Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
RELIEFUL EOLIAN
1.1.Notiuni generale
Activitatea eoliana este efectiva numai in arealele lipsite complet de covor vegetativ si materialul de suprafata este
numai ocazional umed. Cele mai importante asemenea zone sunt regiunile aride ale lumii, dar si zonele de tarmuri,
terenurile nude (in special unde masurile de protectie a solului sunt slabe) si in campiile fluviale cu albii in migrare, in
special in jurul marginilor ghetarilor si calotelor glaciare. In asemenea medii procesele eoliane pot juca un rol important in
evolutia reliefului, iar in marile deserturi ale lumii vantul este cel mai important agent geomorfologic.
Deoarece cea mai importanta parte a reliefului creat de vant se afla in deserturile fierbinti ale lumii, ne vom ocupa in
mod special de acestea. Formele eoliene care se formeaza in mediile costiere sau periglaciare sunt abordate la capitolele
respective.
1.2. Relieful de eroziune eoliana
1.2.1. Eroziunea eoliana (deflatia si coraziunea)
Eroziunea eoliana se caracterizeaza prin doua principale procese: deflatia si coraziunea.
Deflatia este actiunea de spulberare si sortare a particulelor de la suprafata terenurilor cauzata de vant. Deserturile
fierbinti ale lumii sunt o sursa majora de praf atmosferic. Se estimeaza ca intre 130 si 800 megatone de material este
spulberat anual de pe continente prin deflatie, iar Sahara contribuie singura cu 60 - 200 megatone de praf. Deflatia
este un proces concentrat spatial si temporar. Chiar in regiunile aride el este restrans la zone de favorabilitate. O
mare parte din materialul deflat in fiecare an este transportat in timpul marilor furtuni de praf care de obicei tin
cateva zile.
Coraziunea sau abraziunea eoliana este actiunea de lovire a rocilor sau ale altor suprafete de particulele transportate
de vant. Ea se resimte mai ales in vecinatatea solului, deoarece incarcatura de nisip este aici maxima. La peste 2 m
de suprafata coraziunea devenind aproape nula.
1.2.2. Forme de eroziune eoliana
A) Forme de eroziune datorate deflatiei
Desi eroziunea eoliana poate fi activa pe campiile aluviale si pe plaje, formele de eroziune sunt rareori pastrate in
asemenea medii din cauza distrugerii lor de catre actiunea fluviala sau a valurilor. Numai in regiunile aride unde alti
agenti erozionali sunt mai putin importanti, formele de eroziune eoliana sunt abundente.
O mare parte a deserturilor este acoperita de asa-numitul pavaj de deflatie, format din elemente de roca mai grosiere
care depasesc competenta vantului si raman astfel pe loc (fig. 1).
Fig. 23. Distributia globala a recifilor coraligeni si a numarului de specii generatoare a acestor forme de acumulare
(Summerfield, 1997).
Fig. 24. Recifi litorali si recifi bariera
(Strahler, 1992).
In functie de forma si pozitie pot fi
identificate trei tipuri majore de recifi coraligeni: (i) recifi franj sau litorali (fringing reefs); (ii) recifi bariera (barrier
reefs); (iii) atoli (atolls).
Recifii franj sau litorali, care sunt si cei mai raspanditi, se dezvolta direct pe platforma continentala, atingand
latimea maxima in fata promontoriilor, unde actiunea valurilor este foarte intensa, apa curata si bine aerisita (fig.24.). De
obicei, recifii litorali nu se dezvolta in zonele de varsare ale fluviilor, din cauza marii incarcaturi de materiale deversate in
mare. Acestia pot atinge latimi cuprinse intre 0,4 - 2,5 km, in functie de perioada de dezvoltare precedenta.
Recifi bariera sunt separati de tarmul propriu-zis printr-o laguna cu latimi variabile, obisnuit intre 2,5 km si 20
km, insa pot sa ajunga pana la 100 km (de exemplu, in cazul Marii Bariere din NE Australiei). Laguna are fundul plat si
este putin adanca (20 - 80 m), unele prezentand numeroase constructii coraligene de forma unor coloane, create de coralii
adaptati la conditiile oferite de aceste medii adapostite. Reciful poate avea latimi cuprinse intre 5 - 1000 m, in timp ce
lungimile pot ajunge la sute de km (de exemplu, Marele Recif din NE Australiei are o lungime de 2 400 km). Uneori in
recifii bariera apar deschideri (portite; pass, in engleza) inguste prin care surplusul de apa rezultat din deferlarea valurilor
se reintoarce in mare. Adesea portitele apar in fata deltelor ca un rezultat al influentei aluviunilor asupra dezvoltarii
coralilor (fig.24.).
Atolii sunt recifi coraligeni de forma aproape circulara, care inchid in interior o laguna (lagoon). In cazul atolilor
mari, unele sectoare au fost cladite prin actiunea valurilor si a vantului, formandu-se lanturi de insule scunde, legate prin
recifi. O sectiune transversala printr-un atol arata ca laguna este putin adanca, iar pantele exterioare ale acestuia sunt
abrupte, coborand adesea pana la sute si chiar mii de metri adancime (fig.25.).
Fig. 25. Profil transversal printr-un atol (Ross, 1976).
2.6. Tipuri de tarmuri
Conform clasificarii lui Johnson (1919) se pot
deosebi tarmuri de
submersiune, de emersiune, neutre si mixte (cele care imbina
formele tarmurilor de submersiune cu cele ale tarmurilor de
emersiune), fiecare cu mai multe tipuri si subtipuri (de exemplu, inalte si joase).
2.6.1.Tarmurile de submersiune
Acestea s-au format prin invazia apei asupra uscatului, ca urmare a unor miscari de subsidenta sau a cresterii
nivelului Oceanului Planetar. Majoritatea tarmurilor actuale, inalte sau joase, sunt de submersiune, deoarece prin topirea
si retragerea ghetarilor wrmieni s-a produs o transgresiune a marilor ca urmare a ridicarii nivelului acestora.
2.6.1.1. Tarmurile de submersiune joase
Tarmurile de submersiune joase cuprind urmatoarele tipuri mai reprezentative: cu estuare,
cu limane, aralic, finlandez si cubanez.
a) Tarmul cu estuare (sau de tip Maryland) se dezvolta la marginea unor cimpii litorale, strabatute de rauri ce se
varsa in mari puternic afectate de maree si ale caror self este destul de ingust. Curentii mareici preiau si transporta in larg
aluviunile raurilor, in plus prin eroziune largesc mult albiile in zona de debusare, tranformandu-le in estuare, care au
forma unor palnii. Acest tip de tarmuri se intalneste in vestul Frantei (Garonne, Loira, Sena), sud-estul Angliei, nordul
Europei (Elba, Peciora), nordul Siberiei (Obi, Enisei), pe litoralul atlantic
al Americii de Nord (Maryland) etc. (fig.41.).
Fig. 41. Tarm cu estuare (Robinson, 1970) Fig. 42.Tarm cu
limane (Josan, 1986)
b) Tarmul cu limane se formeaza prin submersiunea unor campii
litorale si patrunderea apelor marine pe gurile raurilor pe care le largesc,
dandu-le infatisarea unor golfuri mici si inguste. Deoarece in aceste zone
curentii mareici sunt cu totul nesemnificativi, in schimb deriva de coasta
este foarte activa, aceste vai sunt inchise, spre mare, de cordoane litorale si
transformate in limane. Asa este cazul tarmului nord-vestic si cel romanesc al Marii Negre (limanele Niprului, Bugului,
Nistrului, respectiv, Tasaul, Techirghiol, Tatlageac, Mangalia etc.) (fig.42.).
c) Tarmul de tip aralic la care submersiunea a afectat unele suprafete cu relief de dune
si prin urmare partea superioara a acestor formatiuni s-a transformat in insule si peninsule de
mici dimensiuni, ale caror contururi sunt destul de puternic modificate in timpul furtunilor.
Datorita acestui fenomen, caracteristica generala a acestui tip de tarm este prezenta unui
numar foarte mare de insulite inconjurate de ape putin adanci. Dezvoltarea tipica se intalneste
in jurul Marii Aral (fig.43.).
Fig.43. Tarmul de tip aralic (Posea et al., 1970)
d) Tarmul de tip finlandez (sau cu skjrs - denumire suedeza pentru campiile glaciare
litorale care se prezinta sub forma unui amestec de insule, canale, balti etc.) se aseamana intr-
o oarecare masura cu cel aralic, insa in acest caz apele au invadat marginile unor campii
glaciare cu microrelief de morene si stanci slefuite, care s-au transformat in insule si
promontorii separate de canale si golfuri cu ape putin adanci (fig.44.).Tarmuri de acest tip se
intalnesc in lungul litoralului Marii Baltice, la marginea marilor din jurul Oceanului Artic, in
nord-estul S.U.A. (Noua Anglie) si in alte regiuni cu relief glaciar submers.
b) Tarmul cu lagune ia nastere prin izolarea partiala sau totala a unor golfuri de catre
cordoane litorale, de aceea este asociat adesea cu cel de tip lido sau mexican. In acest fel, fostele golfuri se transforma in
lagune, de obicei alungite in lungul tarmului (fig.49), in anumite situatii falezele din spatele lor devenind inactive. Asa s-a
intamplat si cu unele dintre golfurile Marii Negre, cel mai concludent caz pentru noi constituindu-l complexul lagunar
Razim. Pe glob insa cel mai tipic exemplu de tarm cu lagune este in Golful Mexic, unde alterneaza cu alte categorii (cu
limane, cordoane litorale, cu marse etc.).
c) Tarmul cu lande este caracterizat de prezenta unor campii joase, nisipoase, adesea cu un microrelief de dune, pe
intinsul careia pot sa apara lacuri litorale datorita acumularilor intense din jurul lagunelor. Dupa aspectul general al
tarmului cu lande tipic, dezvoltat in jurul Golfului Biscaya, unde cordonul litoral, acoperit cu dune de nisip, inchide un sir
de lagune legate intre ele, care comunica cu marea numai pe la extremitatea sudica si in partea centrala, poate fi
considerat un subtip al celui precedent.
d) Tarmul cu marse se deosebeste de cel cu lande prin faptul ca lacurile de pe cuprinsul campiiilor joase au fost
colmatate si transformate in mlastini.
Fig. 50. Tarm de tip watt (Posea et al., 1970).
e) Tarmul de tip watt se formeaza in zonele cu platforme litorale
intinse si de mica adancime, unde refluxul si refluxul nu reusesc sa
transfere intreaga cantitate de aluviuni adusa de rauri. Ca urmare, in
aceste regiuni se vor forma numeroase acumulari litorale sub forma de
bancuri de nisip, cordoane, mici insule care in timpul fluxului sunt
acoperite cu apa, iar la reflux devin emerse.
Odata cu colmatarea canalelor si a consolidarii cordoanelor,
intreaga suprafata devine emersa alipindu-se campiilor litorale
(fig.50.). Aceste tarmuri sunt frecvente in sudul Marii Nordului si al
Marii Baltice (intre gurile de varsare ale Rinului si Elbei, sectoare de tarm din Olanda, Germania, Danemarca etc.).
5.2.2. Tarmurile inalte de emersiune
Sunt mai putin raspandite si au, in general, aspectul unor faleze constituite din roci sedimentare mai putin
rezistente la eroziune, adesea stratificate, la baza carora se formeaza plaje inguste dar de lungimi apreciabile. Un exemplu
in acest sens il reprezinta tarmul romanesc situat la sud de Capul Midia (tarm cu faleza de loess), cu un aspect liniar sau
cu usoare sinuozitati, la care insa plajele sunt mai extinse. In anumite zone morfologia reliefului submarin se
caracterizeaza prin versanti abrupti. In aceste regiuni tarmurile de emersiune se deosebesc de cele din arealul campiilor de
self prin faptul ca apa prezinta adancimi mari chiar langa tarm. Uneori fasia litorala poate avea un aspect montan pana
foarte aproape de tarm. Acest subtip poate fi definit ca fiind un tarm de emersiune cu pante puternic inclinate (steeply
sloping shoreline of emergence). Falezele moarte ramase la diferite nivele deasupra marii indica faptul ca emersiunea a
avut loc in etape (Strahler, 1992) (fig.51).
Fig.51. Tarm emers inalt (Strahler, 1973)
5.3. Tarmurile neutre
Se poate vorbi de un tarm neutru atunci cand nivelul marii a stationat
mai mult timp, putandu-se distinge doua situatii: (i) stationarea nivelului
marii un timp mai indelungat a favorizat o anumita atenuare a sinuozitatilor,
promontoriile fiind puternic erodate si unite intre ele prin cordoane, in
spatele carora se gasesc lagune si (ii) atunci cand tarmul s-a format prin
acumularea de depozite ce ajung deasupra apei. In acest din urma caz, in
functie de agentii care transporta materialele in mare si de natura depozitelor se pot deosebi tarmuri cu conuri
aluviale, tarmuri deltaice, tarmuri vulcanice, tarmuri coraligene etc. (fig.52.A, B, C, D).
Fig.52. Tarmuri neutre: (A)Tarm
deltaic; (B) Tarm cu conuri
aluviale; (C) Tarm vulcanic; (D)Tarm
coraligen (Strahler, 1973)