Capitolul II.

Imagistica medical

II. 1. Culegerea biosemnalelor

II.1.1. Electrozi

Pentru a masura efectele electrice in tesuturi se recurge la electrozi. Interfata electrod-

tesut este, in felul sau, un traductor prin care procesele electrochimice complicate asociate cu
conductia ionica din tesut ii transfer informatia in conductia electronic din circuitul de m-
sur. Transferul de informatie este afectat de anumite erori.
Multe metale formeaza cu electrolitul biologic saruri solubile, slab toxice si nu pot fi
utilizate decit ca electrozi de suprafa pe pielea intacta. Cei mai utilizai sunt electrozii de Ag
i AgCl (clorur de argint) care sunt netoxici.
Electrozi de suprafata. Formele uzuale sunt: placue, srma multifilara, rotund, disc,
cupa (Fig. 35).

Fig. 35. Forme diferite de electrozi de suprafa.

Electrodul de Pt i PtCl (clorur de platin) are bune performane in culegerea si in

stimularea la curenti mici. Pentru curenti mari este preferabil un metal in contact cu o sare
solubila.
Electrodul Pb este utilizat adesea in masurarea rezistentei electrice a. pielii (contact
direct) in foi usor mulabile pe o suprafata neregulata.
Microelectrozi. Masurarea potentialelor intracelulare pretinde diametre la virf de ordinul
1 m sau mai putin, in intentia ca micro electrodul s nu perturbe functia celulara normala.
45
 II.1.2. Traductori

Traductorul converteste energia din forma sa originara intr-o form mai comoda pentru
observare si inregistrare, adesea electric.
Traductorul utilizat in masurarile biofizice produce un semnal elec tric proportional cu
valoarea unui parametru biologic.

Tipuri de traductoare

- de deplasare : deplasarea liniara sau unghiulara se transforma intr-un semnal electric.

- de presiune : conversia presiunii in semnal electric este larg utilizata in explora rile
functioniale cardio-respiratorii.
- de temperatur : sunt de natur rezistiva (termistori) sau generatori termoelectrici.
- de lumin : curent utilizati in masuratorile biofizice este fotorezistorul.
- de radiaii : sunt utilizati pentru evaluarea dozei primite de personalul radiologic sau in
medicina nucleara.

II.1.3. Biosenzori

a. Definitia biosenzorilor

Biosenzorii sunt detectori ce se bazeaza pe molecule selective ce intra in componenta plantelor

si animalelor. Biosenzorii moderni au evoluat din combinarea a doua discipline separate: tehnologia
informationala, (microcircuite si fibre optice, procesare numerica a datelor, teoria generala a
sistemelor cu comportare neliniara) si biologia moleculara. Prima furnizeaza electrozi miniaturali
sau senzori optici, tehnica de preluare si procesare a informatiei iar a doua, pune la dispozitie
biomolecule care recunosc o substanta tinta (Fig. 36).

R
E
C TRADUCTOR Semnal Circuit
E
electric electronic
P
T de
(DISPOZITIV amplificare
O
R ELECTRONIC)

Substan
purttoare de
elemente biologice
(sange)

Fig. 36. Prezentarea schematic a unui biosensor.

46
 b. Aplicatii ale biosenzorilor

Principala cerinta pentru un biosenzor este aceea de a fi valoros in acord cu cercetarile si

aplicatiile comerciale: identificarea moleculelor tinta, disponibilitatea recunoasterii elementelor
biologice corespunzatoare si potentialul pentru detectarea posibilitatii sistemelor, sa fie sensibile
tehnologiei de laborator in cateva situatii.
Aplicatiile acestor dispozitive sunt cu atat mai variate cu cat moleculele incorporate sunt mai
variate. Asistenta medicala este cea care beneficiaza imediat de biosenzori, nu numai in testele
clinice, dar si in fabricarea de medicamente si inlocuirea unor organe ca pancreasul artificial pentru
diabetici. Biosenzorii se folosesc de asemenea pentru stabilirea calitatii si sigurantei hranei si
detectarea factorilor de mediu poluanti. Alte cateva exemple se pot aminti: detectarea patogenilor,
determinarea nivelelor de toxicitate inainte si dupa bioremeditare, detectarea si determinarea
organofosfatilor, determinarea metabolitilor toxici cum ar fi micotoxine, etc.

c. Clasificarea biosenzorilor

Biosenzorii pot fi clasificati:

- dupa tipul de agent biologic folosit: biocatalitic (enzime, celule, tesuturi), anticorp
(imunosenzor) sau antigen (fragment de ARN);
- dupa tipul traductorului folosit: amperometrice, potentiometrice, conductometrice,
calorimetrice, optice, piezo-electrice, manometrice;
Un alt tip de clasificare imparte biosenzorii in urmatoarele categorii:
- Biosenzori de afinitate. Analitul nu se modifica chimic in timpul masuratorii. El doar se leaga
de receptor. La sfarsit el poate fi indepartat chimic sau prin spalare.
- Biosenzori de metabolism. Aici substratul biologic se consuma printr-o reactie chimica cu
analitul, formandu-se un nou produs. Starea initiala se poate reface dupa completa consumare a
analitului. (Exemplu: se doreste detectarea microorganismului Helycobacter Pylor in substanta
purtatoare: suc gastric. In metabolismul sau, acest microb produce NH3 (amoniac). Asadar, senzorul
nu va detecta microbul in sine, ci concentratia de amoniac.)
- Imunosenzori. Detectarea substantelor de tip antigen (Ag) se face cu ajutorul anticorpilor (Ac),
pe principiul "lacat-cheie". Anticorpii sunt proteine cu molecule in forma de Y (numite
imunoglobuline). In varfurile Y-ului sunt doar doua locuri, unde se poate lega un singur tip de
antigen. Aceasti anticorpi sunt produsi de organism ca raspuns la o anumita substanta straina
(antigen), pe care nu o poate elimina prin fagocitoza si careia, in ultima instanta, i "incurca
planurile", legandu-se de ea: Ac+Ag.
- Senzori biomimetici. Cu ajutorul acestor senzori se detecteaza semnale fizice (sunet, stres
mecanic, lumina) pe baza interactiunii lor cu substratul biologic activ (receptorul).

II.1.4. Stimulatoare

Un stimulator furnizeaza organismului energie, electrica sau de alta natura, pentru a obtine un
raspuns cu valoare diagnostica sau un efect terapeutic. Efectul terapeutic se cbtine cu niveluri de
energie foarte variate: de la cele foarte mici cu adresa strict 1ocalizata, trecind prin cele medii,
care vizeaza un tesut sau un organ i terminnd cu cele foarte mari, care fie acopera regiuni intinse
ale corpului, fie se concentreaza pentru a obtine efecte ter mice destructive, controlate.
Stimulatorul cardiac asista, prin impulsuri electrice de mica putere, functia lezata de initiere
sau de conducere a excitatiei care declanseaza contracia inimii. Defibrilatorul utilizeaza puteri
mari n impuls, pentru a corecta fibrilatia ventriculara sau pentru a termina un stop cardiac.

47
 Un neurostimulator electric poate viza fibra nervoasa motorie/senzitiva sau fibra musculara, in
vederea masurarii vitezei de conducere a excitaiei pe nerv sau pentru evaluarea excitabilitatii
musculare.
Alte stimulatoare sint utilizate in diagnoza organelor de simt sau in investigarea statusului
cerebral pe calea raspunsurilor corticale evocate. Anestezia local, somnul si calmarea durerii
pot fi induse prin stimulare electrica.
Electro, magneto si sonoterapia sunt, in esen, mijloace de tratament al unor afectiuni
cronice.

Stimulatorul cardiac

Stimularea cardiaca este corectarea electrica a unor tulburari de r itm, in regim de curenti
slabi; defibrilarea si cardioversia se refer la corectarea in regim de curenti tari. Stimulatorul
cardiac (Fig. 37) este primul dispozitiv electronic irnplantat in corpul uman in proportie de mas
(astazi mai multe sute de mii).
Stimulatorul cardiac este un dispozitiv intra- sau extracorporal pentru asistarea permanenta
sau temporar a funciei cardiace i cuprinde: (1) o parte electronic, incluzind un
generator de impulsuri si un sistem ce stabileste momentul transmiterii impulsului excitator;
Generatorul de impulsuri este stimulatorul propriu-zis numit si pacemaker. Este alcatuit dintr-o
baterie si un circuit electronic. Totul este incorporat intr-o cutie de titaniu, usoara (aprox. 25g),
subtire (6 - 8mm) special conceputa ca atunci cand este implatata sub piele sa treaca neobservata;
(2) conexiuni si electrozi pentru aplicarea impulsurilor la inima. Firele electrice sunt constituite
din spire metalice acoperite cu un material izolant. Se termina printr-o extremitate - electrod - care
este plasata in cavitatile inimii : atriu si ventricul drept.
In esenta, stimulatorul comanda depolarizarea si contractia ventriculara; in
majoritatea cazurilor stimulatorul suplineste conducerea atrio-ventriculara permanent sau
intermitent blocata.
Exista stimulatoare unicamerale cu un singur electrod fixat in ventricuclul drept sau
bicamerale, cu electrozi fixati la nivel atrial si ventricular.

Fig. 37. Stimulatorul cardiac.

48
 Implantarea stimulatorului
Inainte de implantarea unei stimulator cardiac sunt praticate cateva investigatii pentru a
confirma indicatia:
- inregistrarea ritmului cardiac timp de 24 de ore,
- studiul electrofiziologic care consta in explorarea cailor de conducere electrica ale inimii cu
ajutorul unei sonde care este plasata la nivelul inimii.
Implantarea se efectuaza sub anestezie locala. Procedura este simpla: medicul cardiolog
efectueaza o mica incizie la nivelul pielii sub umar pentru a introduce electrozii sub control
radiologic pana la nivelul inimii. Ulterior stimulatorul cardiac este fixat sub piele.
Interventia dureaza aproximativ 45 minute cu variatii in functie de operator si complexiatea
procedurii. Este o interventie bine suportata in general. Durerea post interventie este minima,
pacientul se poate ridica imediat si este spitalizat doar pentru cateva zile.
Pacientul trebuie sa primeasca un carnetel pe care sa fie notate
- caracteristicile stimulatorului,
- reglajele selectionate,
- data urmatorului control.

Supravegherea stimulatorului cardiac

Initial se supravegheaza cicatrizarea la locul de implantare. Roseata locala asociata cu durere,
febra sunt semnele unei infectii si pacientul trebuie sa se prezinte de urgenta la centrul unde a fost
implantat stimulatorul.
Aparitia de contracturi ale musculaturii din jurul stimulatorului sau cresterea in volum a bratului
impun de asemenea prezentarea de urgenta la spital.
La 6 saptamani de la implantare este recomandat sa se efectueza un control al stimulatorului.
Durata de viata a stimulatorului depinde de tipul de stimulator, de capacitatea bateriei.
Stimulatoarele au in general o grantie de 4 ani dar durata de viata poate depasi 5-7 ani.
Semnele ca un stimulator se uzeaza apar treptat in luni de zile. Medicul cardiolog poate decela
primele semne de uzura care apar fara sa survina vreo problema de functionare - cu ajutorul unui
calculator care citeste activitatea pacemakerului.
Controlul cardiologic este recomandat sa se efectueze la fiecare 6 luni.
Daca semnele de uzura nu sunt detectate de medicul cardiolog stimulatorul isi incetineste
activitatea cu 10% in medie si nu se mai adapteaza la efort. Astfel pacientul poate simti ca activiatea
pacemakerului se schimba cu luni inainte sa existe pericolul epuizarii bateriei. Supravegherea ar
trebui sa fie redusa la 2-3 luni cand se apropie momentul epuizarii bateriei.
Orice lesin, ameteala severa, pierderea starii de constienta, oboseala impune prezentarea la
spital.
Schimbarea stimulatorului este o procedura simpla intrucat nu se inlocuieste decat bateria.
Rareori se impune si schimbarea electrozilor.
Viata de zi cu zi cu stimulator cardiac, pacientul purtator de stimulator cardiac:
- trebuie sa evite efortul excesiv cu bratul de partea stimulatorului. Tenismenii, vanatorii trebuie
sa previna medicul sa implanteze aparatul de partea opusa bratului utilizat
- sa evite sa doarma pe partea cu stimulatorul
Aparatura electromenajera in stare buna de functionare nu influenteaza activitatea stimulatorului
cardiac: televizorul, telecomanda, radio, aspiratoare, roboti de bucatarie. Placile de inductie in
schimb pot fi un pericol pentru purtatorul de stimulator cardiac.
Sistemele de alarma nu influenteaza activitatea stimulatorului.
Telefoanele mobile trebuie folosite la o distanta de 15cm de stimulatorul cardiac. Desi riscul de
interferenta este minim este de preferat ca telefonul mobil sa fie purtat de partea opusa fata de
stimulator.
49
 Detectoarele de arme sunt fara risc pentru purtatorul de stimulator cardiac, dar trebuie semnalat
ca stimulatorul poate declansa o falsa alarma, de aceea este de preferat ca purtatorul stimulatorului
sa prezinte carnetul stimulatorului.
In domeniul medical trebuie evitate (contraindicatii bine cunoscute de personalul medical):
Interventii chirurgicale cu bisturiul electric, sedinte de radioterapie, RMN ul cardiac (stimulatorul
cardiac constituie o contraindicatie pentru efectuarea acestei metode imagistice).

50
 II. 2. Sisteme de amplificare i inregistrare a biosemnalelor

II.2.1. Electrocardiografia

Electrocardiografia (ECG) completeaza in mod util examenul clinic al inimii. Ea permite

detectarea unei tulburari a ritmului sau a conductiei cardiace, o hipertrofie auriculara sau
ventriculara, o pericardita, o ischemie miocardica, in particular un infarct al miocardului.
Electrocardiograful este un aparat inregistrator legat la electrozi de detectie, dintre care 4 sunt
aplicati pe incheieturile mainilor si la glezne si alti 6 in anumite puncte de pe suprafata toracelui.
Diferite grupari ale acestor electrozi, corespunzand diferitelor circuite de inregistrare, sunt legate de
un stilet care da un traseu corespunzand unei derivatii (reflectare localizata a activitatii electrice a
cordului). Astfel sunt inregistrate douasprezece derivatii. Electrocardiografia este un examen
neinvaziv lipsit de orice inconvenient.
Electrocardiografia (EKG, ECG) este un test ce masoara impulsurile electrice ale inimii. Inima
este o pompa musculara formata din patru camere. Cele doua camere de sus sunt denumite atrii, iar
cele de jos, ventricule. Un sistem natural electric, face ca muschiul inimii sa se contracte si sa
pompeze sangele catre plamani si restul corpului.
Pe msur ce impulsul cardiac se propag prin cord, curenii electrici se rspndesc n esuturile
din jurul inimii, iar o mic parte din acetia ajung la suprafaa corpului. Dac plasm nite electrozi
pe piele n zone situate de o parte i de alta a cordului, potenialele electrice generate de aceti
cureni pot fi nregistrate pe electrocardiogram. Electrocardiograma normal a unui ciclu cardiac
este ilustrat n figura 38.

Fig. 38. Electrocardiogram normal.

a. Caracteristicile electrocardiogramei normale

O electrocardiogram normal a unui ciclu cardiac (Fig. 38) este format dintr-o und P, un
complex QRS i o und T. Complexul QRS are, de cele mai multe ori, trei unde diferite, unda Q,
unda R i unda S.
Unda P este determinat de potenialele electrice generate de depolarizarea atrial care precede
contracia acestuia. Complexul QRS este determinat de potenialele electrice generate de

51
depolarizarea ventricular, adic de rspndirea undei de depolarizare n ventriculi care precede
contracia miocardului ventricular. De aceea, att unda P ct i componentele complexului QRS sunt
considerate unde de depolarizare.
Unda T este determinat de potenialele generate n momentul n care ventriculul se recupereaz
din starea de depolarizare. Acest proces apare n muchiul ventricular la 0.25 0.35 sec. Dup
depolarizare; aceast und este cunoscut ca o und de repolarizare.
Astfel, electrocardiograma este compus att din unde de depolarizare, ct i din unde de
repolarizare.

b. Etapele ciclului cardiac

Definiie: ciclul cardiac include ansamblul de evenimente electro-

mecanice legate de trecerea sngelui prin inim, n cursul unei sistole
i diastole cardiace.
Etapa I: Sistola ventricular. Debutul complexului QRS n care fenomenul electric l precede
pe cel mecanic. Se iniiaz contracia ventriculului stng care are ca rezultat creterea presiunii n
acest ventricul i nchiderea valvelor atrio ventriculare (Fig. 39 i 40).

Fig. 39. Umplerea ventriculelor cu snge. Fig. 40. Contracia ventriculelor.

n contracia izovolumic (0.050 sec.) ventriculul se contract ca o cavitate nchis, ceea ce

duce la ejecia rapid (0.100 sec.) a sngelui din ventriculul stng n aort (Fig. 41), ceea ce asigur
70% din volumul sistolic. Ejecia lent (0.200 sec.), ce urmeaz dup ejecia rapid, asigur 30%
din volumul sistolic.
Etapa a II-a: Diastola ventricular. Protodiastola sau nceputul diastolei ventriculare are o
durat de 0.025 sec. i acum presiunea ventriculului stng scade sub valoarea presiunii din aort,
acesta ducnd la nchiderea valvulei aortei (Fig. 42).

52
 n relaxarea izovolumic (0.050 sec.) presiunea din ventriculul stng (VS) scade rapid.

Fig. 41. Ejecia sngelui din VS n aort prin valvula Fig. 42. Poziia valvulelor inimii n protodiastol i
sigmoid n contracia izovolumic. n relaxarea izovolumic.

Urmeaz umplerea rapid (0.100 sec.) n care presiunea din VS este aproape de zero, fapt n
urma cruia sngele ptrude rapid din AS n VS (Fig. 43), volumul sanguin crescnd cu 70%.
Umplerea lent (0.200 sec.) este caracterizat de faptul c presiunea VS este aproximativ egal cu
presiunea AS, volumul sanguin n VS crescnd cu 10% (Fig. 44).

53
 Fig. 43. Umplerea rapid. Fig. 44. Umplerea lent.
Sistola atrial sau presistola ventricular (0.100 sec.) se caracterizeaz prin faptul c presiunea
din AS este mai mare fa de cea din VS, sngele trece rapid n VS, finalizndu-se umplerea
ventricular (20%) (Fig. 45).

Fig. 45. Sistola atrial sau presistola ventricular.

c. Tehnica electrocardiografiei

Activitatea electrica a inimii poate fi detectata de la nivelul pielii prin niste mici discuri
metalice, denumite electrozi. In timpul electrocardiogramei electrozii sunt atasati de piele la nivelul
toracelui, bratelor si picioarelor. Acestia sunt conectati la un aparat ce transforma impulsurile
electrice intr-o reprezentare grafica, pe care o inregistreaza pe hartie. Aceasta reprezentare grafica,
ce apare sub forma unei linii, este analizata de aparat si mai apoi de catre medic.

Protocolul de explorare electrocardiografic

Prevederi generale
1. Pacientul va fi plasat n decubit dorsal, cu toracele i membrele descoperite, n stare de
relaxare fizic i psihic
2. Inregistrarea se va realiza la temperatura de confort (200C), evitndu-se temperaturile sczute
(determin contracii musculare) sau temperaturile ridicate (transpiraiile determin modificri
de conductibilitate), care pot produce erori de nregistrare
3. Plasarea electrozilor se va face astfel :
- va fi precedat de degresarea cu alcool a tegumentelor
- n scopul mririi conductibilitii electrice se va folosi o past special sau se poate prefera
acoperirea electrozilor cu o bucat de material textil, mbibat n clorur sau bicarbonat de
sodiu

54
 - primii 4 electrozi vor fi plasai pe rdcina membrelor (evitndu-se zonele osoase), ultimii 6
fiind plasai pe regiunea precordial, n urmtoarele puncte de elecie :
V1 - spatiul IV intercostal, parasternal drept
V2 - spatiul IV i.c., parasternal sting
V3 - la mijlocul distantei dintre V2 si V4
V4 - spatiul V i.c. sting, pe linia medioclaviculara (virful inimii)
V5 - spatiul V i.c. sting, pe linia axilara anterioara
V6 - spatiul V i.c. sting, pe linia axilara mijlocie
- se vor conecta apoi cablurile specifice, respectnd strict codul culorilorR,G,V,N
(DI,DII,DIII) i AR,AG,AV,AM,AN,AVi (V1,V2,V3,V4,V5,V6), unde : A = alb; R = rou; V =
verde; N = negru;M = maron; Vi = violet Fig. 46 i 47.

Fig. 46. Variate tipuri de electrozi i accesorii utilizate n electrocardiografie.

Fig. 47. Plasarea electrozilor utiliznd un electrocardiograf produs de Cardio Control Inc.

4. Controlul standardizrii :
- se va nregistra semnalul de etalonare (n vederea aprecierii amplitudinii deflexiunilor), astfel
nct la o diferen de potenial de 1 mV excursia peniei s fie de 10 mm
- este obligatorie verificarea acestui aspect naintea fiecrei nregistrri
5. Artefactele sunt reprezentate de deformri ale traseului electric, ce au drept cauze :

55
 - paraziii produi de curentul alternativ (oscilaii regulate cu frecvena de 50 Hz, care dau
traseului ECG un aspect dinat. Acest aspect ECG poate fi evitat prin :
a) conectarea corect la pmnt;
b) folosirea de electrozi de bun calitate (neoxidai);
c) prealabila degresare a tegumentelor i obinerea unei bune aderene a electrozilor
la tegumente;
d) ndeprtarea din vecintate a aparatelor electrice n funciune;
e) evitarea ncrucirii cablurilor conectate la pacient cu cele de la reea
- oscilaii dinate, neregulate ca frecven i amplitudine, datorate contraciilor musculare
- supra-sau subdenivelri ale liniei izoelectrice determinate de micrile pacientului sau ale
cablurilor n cursul nregistrrii traseului ECG

Etape de nregistrare a electrocardiogramei

1. Se introduce n aparat hrtie nregistratoare i hrtie carbon;
2. Se asigur o mpmntare corespunztoare;
3. Se conecteaz aparatul la reeaua de curent alternativ, prin mufa corespunztoare i se pornete
aparatul;
4. Se trece selectorul pe poziia TEST;
5. Se cupleaz filtrul de 30 Hz (cnd este cazul);
6. Se regleaz poziia liniei izoelectrice;
7. Se aplic etalonul de 1 mV (prin apsare cadenat), fixnd nivelul de amplificare astfel nct 1
mV s aib corespondent un semnal de 10 mm;
8. Se conecteaz osciloscopul;
9. Se plaseaz electrozii i se conecteaz pacientul la aparat prin intermediul cablurilor specifice,
respectnd codul culorilor;
10. Se selecteaz modul de culegere a semnalelor pentru nregistrarea combinaiilor de derivaii
(unipolare i bipolare);
11. Se vizualizeaz pe rnd fiecare canal de nregistrare prin intermediul osciloscopului;
12. Se declaneaz nregistrarea, la viteza de derulare dorit, dup o prealabil vizualizare a
traseului;
13. La sfritul nregistrrii se va opri derularea hrtiei, se va bloca etajul final i se va opri aparatul.

O electrocardiograma poate sa arate:

- dovezi ale maririi de volum a inimii,
- semne ale unui flux sanguin insuficient la nivelul inimii,
- semne ale unor leziuni noi sau vechi ale inimii (infarcte),
- probleme ale ritmului cardiac (aritmii),
- modificari ale activitatii electrice, determinate de un dezechilibru electrolitic,
- semne de inflamatie a sacului ce inconjoara inima (pericardite),
O electrocardiograma nu prevede aparitia unui infarct miocardic.

II.2.2. Fonocardiografia

Definiie. Examen care permite nregistrarea grafic a oscilaiilor produse de zgomotele

cardiace.
Zgomotele cardiace sunt
produse de:
micarea valvelor (n special nchiderea valvelor),

56
 vibraia pereilor inimii la trecerea sngelui,
vibraia marilor vase la trecerea sngelui.
Zgomotele cardiace sunt captate de un microfon special cu cristal
piezoelectric care le transform n semnale electrice i dup filtrare i
amplificare sunt nregistrate pe hrtie.
Pregtirea i poziia bolnavului sunt la fel ca n cazul ECG. nregistrarea
fonocardiogramei se face la focarele clasice de auscultaie a cordului (Fig. 48).
Concomitent se nregistreaz ECG spre a avea indice de referin asupra
timpului i duratei fenomenului acustic nregistrat.

Fig. 48. Focarele clasice de auscultaie a cordului.

Auscultaia permite perceperea zgomotelor cardiace cu ajutorul unui stetoscop.

Zonele de auscultaie:
aria aortic - spaiul II i.c. drept parasternal;
aria pulmonar spaiul II i.c. stng parasternal;
aria tricuspidian - sub apendicele xifoidian;
aria mitral - spaiulV i.c. stng, pe linia medio-clavicular.

II.2.3. Electroencefalografia

Definiie. Examen care permite inregistrarea activitatii electrice spontane a neuronilor

cortexuIui cerebral. Traseul obtinut este numit electroencefalograma.
Electroencefalografia (EEG) are drept indicatie principala epilepsia: ea permite diagnosticarea
acestei boli, precum si supravegherea tratamentului si evolutiei ei. Ea serveste, de asemenea, la
stabilirea diagnosticului encefalitei, meningoencefalitei si la determinarea originii metabolice.

Principiu

57
 Pe toata suprafata pielii capului sunt dispusi 10-20 electrozi, mici placi metalice legate prin fire
de aparatul de inregistrat (Fig. 49 i 50). Acesta masoara potentialul electric detectat de fiecare
electrod si compara electrozii doi cate doi, fiecare comparatie traducandu-se printr-un traseu numit
derivatie.

Fig. 49. Plasarea electrozilor la nivelul Fig. 50. Dispunerea electrozilor

cortexului cerebral n electroencefalografie (EEG). pe o casc utilizat n EEG.

Reactivitatea electroencefalografica este evaluata cu ajutorul unor probe simple: deschiderea

ochilor, hiperpnee (respiratie ampla si lenta), stimulare luminoasa intermitenta obtinuta cu descarcari
luminoase scurte si intense a caror frecventa este crescuta treptat.
Examenul nu necesita spitalizare. El dureaza aproximativ 20 minute, nu antreneaza nici durere,
nici efecte secundare.
Electroencefalograma - examen care permite inregistrarea activitatii electrice spontane a
neuronilor cortexului cerebral.

II.2.4. Velocimetria (examen Doppler, eco - doppler vascular)

Definiie. Examen care utilizeaza ultrasunetele pentru a masura viteza circulatiei sangvine.
Indicatii.
Examenul Doppler este prescris, in principal, in cardiologie (afectiuni ale inimii, ale arterelor si
ale venelor) si in neurologie (afectiuni ale creierului).
Examenul Doppler cardiac permite studierea miscarilor sangelui intre diferitele cavitati
cardiace. El este solicitat atunci cand se banuieste o comunicare anormala intre auricuie sau
ventricule, ori o anomalie de functionare a valvelor cardiace (ingustarea sau insuficienta valvulara)
- Examenul Doppler transcranian permite studierea miscarilor sangelui in arterele
intracerebrale, urmarite prin oasele craniului.
- Examenul Doppler vascular permite studierea miscarilor sangelui in arterele sau in venele
organismului. El permite, de asemenea, analiza unei arteriopatii a membrelor inferioare si depistarea
unei flebite.

58
 a. Principiul velocimetriei
O sonda emite ultrasunete care se reflecta pe globulele rosii apoi sunt culese de un receptor
situat pe aceeasi sonda (Fig. 51). Se produce un efect Doppler: frecventa undelor reflectate depinde
de viteza globulelor rosii (frecventa creste cu viteza) si permite deci masurarea vitezei. Aparatul
emite un sunet cu atat mai ascutit cu cat viteza este mai mare si mai ales furnizeaza un grafic pe
ecranul de televizor sau pe hartie. Cuplarea cu ecografia permite vizualizarea formei structurii
anatomice examinate (artera, inima), vedere in sectiune, in acelasi timp cu fluxul sangvin care o
traverseaza. Utilizarea diferitelor tipuri de sonde si a frecventelor variate permite studiul structurilor
vasculare mai mult sau mai putin profunde.

Fig. 51. Semnalul Doppler (f) repre-zint diferena dintre frecvena undei reflectate de hematiile n micare (f) i
frecvena undei emise de cristalul piezo-electric (fo). El poate fi ascultat sau nregistrat grafic.

b. Tehnica velocimetriei
Examenul Doppler nu necesita nici o pregatire deosebita, nici anestezie, nici spitalizare; el este
nedureros. Regiunea examinata este dezbracata, iar medicul pune pe piele o sonda in forma de
creion, apoi o deplaseaza, paralel cu traiectul arterei studiate, de exemplu. Dupa examen nu este
necesara nici o supraveghere, deoarece acesta nu antreneaza vreun efect secundar.

59