului este de provenienta interna). Fluxul caloric mediu receptionat de Pamant este de 2
cal/cm2/minut. Repartizarea caldurii nu este insa uniforma ci este determinate de intensitatea si
durata insolatiei dar si de unghiul de incidenta. La Ecuator razele cad aproape perpendicular
deoarece drumul prin atmosfera este scurt. La Poli insa acestea cad tangent iar fluxul se
repartizeaza pe o arie din ce in ce mai mare.

Doar daca Pamantul ar fi o sfera neteda, cu repartitie uniforma a uscatului si apei, daca
axa ar fi normala la ecliptica, abea atunci am vedea zone climatice egal departate de ecuator si
poli si invariabile in timp. Altfel avem clima (5): continentala, temperata, arctica, tropicala si
marina.

Deoarece apa se incalzeste si se raceste mai greu decat uscatul iar uscatul are o inertie
termica mica (rocile se incalzesc si racesc repede) vom observa urmatoarele consecinte:

- Emisfera Nordica (cu mai mult uscat) are o clima repartizata neregulat si cu variatii mari;
- Emisfera Sudica (cu apa mai multa) are o clima mai uniforma si cu variatii mai mici.
- Importanta distributiei uscat/apa este relevata de faptul ca polii frigului si ai caldurii nu
coincide cu polii geografici. Polul N geografic -44C minimum datorita GolfStream-ului iar
polul frigului este in Iacutia in Siberia -71C. Polul S al frigului este in Antarctica la
Vostok -112C fiind o zona in care curentii marini nu pot patrunde. Polul caldurii este in
Afghanistan Podisul Gobi +70C.

Pentru Geologie insa sunt relevante variatiile de caldura care duc la alterarea rocilor.
Adancimea la care nu se mai resimt variatiile sezoniere sau diurne se numeste patura de
temperatura constanta si se gaseste la 4-5m adancime la Ecuator, la 25m in Romania si la 100-
200m in Siberia. La patura de temperatura constanta temperatura este egala cu media anuala a
locului +/- 1-2C.

Caldura de origine interna provine din dezintegrare radioactive, compactare

gravitationala (Plit), reactii geochimice, cristalizarea mineralelor. Cresterea temperaturii de la
patura de temperatura constanta in jos se exprima prin treapta geotermica, 3C/100m. Treapta
geotermica trebuie sa creasca mult cu adancimea deoarece temperatura in nucleu e de
6000C, iar, daca s-ar pastra treapta, am avea reactii termonucleare la 190kC. Treapta
geotermica este influentata de: circulatia apelor subterane reci (+), zacamintele de carbine (-),
variaza cu relieful fiind mai mica in vai si mai mare pe crestele muntilor, zonele cu vulcani activi
(-).
 Gravitatio = atractie; Gravitas = greutate

Gravitatia Pamantului este forta de atractie exercitata in directia centrului Pamantului

asupra tuturor corpurilor de masa finite aflate la suprafata Pamantului sau in atmosfera.

[ ]

Forta de gravitatie este constanta de atractie universal inmultita cu produsul maselor Pamantului si corpului aflat la suprafata,
impartite la distanta dintre centrul Pamantului si corp la patrat si apoi inmultite cu acceleratia gravitationala.

Zona de actiune a gravitatiei se numeste camp gravitational. La suprafata Pamantului

actioneaza gravitatia Pamantului cu sens centripet, gravitatia Lunii ce determina mareele,
gravitatia Soarelui si a altor corpuri cu sens centrifuge si forta centrifuga rezultata din miscarea
de rotatie. Un corp va fi atras de o rezultanta a acestor forte numita gravitate sau camp gravific
(campul in care corpurile au greutate) .

Aceleratia gravitationala variaza datorita turtirii Pamantului si compozitiei neomogene.

La Ecuator g=978cm/s2 (minim din cauza FC) iar la Poli g=983cm/s2. Cu studiul gravitatii se
ocupa o ramura a fizicii numita gravimetrie. Diferenta intre g calculat matematic si g masurat se
numeste anomalie gravimetrica. Folosind gravimetrul si magnetometrul geologii detecteaza
anomalii gravimetrice si magnetice care pot releva depozite de hidrocarburi.

Anomalii marine si continentale. Pe continente exista un plus de masa dar anomalia este
negativa deoarece masa consta in patura granitica din Si si Al, mai usoara. In domeniul oceanic
anomalia este pozitiva din cauza paturii bazaltice dense. In fosele marine anomaliile sunt
negative deoarece am acumulari de material sedimentar usor.

Anomalii locale (zeci de km2) sunt anticlinalele cu strate mai vechi si anomalii pozitive si
sinclinalele cu strate mai noi si anomalii negative.
 Asupra punctelor materiale din interiorul scoartei actioneaza: Plit, Pstress, presiunea de
soc, presiunea gazelor magmatice, presiunea apei interstitiale, presiunea de cristalizare, Patm
datorata greutatii coloanei de aer (760mm col.Hg/cm2).

Plit este presiunea coloanei de roci de deasupra. unde . Este o

presiune uniforma distribuita in toate directiile spatiale. Variatia Plit depinde foarte mult de forma
golurilor si are importanta in minerit la calculul de armare a golurilor. Eforturile se vor concentra
in colturile plafonului care trebuie evitate sau facute deschise.

Presiunea orientata (de stress) poate fi regionala (determinata de impingerea placilor

litosferei), locala (deplasarea unor corpuri cu forme litodinamice precum ridicarile diapire ale
sari). Stressul are origine tectonica si se poate manifesta in toate directiile.

Consecintele presiunii:

- Tasarea sedimentelor cu consecinta cresterii densitatii si scaderii porozitatii sau a

permeabilitatii;
- Presiunea litostatica determina inchiderea treptata a fisurilor;
- Grosimea rocilor sedimentare < grosimea sedimentelor;
- Foliatia rocilor sau dispunerea mineralelor argiloase, a filosilicatilor, perpendiculara pe
directia presiunii litostatice;
- Migrarea laterala a materialului catre zonele excavate.
 In natura exista aprox. 40 de elemente radioactive grupate in 3 serii (seria Uraniului,
Actiniului si Thoriului). Acestea, prin dezintegrare, emit particule , si . Substantele
radioactive se gasesc in cantitate mai mare in scoarta terestra, rocile acide fiind mai radioactive
decat cele bazice iar acestea din urma mai radioactive decat cele sedimentare.

Dezintegrarea elementelor radioactive se face cu viteza constanta, lucru important

deoarece, cunoascand perioada de injumatatire a unui element, cantitatea lui si cantitatea de
produs final de dezintegrare se poate afla timpul total de dezintegrare sau varsta radiogenica.
Existenta elementelor radioactive explica caldura de origine interna a Pamantului. Determinarea
elementelor radioactive este importanta in activitatea de prospectiune. Pentru determinarea
rocilor gaurile de sonda sunt inspectate radioactiv.
 Magnetismul reprezinta proprietatea fizica a Pamantului de a orienta un ac de otel
suspendat in centrul de greutate, intr-o pozitie determinate in orice loc si orice timp. Cea mai
mare parte a magnetismului este de origine interna si se datoreaza frecarii dintre nucleul lichid
si manta. Zona din jurul Pamantului pana unde se intinde campul magnetic s.n. magnetosfera si
poate ajunge pana la 110k km.

Inclinatia magnetica: unghiul facut de planul acului magnetic cu planul orizontal al locului
este de 0 la ecuator si 90 la poli. Polii magnetici nu coincide cu cei geografici iar pozitia lor
variaza in timp dupa o curba spirala neregulata.

Intensitatea magnetica reprezinta forta de atractie magnetica ce se manifesta asupra

unitatii de masa. Se masoara in Gauss.

Anomaliile magnetice reprezinta abaterile campului magnetic masurat de la cel

calculate. Se masoara cu variometre si pot indica prezenta unor zacaminte de fier sau roci
bazice.
 Intrucat Pamantul nu a putut fi observat in mod direct, asupra sa s-au facut observatii
ipotetice, tributare unor conceptii despre originea Universului si a planetelor.

Observatii directe: la lucrarile miniere (maximum 3 km adancime), la foraje de mare

adancime (maximum 10 km), asupra unor formatiuni geologice adanci aduse la suprafata prin
procese de orogeneza, asupra materiei scoase la suprafata de eruptiile vulcanice.

Observatii indirecte:

a. Cercetari asupra densitatii. Prima estimare a fost facuta de Newton la 5,5. Cum
densitatea scoartei este de 2,7-3 este clar ca densitatile sunt mult mai mari in
paturile inferioare a.i. media sa fie de 5,517. Exemplul cu sfere rostogolite.

b. Cercetari asupra modului de propagare a undelor seismice.

Undele seismice sunt de volum (de volum longitudinale sau P, cu viteze peste 7
km/s si se propaga in orice mediu si de volum transversale sau S, cu viteze sub 7
km/s ce nu se propaga prin lochide) si unde de suprafata.

Undele de volum (P si S) au viteze proportionale cu densitatea mediului. La anumite

adancimi se produc salturi in valorea vitezei acestora; aceste zone s.n. discontinuitati
seismice si se considera ca separa geosphere diferite.

Grad I: discontinuitatea Mohorovicici (30-70 km) si Gutenberg-Wickert (2900 km);

Grad II: Conrad (33 km uneori lipsa); Jeffreys (400 km); Repetti; Byerly; Lehman.

c. Cercetari asupra materialului meteoritic (meteoritii sunt fragmente ale unor foste
planete iar compozitia lor da informatii cu privire la compozitia interna a Pamantului):

i. Sideritici sau metalici: Fe/Ni si cu densitate mare 6-8 si culoare neagra; provin
din interiorul planetelor;
ii. Siderolitici sau semimetalici: Fe/Ni + silicati de Mg & Fe cu densitate 4-6;
culoarea este galben-verzuie;
iii. Litosideritici: silicati de Al / Fe / Mg / Ca cu densitate 3-4;
iv. Litici sau pietrosi: feldspati cu densitate 2-3, culori deschise; provin din partea
periferica a planetelor.
Modele paleoclasice

E. Suess considera ca discontinuitatile seismice separa geosphere de chimism diferit. Sial (

2,7) separata de discontinuitatea Mohorovicici (30km). Sima ( 3,3) separata de discontinuitatea
Byerly (1200km). Crofesima, Nifesima, discontinuitatea Gutenberg-Wieckert si apoi Nife ( 10-
11) si Centru.

Goldschmidt: Atmosfera, litosfera sau crusta, discontinuitatea Bryerly, calcosfera bogata in

sulfuri si cu densitate 5-6, discontinuitatea Gutenberg-Wieckert, siderosfera bogata in elemente
cu densitate > 10 si apoi centru.

Dupa criterii geofizice: crusta, discontinuitatea Mohorovicici, mantaua superioara separate de

cea inferioara prin discontinuitatea Repetti, manta inferioara, discontinuitatea Gutenberg-
Wieckert, nucleul extern, discontinuitatea Lehman, nucleul intern.

Modele neoclasice:

Sunt dezvoltate de cercetatori precum Gutenberg si Jeffreys si se bazeaza pe seismologie. La

presiuni si temperature foarte mari material se gaseste in stare de plasma de mare presiune
(atomii isi pierd invelisurile electronice si se apropie excesiv unii de altii iar electronii ramasi
liberi se deplaseaza haotic). Densitatile mari se datoreaza presiunilor si nu compozitiei.

Componente: crusta (patura sedimentara, patura granitica si patura bazaltica); manta

superioara si manta inferioara (intre cele doua exista curenti de convective si canale); nucleu cu
un invelis afectat de curentii de convective; zona de tranzitie si sambure. Discontinuitati:
Mohorovicici, Repetti, Byerly, Gutenberg-Wieckert, Lehman.

Modelul actual:

Litosfera, Astenosfera, Mantaua inferioara (zona de tranzitie), Nucleul.

Nucleul

a. Nucleul intern: materie solidificata de o foarte mare rigiditate; 3800 K; 17;

b. Nucleul extern: materie fluida foarte vascoasa prin care se propaga undele P; 3300 K si
9-11 g/cm3. Curentii de convectie au o viteza de 10-15 km/an si pot schimba centrul de
greutate al Pamantului;

Mantaua

a. Mantaua superioara: Litosfera inferioara separate de discontinuitatea Mohorovicici,

Astenosfera separata de discontinuitatea Jeffreys, zona de tranzitie separate de
discontinuitatea Repetti. Contine roci bazice si ultrabazice iar densitatea este 3-4.
Mantaua este amorfa si are vascozitate ridicata si se comporta ca un material rigid la
solicitari bruste. Exista curenti de convectie lenti cu viteza de cm/an. Curentii si
transferal de energie termica determina miscarile tectonice ale scoartei. Intre mantaua
superioara si scoarta exista un schimb permanent de materie. Mantaua primeste materie
prin suctiune si cedeaza sub forma de lava.

b. Mantaua inferioara se gaseste intre discontinuitatile Byerly si Gutenberg-Wieckert;

densitatea este 5-6 iar temperature 2500 K; contine oxizi metalici si amestecuri de
silicati.

Intre cele doua se gasesc astenosfera si zona de tranzitie. In astenosfera materia este
intr-o stare solid-lichida, intr-un echilibru izostatic cu litosfera care pluteste practice pe
ea. Eroziunea litosferei determina ridicarea acesteia iar sedimentarea coborarea
(miscari epirogenetice).

Litosfera

Pamantul este alcatuit din doua invelisuri separate de discontinuitatea Mohorovicici:

a. Litosfera inferioara cu roci bazice si limita neregulata oglindind relieful de la suprafata.

b. Scoarta, pana la o adancime de 30-70 km in domeniul continental (patura sedimentara,

patura granitica si patura bazaltica) si 6-10 km in domeniul oceanic (patura sedimentara
si patura bazaltica).
Reprezinta invelisul gazos al Pamantului si este mentinuta in jurul Pamantului datorita fortei de
atractie. Ca si compozitie reprezinta un amestec mecanic de gaze cu impuritati formate din praf,
vapori de apa si organisme vii.

a. Homosfera (0-80 km) compozitia chimica este constanta: N2-78%, O2 21%, CO2
0,03%; frecvent apar vapori de apa;

a.1. Troposfera (0-9 km la poli si 7 km la Ecuator) reprezinta patura de aer in miscare ce

participa la alterarea chimica si fizica a scoartei. In patura limitei de suprafata (max
100m) se dezvolta biosfera. Stratele de turbulenta incep de la 10 m pana la 6-8 km.
Atmosfera libera este de la 8 km in sus unde miscarea aerului nu este influentata de
frecarea cu suprafata terestra.

a.2. Stratosfera (9-100 km) are curenti cu directia W-E in partea inferioara si 20m/s si cu
directia E-W in partea superioara cu 200m/s. Zone de temperatura:
10-25 km 25 C;
25-40 km 0 C;
40-60 km + 70 C;
60-80 km -100 C.

b. Heterosfera (80 km +) cu o compozitie variabila.

b.1. Termosfera in care temperature creste pana la -50 C la 110km.

b.2. Ionosfera (80-500 km) care, datorita ultravioletelor si radiatiilor cosmice, contine
gaze ionizate si electroni liberi. Temperaturile sunt de la +60 pana la +800 C.

b.3. Exosfera (500-75k km) contine atomi de gaze usoare (H, He) care trec de limita
atractiei gravitationale de la 42k km si se pierd in spatiul cosmic.

b.4. Magnetosfera (75k 110k km) reprezinta sfera in care proprietatile magnetice ale
Pamantului inca se mai exercita.
 Reprezinta totalitatea apei de la suprafata globului. Localizata in bazine (marine si
continentale si in atmosfera sub forma de valori. Originea apei: interna din degajarea magmei
primordial si externa prin descarcari electrice in atmosfera. Volumul e 1/800 din vol. Pamantului
iar suprafata 70% din cea a Pamantului.

Circuitul apei: mare (precipitatiile din atmosfera vapori din domeniul marin sau
oceanic inapoi in atmosfera) sau mic (precipitatiile din atmosfera vapori de pe continent in
atmosfera).

Salinitatea: 35 g/litru in medie cu 89% cloruri, 10% sulfati si 0,3% carbonati. Salinitatea
determina clasificarea apelor in ape sarate (>10g/litru) salcii (0,1-10) dulci (< 0,1g/litru).

Temperatura: apa are caldura specifica mare =1. Diferenta de temperature intre iarna si
vara este de maximum 8 C. Temperatura scade cu adancimea.

Lumina: distingem intre zona eufotica (luminata intre 0 si 80m adancime, unde vom
intalni alge verzi), zona disfotica (slab luminata intre 80 si 400m adancime cu alge rosii) si
aforica sau neluminata (> 400m adancime).

Treapta hidrobarica este de 1atm la 10m.

Miscarile sunt determinate de: factori extraterestri precum atractia lunara sau de factori
terestri precum vantul, rotatia Pamantului sau miscarile seismice.
 Reprezinta totalitatea organismelor vii animale sau vegetale de pe Pamant. Intre cele 4
geosfere (Litosfera, Hidrosfera, Atmosfera si Biosfera) exista schimb de elemente chimice.

Organismele se pot intalni in atmosfera pana la 6000m, in hidrosfera pana la 11000m iar
in litosfera pana la 3000m.

Clasificarea organismelor dupa modul de viata:

- Halobios (plancton sau organisme purtate de valuri, necton sau alge, bentos sau
cele ce traiesc pe fundul apei);
- Lemnobios sunt organismele dulcicole;
- Geobios sunt organismele de uscat.

Regnul vegetal cuprinde 0.5M specii iar cel animal 1M.

Land

1. Highlands

Podisuri pe anteclizele (masivele) platformelor (podisul Moldovei), intermontane

(podisul Transilvaniei) sau vulcanice.

Munti de cutare: precambrieni precum muntii Huron (Canada); caledonieni; hercinici

precum Bohemia, Padurea Neagra; alpini precum Alpi, Carpati, Himalaya.
Munti vulcanici precum Kenya.
Munti de faliere, foarte rari, in sudul marilor continente (in California).

2. Lowlands

Campii
Marginale sau maritime (de coasta) precum Marginea Atlantica a SUA.
Interne pe sineclizele platformelor (campia Amazonului, campia Mississippi) sau in
fata muntilor de cutare (campia Romana in fata Carpatilor sau campia Gangelui in
fata Himalaya).

Tinuturi sub nivelul marii

Pe fracture (rift valleys), in depresiuni precum Marea Caspica.
Eoliene: oaze in desert.

Domeniul marginilor continentale

3. Self de la 0 la 200m cu panta lina;

4. Taluz sau povarnis e cu panta mare;

5. Piemont precontinental e contactul taluzului cu fundul oceanului;

6. Arcuri insulare si bazine retro-arc. Sunt insule dispuse in arcuri si unghiuri

asemanator dispozitiei catenelor alpine pe care adesea le prelungesc in mod direct.
Bazinele retro-arc sunt zine concave in spatele arcurilor insulare.
Forme de relief pozitive

7. Dorsale medio-oceanice

Lungimi pana la 60000km, latimi pana la 1500km, inaltimi de pana la 2000m. Sunt jalonate de o
vale tectonica numita rift, lata de pana la 30km si adanca pana la 2000m. Riftul are la mijloc o
vale interioara fara sediment. Dorsalele sunt decalate transversal de falii transformante care
sunt de fapt fracturi vechi de pe vremea supercontinentelor (Pangeea, Gondwana).

8. Creste (rise)

Sunt reliefuri pozitive alungite ce leaga dorsalele cu taluzul. Sunt fracture vulcanizate.

9. Microcontinente

10. Munti vulcanici submarini (guyot)

Forme de relief negative

11. Campii abisale (abisal plain). Sunt alungite, au adancimi de 5000-6000m, sunt marginite
de dorsale, creste si fac parte din covorul rulant al oceanelor.

12. Fose oceanice (trenches) reprezinta depresiuni cu lungimi de pana la 2000 km, latimi de
pana la 200 km si adancimi de peste 6 km, dispuse la marginea domeniului oceanic, in fata
arcurilor de insule vulcanice sau in fata catenelor alpine. Contin sediment si dau minime
gravimetrice.
 Invelisul rigid al litosferei pluteste in echilibru izostatic pe astenosfera. Curentii de
convectie din astenosfera apar datorita tendintei de omogenizare a temperaturilor intre diferitele
paturi ale astenosferei. Materia fierbinte de la baza se ridica generand curenti ascendenti iar
materia rece din partea superioara coboara generand curenti descendenti. Curentii acestia au
mari influente asupra litosferei, in zona curentilor ascendenti aceasta crapa si se formeaza rifturi
prin care iese materie sub forma de magma. In zona curentilor descendenti litosfera este
supusa la tendinte de compresiune, fiind absorbita de astenosfera prin fenomenul de suctiune si
rezultand miscari orogenetice (de incretire).

Ca urmare a acestor curenti litosfera e fragmentata in placi separate prin rifturi. Intre
doua placi, miscarea datorata curentilor subcrustali, determina 3 tipuri de contacte:

i. Divergente

Curentii ascendenti determina indepartarea placilor, fenomenul fiind de expansiune a

fundului oceanic. Prin rift iese multa magma care cicatrizeaza zona. Fenomenul este
cunoscut si sub denumirea de deriva continentelor.

ii. Convergente

Curentii descendenti determina compresiuni. Placa mai puternica (continental) incaleca

peste placa mai subtire (oceanica) fenomen numit subductie. Placa oceanica patrunde
sub cea continental dupa plane inclinate la 45 numite plane Benioff. De-a lungul
acestora placa subdusa se fragmenteaza in dale generand hipocentre de cutremure.

iii. De deplasare laterala

Placi majore:

1. Pacifica
2. Indo-Australiana
3. Antarctica
4. Euro-Asiatica
5. Africana
6. Nord-Americana
7. Sud-Americana
8. Filipine
9. Nazca
10. Caraibe
11. Cocos
12. Arabica
13. Somaleza.
 Miscari verticale sau oscilatorii

Atunci cand grosimea litosferei se modifica (acumulari de sedimente, apa, gheata ori prin
evaporare sau eroziune) se restabileste astfel echilibrul izostatic.

O alta posibila cauza o reprezinta curentii de convectie din astenosfera care pot bomba sau
absorbi litosfera.

Miscarile verticale pot fi:

- Pozitive sau exondari (exonde inseamna iesire din valuri); epirogenetice sunt cele ce
dau nastere reliefului muntos (epeiron = continent);
- Negative sau de imersiune; thalatogenetice sunt cele ce dau nastere zonelor invadate
de mare;

Miscarile ascendente ale uscatului determina regresiunea marina iar cele descendente
determina transgresiunea marina.

Miscari tangentiale sau orizontale

Se pune pe seama deplasarii relative a placilor tectonice ale litosferei. Acestea genereaza
presiuni pe directii tangentiale la suprafata Pamantului rezultand stresul tectonic. Intrucat se
manifesta prin procese de cutare ce produc century muntoase se mai numesc si orogenice. Un
exemplu de miscare tangentiala este, in domeniul oceanic, deplasarea axei riftului dupa falia
transformata.
Separarea scoartei in arii labile, stabile si de tranzitie.

- Zonele orogenice provin din geosinclinale (regiuni oceanice sau marine alungite si de
intindere mare) in care se produce o sedimentatie intensa pe un fundament mobil si
unde, prin miscari tectonice puternic polarizate in timp si spatiu, ia nastere o centura de
munti de cutare.

- Zonele de platforma reprezinta zone peneplenizate (erodate) si cratinizate (rigidizate)

ale ariilor de orogeneza. Sunt alcatuite din fundament si o structura sedimentara. Zonele
de platforma pot sa fie:

o tinere (zona de orogeneza nu si-a pierdut complet mobilitatea iar variatiile de

grosime sunt mari;
o vechi (mobilitate scazuta si variatii lente ale grosimii);
o scuturi sunt zone de platform cu cuvertura sedimentara erodata;
o plite sunt zone de platforme cu fundament si cuvertura sedimentara veche si cu
forme tabulare.

Evolutia continentelor

In etapa pregeologica primele continente reprezentau sectoare mai ridicate ale scoartei
primordial care plateau direct pe un substrat topit. Primele oceane ocupau locul portiunilor mai
scufundate ale crustei.

Etapa oceanica se caracterizeaza prin coborarea temperaturilor sub 100 C si producerea de

precipitatii massive ce s-au acumulat in oceanele uscate. Uneori lovituri de meteroriti mai
provicau fragmentari si deschideri lente de noi oceane secundare.

Muntii precambrieni si apoi caledonieni, hercinici au fost erodati, radacinile lor epuizate iar ariile
rigidizate geotectonic iar continentele formate au capatat caracter de platforma.

Ulterior continentele au evoluat sub influenta miscarilor orizontale si vertical, unitatea cea mai
veche fiind Platforma Est Europeana. Sub influenta miscarilor tangentiale continentele s-au
dezmembrat si apoi regrupat.

Evolutia oceanelor

Formarea de grabene si largirea tensionala.

Grabenele largite aduse la stadiul de Mare Rosie.
Stadiul de Ocean Atlantic.
Stadiul de Ocean Pacific.
Stadiul de Mare Mediterana (restrangere).
Efecte locale:

- Deformari plastice sau plicative;

- Deformari rupturale;
- Deformari complexe;

Efecte tectonice la nivel petrografic si litologic

- Zdrobiri de cristale sau cataclazie;

- Maclari;
- Rotiri de cristale;
- Turtiri;
- Fisuri de tensiuni;
- Fisuri de forfecare.