Sunteți pe pagina 1din 173

SCRIITURA SI GENURILE PRESEI

Note de curs
PARTEA I

Nevoia de comunicare
1. Defini ie, elemente, stiluri

Comunicarea de masa reprezinta un sistem deosebit de complex care pune în


miscare o diversitate de mijloace si factori: capitaluri imense, echipamente
tehnice sofisticate, resurse umane uriase si are ca beneficiari ai produselor sale
miliarde de oameni, ceea ce face din aceasta activitate un fel de centru
gravita ional, în raport cu care se pozi ioneaza celelalte segmente ale societa ii.
Conform Dic ionarului enciclopedic, comunicare înseamna: înstiin are, stire,
veste, aducere la cunostin a par ilor dintr-un proces a unor acte de procedura
(ac iune, întâmpinare, hotarâre) în vederea exercitarii drepturilor si a obliga iilor
ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obisnuit
de la data comunicarii; prezentare într-un cerc de specialisti a unei lucrari
stiin ifice; mod fundamental de interac iune psihosociala a persoanelor,
realizata în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei
informa ii, a ob inerii stabilita ii sau a unor modificari de comportament
individual sau de grup.
În lucrarea „Teoria comunicarii“, Vasile Tran este de parere ca: „În sensul
cel mai general, se vorbeste de comunicare de fiecare data când un sistem,
respectiv o sursa influen eaza un alt sistem, în spe a un destinatar, prin
mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le
leaga. Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele
prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai
limbajul scris sau vorbit, ci si muzica, artele vizuale, teatrul, baletul si, în fapt,
toate componentele umane“3.
Varietatea si mobilitatea fenomenelor comunicarii de masa, ne invadeaza
fiecare clipa din via a, facând ca produsele si serviciile ei sa devina pentru noi
indispensabile.
Comunicarea a fost în eleasa ca element fundamental al existen ei umane
înca din antichitate. De altfel, cuvântul comunicare provine din limba latina;
2
„comunis“ care înseamna „a pune de acord“, „a fi în legatura cu“ sau „a fi în
rela ie“, desi termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite
si celorlal i“, „a împartasi ceva celorlal i“.
Elemente concrete de teoria comunicarii apar însa prima data în lucrarea lui
Corax din Siracuza, „Arta retoricii“, în secolul VI ante Hr. Platon si Aristotel
vor continua aceste preocupari, institu ionalizând comunicarea ca disciplina de
studiu, alaturi de filosofie sau matematica în Lyceum si în Academia Greaca.
Romanii vor prelua de la greci aceste îndeletniciri, dezvoltându-le si
elaborând în jurul anului 100 ante Hr. primul model al sistemului de
comunicare. Evul Mediu, odata cu dezvoltarea bisericii si a cresterii rolului sau
în via a oamenilor, cu extinderea drumurilor comerciale si cu cristalizarea
primelor forma iuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicarii. În toate
statele existau pe lânga liderul autohton indivizi instrui i care aveau rolul de a se
ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea
legilor. Mai mult decât atât, putem chiar vorbi de existen a unui sistem comun
de semne si simboluri pentru anumite zone ale lumii. În Europa, de pilda, se
folosea cu preponderen a limba slava în zona rasariteana, ca limba de circula ie,
ca sistem comun de semne si simboluri si a limbii latine pentru zona apuseana.
Amplificarea vie ii comerciale a facilitat apoi crearea postei ca principal
sistem de comunicare, începând cu secolul XIV.
Epoca moderna a reprezentat boom-ul exploziei comunicarii, progresul
tehnico-stiin ific favorizând apari ia telefonului, a trenului, a automobilului,
intensificând legaturile nu atât între indivizi, cât mai cu seama între comunita i;
de asemenea, a determinat crearea de noi sisteme si modalita i de comunicare.
J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen definesc comunicarea „un
proces prin care un emi ator transmite informa ii receptorului prin intermediul
unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte“.
Altfel spus, procesul de comunicare este caracterizat de rela ia dezvoltata de
trinomul: emi ator – mesaj – receptor. Cea mai simpla schema a structurii
procesului de comunicare a fost propusa de Karl Buhler:

mesaj
emi ator ------------------------------------------------- receptor
feed-bach

Ulterior, Roman Jacobson, urmarind schema lui Karl Buhler, dezvolta


structura procesului de comunicare, adaugându-i înca trei componente: cod,
canal, referent.

3
referent
mesaj
emi ator receptor
canal
cod

Rela ia de comunicare se realizeaza astfel: emi atorul transmite un mesaj


într-un anumit cod (limbaj) catre receptor, care va ini ia o ac iune de decodare a
mesajului ce i-a fost transmis.
Acest mesaj este constituit într-un anumit cod care trebuie sa fie comun
celor doi parteneri afla i în transfer de informa ie. Informa ia pleaca de la
emi ator si devine informa ie pentru receptor.
Atât emi atorul cât si receptorul sunt entita i orientate catre un scop.
Emi atorul are menirea de a oferi, receptorul de a primi informa ia.
Transmiterea mesajului se realizeaza într-un anume cod. Între mesaj si cod
exista o anumita discrepan a. Astfel, în vreme ce mesajul se caracterizeaza prin
coeren a, cursivitate, claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihica
a emi atorului, codul e fix, invariabil, abstract, redus la un numar mic de semne.
Orice proces de comunicare are câteva elemente constitutive:
1. existen a a cel pu in doi parteneri (emi ator si receptor) între care se
stabileste o anumita rela ie
2. capacitatea partenerilor de a emite si recepta semnale într-un anumit
cod, cunoscut de ambii parteneri (care în orice proces de comunicare
pot juca pe rând rolul de emi ator si receptor)
3. existen a unui canal de transmitere a mesajului.
Procesul de comunicare ia astfel nastere ca urmare a rela iei de
interdependen a ce exista între elementele structurale enumerate mai sus, care
face ca acesta sa se desfasoare astfel: exista cineva care ini iaza comunicarea,
emi atorul si altcineva caruia îi este destinat mesajul, destinatarul. Acest mesaj
este o componenta complexa a procesului de comunicare, datorita faptului ca
presupune etape precum codificarea si decodificarea, presupune existen a unor
canale de transmitere, este influen at de dependen a modului de receptare a
mesajului, de deprinderile de comunicare ale emi atorului si destinatarului, de
contactul fizic si psihosocial în care are loc comunicarea.
Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, nonverbal sau
paraverbal. Limbajul verbal reprezinta limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor.
Limbajul nonverbal este limbajul care foloseste alta modalitate de exprimare
decât cuvântul (gesturi, mimica etc.).

4
Limbajul paraverbal este o forma a limbajului nonverbal, o forma vocala
reprezentata de tonalitatea si inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de
accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale.
Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul
(un mesaj specific prin care emitentul primeste de la destinatar un anumit
raspuns cu privire la mesajul comunicat), canalele de comunicare (reprezinta
„drumurile“, „caile“ urmate de mesaje si ele sunt de doua feluri: canale formale,
prestabilite, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organiza ie si canalele
neformale, stabilite pe rela ii de prietenie, preferin e, interes personal), modul
comunicarii (este influen at de mijloacele de comunicare si el poate fi oral, scris
sau vizual), barierele comunica ionale (orice lucru care reduce fidelitatea sau
eficien a transferului de mesaj si se departajeaza în factori fiziologici,
perceptivi, semantici, interpersonali sau intrapersonali si de natura externa –
poluare fonica, întreruperi succesive ale procesului de comunicare).
În accep ia cercetatorului Martin Joos, comunicarea scrisa are mai multe
stiluri:
1. Stilul ce caracterizeaza formele de comunicare necooperanta, în
care emi atorul nu îsi cunoaste receptorul, iar acesta din urma nu e
în masura sa influen eze în vreun fel discursul celui dintâi. Este
cazul unor emisiuni de radio sau televiziune, cu texte atent
elaborate deoarece se stie ca inexisten a feed-back-ului face
imposibila ajustarea lor pe parcurs. Ex: emisiunile
„Teleenciclopedia“, „Atlas“, „Orizonturi europene“, „Comori
universale“ etc.
2. Stilul formal si el corespunde adresarii catre un auditoriu numeros,
ale carui reac ii sunt de data aceasta, perceptibile pentru vorbitor. Si
în acest caz discursul prezinta un nivel înalt de coeren a, frazele
fiind construite cu grija dintr-un material lexical cât mai variat.
Pentru eficientizarea si estetizarea comunicarii este necesar sa se
evite repeti iile, expresiile argotice sau prea familiare, elipsele si
lasarea în suspensie a unor propozi ii începute asa cum se întâmpla
în urmatoarele exemple: „Pai ziceai ca ai, bai, acesta ! N-avem cum
sa-l ajutam pe maimu oiul de Florin Calinescu: el se da mare scula
pe bascula, dar e o rapandula, si n-are nici chestia aia...“ sau alt
exemplu: „...urechist cu câteva car i stravezii publicate, balaoaches,
epigon netabulat fiu al unei Pirande din Slobozia, un limbric de
scriitor“ etc.
3. Stilul consultativ este cel al discu iilor cu caracter profesional, de
afaceri, al negocierilor si tratativelor. Participarea interlocutorului
la dialog este aici activa si-n consecin a nu se mai poate vorbi de un
plan detaliat al comunicarii, ci numai de informa ia de baza,
îmboga ita pe parcurs, în conformitate cu solicitarile partenerilor de
5
discu ie. Absen a unei preelaborari a discursului determina apari ia
unor elemente lexicale parazite, a ezitarilor si a reluarilor, a unor
exprimari semigramaticale, ori chiar a dezacordurilor. Ex: „Imediat
parin ii copilului a alertat Poli ia“, sau alt exemplu: „La unitatea nr.
20, apar inând Cooperativei mestesugaresti „Îmbracamintea“ de pe
str. „George Enescu“ nr. 14, pre urile practicate sunt: costum-
66.970 lei, pantalon-55.000 lei, palton clasic-240.000 lei. Aceste
tarife constituie manopera. Furnirul variaza în func ie de marimi si
pre ul variaza între 50.000 si 70.000 lei“.
4. Stilul ocazional care este reprezentat prin discu iile între prieteni.
Aici dialogul este neglijent, se trece de la un subiect la altul, cu
expresii eliptice si prin folosirea unor termeni de argou. Ex.:
„Suliman si-a înfipt Dacia în motocicleta lui Machidon“, alt
exemplu: „O pustoaica cu fumuri în cap si-a facut BMW-ul
armonica“.
5. Stilul intim care se caracterizeaza prin recurgerea la un cod
personal care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor date
exterioare, ci ofera informa ii despre starile si trairile intime ale
subiectului, astfel încât func ia referen iala este practic inexistenta
din cauza func iei expresive. Ex.: „Barbatul ma intereseaza numai
daca este interesant ca persoana. Pentru mine ei nu se împart în
frumosi si urâ i ci în interesan i si neinteresan i“.
O data cu diversificarea si dezvoltarea comunicarii, orice persoana a carei
cariera depinde într-o masura mai mica sau mai mare de opinia pe care publicul
si-o face despre ea, apeleaza la serviciile specialistilor numi i consilieri în
domeniul comunicarii. În acest caz, trebuie sa în elegem prin comunicare
transmiterea unor imagini, opera iune care se realizeaza mai ales prin mass-
media.

2. Mass-media. Scurt istoric


Presa a luat nastere din nevoia de informare. Desi gazetarul nu a fost
întotdeauna (mai ales la începuturi dar chiar si astazi) purtatorul exclusiv de
noutate, rolul fundamental al mass-media în satisfacerea nevoii noastre de
percepere a actualita ii este de necontestat. Dar, de la semnele gravate pe piatra
sau lemn, cu peste 2500 de ani în urma, de la tabla de argila, coala de papirus si
pâna la ziarele de astazi a fost un drum lung si anevoios.
În tot acest timp presa a suferit multe si variate corec ii care i-au multiplicat
func iile.
La început a fost comunicarea interpersonala cu circuit închis (adica, cu
persoanele din preajma) pentru ca, apoi sa apara comunicarea publica,

6
institu ionalizata, moment în care îsi fac apari ia profesionistii genului,
cunoscu i în mod generic ca „aparatori ai memoriei colective“.
Istoricii presei ne vorbesc despre folosirea înca din antichitate a unor
modalita i si mijloace de comunicare publica din nevoia conducatorilor de a
aduce pe diferite cai la cunostin a ceta enilor legile, dispozi iile, actele de
guvernamânt etc. si de a fi informa i asupra a ceea ce se petrece în statele lor
sau în altele. În Babilon, de pilda, asa cum aflam de la Joseph Flavius,
istoriografi special însarcina i înscriau zilnic într-un fel de cronica evenimentele
deosebite. Apoi la egipteni faraonul Tutmes al III-lea ar fi avut, de asemenea, o
cronica pe papirus, destinata unei circula ii restrânse printre curtenii sai. În fine,
la greci existau asa numitele efemeride, un fel de anale istorice. Am lasat la
urma romanii pentru ca ei au fost cei mai avansa i în amplul proces de
comunicare. Astfel, marele pontif culegea toate evenimentele remarcabile ale
fiecarui om si le înscria pe o tabla alba pe care o inea la locuin a sa si care
putea fi consultata si de public. Aici erau înscrise numele consulilor si altor
demnitari, date privind ceremoniile, activita ile senatului, problemele edilitare
etc. În anul 59 î.e.n. Cezar a hotarât ca în fiecare zi sa se întocmeasca un proces
verbal al activita ii Senatului si Adunarii poporului. Asa au aparut Acta
Senatus care publicau relatarile reuniunilor senatoriale sau populare si erau
puse la dispozi ia publicului. Ceva mai târziu când domina ia romana s-a extins
si via a politica a luat o mare dezvoltare s-a facut sim ita nevoia unor mijloace
de informare mai complexe. Din aceasta necesitate, sub obladuirea aceluiasi
Iulius Cezar, s-a nascut Acta diurna populi romani, un fel de organ public
cotidian, stramosul ziarului de astazi care spre deosebire de anale, care
înregistrau de regula numai cele mai memorabile fapte istorice, publicau si
detalii ale vie ii obisnuite.
Juvenal spune ca, pe vremea sa, Acta diurna devenisera asa de raspândite,
încât multe matroane romane îsi petreceau dimine ile citindu-le. Tacitus, la
rândul sau, sus inea ca zilnic copii de pe Acta erau trimise sau chiar vândute de
negustori în provincii si în armata iar Cicero vorbeste despre adevara i
întreprinzatori de publicitate5.
Vreme îndelungata în Europa nu mai gasim nici un fel de mijloc de
informare publica scrisa, evenimentele fiind povestite lumii de catre comedian i
dupa spectacolele pe care le dadeau, precum si de catre pelerini, de mestesugarii
care umblau din loc în loc si chiar de catre mesagerii oficiali care treceau prin
orase.
În anul 105 e.n. chinezii pun la punct fabricarea hârtiei iar în 363 e.n. la
Beijing ei scot ziarul chinezesc, considerat cel mai vechi din lume (a aparut fara
întrerupere, timp de 1572 de ani, pâna în anul 1935, când armatele japoneze au
ocupat orasul).
Tot chinezii sunt cei care, în secolele V-VI introduc noua tehnica de
imprimare a textului si ilustra iilor pe o placa de lemn iar în secolul XI încep
7
imprimarea cu ajutorul caracterelor mobile. În secolul XI savantul arab Ibn-al-
Haitham zis Hazen (965 – 1038) a scris opera fundamentala a opticii medievale,
aparuta mai târziu în Europa sub titlul „Opticae Thesaurus“ unde a descris
lentila si camera obscura care va constitui punctul de plecare al tehnicii
fotografice si cinematografice. De men ionat ca în secolele XI-XII Europa de
sud-vest face cunostin a, prin intermediul arabilor, cu fabricarea hârtiei si au loc
primele opera ii de imprimare pe placa abia în secolul XIV, pe continent sa se
propage xilografia pe lemn, primele imagini fiind fie ale unor car i de joc, fie
ale unor chipuri de sfin i.
Primele stiri difuzate au fost cele de duzina, legate de activitatea
negustorilor, cearta dintre familiile bune etc. Un pas înainte se face în a doua
jumatate a Evului mediu, sub impulsul marii miscari a Renasterii, când apare
gazeta manuscris, o foaie volanta care nu avea periodicitate si care era întocmita
la diferite intervale dupa împrejurari si dupa necesita i. Daca la început avea
scopul de a informa pe regi, prin i, familiile nobile, ulterior are o circula ie mai
larga în rândul oamenilor politici, negustorilor, a altor categorii socio-
profesionale.
O adevarata înflorire a cunoscut gazeta manuscris în secolele XV si XVI în
Vene ia, unde ajungeau cele mai multe si mai complete stiri din Italia si alte
par i ale lumii, informa iile provenind de la autorita ile locale, rectorii
universita ilor, capitanii de nave, consulii comerciali, ambasadori etc. În
schimbul unei mici monede, ceta enii puteau asista la citirea acestor publica ii,
le puteau parcurge singuri sau chiar le puteau cumpara. Dupa un timp ele au
fost copiate pentru folosin a particularilor, ceea ce a dat nastere unui corp
special de copisti.
Gazeta manuscris s-a extins si în Germania, unde casa bancherilor Fuggor
din Augdburg si-au facut un serviciu propriu de informa ii, de nouta i pe care le
dadeau publicita ii; în Fran a unde aceasta avea un caracter satiric, polemic, de
pamflet; în Anglia (news-letters); în Rusia (unde era denumita Orologiul si era
de forma unui buletin care cuprindea stiri trimise de agen ii rusi de peste hotare
sau culese din alte izvoare).
În general, evolu ia presei a fost contradictorie, cu multe ascensiuni
spectaculoase dar si cu caderi asemanatoare, ea fiind mulata pe organismul
social pe care îl reprezenta. Un moment important l-a constituit fara doar si
poate anul 1445 când Johannes Gensfleisch zis Johann Gutenberg de Mayence
(1400-1468) imprima cu ajutorul unei prese construite de el primele car i,
utilizând caractere mobile metalice. Apare astfel tipografia, una din inven iile
cele mai importante în istorie, care va influen a în mod evident evolu ia
civiliza iei, în 1500 înregistrându-se deja 250 de imprimerii care au editat
40.000 de car i si alte tiparituri.
Cu toate acestea, gazetele manuscris n-au disparut usor, ele coexistând, de-a
lungul secolului XVI, cu foi asemanatoare privind con inutul si factura dar
8
imprimate la tipografie si care erau destinate relatarii faptelor particulare din
interiorul sau exteriorul unei arii. Ele purtau nume ca: „Mesagerul“, „Curierul“,
„Noutatea“ etc si au atras suspiciunea si vigilen a autorita ilor deoarece se
sustrageau cenzurii, reflectând realitatea cu mai multa obiectivitate. Papa Pius
al V-lea s-a ridicat împotriva lor printr-un consistoriu din anul 1569, pentru ca
în 1572, printr-o bula papala, sa interzica aceste publica ii si sa instituie pedepse
mergând pâna la condamnarea la moarte si confiscarea averii celor care copiau
si raspândeau manuscrisele sau de inatorilor care nu le predau imediat.
Desi gazetele manuscris si comunicatele imprimate din secolele XV si XVI,
nu reprezentau propriu-zis ziare în ele gasim germeni ale unor specii
publicistice: informa ia, reportajul informativ, articolul polemic, pamfletul etc.
Dupa înfiin area tipografiilor în anii urmatori îsi fac loc si alte nouta i:
gravura în lemn în culori (1504), transportul prin posta pe continentul european
(ini iatoare familia Taksis care face aceasta opera ie între Germania, Olanda,
Fran a si Spania), utilizarea creionului cu mina într-un suport de lemn (1505),
primul calculator care permitea opera ia de adunare si scadere (1632 – francezul
Blaise Pascal), proiectul unei masini de scris (1714, englezul Henryk Mill),
plansele stereotipe pentru tipografie (1725); telegraful aerian optic (1792, dupa
proiectul inginerului francez Claude Chape, care permitea transmiterea
mesajelor cu ajutorul semnalelor purtate de o serie de stâlpi succesivi pe un
traseu lung de 70 de km); litografia bazata pe repulsia reciproca a apei si a
substan elor grase, care a influen at dezvoltarea artelor grafice (1796, Abis
Senefelder, originar din Praga); presa dubla cu doi cilindri, pusi în miscare cu
ajutorul aburului, ea imprimând de zece ori mai repede decât presa de mâna
(1810-1811, inven ie datorata lui Friederich Köning, de origine germana,
emigrat în Anglia); heliogravura, care va duce la descoperirea fotografiei (1816-
1821, fizicianul francez Joseph Nicephore Niepce); primul telegraf electric
(1832, fizicianul rus Pavel Vovici Shilling); primele discuri stroboscopice
(1832, francezul Joseph Antoine Plateau si austriacul S.Stampfer); primul
telegraf electromagnetic cu doua linii (1833, la Götingen, germanii Carl
Friedrch Gauss si Wilhelm Eduard Weber); prima linie telegrafica feroviara
(1837, englezii Liam Koke si Charles Wheadson); daguerrotypia care este pusa
la baza tehnicii fotografice (1839, francezul Louis Ques Jack Daguerre); un
aparat de telegrafie cu destina ie practica, cea mai lunga linie telegrafica (pe
distan a Washington si Baltimore) si alfabetul Morse (1840-1844, pictorul
american Samuel Finley Morse); o rotativa de mare randament (1846, Richard
M.Hoe); teleimprimatorul (1850, Moritz Herman Jacobi, în Rusia); utilizarea
rulourilor de hârtie în tipografie (1865, William Bullock, la Philadelphia);
prima masina de scris cu întrebuin are practica (1867, Christopher R.Latham,
S.Sholes); prima masina de calcul care foloseste cartela perforata (1889,
americanul Hermann Hollerith); utilizarea antenei pentru transmisia fara fir a
informa iilor (1890, iugoslavul Nikola Tesla); fotografia în culori (1891,
9
fizicianul francez Gabriel Lippmann); aparatul de copiat si proiector, care
reprezinta începutul cinematografului modern (1895, francezii August si Louis
Lumiere); prima comunica ie radiotelegrafica între Europa si America peste
Oceanul Atlantic (1901, italianul Guglielmo Marchise Marconi); metoda de
transmisie telegrafica a fotografiei (1904, germanul Arthur Korn); prima
transmisie prin radio a vocii umane de la Washington la Paris, la o distan a de
9000 km, 1915); primul procedeu de cinematografie în culori (1916, inginerul
american H.T.Calmus); primele sisteme ale televiziunii electromecanice
utilizate în practica (1925-1926, Anglia, URSS si Germania); apari ia lucrarii
„Psihologia consonantista“ care pune bazele ciberneticii ca stiin a (1938-1939,
savantul român Stefan Odobleja); realizarea calculatorului ENIAC, capabil de
5000 de opera ii pe secunda (1946, SUA); debutul televiziunii prin cablu (1950,
Fran a); introducerea sistemului de televiziune în culori NTSC, folosit si astazi,
si care a dat nastere sistemelor europene SECAM si PAL (1953, SUA);
instalarea primului cablu transatlantic telefonic (1956); lansarea primului satelit
artificial al pamântului (4 octombrie 1957, URSS); primul laser (1960, SUA);
începerea transmisiilor intercontinentale de televiziune cu ajutorul satelitului
prin „Telstar“ (1962); începerea fabrica iei generatoarelor din genera ia a treia
(1965); primele încercari cu videotexte cu ajutorul lui CEEFAX (1972, Marea
Britanie); fabricarea calculatoarelor din genera ia a patra (1973); punerea la
lucru a calculatoarelor din categoria a cincea (1980) si altele.
Scurta istorie a dezvoltarii mijloacelor de comunicare în masa ne
demonstreaza ca evolu ia presei nu a fost una liniara dar ca ea a reusit, din
aproape în aproape, sa devina o mare for a, masurata prin coeficientul de
penetrabilitate la oameni iar caracterul si obiectivele ei au fost influen ate de
transformarile sociale.

3. De la gazeta manuscris la ziarul modern


Ziarul propriu-zis, cu periodicitate, a început sa apara în primul deceniu al
secolului al XVII, mai exact la 1605, la Anvers si el se numea gazeta
numerotata (Nisuwe Tijdinghe), a carei existen a merge pâna în 1629. Patru ani
mai târziu, în 1609, se tiparea la Strasbourg un ziar saptamânal în limba
germana care n-avea un titlu si care promitea, dupa modelul foilor volante
imprimate, sa publice istorisiri importante, culese din Germania de sus si de jos,
Fran a, Italia, Sco ia, Anglia, Spania, Ungaria, Polonia, Transilvania, Valahia,
Moldova, Turcia etc. În acelasi an lua fiin a si la Augsburg un hebdomadar –
Aviso, Relation oder Zeitung, pentru ca apoi sa gasim gazete cu aceasta
periodicitate în numeroase alte orase europene. Un renume deosebit si l-a
câstigat saptamânalul „La Gazette“, care a aparut la Paris, în anul 1631, ini iator
fiind Theophraste Renaudot (1586 – 1653), medic, întreprinzator în diverse
domenii, om cu vederi moderne si care este considerat de istorici „parintele
10
ziaristilor francezi“ si unul din ctitorii presei pe plan mondial. În 1629,
Renaudot a înfiin at Biroul de adrese si întâlniri, un fel de oficiu de publicitate,
de birou de plasare si comisioane, de oferte si cereri de tot felul, caruia ceva mai
târziu i-a adaugat un serviciu de consulta ii medicale gratuite pentru cei lipsi i
de mijloace materiale.
De la început, „La Gazette“ a fost o publica ie qvasi guvernamentala.
Ludovic al XIII – lea se servea de ea pentru a-si face cunoscute parerile si
dorin ele sale. Cardinalul Richelieu sus inea gazeta, colabora la ea, furniza stiri
pe care le considera necesar sa fie cunoscute de Europa. Voltaire a apreciat
importan a „Gazettei“ pentru istoria timpurilor în care a aparut deoarece ea
cuprindea date importante despre domeniile lui Ludovic al XIII- lea si Ludovic
al XIV- lea, precum si despre dezvoltarea stiin ei, literelor si artelor. Renaudot a
tiparit diferite suplimente ale gazetei iar cu timpul si-a marit numarul paginilor
de la patru la opt, a facut loc ilustra iei iar pâna la încetarea apari iei (1848) si-a
schimbat de mai multe ori titlul. Desi nu a fost prima publica ie periodica „La
Gazette“ este cea dintâi care îndeplineste condi iile unui adevarat ziar,
deoarece, selec iona probleme cât mai variate, era redactata îngrijit, avea o
circula ie destul de larga, chiar europeana.
În afara de Fran a si Germania, în prima jumatate a secolului XVII apar
gazete periodice în Italia, Anglia (aici, în 1643, existau 20 de periodice),
Austria, Olanda, Belgia, Suedia, Danemarca, Rusia (primul ziar a fost tiparit în
1702, ca urmare a unui ordin al arului Petru I si se numea „Vedomosti“ –
Buletinul), America (1704), China (Gazeta de Pekin), Japonia.
Daca secolul XVII este cel al periodicelor, secolului XVIII îi este proprie
apari ia cotidienelor. Primul ziar zilnic a fost tiparit la Londra, în 1702 si, se
numea „Daily Courant“, imprimat pe o singura fa a (o pagina cu doua coloane)
iar în Fran a primul cotidian a fost „Le journal de Paris“(1777).
O data cu sporirea numarului de gazete se produce si o diversificare a lor.
Iau fiin a publica ii stiin ifice (primul periodic stiin ific aparut pe glob - „Le
Journal des Savants“, Paris 1665), literare, umanistice, magazine etc. În secolul
al XVIII- lea apar si primele ziare de seara (primul periodic, la Londra în 1727
iar la sfarsitul secolului XVIII- lea, tot aici este editat „Star“, primul cotidian).
Datorita lipsei de stiin a de carte a maselor, starea înapoiata a tehnicii
tiparului, pre ul ridicat al fiecarui exemplar tirajele ziarelor erau destul de mici.
Cu toate acestea, presa scrisa îsi face tot mai mult loc în via a oamenilor,
influen ând-o într-un fel sau altul.
Folosirea pentru imprimare a masinilor ac ionate cu for a aburului în locul
celor puse în miscare manual, a condus la sfârsitul secolului al XVIII-lea la
dezvoltarea impetuoasa a presei. Un rol important l-a reprezentat înfiin area în
1785 a ziarului englez „Times“ (ini ial cu titlul „Daily Universal Register“ iar
de la 1 ianuarie 1788 cu titlul pe care-l poarta si astazi) de catre tipograful librar
John Walter. El aplica procedee noi în ceea ce priveste imprimarea (printre
11
acestea se numara si logografia care consta în ansamblarea silabelor si
cuvintelor întregi în loc de litere izolate), culegerea de informa ii, difuzarea etc.
care sa permita ob inerea unui beneficiu. Fiul fondatorului, John Walter II
revolu ioneaza tehnica masinii cu aburi (la care a lucrat în secret timp de 10
ani), primul numar editat cu ajutorul acestui utilaj petrecându-se la 29
noiembrie 1814. Prin adaugarea pieselor mecanice, inventate de germanii
Koening si Bauer, tirajul pe ora a ajuns la 1200-1300 exemplare, pentru ca, în
1827, prin inventarea unor noi masini, sa creasca la 4000-5000 iar prin
introducerea masinii verticale a lui Applegath, „Times“ a ajuns la 10.000.
Revolu ionarea tehnicii tipografice, completata cu dezvoltarea altor mijloace
(telefon, telegraf, transportul pe calea ferata) au influen at difuzarea presei si a
sporit nevoia de informa ii. Ceea ce a condus la apari ia primelor institu ii
specializate – agen iile de stiri: Havas în Fran a (1832), apoi Wolff (Germania,
1848) si Reutér (Anglia, 1851). Din pacate, din cauza pre urilor mari ale
ziarelor, presa nu ajungea la imensa majoritate a popula iei, în special de la ara,
numarul abona ilor în Fran a dar si în alte ari fiind foarte mic. Asa s-a nascut
ideea realizarii unei publica ii cu pre redus si ea i-a apar inut lui Emile de
Girardin. La 1 iulie 1836 aparea cotidianul „La Presse“, al carui abonament
anual era de 40 franci, lucru posibil prin aplicarea unei noi re ete de calcul
minim a ziarului, nu dupa ceea ce aduceau abonamentele ci dupa ceea ce
aduceau anun urile. De altfel deviza lui era „Anun urile trebuie sa plateasca
ziarul“, la care s-a adaugat: „La pre ul de 40 de franci pe an e mai usor sa
cuceresti 10.000 de abona i decât sa cuceresti 1000 la pre ul de 80 de franci“.
Asadar, el lega marirea tirajului de sporirea anun urilor si cresterea tarifelor
acestora si de scaderea pre ului abonamentelor.6
În ciuda faptului ca ini iativa lui Girardin a stârnit proteste aprinse, presa,
ieftina, publicitara s-a dezvoltat. A aparut în 1833, ziarul „Sun“, la New York,
de 2 cen i, si 2 ani mai târziu, în 1835 – „Morning Herald“, apoi ziarul „Daily
Telegraph“, de un penny, editat în Anglia, în 1855.
Printre ziarele care s-au nascut în aceasta perioada si au avut diverse
orientari sunt: „Risorgimento“, Italia – 1847, „Daily Mail“, Anglia – 1896,
„Sovremmenik“ al lui Cernîsevski sau „Kolokol“ al lui Herzen (primul în ara,
în Rusia, al doilea în emigra ie la Londra) si altele.
În concluzie, secolul al XIX-lea a reprezentat o perioada de un avânt
deosebit al presei. S-au diversificat publica iile, a crescut numarul de pagini si
tirajele, s-au extins ilustra iile, au aparut gazete de format mic etc. La acestea au
contribuit: progresul tehnic în domeniul imprimeriei; folosirea unor materiale
mai ieftine pentru tiparit; cresterea ponderii publicita ii în ob inerea veniturilor;
muta iile pe plan social-politic din diferitele ari; dezvoltarea gradului de
instruire a popula iei; organizarea ziaristilor în sindicate, uniuni, asocia ii (în
1895 a fost constituita Federa ia interna ionala a presei); ini ierea
înva amântului ziaristic (primele cursuri s-au inut în 1899, la Paris, în cadrul
12
Scolii de înalte studii sociale, iar în 1908, în orasul Columbia, din SUA, a fost
deschisa prima scoala completa de ziaristica, cu durata de 4 ani).

4. Începuturile presei românesti

Tiparul este introdus în ara noastra la începutul secolului al XVI-lea iar


întâiele tiparituri aparute la noi au fost Liturghierul lui Macarie (Târgoviste,
1508), Catehismul românesc, a lui Dimitrie Linbavici (Sibiu, 1544), lucrarile
bisericesti, datorate lui Coresi ca si cele care i-au urmat: Cartea româneasca
de înva atura (Iasi, 1643), Noul testament (Alba Iulia, 1648) si Biblia
(Bucuresti, 1688). Ele au pregatit terenul pentru scoaterea revistelor si ziarelor,
primele încercari fiind facute însa nu în arile Române ci în Transilvania, unde
începusera sa se coaca, din ce în ce mai mult, condi iile pentru trezirea
sentimentului na ional, formarea unei constiin e active în vederea luptei pentru
dobândirea de drepturi na ionale, politice si economice. În acest climat,
cunoscut sub numele de Scoala Ardeleana, doctorul oculist I. Molnar – Piuariu
încearca sa editeze ziare românesti în anii 1789, 1793 si 1794 dar autorita ile
habsburgice nu au aprobat acest lucru. În 1795, acelasi I. Molnar – Piuariu,
împreuna cu Aaron Budai, Vasile Aaron, Sava Popovici – membri ai „Societa ii
filozofesti a neamului românesc în mare Principatul Ardealului“ - au anun at
proiectul unei publica ii, intitulat „Vestirile filozoficesti si moralicesti“ care-si
propunea sa faca publice evenimentele vremii, sa popularizeze stiin ele
umaniste, geografia, istoria si matematica. Dar visul înva atorilor ardeleni se
materializeaza abia în 1821, când, cu sprijinul lui Zaharia Carcalechi este
publicata la Buda, „Biblioteca româneasca“, gazeta de profil almanah-
magazin „întocmita în 12 par i dupa numarul celor 12 luni“7.
Si în celelalte inuturi românesti se facusera încercari de a scoate gazete. În
Moldova, la 18 februarie 1790 a aparut publica ia „Courrier de Moldavie“,
foaie saptamânala de informare militara, ini iata de Potemkin, care se afla la
Iasi în fruntea trupelor rusesti ce luptau cu cele turcesti iar în 1820, la Cernau i,
Theodor Racoce (care mai avusese o tentativa în 1816 de a scoate ziarul
„Novele sau gazete românesti“) tiparea almanahul „Christomaticul românesc“
sau „Adunarea a tot felul de istorii si alte faptorii, scoase de autori de pe osebite
limbi pe anul 1820“.
În anii urmatori se dezvolta memorialistica de calatorie prin jurnalul lui
Nicolae Milescu, urmat de itinerarele urbane italienesti ale lui Petru Cercel,
vizitele lui Vartolomeu Mazareanu în Rusia si a stolnicului Constantin
Cantacuzino la Padova si „Însemnare a calatoriei mele Constandin Radovici
din Golesti, facuta în anul 1824, 1825, 1826“, publicata în 1826 de Dinicu
Golescu si care marcheaza, în istoria ziaristicii noastre, începuturile reportajului
românesc.

13
Adevarata întemeiere a presei românesti se leaga de numele lui Ion Heliade
Radulescu în Muntenia, Gheorghe Asachi în Moldova si George Bari iu în
Transilvania. Ei au tiparit primele ziare: „Curierul românesc“ – 8 aprilie
1829; „Albina româneasca“ – 1 iunie 1829 si respectiv „Gazeta de
Transilvania“ – 12 martie 1838. Acestea îsi propuneau sa ofere informa ii
comerciale, stiri interne, documente oficiale, anun uri de „vânzari si muzeturi
deosebite“, probleme edilitare, materiale istorice, literare, filologice, morale, sa
îmboga easca si sa dezvolte limba si literatura româna.
Combatând parerea unora ca n-ar fi fost necesara o presa româneasca,
deoarece stirile puteau fi citite în presa straina, „Gazeta de Transilvania“ arata
ca: „Un strain nu scrie în limba româneasca cu atât mai pu in în duhul
românesc; un strain de ar fi în eleptul în elep ilor...nu cunoaste scaderile
noastre, nu le simte pe acele, prin urmare nici nu stie sa prescrie mijloacele
ajutatoare“.
Primele periodice românesti s-au straduit sa respecte promisiunile facute,
publicând informa ii de ordin economic, cultural, administrativ, extern etc.
Dupa 1830 stirile administrative au început sa fie dirijate spre suplimente,
concepute în acest scop: „Gazeta administrativa, Buletinul“ (Bucuresti),
„Foaie oficiala“ (Iasi) si altele. În perioada 1830 – 1840, apar la Bucuresti si
Iasi mai multe publica ii, în special suplimentele literare: „Curierul de ambele
sexe“ (supliment al „Curierului românesc “), „Alauta româneasca“ („Albina
româneasca“), „Foaie pentru minte, inima si literatura“ („Gazeta de
Transilvania“). Tot acum încep sa fie editate ziare si în orasele de provincie,
exemplu „Mozaicul“ – Craiova, 1838 – 1839.
Un moment important în istoria presei românesti îl reprezinta apari ia la 1
ianuarie 1838 a primului cotidian românesc – „România“ - care se recomanda
în anun ul promo ional: „Folosul unei asemenea gazete este atât de invederat
încât nu mai face trebuin a de a-l descrie, si este atât de întins încât este de
prisos a-l mai recomanda; foarte lesne se pricepe de oricine doreste a-si hrani
inima si a-si împodobi duhul cu idei si cunostin e adevarate, frumoase, utile si
interesante.“ Vorbind despre acest ziar, Nicolae Iorga spunea ca „face onoare
epocii în care a aparut, fiind singurul ziar care, oprit de a face politica prin
politica, o face indirect prin sprijinirea si raspândirea acelor elemente etice pe
care se poate baza totdeauna o politica sanatoasa“8. Din pacate, la 31 decembrie
1838, ziarul si-a încetat activitatea, acelasi Nicolae Iorga opinând ca: „Multa
vreme poporul nostru nu era sa aiba nicaieri o foaie în aceste condi ii de apari ie
si cu un material la alegerea caruia sa fi cheltuit atâta patrundere critica si atâta
îngrijire morala“9.
De re inut ca în presa aparuta pâna la 1840 predominau textele cu caracter
informativ iar genurile folosite erau stirea, reportajul (în special cel informativ),
articolul (propriu sau reprodus dintr-o gazeta straina), la care se mai adaugau
poezii sau scurte schi e.
14
Pagina era împar ita numai în doua coloane iar sistemul de pagina ie era
destul de simplu: textele primeau titlul pe o coloana si se asezau în ordine unele
dupa altele, pe spa iul existent. De regula, pe prima coloana din pagina întâi se
afla o rubrica fara titlu, marcata doar prin numele capitalei (Bucuresti, Iasi),
înso it de data la care aparea publica ia, unde se insera o stire interna
importanta, sau un scurt reportaj, alteori chiar o stire externa, rareori un articol,
care mai târziu capata preponderen a, ele abordând diverse probleme
economice, culturale, stiin ifice.
Odata cu deceniul al 5-lea al secolului al XIX-lea „presa începe sa puna mai
direct, mai deschis si mai ascu it problemele cerute de evolu ia istorica,
activitatea ziarelor si revistelor înscriindu-se în climatul general de pregatire a
revolu iei care se anun a“10.
Acum vad lumina tiparului patru publica ii de o importan a deosebita pentru
presa româneasca: „Dacia literara“ (1840), „Arhiva româneasca“ (1840-
1845), „Propasirea“ (1845), toate editate la Iasi de Mihail Kogalniceanu si
„Magazin istoric pentru Dacia“ (1845, Bucuresti), condus de Nicolae
Balcescu si A. Treboniu Laurian. Ele au sus inut a ideia de unitate si
redesteptare na ionala si au publicat documente, hrisoave, cronici, studii, legate
de situa ia aranimii, lupta antifeudala, limba româneasca etc
Tot acum mai apar si alte publica ii care merita a fi re inute: „Înva atorul
satului“ (1843), „Poporul suveran“ si „Pruncul român“ (1848, Bucuresti),
„Organul na ional“ (1848, Blaj), „Monitorul român“, „România“,
„Reforma“, „Constitu ionalul“ (1848, Bucuresti), „Na ionalul“ (1848,
Craiova), „Amicul poporului“ si „Înva atorul poporului“ (1848,
Transilvania), „Bucovina“ (1848, în provincia cu acelasi nume.
Presa din aceasta perioada a pus accentul, în primul rând, pe problemele
politice la ordinea zilei, astfel ca, spa iul era rezervat în special articolelor în
dauna stirilor interne si externe.
În anii urmatori presa româneasca se îmboga este cu noi titluri:
„Expatriatul“ (periodic editat de Cezar Boliac la Brasov în 1849), „România
viitoare“ (a aparut la Paris), „Republica româna“ (Paris si Bruxelles).
Dupa înfrângerea revolu iei de la 1848 numarul publica iilor s-a restrâns
sim itor iar cele existente din cauza cenzurii erau lipsite de articole politice.
Amintim printre acestea: „Vestitorul românesc“ sau „Anun atorul
românesc“ (care ia de fapt locul primului), „Zimbrul“ (1850, Iasi),
„Telegraful român“ (1853, Sibiu), la care se adauga o serie de publica ii în
limbile maghiara si germana: „Hetilap“ (1852-1855), „Kolozsvary Közlöny“
(1856-1857), „Siebenbürger Bote“, „Kronstädter Zeitung“ si altele.
Evolu ia evenimentelor interne si interna ionale si dezvoltarea miscarii
unioniste au condus la apari ia primelor publica ii cu rol activ în pregatirea
Unirii Principatelor: „România literara“ (1855, condusa de Vasile
Alecsandri), „Steaua Dunarii“ (1855, Mihail Kogalniceanu), „Buciumul“
15
(1857, Paris, Cezar Boliac), „Concordia“ (1857, Bucuresti, înlocuita apoi cu
„Românul“), „Dâmbovi a“ (1858, sub redac ia lui Dimitrie Bolintineanu).
Dupa alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza si mutarea centrului politic
la Bucuresti, cele mai multe ziare apar aici, ponderea lor reprezentând 75 % din
periodicele românesti.
Pe lânga presa politica se dezvolta foarte mult publicistica stiin ifica,
economica, umoristica si culturala dintre care re inem: „Revista româneasca
pentru stiin e, litere si arte“ (1861, condusa de Alexandru Odobescu), „Foi a
de istorie si literatura“ (1860, B.P.Hasdeu), „Revista Carpa ilor“ (1860-
1861, George Sion), „Natura“ (1862-1865, dr. Iuliu Baras), „Analele
economice“ (1860-1864) si „Analele statistice“ (1860-1869, ambele ale lui
Dionisie Pop Mar ian), „Nichipercea“ (1859, N.T.Oraseanu), „Aghiu a“
(B.P.Hasdeu) si altele.
În 1862 a fost elaborata si o lege a presei, care proclama „oricui libertatea de
asi exprima ideile prin organe de presa“, în 1871 s-a inut la Bucuresti primul
congres al presei române, iar în 1883 s-a constituit „Societatea presei române“.
Dupa efectuarea reformelor din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
(printre care înlocuirea, la ini iativa lui Ion Ghica, a alfabetului slavon cu cel
latin) s-au creat premizele necesare pentru apari ia unor ziare care sa reprezinte
interesele celor doua grupari politice principale, care luptau pentru putere. Cele
mai importante sunt: „Timpul“ (1876-1884), „Lupta“ (1884-1895), „Epoca“
(1885), „Conservatorul“ (1900), „L’Independance romaine“ (1879),
„Voin a na ionala“ (1884), „Democra ia“ (1888).
Lor li s-au alaturat o serie de ziare independente: „Trompeta Carpa ilor“ a
lui Cezar Bolliac (1866-1877), „Traian“ a lui Hasdeu (1869), „Ghimpele“ a
lui G. Dem Teodorescu (1866-1879), „Universul“ (1884, fondat de Luigi
Cazzavillan) si „Adevarul“ (1888, Alexandru Beldiman), „Vatra“ (1894-
1896), „Moftul român“ a lui I.L.Caragiale (1893), „Mos Teaca“ a lui Anton
Bacalbasa (1895) si multe altele.
Acesta era cadrul general în care a aparut si s-a dezvoltat presa româneasca
în secolul al XIX-lea, evolu ia ei de atunci si pâna acum fiind una sinuoasa, dar
dincolo de câstigurile si neîmplinirile ei si-a câstigat un rol tot mai mare în via a
sociala, devenind astazi, asa cum se spune, tot mai des „câinele de paza al
democra iei“.

5. 125 de ani de presa dobrogeana

Odata cu revenirea Dobrogei la România, la 14 noiembrie 1878, se punea


problema rezolvarii nenumaratelor si gravelor probleme cu care se confrunta
aceasta provincie.

16
„Trebuie cu to ii, fara deosebire, îndemna Mihail Kogalniceanu, sa ne
punem a face Dobrogea un model de administra iune si bunastare, o gradina a
României“. La rândul sau ziarul „Pressa“ din 11 octombrie 1878 titra:
„Cimentarea Dobrogei cu patria-mama este dara termenul regulator al tuturor
speran elor celor din Orient, cari privesc acum cu încredere catre România“.
Evident ca acest lucru cadea, în principal în sarcina noilor autorita i învestite cu
împuterniciri deosebite. Si trebuie spus ca s-au facut eforturi demne de luat în
seama pentru racordarea inutului dintre Dunare si mare la pulsul arii.
Dincolo de masurile administrative, economice, sociale s-a pus si problema
promovarii unei prese care sa fie capabila sa sprijine eforturile de modernizare a
Dobrogei. Cu o întârziere de câteva decenii fa a de celelalte provincii, datorita
condi iilor sale specifice, la 22 iunie 1879 este tiparit la Tulcea „Steaua
Dobrogei“, primul ziar în limba româna, intitulat „foaie a intereselor locale“11.
Datorita mijloacelor rudimentare pe care le avea la dispozi ie, publica ia n-a
stralucit nici prin tematica si nici prin con inutul articolelor publicate dar ea s-a
straduit sa reflecte realitatea locala (ex: articolele „Sciri din România
transdanubiana“ din iulie 1879, „Statistica scolilor din Dobrogea“, 1 august
1879 sau „Sesiune ordinara a Consiliului comunal Tulcea“, din 27 noiembrie
1979) punând bazele publicisticii românesti în Dobrogea.
La 12 mai 1880 si-a început existen a „Farul Constan ei“, unul dintre cele
mai importante ziare dobrogene. El a avut o activitate de lunga durata, aparând
cu întreruperi pâna în 1938, în 2200 de numere, totalizând peste 11.000 de
pagini, în numeroase formate. Fiind o publica ie oficiala a jude ului Constan a a
publicat circulare ministeriale si decizii ale prefecturii, comunicate ale
primariilor, informa ii generale si locale etc.12
În numerele 2, 3 si 4 din 17, 24 si 31 mai 1880 ziarul publica un articol
despre „Muzeul Prefecturei jude ului Constan a“, înfiin at în palatul
administrativ, „stramosul“ actualului Muzeu de istorie na ionala si arheologie.
Dupa ce face o prezentare ampla acesta se încheie cu urmatoarea concluzie:
„Ceia ce se afla mai însemnat aci este men iune în litere întregi despre
RESPUBLICA TOMIT. Ceea ce nu mai lasa cea mai mica îndoiala asupra
faptului ca vechia Tomi ocupa acelasi loc ca si actuala Constan a“13. În alte sase
numere (18, 25 ianuarie, 1, 8, 15, 22 februarie 1881, publica o expunere a
situa iei jude ului Constan a, o veritabila monografie a acestei zone dobrogene.
De-a lungul existen ei sale a abordat si alte teme subliniind preocuparea
diverselor colective redac ionale pentru exactitate, amanunt si actualitate.
Tot în 1880 (31 august), de data aceasta la Tulcea, apare bisaptamânalul
„România Trans-Danubiana“, care se apleaca asupra unor fenomene
specifice acelei perioade. Iata unul din exemple, articolul „Bandele de tâlhari
din Dobrogea“, din septembrie 1880, din care reproduc un pasaj: „România
trans-danubiana anun ându ca bandele de ho ie ce bântuiau Dobrogea suntu
prinse de autorita i da urmatoarele amanunte din care se poate vedea
17
însemnatatea acelora cete de tâlhari care spune numitului diaru – erau mai to i
Turci si igani turci“14. Apoi, în alte numere publica „Aspecte din mun ii
Macinului“ (ianuarie 1881), „Situa iunea jude ului Constan a“ (15 martie 1881).
În perioada iulie-august 1882 au aparut trei numere ale saptamânalului
„Mahmudia“ care a fost caracterizat în „Binele public“, nr. 181, din 19-20
iulie 1882, drept „foaie pentru tîmâierea bravului prefect Paul Statescu din
Tulcea.“.
Un an mai târziu, la ini iativa revizorului scolar Gheorghe Sandulescu, în
peisajul presei dobrogene se înscrie „Revista Corpului Didactic Rural din
jude ul Tulcea“ (5 septembrie 1883 – 1 iulie 1884). Ea avea scopul de a
stimula „scoala româna“, de a fi „un mijloc de schimb a ideilor, sentimentelor si
experien elor slujitorilor scolii“.
Una din publica iile cu o lunga apari ie si prestan a din Tulcea a fost
„Dunarea de Jos“ (22 decembrie 1884 – 24 aprilie 1898). În articolul program
din primul numar se arata: „Nu scriem pentru ca sa scriem, ci pentru ca sim im
necesitatea de a ridica bineli, oriunde ar fi el, si d’a lovi raul atât de rodnic într-
o provincie d’abia de câ iva ani legata de institu iuni liberale ca ale arii mame“.
O profesiune de credin a pe care colectivul de redac ie s-a straduit s-o respecte
cât mai bine. Sa argumentez prin doua titluri mai importante: „Starea de
minoritate în care se gaseste Dobrogea sa se sfârseasca“ (nr. 27 din 20 iulie
1885) si „Situa iunea jude ului Tulcea pe 1885“ (nr. 40 din 8 decembrie 1885,
41 din 15 decembrie 1885, 42 din 22 decembrie 1885 si nr. 2 din 12 ianuarie
1886)15.
În anii 1886-1889 la Constan a se tipareste bilunarul „Dobrogea“,
supraintitulat „organul proprietarilor, agricultorilor si economilor de vite“. S-a
preocupat de gestiunea economica a pamânturilor Statului din Dobrogea si
reformele necesare pe viitor, de cântecele populare si tradi iile din Dobrogea, de
greuta ile agricultorilor etc.
Dupa cum se vede din ultimele exemplificari presa locala era puternic
ancorata în realitate, ea straduindu-se sa puna „o piatra de temelie“ la
revigorarea unei provincii care timp de 450 de ani a fost ocupata de imperiul
otoman.
Începând cu 19 decembrie 1891 si pâna la 7 martie 1904 revista „Dobrogea“
a fost continuata de „foaia intereselor locale“, „Constan a“. Ea a sus inut
drepturile politice ale dobrogenilor, problemele legate de sistematizarea
orasului Constan a, construirea liniei ferate Constan a-Tulcea, modernizarea
portului Constan a, administrarea Domeniilor Statului, împroprietarirea,
între inerea patrimoniului silvic si al viilor etc. A acordat o aten ie deosebita
înfiin arii si activita ii Ligii Culturale în jude ul Constan a, constituirii unei
societa i a agricultorilor si economilor de vite, dezvoltarii re elei scolare,
ocrotirii vestigiilor trecutului. În acest context a desfasurat si o activitate
polemica. Iata cum raspunde ziarului „Adevarul“, care a publicat în 11 ianuarie
18
1892, articolul „Administra ia Dobrogei“: „Noi cei de la Constan a suntem si
noi buni Români si – poate, cu sentimentele na ionale mult mai încercate decât
confratele nostru de la „Adevarul“ – suntem aici de la primul pas facut de osteni
în Dobrogea, dar n’am vazut nimic, absolut nimic, decât supunerea desavârsita
a întregului mozaic etnic din care se compune popula ia provinciei la toate
îndatoririle prescrise de lege“. A mai publicat ecouri din presa româneasca din
Transilvania si Banat cu privire la procesul „Tribunei“, spicuiri din presa
bucuresteana si straina, poezii umoristice, lirice si dialectale etc.
Tot acum apare si publica ia de larga respira ie „Buletinul Camerei de
comer si industrie“ (ianuarie 1890 – iunie 1916 si iulie 1921 – ianuarie 1944).
În cei 54 de ani de existen a au fost publicate 685 de numere, cu aproximativ
15.000 de pagini. Aria tematica este expusa în subtitlul ei, înscris de la 1 aprilie
1904: comer , industrie, economie rurala, transporturi, naviga ie, finan e. A
înserat articole cu caracter general si local, documente oficiale si procese
verbale ale sedin elor Camerei de comer , legi, proiecte de legi si decizii
ministeriale, rapoarte cu privire la rela iile de comer exterior ale României,
situa ii statistice, liste de marfuri exportate si importate prin vama Constan a,
date despre traficul prin portul Constan a, înmatriculari de firme, oferte
comerciale etc.
Lista publica iilor dobrogene se completeaza în perioada urmatoare si cu alte
ziare si reviste: „Gazeta Dobrogei“ (3 ianuarie 1888 – 17 octombrie 1893, a
publicat articole pe teme economice si social-culturale, eseuri literare si
stiin ifice, informa ii diverse din agricultura, comer etc); „Desteptarea
Dobrogei“ (9 noiembrie 1892 – august 1893, Tulcea, „organ al intereselor
locale“, care a luptat pentru drepturi politice, pentru educarea dobrogenilor prin
mijlocirea presei, pentru valorificarea si popularizarea vestigiilor istorice ale
poporului român etc); „Santinelele Dobrogei“ (Constan a, 17 aprilie 1894 – 18
februarie 1896, a tratat probleme politice, economice si social-culturale ale
Dobrogei); „Alarma Dobrogei“ (Gala i, 12 iunie 1897 – 1 iunie 1898,
saptamânal cu tenta politica care a luat apararea socialistilor din Tulcea);
„Vocea Dobrogei“ (Tulcea, 21 septembrie 1897 – 22 decembrie 1898, ziar
politic, literar si comercial); „Echoul agriculturei“ (Constan a, 3 mai – 7 iunie
1898, a publicat articole de politica agrara în Dobrogea, sfaturi agrotehnice,
informa ii privind pre urile produselor agricole etc); „Centrul Dobrogei“
(Babadag, 8 iunie – 23 noiembrie 1898, au aparut 23 numere, s-a ocupat de
problemele culturale, de dezvoltarea scolilor din Dobrogea, a subliniat rolul
presei fa a de Dobrogea etc).
Am lasat la urma doua publica ii care au jucat un rol important în istoria
Dobrogei. Este vorba, în primul rând, de ziarul „Istrul“. El a aparut la Tulcea
în perioada 11 ianuarie 1898 – 22 februarie 1901 si era bisaptamânal. În cele
197 de numere, cu 788 pagini, a sus inut necesitatea ridicarii economice si
culturale a Dobrogei. În articolul „Gestiunea Dobrogei“, din 22 ianuarie 1898,
19
se sublinia: „Gestiunea Dobrogei este la ordinea zilei. Ziarele românesti ca si
cele bulgaresti se ocupa mereu de ea si fiecare o trateaza din punctul sau de
vedere, fara însa a propune vreo solu iune“. S-a preocupat si de necesitatea
constituirii unei cai ferate între Tulcea si Constan a, de amenajarea deltei, de
cultivarea plantelor textile în jude ul Tulcea, de îmbunata irea re elei scolare, a
sprijinit masurile adoptate de administra ia jude eana si pe prefectul Ioan
Neni escu, a polemizat cu ziarul „Straja Tulcei“ (1 iunie 1899 – 14 ianuarie
1900) a lui Elefterie Nicolescu, care a desfasurat o vehementa campanie
împotriva prefectului amintit.
Cea de-a doua publica ie de prestigiu - „Ovidiu“ - este considerata prima
revista literara dobrogeana si a aparut la Constan a, între 15 septembrie 1898 –
30 iulie 1910. Aici întâlnim semnaturile unor mari personalita i românesti:
Petru Vulcan (care a scris si articolul program al primului numar „Cuvântul de
acasa“); Gr. G. Tocilescu, I. L.Caragiale, Panait Cerna, Spiru Haret, D. Cru iu-
Delasaliste, M. Ionescu Dobrogeanu, George Murnu, Al. Obreja, G. Dem
Teodorescu si mul i al ii. În paginile revistei au fost tiparite articole de istorie si
arheologie a Dobrogei, de geografie, psihopedagogie, crea ii literare originale si
traduceri, materiale folcloristice, recenzii etc, a sus inut dezvoltarea culturala a
Dobrogei, necesitatea restaurarii Monumentului triumfal de la Adamclisi,
extinderea Bibliotecii universale „Ovidiu“, înfiin area de cercuri culturale,
biblioteci si muzee, a promovat talentele tinere etc. Într-un cuvânt a fost o
veritabila tribuna a vie ii culturale dobrogene.
În Dobrogea s-a dezvoltat si o presa a minorita ilor etnice: „Dobrica
Gazetesi“ (tiparita între 1 septembrie 1888 – 1 aprilie 1894), apoi „Sark“,
„Sada-i Millet“ si „Sadakat“ (ultima aparuta între 20 mai si 15 septembrie
1897), „Gürüs Sahil“, „Halk“, „Bora“ si altele în limba turca; apoi „Atdem“
(Constan a, 1 august 1912 – 1914, bilunar care-si propunea sa apere drepturile
albanezilor); „Stavropodis“ (Sulina, 1875 – 14 iunie 1882, în limba greaca.
Cronologic el este considerat primul ziar din Dobrogea); „Dunaris“ (Sulina,
1885 – 8 aprilie 1888, de asemenea în limba greaca) etc.
Diversa, agresiva, puternic ancorata în realita ile locale, presa dobrogeana de
la sfârsitul secolului al XIX- lea si începutul secolului al XX- lea desi s-a lovit
de numeroase greuta i, de unde apari iile scurte ale unor publica ii, s-a straduit
si a reusit sa-si îndeplineasca, asa cum trebuie, rolul de constiin a vie a
locuitorilor din dreapta Dunarii.

6. Scriitura de presa, între tendin e si cerin e

În lucrarea „Jurnalistul universal“, David Randall ne ofera un veritabil ghid


practic pentru presa scrisa. El ne avertizeaza ca „ziarele nu sunt literatura“ si ca
„a scrie la ziar e altceva decât a scrie un roman sau o nuvela, dar nu chiar atât
20
de diferit precum le-ar placea unora sa creada“. Dupa Randall „toate scrierile de
calitate au unele lucruri în comun. Sunt clare, usor de citit, folosesc un limbaj
proaspat, stimuleaza si distreaza cititorul“, la care adauga, folosind o metafora:
„scriitura e ca un muschi, va fi mult mai puternica daca exersezi zilnic; vei
pierde mai pu in timp cu starturi false si cu urmarirea unei piste gresite, mai
pu in timp cu scrierea articolelor într-un ritm nepotrivit pentru marimea pe care
trebuie sa o aiba materialul si vei cheltui mai pu ina energie cu încercarile de a
scrie o fraza simandicoasa când una simpla ar fi mai indicata“.16
Evident ca exista tot felul de texte (roman, nuvela, poezie, proces verbal,
cerere, scrisoare etc.) dar ele nu vor fi niciodata receptate ca scriitura de presa
precum stirea, interviul, articolul, reportajul etc. daca nu vor respecta câteva
condi ii esen iale:
1. Sa fie redactata de o persoana angajata prin contract permanent sau de
colaborare la o publica ie, si care îsi asuma toate responsabilita ile privind
respectarea strategiei publicistice si a deontologiei profesionale. Forma
finala este rodul activita ii de colectare, de selec ie, ierarhizare si condensare
a informa iei.
2. Sa fie tiparita într-o publica ie sau difuzata de un program radio/tv. si sa
respecte codul grafic si ideologic al publica iei sau formatul programului
postului respectiv. Aceste constrângeri ac ioneaza permanent asupra
jurnalistului, informa ia fiind structurata în func ie atât de sistemul de
referin a (obisnuin e de lecturi, cunostin e, interese, proiecte) al publicului
sau, cât si de elementele func ionale ale evenimentului pe care textul îl
prezinta. De unde concluzia ca autorul unei scriituri de presa nu este nici pe
departe atât de liber, de autonom în transpunerea ideilor sale pe cât pare la
prima vedere.
3. Sa se constituie într-un eveniment, ancorat în cotidian. Cu cât informa ia este
mai proaspata, cu atât este mai valoroasa.
4. Sa se realizeze un act de comunicare.
Orice scriitura de presa poate avea diverse influen e: de la autorii prefera i,
experien a proprie, educa ie, lectura etc. dar se constituie într-un mod propriu
de folosire a cuvintelor si idiomurilor, de frazare a cuvintelor, de asigurare a
unui anumit ritm al expunerii.
Personalizarea textului jurnalistic se realizeaza în mai multe etape, pe care ni
le propune David Randall17:
1. Planificarea. Înainte de a asterne pe coala de hârtie sau ecranul
calculatorului o stire, o ancheta, un reportaj, trebuie ordonat materialul ob inut
din documentare si stabilit ce trebuie facut cu el. Compozi ia nu înseamna doar
aranjarea cuvintelor, frazelor ci si organizarea gândirii. Cu cât aspectele luate în
calcul sunt mai numeroase si mai variate cu atât procesul de sintetizare este mai
dificil. Când avem de-a face cu texte simple, cum e cazul, de pilda, al unei
informa ii, planificarea a ceea ce trebuie spus si a ordinii ideilor se poate face
21
rapid în minte. Lucrurile se complica în cazul articolelor mai lungi, procesul
construirii lor necesitând realizarea unui plan.
2. Claritatea. Orice scriitura de presa trebuie sa fie clara în concep ie,
organizare si limbaj. Daca nu este nevoie sa fie regândita si rescrisa. Aceasta
regula se impune cu atât mai mult cu cât ziarele sunt citite de regula în locuri
aglomerate si în galagie de catre oameni care au de facut si alte lucruri si care
parcurg stirile într-un mod mai superficial. De aceea trebuie respectate câteva
reguli:
• Lucrurile sa fie clare înainte ca primul cuvânt sa fie asternut pe hârtie.
Nu po i explica altora ceea ce nu ai în eles perfect.
• Sa fie inclusa fiecare etapa într-o nara iune, fiecare eveniment dintr-o
secven a si fiecare treapta într-un ra ionament.
• Când un eveniment este prezentat în mai multe numere ale unui ziar
cititorii au nevoie de rezumate si recapitulari.
• Atunci când se folosesc cuvinte de jargon (în general e bine sa fie
evitate), fie ele stiin ifice, tehnice, comerciale, politice, birocratice
(care oglindesc faptul ca oficialita ile folosesc fraze adesea ridicole
sau au o mentalitate criticabila), ele trebuie explicate, în limbaj
comun. (Ex.: „dificulta i temporare de flux financiar“ – nu mai sunt
bani, „faculta i corec ionale“ – închisori etc.).
• Fiecare propozi ie pe care ziaristii o scriu sa fie cât se poate de clara si
în rela ii logice cu celelalte.
• Cititorul sa nu fie impresionat prin scriitura si limbaj complicat.
• În orice scriitura este recomandata simplitatea cu condi ia sa nu
devina lipsa de discernamânt.
3. Limbajul viu. El poate fi asigurat astfel:
• Fiecare subiect sa fie privit ca un lucru nou, particular.
• Orice cliseu sa fie evitat. De regula cliseele sunt expresii vechi si
uzate care nu au audien a la cititori. (Ex: scena unui accident - „un
câmp de batalie“; un stadion - „un templu al fotbalului“ etc).
• Automatismele nu au ce cauta într-o scriitura. (Ex: crima „odioasa“,
îngrijorari „generale“, voci „excep ionale“ etc.).
• Jocurile de cuvinte sa fie folosite cu masura. Nu trebuie facute
asocieri cu lucruri absolut evidente. (Ex: Las Vegas – jocuri de noroc,
Paris – turnul Eifel, Moscova – Pia a Rosie, Londra – cea a etc.).
• Trebuie gasite noi compara ii, metafore si formulari.
• Cuvintele si frazele la moda sa fie folosite cu discernamânt.
4. Onestitatea. Respectarea adevarului în articolele publicate presupune:
• Sa se scrie numai ceea ce se stie ca este corect.
• Toate textele trebuie sa fie urmarea unui efort constient de a reflecta
adevarul atât prin detalii, cât si prin linia generala a materialului.
22
• Nu trebuie folosite cuvinte care dau o conota ie mai puternica decât se
justifica. (Ex: nemaipomenit, cutremurator, socant, dramatic,
extraordinar, senza ional, minunat). Aceasta pentru ca pe de o parte
ele implica o judecata de valoare, care nu-si are locul într-un articol de
informare, iar pe de alta parte deoarece daca subiectul este deosebit
trebuie lasa i cititorii sa judece singuri. Se spune, si pe buna dreptate,
ca jurnalismul de calitate presupune nu doar ca to i cititorii sa aiba
încredere în ziar, ci si ziarul sa dea credit cititorilor.
• Nu trebuie folosite titluri simpliste, cu expresii în alb si negru, fara
nuan e intermediare (Ex: nemul umirea este vazuta ca „furie“,
în elegerea ca un „târg“, un conflict ca „un razboi civil“, înlocuirea
este „expulzare“ etc.). Ele sunt mai scurte, mai radicale si mai brutale
si au darul de a induce în eroare.
• Lucrurile trebuie relatate nu deduse. Daca cineva a facut ceva relevant
trebuie întrebata persoana respectiva care este motivul si nu presupus
acesta.
5. Precizia. În primul rând textele trebuie scrise astfel încât sa raspunda
întrebarilor din mintea cititorilor: ce?, cine?, unde?, când?, cum?, de ce?. În al
doilea rând trebuie avute în vedere si alte elemente:
• Jurnalistii sa cerceteze ceea ce de regula oamenii generalizeaza si sa
relateze în detaliu ceea ce descopera. Textele care vorbesc de „cazuri
de corup ie“, „structuri criminale“, „grupuri mafiote“, fara sa le
explice nu au nici o valoare.
• Sa se foloseasca valori cunoscute si nu necunoscute. Expresii ca
„foarte“, „considerabil“, „cu adevarat“ nu exprima întocmai valori.
• Adjectivele vagi („gusturi scumpe“, „masini rapide“, „e inteligenta“
etc.) nu trebuiesc utilizate.
• Eufemismele („a plecat dintre noi“, „a cunoaste intim“, „în stare
naturala“) trebuie, pe cât posibil, evitate si folosite numai atunci când
jurnalistii sunt ironici.
• Limbajul timid (mai ales când e vorba de sex) trebuie înlocuit cu
expresii mai clare, fara însa a se ajunge la pornografie.
6. Armonizarea. Întotdeauna stilul, tonul si ritmul articolului trebuie sa se
potriveasca cu subiectul. Ca atare e nevoie sa fie respectate câteva linii de
conduita:
• Articolele de ac iune si miscare sa fie scrise în ritm real. Ceea ce
înseamna limbaj si construc ie închegate, verbe active si directe,
propozi ii economice cu doar câteva adjective. Ex: „Imediat nava
poticnindu-se de for a cailor putere începe sa se clatine, apoi se înclina
spre dreapta si loveste violent cheul cu vârful provei“.

23
• Daca evenimentele redate în text sunt întunecate si îngrozitoare nu
trebuie facut exces de cuvinte. E nevoie ca evenimentele însele sa
produca impactul si nu e nevoie de dramatism prin caracterizarea în
vreun fel a evenimentelor. De pilda, nu e bine sa se spuna ca subiectul
este senza ional ci trebuie prezentate faptele fara astfel de comentarii.
Ex: „În clipele urmatoare „Zimnicea“ se apleaca din nou spre dreapta,
se loveste a doua oara de cheu si se opreste milimetric de ecluza.
Prabusindu-se pe un scaun si ud de transpira ie, comandantul mai are
puterea sa rosteasca: - Uf, bine c-am scapat !“
• Daca se scrie despre lucruri care implica emo ii puternice, e mai bine
sa se sublinieze, decât sa se supraliciteze.
• Aten ie la umor. De preferat este ca umorul sa se nasca în mod natural
din evenimentele si absurdita ile con inute în subiectul abordat si nu
sa fie o „gluma“ impusa din afara.
7. Eficien a. Pentru a se scrie eficient sunt necesare câteva condi ii:
• Fiecare fraza si propozi ie sa aiba un sens. Ele trebuie ori sa con ina o
noua informa ie ori sa reprezinte un element de legatura.
• Evitarea construc iilor de prisos. Ex.: „Se poate afirma ca...“, „este
neîndoielnic ca...“.
• Autorul trebuie sa scrie fara sa se uite pe noti e. În felul acesta se va
trece în pagina doar esen ialul (evident daca subiectul este clar în
minte) si abia dupa aceea pot fi verificate detaliile, ortografia, cifrele,
numele.
• Trebuie îndepartate orice remarci infantile sau care se refera la lucruri
cunoscute. (Ex: „Via a unui artist nu se reduce numai la apluze...“ sau
„manusile l-au ajutat pe portar la priza balonului“).
• E de preferat diateza activa în locul celei pasive. Ex: „Societatea X va
fi privatizata în aceasta luna...“ si nu „APAPS a hotarât privatizarea
societa ii X în aceasta luna“.
• Nu trebuie facut exces de citate. Ele personalizeaza si dau un caracter
direct textului dar trebuie rezervate numai pentru relatari pe marginea
unor dispute animate, dându-le cititorilor posibilitatea de a comenta
sau de a-si face o parere despre opiniile si sentimentele
protagonistilor. Citatele nu trebuie folosite doar ca umplutura.
• Când un citat este scurtat acest lucru trebuie sa fie vizibil pentru
cititori. Opera iunea trebuie facuta prin omiterea unor fraze si
propozi ii, dar semnalate clar, prin punctua ie. Ex: „Antrenorul ne-a
cerut sa nu renun am la lupta...Ne vom bate în continuare cu toate
for ele“.

24
• Pentru a reliefa anumite aspecte într-un articol se pot folosi buline
(sau bumbi cum se mai numesc) si liste. Ex: „Pentru clasa a IX- a sunt
necesare urmatoarele manuale: • matematica, • logica, • fizica“ etc.
• Expresiile fara sens trebuiesc evitate. Ex: „zvonuri neconfirmate“,
„exagerat de alarmant“ etc.
• La fel si tautologiile de genul: „printre unele remarci s-au numarat...“,
„este o condi ie esen iala“.
• Nu trebuiesc folosite citate pentru a reafirma lucruri spuse deja în text.
• Unele expresii lungi pot fi înlocuite cu alte cuvinte. De pilda, în loc de
„soferul care a facut accident“ se poate scrie „el“.
8. Revizuirea. Dupa elaborarea unui text acesta trebuie parcurs o data sau de
mai multe ori pentru a fi eliminate greselile si punctele slabe.
9. Satisfac iile scrierii. Dincolo de orice greuta i în elaborarea unui text
placerea de a surprinde un fragment de realitate si de a-l pune pe hârtie în
cuvinte proprii este imensa.
Toate aceste condi ii, care ar putea fi completate si cu altele, fac ca o
scriitura de presa sa fie pe deplin realizata. Ca nu întotdeauna ele sunt
respectate este cât se poate de adevarat. Întâlnim însa si texte scrise cu grija, cu
talent si eficien a. Iata un exemplu de articol, intitulat: „Nastase a descoperit
piedica în calea fericirii sale cu Iliescu - presa“, publicat într-un ziar central:
„Toata floarea pesedista s-a prezentat luni diminea a la Palatul Cotroceni,
pentru a ura presedintelui Ion Iliescu „La mul i ani“. Delega ia permanenta a
partidului a fost îmbarcata la prima ora într-un microbuz si s-a deplasat, în grup,
spre Cotroceni. Respectând îndemnul preziden ial la modestie în manifestari
publice, Adrian Nastase s-a prezentat doar cu un buchet de trandafiri rosii, a
caror semnifica ie a fost atât „un semnal politic cât si unul de suflet“. Împacarea
dintre cei doi, în urma episodului de saptamâna trecuta, a fost pecetluita cu un
pupat ceremonios. Premierul a spus ca a tras înva aminte din ultima confruntare
cu presedintele Iliescu: „În ceea ce ma priveste, lucrul acesta este sigur si sunt
absolut hotarât ca lucrurile pe care vreau sa i le transmit, sa i le transmit direct,
si nu prin intermediul presei“. Cu un tonus excelent, Ion Iliescu a spus ca nu are
nevoie de anabolizante pentru a fi în forma si s-a bucurat ca un copil, la cei 73
de ani ai sai, de coinciden a mileniului: 03.03.03. „Este o data în mileniu
aceasta însumare de cifre – ziua a treia, din luna a treia, din anul al treilea al
mileniului. Sper sa fie de bun augur, nu numai pentru mine, ci si pentru
societatea româneasca“, a spus sarbatoritul. Întrevederea cu partidul de
guvernamânt a durat aproape o ora, timp în care Ion Iliescu a ciocnit o cupa de
sampanie cu fiecare în parte. Dupa aceea, delega ia pesedista s-a îmbarcat în
microbuz si a facut cale întoarsa spre Kiseleff, iar presedintele Ion Iliescu a
trecut în alta sala pentru întâlnirea cu ceta enii veni i sa-i ureze cele bune de
ziua sa, în timp ce un grup venit din Maramures cânta de zor în Sala Unirii: Se
25
cunoaste omul mare/Si pe drum si pe carare/Sa fii mare nu-i mirare,/Sa fii om e
lucru mare“.
Prin ce se remarca aceasta scriitura ?
• Tema aleasa este una de actualitate iar autorul a stiut sa faca legatura
dintre un eveniment monden al vie ii politice (ziua de nastere a
presedintelui Ion Iliescu) si conflictul dintre cei doi lideri politici.
• Materialul are un con inut unitar având un scop clar si trateaza un subiect
„fierbinte“ ce a inut paginile ziarelor în ultima vreme.
• Autorul se implica în ceea ce scrie si se remarca ironia fina fa a de
evenimentul prezentat si de împacarea dintre cei doi lideri politici
„pecetluita cu un pupat ceremonios“.
• Prezentarea unor declara ii ale lui Ion Iliescu si Adrian Nastase confera
materialului credibilitate.
• Mesajul care ajunge la cititor este foarte clar: Ion Iliescu si Adrian
Nastase s-au împacat, de vina pentru acest conflict fiind, ca de obicei,
presa.

26
PARTEA A II - A

Metode si tehnici de exprimare scrisa


1. Colectarea informa iei
Dupa sociologul Abraham Moles informa ia este „cantitatea de originalitate,
de imprevizibil pe care o aduce „un mesaj“18. Aceasta poate fi colectata din
diferite surse (de pe teren, din documente, din sondajele de opinie, din discu iile
cu specialisti etc.), folosindu-se mijloacele adecvate (telefon, fax, posta,
biblioteci, arhive, internet). Chiar daca la prima vedere ob inerea datelor cade
exclusiv în sarcina autorilor demersul nu este facut la întâmplare ci în func ie de
mai mul i factori, dintre care cel pu in trei sunt foarte importan i:
• natura informa iei,
• mijlocul de transmisie (ziar, radio, televiziune),
• tipul de text pe care jurnalistul doreste sa-l realizeze (stire, interviu,
articol, reportaj etc.).
În lucrarea sa, Pour analyser les medias. L'analyse de contenu, Albert Kientz
prezinta un posibil model de tratare a informa iei în presa tiparita folosind
câteva criterii: 1) originalitatea mesajului; 2) gradul de inteligibilitate a
acestuia; 3) gradul de implicare a publicului; 4) profunzimea psihologica a
informa iei transmise.
Sa le luam pe fiecare în parte si sa vedem cum influen eaza ele o scriitura de
presa. Dupa cum se stie, original, înseamna ceea ce iese din comun, neobisnuit,
ciudat, bizar si este o atitudine proprie unor creatori (inclusiv jurnalisti) care
aduc în fa a publicului ceva nou, deosebit. Daca, de pilda, un câine a muscat un
ceta ean oarecare, o stire pe aceasta tema, nu atrage prea mul i cititori. Atunci
însa când partea vatamata este un ministru sau seful guvernului interesul creste
sim itor. Acelasi lucru se poate spune în cazul unui accident de circula ie.
Oricât de personala ar fi o informa ie ea nu va fi receptata de cititori daca textul
care o con ine nu va fi realizat într-un limbaj accesibil publicului caruia îi este
destinat.
Limbajul este un fel de ax al sistemului psihic care face posibil fenomenul
de constiin a, o activitate care utilizeaza limba sau un sistem de simboluri în
27
raporturile cu ceilal i oameni. El este capacitatea cu care este înzestrata orice
fiin a umana, normal constituita si anume: de a înva a si a folosi unul sau mai
multe sisteme de semne pentru a comunica cu semenii sai si a-si reprezenta
lumea.
Limbajul are mai multe func ii:
a. de comunicare (transferarea unui con inut de la o persoana la alta),
b. cognitiva (de integrare, conceptualizare si elaborare a gândirii),
c. simbolic-reprezentativa (de substituire a unor obiecte, fenomene,
rela ii prin formule verbale),
d. expresiva (de manifestare complexa a unor idei, imagini),
e. persuasiva (de induc ie la o alta persoana a unor idei),
f. reglatorie (de determinare, conducere a conduitei),
g. ludica (asocia ii verbale de efect, consonante, ciocniri de sensuri),
h. dialectica (de formulare si rezolvare a contradic iilor problematice).
El poate îmbraca mai multe forme: activ (presupune pronun area cuvintelor
si fixarea lor în scris); pasiv (este mai bogat decât primul si are rolul de
recep ionare si în elegere a cuvintelor); oral (este forma fundamentala, dispune
de un ansamblu de mijloace de expresivitate, poate fi colocvial, dialogat sau
monologat si poate fi determinat de accent, intona ie, de alegerea cuvintelor si
de modul de frazare); scris (este mai preten ios deoarece necesita o activitate de
elaborare a frazelor în raport cu un plan prestabilit) si intern (se desfasoara în
sfera launtrica, mintala, este o vorbire cu sine însusi si care poate fi:
automatizata – desfasurata în baza deprinderii, anticipativa – prin care se
planifica vorbirea orala sau scrierea si vorbirea interna – ca modalitate relativ
desfasurata de limbaj intern).
Evaluarea informa iilor în func ie de gradul de implicare a publicului ofera
jurnalistului, de cele mai multe ori, argumente pentru alegerea genului
publicistic si a spa iului (timpului) acordat informa iei de canalul mediatic. O
informa ie poate afecta un public mai larg sau mai restrâns, poate implica reac ii
îndepartate, sau nu stârneste nici un fel de ecou.19
O pana de curent într-un oras va interesa numai comunitatea respectiva.
Privarea de acest serviciu a popula iei unei ari (cum a fost de curând în SUA,
Danemarca, Italia) va avea desigur alt impact. În func ie de importan a
evenimentului jurnalistul va alege genul publicistic cel mai potrivit si va solicita
spa iu tipografic mai mic sau mai mare pentru a-l prezenta.
Cu cât datele oferite ating straturi mai profunde ale psihicului uman, cu atât
posibilitatea ca ele sa fie re inute este mai mare. Este cazul subiectelor legate de
condi ia umana (moarte, nastere, violen a, sex etc.), ceea ce conduce la
cresterea tirajelor si la o audien a sporita la public. Mai pu in cautate sunt
informa iile legate de economie, cultura, stiin a, chiar politica, iar receptarea lor
se face în func ie de gradul de instruc ie al cititorilor.

28
2. Organizarea ideilor
Pentru a fi corecta orice comunicare trebuie sa aiba în vedere: o adunare a
no iunilor si conceptelor pe categorii omogene si stabilirea unui plan în func ie
de problematica ce urmeaza a fi abordata. Referindu-se la primul aspect Gilles
Ferreol si Nöel Flageul considera ca, în orice text publicistic, exigen a unei
structuri ordonate este o necesitate pentru a te face în eles, când esti emi ator si
pentru a în elege când esti destinatar. De aceea trebuie facuta mai întâi
selectarea ideilor si apoi regruparea lor în func ie de un plan bine stabilit.20
A face planul unui text, spun în continuare cei doi, înseamna a hotarî ce idei
se pastreaza, ce idei se elimina, în ce ordine se prezinta si pe ce spa ii (pagini,
coloane, rânduri, numar de cuvinte). El are rolul de a da o imagine de ansamblu
asupra configura iei finale a textului. Pentru ca un plan sa fie bun el trebuie sa
fie coerent, echilibrat. În func ie de tema si directiva planul poate fi: analitic
(cuprinde studiul principalelor componente, aspecte sau puncte de vedere) sau
linear (în func ie de timp si spa iu), bazat pe opozi ie si analiza, pe ra ionament
cauzal, poate fi o structura inductiva sau deductiva, un ra ionament comparativ
aplicat unui plan de tip analitic sau dialectic.21 Planificarea textului
disciplineaza gândirea si îi da posibilitatea de a avea o imagine a întregului.
Înainte de a fi pus în opera trebuie recitit cu aten ie, de mai multe ori iar ideile
notate în etapa de descoperire. Scopul: de a vedea care dintre ele revine cel mai
des, cum ar putea fi completate sau simplificate, ce idei sunt originale, cum ar
putea fi puse în rela ie, cum ar putea fi ordonate si ierarhizate. Dupa adunarea
materialului, în momentul în care scriem trebuie sa avem taria de a renun a la
acele idei care nu intra în schema subiectului, pentru ca astfel riscam sa
realizam un text prolix, greu de citit. În consecin a, detaliile trebuie atent
organizate în jurul unui fir conducator, având grija sa spunem un singur lucru o
data, fara a sari de la o idee la alta, fara reveniri si repeti ii ale aceleasi idei,
indiferent de valoarea ei.
Ideile interesante care nu intra la un moment dat în structura preconizata pot
fi folosite alta data, în alte texte, în care nu se vor pierde printre informa ii
excesive, ci vor putea fi puse în valoare asa cum se cuvine. Noti ele,
conspectele, rezumatele trebuie pastrate la îndemâna pe tot parcursul redactarii
textului si, din când în când, rasfoite. O data cu desfasurarea scriiturii în direc ia
pe care noi i-o dam, dar si în direc ia spre care singura se îndreapta, este posibil
sa folosim idei pe care într-o prima etapa le-am dat deoparte. Desi nu toate
ideile re inute în noti e si conspecte vor fi incluse în forma finala a textului este
necesar sa ne documentam atent, sa citim mult, sa re inem cât mai multe date.
Ele trebuie puse în rela ie si ierarhizate pentru a scoate în eviden a pentru
cititor legaturile lor, distinc iile operate, suprapunerile, locurile de informa ie.
Ordinea depinde de criteriile folosite si de strategiile alese pentru atingerea
scopului.
29
Exista însa câteva reguli generale:
1. Se pun pe acelasi plan idei cu acelasi grad de generalitate.
2. Diviziunile trebuie sa fie rezultatul aplicarii unor criterii unitare de
structurare a materialului.
3. Între diviziuni si subdiviziuni trebuie sa existe o legatura implicita sau
explicita, clara cititorului.
4. Ordonarea diviziunilor si a subdiviziunilor trebuie sa aiba o direc ie clara,
sa influen eze teza formulata la începutul textului si sa conduca spre
concluzia ce urmeaza a fi trasa.
Planul astfel întocmit poate fi inut sub control prin intermediul unui
„raport“ asupra textului: autorul noteaza separat sau pe marginea textului: „ce
spune fiecare paragraf“, care este scopul lui, precum si locul în economia
textului. Lecturile succesive ale paragrafelor vor dezvalui ce e bine si ce e rau în
textul nostru. Toate aceste comentarii e bine sa fie notate, deoarece ele îi permit
autorului sa intervina pe text eliminând imperfec iunile. Pentru a fi util, acest
„raport“ trebuie sa fie rezultatul unei lecturi critice a propriului text.
O modalitate alternativa de organizare, utila, dar nu obligatorie, dependenta
de tipul de text (apare cel mai frecvent în cele stiin ifice si didactice, aproape
deloc în eseistica) este organizarea prin numerotare. Acest lucru permite o mai
buna urmarire a ideilor, observând totodata locurile în care informa ia trebuie
completata sau redusa. Organizarea prin numerotare ofera avantajul clarita ii:
pot fi urmarite succesiunea ideilor (ordinea si logica lor) si cantitatea de
informa ie. Abuzul de subdiviziuni poate însa îngreuna lectura textului,
necesitând un efort suplimentar de punere în rela ie a par ilor, iar uneori reflecta
o fragmentare excesiva a ideilor.
Exista si posibilitatea de a da un titlu fiecarui paragraf, fiecarui capitol,
fiecarei par i sau subpar i.
Sunt cunoscute trei modalita i alternative de a face un plan în func ie de
scopul urmarit:
a. Planul preliminar, în care punem în ordine ideile adunate în faza de
documentare pentru a face o selec ie în materialul vast adunat, pentru
a ne clarifica ideile.
b. Planul formal, alcatuit cu scopul de a fixa structura viitorului text; se
face pe baza planului preliminar, în momentul în care autorul si-a
format deja o idee asupra con inutului si doreste sa se stabileasca
ordinea în care va trata problemele, modul în care va pune ideile în
rela ie.
c. Planul care foloseste cuvinte-cheie este forma condensata a tipului
anterior; în loc sa scrie propozi ii si fraze organizate si ierarhizate în
func ie de locul pe care îl vor ocupa în text, autorul prefera sa
foloseasca în schema doar cuvinte cheie, care îi vor aminti de ideile pe
care le va dezvolta.
30
În func ie de preferin ele personale, de complexitatea subiectului abordat, de
timpul avut la dispozi ie pentru planificarea textului, autorii recurg la una sau
alta din aceste modalita i de planificare sau la forme mixte în care se
întrepatrund elemente din toate cele trei tipuri. Oricât ar fi de presat de timp,
autorul nu trebuie sa renun e la plan. A planifica cu grija un text înseamna a- i
trata cu respect cititorul.

3. Cunoasterea termenilor redactarii


Redactarea textului este un proces complex care implica o seama de abilita i
fizice si mentale, desfasurate în mai multe etape: colectarea unor idei
interesante, selectarea si ordonarea informa iei pentru a gasi cea mai potrivita
forma de transmitere a mesajului, facându-l pe cititor sa recepteze ideile din text
conform inten iei autorului. Pentru fiecare dintre autori o etapa poate fi mai
lunga sau mai scurta, mai importanta sau mai pu in importanta, mai eficienta
sau mai pu in eficienta. Trebuie însa sa cunoastem aceste etape, pentru a-i
acorda fiecareia aten ia cuvenita, în func ie de inten ie, de ,,tabieturi“, de
experien a, de usurin a sau încetineala cu care lucreaza fiecare etc. Înva am sa
scriem ac ionând efectiv si luând decizii în cunostin a de cauza si nu pe simple
intui ii, care sunt uneori gresite. Scrierea unui text este un proces continuu de
gândire, ac iune, revizie.

a. Descoperirea ideilor
Adeseori se recurge la o serie de tehnici si strategii pentru a gasi un subiect
interesant, pentru a-l în elege si a-l trata asrfel încât sa aiba efectul dorit asupra
cititorului. În alte situa ii subiectul ne este dat, impus (o lucrare la scoala, un
articol pe o anumita tema ceruta de redactorul sef, un eveniment neasteptat pe
strada sau acasa). În acest caz trebuie sa gasim solu ia pentru a ne încadra în
tema.
Atunci când ne apucam de lucru întâi ne gândim la textul pe care urmeaza sa
îl scriem. Este mult mai util sa gândim cu creionul în mâna, deoarece scrierea
disciplineaza gândirea.
Când cautam subiecte sau idei important este sa vrem acest lucru.
Succesul este asigurat de respectarea câtorva reguli :
1) Întotdeauna trebuie aleasa o tema la îndemâna, care sa dea posibilitatea
de autoexprimare, deoarece a scrie înseamna a deveni autor, adica o
autoritate în domeniu.
2) O tema larga se restrânge la un subiect precis, care sa poata fi controlat si
aprofundat, asupra caruia exista timpul necesar de reflec ie si a carui
tratare sa se înscrie în numarul de pagini acordat fara a fi superficial sau
fara a face eforturi pentru a umple spa iul repetând ideile si lungind inutil

31
frazele. Alegând teme foarte largi, nu putem fi exhaustivi în tratare si
riscam sa devenim superficiali. Subiectele mici pot fi mai bine tratate.
3) Subiectul ales sa fie unul important care suscita curiozitatea.
4) În fiecare text sa se introduca o tensiune chiar daca ea este doar
temporara, urmând a fi rezolvata pe parcurs; astfel încât cititorul sa aiba
placerea textului, curiozitatea de a-l continua iar când termina – impulsul
de a-l reciti. Aceasta tensiune creatoare poate fi indusa creând opozi ii
între autor si public, între autor si subiect, între public si subiect, între
punctul de vedere al autorului si asteptarile publicului.
Când subiectul este dat trebuie sa ne încadram în limitele acestuia,
eliminând informa ia selectiva pentru a ilustra cerin a. Aceasta trebuie citita de
mai multe ori înainte de a face planul lucrarii pentru a avea clar în minte felul în
care este conceputa prima fraza si propozi ie.
Daca suntem în cautarea unui subiect, a unor idei originale, avem la
dispozi ie mai multe surse pe care e bine sa le valorificam de fiecare data. În
lucrarea „Cum se scrie un text“, Andra Serbanescu, prezinta câteva posibile
surse:
Memoria. Cautam în memorie idei de mult depozitate acolo, aproape uitate;
amintirile se evoca în lan , idei vechi pot genera altele noi. Pentru a gasi ideile
de care avem nevoie putem recurge la diverse strategii care ,,deschid“ memoria:
lista de idei, asocierea ideilor; depunerea ideilor în forma de re ea, scriere
libera, etc.
Observa ia. Chiar si la cele mai banale obiecte pe care le-am vazut de sute
de ori, putem descoperi detalii originale, care ne-au scapat întotdeauna. Exista
câteva tehnici prin care se poate aprofunda observarea obiectelor iar cea mai
importanta este desenul.
Specula ia. Este un mod ipotetic de a pune probleme si de a face legaturi
între diverse elemente. Exista trei forme fundamentale de specula ie: privind
obiectele static si insistând asupra locului pe care îl ocupa în spa iu în raport cu
alte obiecte; privind obiectele în miscare, trecând prin diverse momente si
procese care le schimba, le modifica; privind obiectele în cadrul unei re ele
complexe de rela ii cu alte obiecte. Scopul specula iei este acela de a genera
informa ie si de a o interpreta, pentru a iesi astfel din sabloane, din rutina.
Lecturile. Pentru a trece de limitele propriei cunoasteri, deci pentru a
progresa, trebuie sa vedem cum percep acelasi subiect persoane diferite, care la
rândul lor au reflectat si au formulat deja concluzii documentate. Strângerea
materialului pe baza unei bibliografii implica trei etape: lectura materialelor si
luarea noti elor, recitirea noti elor reflectând asupra fiecarei idei, selectarea
acelor elemente care se dovedesc utile si incitante pentru demersul propus.
Materialele documentare. Ele informeaza publicul cu privire la apari ia într-
un anumit domeniu si pot fi: cataloage, dic ionare, indice, atlase.

32
Bibliografiile. Sunt lucrari informative, redactate în forma unor liste de
lucrari referitoare la anumite probleme.
Internetul. Este cea mai dezvoltata re ea de calculatoare din lume care
con ine pe pagini web, informa ii, texte, grafica, muzica etc.
Interviul. O sursa de idei generata de o convorbire cu o autoritate în domeniu
sau cu cei care s-au mai ocupat de subiectul respectiv.
Mass-media. Pot fi folosite ca surse de inspira ie deoarece problemele pe
care le prezinta trezesc reac ii dintre cele mai variate, a caror dezbatere este
interesanta pentru publicul curios sa afle detalii suplimentare, atitudinea cutarei
sau cutarei personalita i într-o anumita problema.
Imagina ia. De multe ori originalitatea unui text vine din faptul ca autorul lui
are capacitatea de a crea reprezentari sau idei noi, pe baza experien ei sale.22
Informa iile ob inute în diverse moduri pot fi folosite în textele pe care le
scriem, ele devenind ale noastre când sunt filtrate prin propria personalitate. De
aceea ideile nu trebuie preluate mecanic, fara a fi scoase din sistemul care le-a
creat si fara a indica sursa.

b. Redactarea textului în func ie de: ton, rol si starea de spirit


Orice text jurnalistic, ne informeaza aceeasi autoare (Andra Serbanescu,
„Cum se scrie un test“) se afla în strânsa corela ie cu tonul, rolul si starea de
spirit a autorului.
Tonul reprezinta modul în care se spune ceva, atitudinea autorului fa a de
subiect, reflectata în felul de a prezenta ideile.
Exista pe de o parte tonul obiectiv, specific textelor de tip informativ, când
autorul prezinta fapte în mod neutru, fara a le comenta si tonul subiectiv,
afectiv, personal, când autorul prezinta propriile opinii asupra evenimentelor cu
scopul de a influen a publicul.
Între acesti doi poli întâlnim foarte multe zone intermediare, exprimabile în
opozi ii de tipul: impersonal/personal; formal/informal; literal/ironic;
neutru/sentimental-patetic(grav, solemn, glume , combativ, indignat,
protestatar, agresiv, conciliant etc.); sincer/nesincer; dogmatic/dilematic;
condescendent/insolent.
Sunt desigur elemente care predetermina tonul, dar în acelasi timp autorul
are o mare doza de libertate.
Adoptarea unui ton formal sau informal, cu toate nuan ele pe care fiecare le
presupune, depinde într-o oarecare masura si de modul cultural / diferen a
dintre un pliant publicitar, un text lingvistic sau o opera literara.
Alegând tonul cel mai potrivit putem exprima mai bine ceea ce dorim si în
acelasi timp asiguram o mai buna penetra ie la cititor.
În afara de ton în conceperea unui text trebuie sa inem cont si de rol. Acesta
reprezinta sarcina pe care autorul si-o asuma în raport cu ideile transmise prin
intermediul textului.
33
Autorul poate ,,îmbraca“ mai multe ,,haine“:
• de povestitor al unor întâmplari într-o nara iune,
• de portretist, când prezinta imaginea unor oameni,
• de ghid de lectura, când propune interpretarea critica a unui text,
• de reporter, când face o ancheta pe o tema oarecare,
• de avocat, când scrie despre un proces,
• de medic, când prezinta simptomele unei boli.
Rolul pe care autorul si-l asuma în text îi reflecta personalitatea si le da
încredere cititorilor, el face ca mesajul sa fie usor în eles.
În text se proiecteaza, de asemenea, starea de spirit cu care scrie autorul. Ea
poate fi una calma, melancolica, indiferenta, angajata, de neliniste, de
surescitare, de oboseala, de surprindere etc. care se poate schimba de la un
moment la altul. Indiferent însa de modul cum se simte, autorul este obligat:
• Sa aiba încredere în calita ile sale de creator de texte.
• Sa scrie întotdeauna pe teme care îl intereseaza si îl pasioneaza.
• Sa abordeze subiecte care îi sunt la îndemâna.
• Sa exerseze în permanen a si sa nu se mul umeasca cu primele idei
asternute în graba pe hârtie.
• Sa aiba încredere în publicul caruia i se adreseaza.
Marele gânditor chinez Confucius spunea ca un om este cu atât mai puternic
cu cât poate sa se stapâneasca mai mult. O condi ie esen iala pentru succesul
unui jurnalist

4. Prezentarea ideilor
Exista doua modalita i principale de prezentare a ideilor într-un text:

a. Ordinea naturala
Ordinea naturala de prezentare a ideilor într-un text consta în surprinderea
pozi iei în timp si în spa iu a unui obiect, a unui eveniment, a unui fenomen.
În func ie de tema textul poate fi organizat pe una din cele doua axe:
- axa temporala
- axa spa iala
Organizarea unui text în func ie de axa temporala presupune prezentarea
succesiva a momentelor specifice din existen a sau din devenirea unui obiect,
unui fenomen, unui eveniment. Textul trebuie sa eviden ieze modificarile sau
conservarile de stare, de la o etapa la alta; sa prezinte evenimentele care au
determinat schimbarile de stare precum si conflictele succesive dintre starile
intermediare de echilibru; sa sublinieze importan a evenimentelor trecute pentru
starea prezenta. În felul acesta cititorul va avea o perspectiva dinamica asupra
obiectelor din cuprinsul textului. Acestui mod de organizare a ideilor îi
34
corespunde de obicei textul de tip narativ, în care autorul prezinta o succesiune
ordonata de evenimente, plasate într-un anumit spa iu, la care participa unul sau
mai multe personaje, determinând o ac iune cu grade diferite de complexitate.
Este cazul reportajului, articolului, relatarii, cronicii, interviului. Efectul asupra
cititorului depinde în cele din urma de arta de a povesti, de a împartasi altora
din experien a personala într-un limbaj plastic, colorat care apeleaza la
imagina ie si sensibilitate. Deoarece obiectele ocupa un loc în spa iu este de la
sine în eles ca ele trebuie prezentate cititorului în text dintr-o perspectiva statica
în care accentul cade pe imagine, pe locul ocupat în rela ia cu alte obiecte, pe
ansamblu si pe detalii, pe observa ii si impresii.
Prezentând locul obiectelor în spa iu, autorul va alege o direc ie de expunere
de sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga sau îsi
va concentra aten ia asupra opozi iei dintre obiecte cu o anumita localizare
asupra punctului lor de inciden a. Pentru a-i face pe cititori sa urmareasca textul
uneori autorul trebuie sa descrie obiectele sistematic iar pentru a men ine treaz
interesul trebuie sa dezvaluie detaliile treptat.
Exista doua tipuri fundamentale de descriere: descriere stiin ifica
(obiectiva) si descriere literara (subiectiva). Prima informeaza, a doua
sugereaza. În primul tip selec ia trebuie facuta cu rigoare, adica sa se
concentreze asupra elementelor relevante, definitorii ale obiectului. În cel de-al
doilea autorul selecteaza datele în mod original pentru a eviden ia fa a ascunsa a
obiectelor. Într-o descriere stiin ifica precizia este atinsa si prin intermediul
limbajului: clar, exact, cu termeni tehnici; în descrierea literara autorul apeleaza
la limbajul figurat în stare sa sugereze imaginea prin asocia ii inedite de
cuvinte. În textul jurnalistic descrierea are atât rolul de a crea un context strict
necesar în elegerii stirii cât si rolul de a sugera atmosfera, culoare locala,
ajutându-l pe cititor sa vizualizeze evenimentele.

b. Ordinea logica
Se stie ca mintea umana proceseaza informa iile primite din mediu dupa
anumite legi interne. Este firesc ca acest efort sa fie mai mic, atunci când datele
exterioare sunt organizate dupa exact aceleasi reguli ca structurile intrinseci ale
gândirii. Recunoasterea ca atare a unor structuri face ca ele sa fie mai usor
acceptate si asimilate. Sa vedem care sunt acestea în prezentarea facuta în
lucrarea „Cum se scrie un text“23:
Gândirea ascendenta
Organizându-si astfel textul autorul îl ajuta pe cititor sa urmareasca pas cu
pas evenimentele, imaginile, trairile interioare etc. În acest mod se acumuleaza
tensiunea care îi men ine treaz interesul si îl motiveaza sa continuie lectura.
Adoptând aceasta tehnica autorul are avantajul de a putea zabovi asupra fiecarei
etape si de a acumula idei fara a-i da cititorului sentimentul ca se interpune, ca
se întrerupe, ca se abate de la firul conducator.
35
O alta structura este:
General / particular, particular / general
Opera iile complementare de generalizare si particularizare formeaza
fundamentul cunoasterii umane: cunoasterea si recunoasterea obiectelor,
achizi ionarea limbajului, deprinderea normelor de comportament social sunt
activita i care au la baza cele doua mecanisme. Frecven a si usurin a cu care
indivizii fac aceste opera ii în via a cotidiana explica, în parte, de ce acest mod
de organizare a textului este convenabil pentru autor si cititor în egala masura.
Organizându-si ideile de la particular la general, autorul ajunge treptat, la
abstractizare si generalizare. La rândul lui, cititorul realizeaza propria
generalizare. Acest tip de organizare textuala se întrepatrunde cu mecanismele
producerii si receptarii textului. Pentru ca întregul proces de scriere a unui text
se bazeaza pe opera ii succesive de generalizare si particularizare întregul
proces de lectura presupune pendularea între memoria de lunga durata (re inând
informa ia generalizata) si memoria de scurta durata (re inând informa ia
punctuala, particularul)
Cunoscut – necunoscut
În cunoastere, pe baza argumentului, parcurgem drumul de la ceea ce stim
pentru a asimila ceea ce nu stim. Bizuindu-ne pe informa ia veche, punem
întrebari pentru a ob ine cunostin e noi. Sau pe baza unui ra ionament plecam
de la anumite premise si ajungem la concluzii inedite pe baza argumentului
clasic: premise - concluzii. Cu alte cuvinte cunoasterea înseamna integrarea de
noi date într-un sistem deja existent. Ca atare organizarea textului dupa acest
principiu reflecta drumul parcurs de gândirea autorului.
Simplu – complex
Organizarea ideilor de la simplu la complex se bazeaza pe orientarea textului
spre un mod de receptare în care o etapa cognitiva o include pe cea imediat
precedenta. Autorul prezinta informa ia astfel încât cititorul sa poata procesa o
singura informa ie noua în fiecare etapa. Complexitatea sarcinilor cognitive
creste o data cu adaugarea unui element nou, dar cititorul se bazeaza de fiecare
data pe acumularile anterioare; fiecare etapa este complexa în raport cu cea
precedenta si simpla în raport cu cea care urmeaza.
Organizând textul de la complex la simplu, autorul porneste de la o aser iune
complexa pe care o descompune în par ile ei componente; facându-l pe cititor
sa în eleaga fiecare element care articuleaza întregul si rela ia dintre par i,
pentru a constata ineditul îmbinarii elementelor si a par ilor. Este un tip de
ordonare a informa iei în care fiecare element al întregului este pe rând focalizat
pentru clarificare; întregul, la început neclar, se lumineaza treptat, o data cu
focalizarea fiecareia dintre componentele sale.
Pro si contra

36
Aceasta tehnica este specifica textelor de tip argumentativ, în care autorul
evalueaza situa ia din punctul sau de vedere pentru a prezenta argumente pentru
sau împotriva.
Pentru a asigura echilibrul textului, e bine ca autorul sa faca întâi o lista de
argumente din fiecare clasa, pentru a le dezvolta ulterior. Exista doua modalita i
fundamentale de organizare a textului dupa aceasta schema:
a) întâi prezentarea argumentelor pro, apoi prezentarea argumentelor
contra
b) prezentarea unui aspect al problemei cu argumente pro si contra.
Indiferent pentru care dintre cele doua scheme se opteaza este nevoie sa se
stabileasca o legatura între aspecte si argumente, pentru a asigura unitatea
textului.
Ideile într-un text pot fi ordonate având în vedere întrebarile jurnalistului:
cine ? cui ? ce ? unde ? când ? cum ? din ce cauza ? cu ce scop ? Organizând
textul în acest fel vom raspunde unui mare numar de întrebari pe care cititorul
însusi si le pune în legatura cu un subiect.
Alte posibilita i:
1.Ordinea importan ei
Când autorul vrea sa realizeze o ierarhizare a faptelor prezentate el poate
ordona datele dinspre cele mai importante spre cele mai pu in importante în
economia textului. Faptele prezentate primele se vor impune cu precadere
aten iei cititorului. Aceasta ierarhie este subiectiva si ea s-ar putea uneori sa nu
fie acceptata de cititori. De aceea ordonarea textului trebuie bine argumentata.
2. Ordinea alfabetica
Este o ordine formala la care se recurge atunci când nici un alt criteriu nu se
impune ca relevant în organizarea textului. Ordinea alfabetica este specifica
unor tipuri particulare de texte: dic ionare, indici (de cuvinte, de materii, de
autori) etc.

c. Tehnici de dezvoltare a ideilor


Pornind de la aceste structuri si folosind aceeasi sursa24, principalele tehnici
de dezvoltare a ideilor sunt:
1. Defini ia
Este opera ia de determinare a însusirilor unui obiect prin care între doi
termeni, respectiv doua expresii se introduce un raport de identitate.
Defini iile pot fi formulate în diverse feluri:
a) când rela ia de defini ie este redata de cuvântul „este“ (defini ie reala).
b) când rela ia de defini ie este exprimata prin expresii ca „înseamna“,
„desemneaza“, „se în elege prin“ etc. (defini ii nominale).
c) eviden iind genul proxim si diferen a specifica (defini ia prin gen
proxim si diferen a specifica).

37
d) enumerând trasaturile distinctive, rezultate în urma unor opera ii
stabilite cu alte elemente de sistem (defini ia teoretica).
e) prezentând sinonime, adica termeni pe care cititorii îi pot în elege mai
usor (defini ii sinonimice).
f) dând etimologia cuvântului, adica explicând originea lui (defini ii
genetice).
g) folosind exemple de obiecte la care se aplica defini ia respectiva
(defini ia extensionala).
h) urmarind inducerea unei atitudini favorabile sau defavorabile
(defini ia persuasiva).
i) în func ie de un anumit context (defini ia contextuala).
j) indicând opera ii, experimente sau probe pentru identificarea oricarui
obiect din extensiunea obiectului (defini ii opera ionale).
Defini ia aleasa poate sa decurga din particularita ile obiectului definit sau sa
prezinte op iunea autorului.
2. Detalierea si exemplificarea
Pentru a prezenta credibilitate în ochii cititorilor autorul are datoria sa-si
sprijine ideile pe detalii semnificative si pe exemplificari.
Exemplificarea se poate face prin doua tehnici:
- tehnica exemplelor multe si scurte.
- tehnica exemplului dezvoltat, pe care autorul îl considera
semnificativ.
Exemplele îl ajuta pe cititor sa în eleaga idei abstracte, cu grad mare de
generalitate. Îi capteaza aten ia, i-o men ine vie, clarifica ideile, personalizeaza,
umanizeaza textul, accentueaza aspectele importante, îi lasa cititorului timp sa
,,digere“ informa ia.
3.Compara ia si contrastul
A compara înseamna a eviden ia asemanarile si deosebirile dintre obiecte.
Pentru aceasta este nevoie de o baza comuna, asigurata de existen a unui
criteriu folosit consecvent pe parcursul compara iei.
Exista doua moduri de realizare a unei compara ii:
a) prezentarea succesiva a trasaturilor specifice unui obiect, apoi ale
celuilalt, ale urmatorului si asa mai departe. O astfel de compara ie
este de tip cumulativ si are atâtea par i câte obiecte comparate. Pentru
a nu face din compara ie texte independente puse cap la cap este
nevoie de o legatura între par i.
b) prezentarea în paralel a modului în care se manifesta o trasatura la
fiecare dintre obiectele comparate, relevând întâi asemanarile apoi
deosebirile. Aceasta este o compara ie de tip alternativ, în care aceeasi
proprietate trebuie prezentata în cadrul aceluiasi paragraf, iar între
paragrafe se impune pastrarea unui echilibru în ceea ce priveste
lungimea si complexitatea.
38
Pentru a avea finalitate, o compara ie trebuie sa ajunga la una din
urmatoarele concluzii:
- doua (sau mai multe) obiecte aparent asemanatoare difera în
mod fundamental
- doua (sau mai multe) obiecte aparent diferite sunt fundamental
asemanatoare
- doua (sau mai multe) obiecte desi comparabile (deci
asemanatoare) nu sunt la fel într-una sau în mai multe privin e
4.Analogia
Consta în compararea unui element mai pu in familiar cu altul, din alta clasa
mai cunoscut si prin aceasta mai accesibil percep iei. Analogia dintre doua sau
mai multe no iuni, situa ii, obiecte sau fenomene se poate face privind o singura
însusire sau un ansamblu de trasaturi. Pentru a fi credibila analogia nu trebuie
sa fie for ata, exagerata. Exista analogie literala, în care sunt asociate obiecte
din aceeasi categorie si analogie figurativa, în care sunt asociate obiecte din
domenii diferite. Ambele forme sunt folosite în realizarea unui text.
5.Clasificarea
Reprezinta opera ia prin care obiectele dintr-o mul ime data sunt repartizate
în clase dupa anumite criterii, ceea ce permite cunoasterea lumii înconjuratoare.
În absen a ei e greu de crezut ca scriitura de presa poate fi pe deplin conturata.
Efectuarea unei clasificari presupune doua etape:
a) analiza – autorul studiaza fiecare element ce urmeaza a fi clasificat
identificând trasaturile distinctive, apoi observa rezultatele acestei
opera ii pentru a extrage asemanarile dintre elemente.
b) sinteza – autorul realizeaza clasificarea introducând un criteriu
consecvent în baza caruia se grupeaza elementele cu aceeasi
particularitate.
O clasificare buna este consecventa, când se face dupa un criteriu unic,
aplicat tuturor obiectelor; completa, când omite categorii majore; semnificativa,
când prezinta o ordine interna, conducând spre un scop precis; transparenta,
când este precisa, echilibrata ca dimensiune, ordonata, astfel încât cititorul sa o
poata urmari cu usurin a.
Clasificarea mai poate fi: naturala (când se face apel la un criteriu obectiv
care eviden iaza caracteristicile esen iale ale elementelor din domeniul de
clasificat); conven ionala (când se foloseste un criteriu ales în mod artificial);
cardinala (se are în vedere doar simpla împar ire cantitativa a elementelor
clasificarii); ordinala (obiectele sunt ordonate de la „superior“ la „inferior“);
dihotomica (elementele clasificarii sunt împar ite în numai doua clase);
politomica (elementele sunt împar ite în mai mult de doua clase); structurala
(nu se ine cont de geneza elementelor în cauza); nominala (prin numerotarea
obiectelor); de interval (distan ele dintre obiecte din clase succesive sunt

39
egale); de raport (în raport cu un obiect aflat în alta clasa) si istorica
(elementele sunt ordonate în func ie de momentul apari iei).
6.Cauza-eveniment-efect
În aceasta rela ie locul principal îl ocupa evenimentul pe care autorul trebuie
sa îl prezinte cu suficienta claritate pentru ca cititorul sa în eleaga atât cauzele,
cât si efectele.Acest lucru se poate face în mai multe moduri:
a) prezentarea evenimentului si comentarea cauzelor,
b) prezentarea evenimentului si comentarea efectelor,
c) prezentarea evenimentului si comentarea raportului cauza-efect,
Optarea pentru una sau alta dintre aceste direc ii de eviden iere permite
accentuarea ideilor în mod diferit:
a) analiza cauzelor,
b) analiza efectelor,
c) comentarii complexe asupra cauzalita ii.
Indiferent de direc ia aleasa folosirea acestei tehnici îi permite autorului sa
îndrepte aten ia cititorilor asupra interpretarii fenomenelor, a rela iei dintre
obiecte.
Pentru a nu-l confunda cu un raport de simpla succesiune temporala se
impune o analiza atenta a raportului cauza-efect.
7.Analiza procesului
Este o metoda de cercetare a fenomenelor, bazata pe descompunerea
acestora în par ile componente. Acest lucru da posibilitatea autorului de a
prezenta cititorilor un fenomen în evolu ia lui, oferind acestora fundamentul a
unor judeca i proprii. Considerata o tehnica de dezvoltare a ideilor cu grad
superior de complexitate ea presupune:
a) – dispunerea evenimentelor dupa criteriul cronologic,
b) – expunerea principalelor etape în desfasurarea procesului,
c) – re inerea tuturor detaliilor fiecarei etape în parte,
d) – compararea etapelor succesive în vederea identificarii elementelor
de continuitate (asemanarile) si a elementelor de discontinuitate
(deosebirile, elementele nou aparute în fiecare etapa),
e) – examinarea rezultatului particular din fiecare etapa precum si a celui
general la închiderea procesului.
Pentru a prezenta corect un proces, autorul trebuie sa se asigure ca:
a) – l-a în eles corect si cunoaste etapele în detaliu,
b) – îi poate înfa isa etapele în ordinea corecta,
c) – detaliile pe care le etaleaza pentru fiecare etapa sunt clare,
semnificative,
d) – face corect trecerea de la o etapa la alta, dându-i cititorului
elementele necesare pentru ca acesta sa în eleaga logica interna a
procesului.

40
5. Alegerea vocabularului
Daca admitem, si este firesc s-o facem, ca textele reprezinta o succesiune
ordonata de cuvinte, propozi ii, fraze prin care ni se comunica idei, atunci
trebuie sa spunem ca ele îmbraca mai multe forme:
a) În func ie de domeniu: literatura, matematica, fizica, editoriale de ziar,
anun uri de mica publicitate, sloganuri, re ete, calendare, liste de
nume, texte de lege etc.
b) În func ie de forma: fixate în scris în car i, în ziare, în brosuri, pe
bile ele si orale fixate pe benzi video/audio sau produse direct în fa a
noastra de cei cu care stam zilnic de vorba.
c) În func ie de dimensiune (mari sau mici).
d) În func ie de calitate: care ne plac si care nu ne plac; interesante si
neinteresante; clare sau confuze, dificile sau usoare.
e) În func ie de cititorii inta: pentru prescolari, elevi, studen i, specialisti
Textele se produc în diverse împrejurari: acasa, pe strada, la birou, în
campanii electorale, într-o conferin a de presa, la examene etc., si ele pot fi
scrise usor sau greu, în func ie de priceperea si talentul autorilor.
Un text poate avea mai multe caracteristici:
a) Are o cauza si vizeaza un scop,
b) Este destinat unui public,
c) Comunica idei într-o anumita limba,
d) Ideile comunicate capata o anumita forma,
e) Este produs într-un anumit context (într-un spa iu si timp determinate,
alaturi de alte texte, de acelasi tip sau diferite),
f) Este transmis pe un anumit canal,
g) Asteapta un raspuns (feedback).
Vorbind despre un text se pun mai multe întrebari: cine comunica ?; cui /
pentru cine comunica ?; ce comunica ?; pe ce canal ?; din ce cauza ?; cu
ce scop ?
Ceea ce înseamna ca a produce un text înseamna de fapt a produce sens si a
gasi mijloacele cele mai eficiente de a-l comunica si altora. Comunicarea poate
fi un act individual si social.

a. Elementele textului
1) Autorul, ca sursa a ideilor. El trebuie sa fie competent, integru,
obectiv, informat, autentic, bine inten ionat, sa aiba o personalitate
puternica, sa fie credibil si sa aiba ,,carisma“ pentru a influen a
cititorii, sa foloseasca eficient cuvântul pentru a clarifica ideile.
2) Cititorul este cel caruia i se adreseaza textul. Un text exista doar prin
cititorii sai si de aceea este necesar sa-i facem pe cititori sa îl
în eleaga.
41
3) Ideile reprezinta ceea ce doreste autorul sa transmita cititorilor sai,
textul fiind un complex de gânduri, sentimente, informa ii,
recomandari utile.
4) Mesajul este forma pe care autorul se hotaraste sa o dea ideii sale:
ordinea în care prezinta argumentele, succesiunea propozi iilor,
alegerea cuvintelor, înlan uirea paragrafelor etc.
5) Contextul comunicarii este reprezentat de totalitatea împrejurarilor în
care apare un text: evenimente si conjuncturi sociale, asteptarile
publicului, locul si momentul apari iei textului, rela ia în care se afla
cu alte texte ale aceluiasi autor sau ale altor autori. Orice text este
modelat de realitatea înconjuratoare si o modeleaza pe aceasta la
rândul lui.
6) Canalul constituie mediul prin care se transmite ceea ce scriem, în
cazul jurnalistilor, forma scrisa (manuscrisa sau tiparita). Forma în
care textul ajunge la cititorii nostri este foarte importanta: calitatea
tiparului, forma textului, ilustra iile si culorile, locul unde alegem sa
publicam un text, sensul si asezarea în pagina, caracterul literelor
folosite, toate acestea reprezentând forme de comunicare între autor si
cititor.
7) Raspunsul primit (feedback-ul) este întârziat în cazul textului scris si
aflam mai târziu daca mesajele noastre plac sau nu publicului, daca
cititorii sunt sau nu de acord cu ideile noastre. Iar ca forma de raspuns
din partea publicului pot fi: solicitarea autorilor de catre diverse
publica ii, tirajul unor car i sau reviste, declansarea unor dezbateri
pornind de la texte scrise.
Regulile generale de redactare se aplica diferit de la un tip de text la altul:
exista texte administrative, care se scriu dupa anumite sabloane, în timp ce
literatura de fic iune pare sa nege toate regulile; într-un fel se scriu compunerile
la scoala, altfel teza de licen a, altfel articolele de ziar (si ele de diverse tipuri),
altfel sunt redactate stirile pentru radio sau televiziune. Dincolo de aceste
diferen e dintre modalita ile de exprimare exista un numitor comun ale acestora:
necesitatea de a scrie un text bun.
Acesta trebuie sa respecte anumite condi ii:
a) sa aiba o tema bine aleasa,
b) con inutul sa fie unitar,
c) sa ofere o informa ie de calitate (interesanta, corecta, specifica,
sincera),
d) sa scoata în eviden a implicarea autorului prin atitudine fa a de tema,
e) sa aiba un scop clar,
f) sa satisfaca asteptarile cititorului,
g) sa fie elegant în con inut si forma,

42
h) sa fie concis, pentru a lasa mesajul sa ajunga la cititor în forme
specifice,
i) sa convinga cititorul,
j) sa poarte amprenta responsabilita ii autorului asupra consecin elor pe
care le-ar putea avea asupra publicului.
Sunt mai multe modalita i de a scrie bine:
- respectând regulile esen iale care stau la baza redactarii unui
text bun,
- tragând cu ochiul la cum scriu al ii, deci patrunzând în
laboratorul lor (schimburile de experien a fiind utile),
- luând în considerare criticile primite din partea cititorilor,
- înva ând din modele (exemplul maestrilor nefiind de neglijat),
- scriind si rescriind (un ziarist spunea ca în primii trei ani a
înva at 80% din tainele meseriei dar ca i-au trebuit al i 10 ani
pentru restul de 20%).
Se stie ca orice autor scrie pentru un public larg, cu idei si gusturi diverse si,
mai ales, nu scrie pentru el însusi. Textul exista numai prin cititori, lor trebuie
sa le placa, ei trebuie sa-l în eleaga. Cititorii parcurg textul din punctul lor de
vedere, deci autorul are obliga ia sa-i ofere fiecaruia câte ceva, pastrându-si în
acelasi timp personalitatea, individualitatea. Ei vor lucruri care sa-i atraga si nu
se gândesc la efortul pe care îl face autorul când scrie. Cu mare usurin a ei fac
aprecieri negative asupra textului, fara a se gândi ca s-a muncit ore în sir la el.
De aceea este indicat sa înva am sa ne judecam textele de pe pozi ia cititorilor,
sa le citim cu ochii lor. Apoi sa ne imaginam cum ar judeca textul un expert în
domeniu, o personalitate pe care o apreciem, al carui punct de vedere îl
respectam si a carei parere ne intereseaza, si sa definim publicul- inta, caruia îi
adresam textul. Daca vrem sa facem o analiza a publicului e bine sa ne
întrebam:
1) Cine sunt cititorii nostri (vârsta, sex, cultura, grad de pregatire în
domeniu, statut social si economic)?
2) Ce stie publicul despre subiectul pe care îl voi trata ? Ce i-ar interesa
pe cititori sa afle în legatura cu subiectul nostru ? Ce s-ar astepta sa
gaseasca în abordarea noastra ?
3) Ce motive ar avea publicul sa citeasca textul nostru ?
4) Cum putem sa le trezim cititorilor interesul ? În legatura cu aceasta
chestiune se ridica mai multe întrebari: Daca atitudinea lor este neutra
cum sa-i captam ? Daca ne sunt ostili cum sa-i facem sa citeasca
textul pâna la capat ? Daca sunt de acord cu noi, cum sa le întarim
convingerile ? Cum putem ajuta publicul sa citeasca mai usor textul ?
Cum sa organizam si sa exprimam mai limpede ideile pentru a le
comunica mai eficient, mesajele propuse?

43
Toate aceste informa ii le putem ob ine din sondaje de opinie, din banci de
date, din contactele directe cu publicul poten ial, din estimari, deduc ii, prin
intui ie.
Modul cum este receptat textul, în accep ia specialistilor, depinde de factorii
externi, demografici si interni.Din prima categorie fac parte:
• Locul unde va aparea textul (într-o carte, într-un ziar, într-o
revista),
• Formatul textului (dimensiuni, pagina ie, rela ia cu elementele
grafice etc.),
• Momentul apari iei (într-o zi de lucru sau în week-end, în timpul
anului sau în vacan a),
• Contextul evenimentelor sociale, politice, culturale în care apare,
precum si contextul creat de textele recente pe aceeasi tema.
Evident ca elementele contextului extern ne sunt date, nu le putem
modifica; ceea ce putem face însa este sa le determinam sa
,,lucreze“ în favoarea noastra.
Vârsta, sexul, nivelul de instruc ie, determinantele sociale constituie factori
demografici. Cititorii tineri sunt optimisti, atrasi de noutate si dispusi sa încerce
solu ii noi, sunt idealisti, usor influen abili de modelul unor personalita i.
Cititorii mai în vârsta sunt mai conservatori, uneori nostalgici, atasa i unui mod
de via a pe care l-au experimentat, mai sceptici câteodata, alteori mai cinici. Dar
nu sunt excluse si situa iile inverse. Apoi femeile sunt atrase de alte teme decât
barba ii (de pilda moda, decora iuni interioare, cosmetice, respectiv fotbal,
pescuit, vânatoare etc), au alte atitudini fa a de anumite probleme (ca, de pilda,
egalitatea sexelor, mod de comportare în societate, rolul în educa ia copiilor
etc.). De aceea autorul trebuie sa fie si un bun psiholog.
Interesul pentru anumite teme este determinat si de nivelul de instruc ie,
precum si de afilierea la anumite grupuri ocupa ionale, politice, religioase,
sociale, de apartenen a etnica etc.
Factorii interni sunt pe de o parte reprezenta i de motiva ia realizarii unui
text si pe de alta parte de atitudinile, credin ele, valorile personale ale cititorilor.
Exista, multe motive pentru care oamenii consimt sa participe la o activitate
sau sa-si însuseasca un punct de vedere. Acestea sunt:
1) Confortul: oamenii vor sa aiba destule alimente, o casa confortabila,
caldura sau racoare, nu vor dureri sau neplaceri, cu alte cuvinte sa-si
acopere treburile necesare.
2) Curiozitatea: pornirea fireasca a omului este aceea de a cunoaste
lumea, de a o în elege, de a o explica, de a afla cauzele si de a
prevedea consecin ele, de asi verifica op iunile.
3) Fericirea: oamenii vor sa se simta bine, sa se bucure, sa se distreze, sa
se amuze, sa se deconecteze, sa fie ferici i.
44
4) Grija pentru al ii: exista o înclina ie naturala a oamenilor de a avea
grija de saraci si de batrâni, de copii, de animale, de semeni afla i în
dificultate.
5) Independen a: ne dorim cu to ii sa fim autonomi, sa nu depindem de
al ii.
6) Prietenia: oamenii au nevoie de afec iune si prietenie, vor sa comunice
cu semenii lor, sa se în eleaga si sa se ajute.
7) Putere: preocuparea de a face un lucru cât mai bine, de a coordona
activitatea altora pentru a impune anumite idei sau atitudini.
8) Recunoasterea: oamenii vor sa le fie recunoscute meritele, sa fie
lauda i, sa dobândeasca prestigii si autoritate în cadrul comunita ii,
toate acestea putându-se transforma în stimuli pentru autodepasire sau
atitudini dictatoriale.
9) Siguran a: oamenii vor sa traiasca în siguran a, sa se deplaseze liber,
sa nu aiba motive de teama.
10) Succesul: sa aiba realizari profesionale; sa aiba o familie, un serviciu
bun si bani, sa atraga prin calita i fizice si intelectuale.
11) Tradi ia: dorin a de a fi împreuna de sarbatori, de a participa în grup
la diverse evenimente.
12) Varietatea: oamenii îsi doresc ceva nou, care sa-i scoata din rutina,
sa-i puna în situa ii noi care sa le stimuleze ini iativa.
Modul în care publicul recepteaza un text depinde de atitudinea lui fa a de o
anumita tema. Atitudinea însumeaza sentimentele fa a de un obiect, credin ele
individului, modul cum suntem predispusi sa ac ionam într-o anumita
împrejurare.
Publicul cititor se poate încadra în mai multe categorii:
1) Publicul favorabil. El nu trebuie convins dar textul trebuie sa adauge
informa ii noi la cele cunoscute pentru a-l stimula în permanen a.
2) Publicul neutru.
a) este neinformat si atunci autorul trebuie sa-i dea
nouta ile de rigoare,
b) este sceptic si atunci autorul pe lânga informa ii trebuie
sa aduca si argumente,
c) este apatic si atunci autorul trebuie sa gaseasca o
strategie de motivare, de capacitare a publicului.
Autorul trebuie sa-si câstige credibilitatea în ochii cititorilor. Când publicul
este ostil, obiectivele trebuie sa fie mai pu in ambi ioase. Subjugarea lui este
suficienta fara a încerca sa-l convingem sau sa-i trezim interesul cu orice chip.
Din momentul în care am câstigat aten ia publicului cititor trebuie sa
demonstram pe tot parcursul textului relevan a informa iei, facându-l sa vada
utilitatea, ingeniozitatea, frumuse ea ideilor noastre, spunându-i adevarul,
evitând exagerarile, convingându-l sa adopte acelasi punct de vedere cu noi, sa
45
perceapa evenimentele într-un mod cât mai apropiat cu al nostru. Pentru a
men ine viu interesul cititorilor pe parcursul întregului text trebuie sa
cunoastem factorii care influen eaza aten ia:
1) Intensitatea. Textul trebuie sa con ina elemente ce se detaseaza de
fundal, ies în eviden a, au relief.
2) Repeti ia. În diferite puncte ale textului e bine sa revenim asupra unor
idei pe care dorim sa le supunem aten iei în mod special.
3) Noutatea. Oamenii sunt atrasi de lucrurile noi, neobisnuite.
4) Ac iunea. Succesiunea rapida a ideilor, schimbarea, miscarea in
mintea în „priza“, nelasând sa scada interesul.
5) Contrastul. Ideile pot fi puse în valoare prin contraste puternice,
elementele puse în opozi ie accentuându-se reciproc.
6) Relevan a. Oamenii sunt mai aten i la text când în eleg importan a,
impactul ideilor asupra propriilor activita i, interese, pasiuni.
Pentru a-i face pe cititori sa re ina ideile pe care dorim sa le transmitem
putem recurge la urmatoarele strategii:
a) repetarea frecventa a ideilor mai importante (în func ie de
dimensiunea textului),
b) folosirea unor cuvinte-cheie care se vor fixa în mintea cititorilor,
c) utilizarea unor formule fixe, sloganuri, usor recunoscute de cititori,
usor de asociat cu ideile din text,
d) prezentarea explicita a utilita ii informa iei pentru cititor: cum, unde,
când poate folosi cititorul informa iile pe care le gaseste în text,
e) structurarea clara a textului astfel încât el sa fie urmarit usor de catre
cititor.
Ce ne face credibili în ochii publicului ? Contactul direct cu evenimentele,
buna informare, pozi ia adoptata.

b. Implicarea autorului în text


Orice text poarta amprenta personalita ii autorului sau. Pentru ca el sa fie
bine receptat trebuie folosit un stil moderat în care sa primeze calitatea, boga ia
de idei, varietatea, naturale ea si originalitatea. Alegerea tonului si rolului
potrivit pentru un text, incumba necesitatea ca autorul sa se cunoasca pe sine,
sa-si cunoasca punctele tari si punctele slabe. Ca atare trebuie avute în vedere
urmatoarele cerin e:
• ambian a în care se scrie,
• încercarile anterioare de acelasi gen,
• însusirile care oglindesc cel mai bine personalitatea autorului,
• elul textului,
• valorile pe care le apreciaza cel mai mult autorul.

46
6. Construc ia corecta a frazelor
Un text este bun nu numai daca are idei interesante ci si daca acestea sunt
bine organizate si decurg logic unele din altele. Se spune ca exista tot atâtea
maniere de aranjare a textului câte idei si câ i autori sunt. Cu condi ia însa ca
întotdeauna în realizarea unui text sa se plece de la realitatea înconjuratoare,
care se încadreaza în anumite tipare, dupa care ne organizam ideile.
Meritul unui text provine din confruntarea pe care o face
cititorul/ascultatorul între propria schema mentala si cea prezentata de autorul
textului.
Lucrurile se organizeaza în mintea noastra pe baza unor principii
perceptuale: simplitate (succesiunea punctelor permite urmarirea lor), simetrie
(rela iile care exista între elemente, propozi ii), ordine (asezarea elementelor
dupa o schema consecventa)
Experien ele noastre cotidiene se regasesc în modalita ile noastre de
expresie. De aceea abilitatea autorului consta în capacitatea lui de a-si folosi
cunostin ele lingvistice pentru a pune lumea textului în rela ie cu elementele
lumii reale. Cititorul percepe textul comparând cunostin ele sale de limba cu
cele despre lumea înconjuratoare. De unde nevoia de a gasi puncte comune între
cunostin ele schematizate în mintea lui si cele transmise de autor, lucru ce se
realizeaza prin punerea în func iune a diverselor mecanisme de interpretare.
Specialistii considera ca pentru în elegerea textului exista trei teorii
fundamentale25:
1) Textul este procesat de jos în sus, adica dinspre elementele cele mai
simple spre elementele cu grad maxim de complexitate (sunete / litere
– par i de cuvinte – cuvinte – grupuri de cuvinte – propozi ii - fraze –
par i de text – textul în ansamblu – texte de un anumit tip – diverse
tipuri de texte): în elegerea textului este punctul final al unui proces
intens de decodare a unor unita i din ce în ce mai complexe.
2) Textul este procesat de sus în jos, adica dinspre unita ile superioare
spre unita ile inferioare pe baza cunostin elor anterioare despre text si
despre subiect, precum si pe baza intui iilor lingvistice, cititorul /
ascultatorul selecteaza din text elementele relevante în elegerii, în
func ie de care îl reconstituie; percep ia unita ilor individuale
(sunetele / literele) se face global.
3) Textul este procesat interactiv: cititorul pune în ac iune simultan
(alternativ) mecanisme plasate la mai multe niveluri (nivelul
sunetelor, al cuvintelor, al propozi iilor, etc.); deficien ele de la un
nivel pot fi compensate în etape ulterioare, la alte niveluri, asigurând
în elegerea atât la fiecare nivel, cât si a textului în ansamblu.
Pentru a se evita orice greseala este necesar sa se respecte sintaxa. În
consecin a în elegerea mesajului care trebuie transmis este condi ionata de tipul
47
frazei, de ordinea cuvintelor, de asigurarea unor legaturi logice între concepte si
idei.26
Orice text este alcatuit din propozi ii în sens logic iar la baza procesarii
textului stau doua reguli fundamentale:
1) nu toate propozi iile dintr-un text sunt la fel de importante. Cu cât o
propozi ie are un rol mai mare cu atât are sanse mai multe de a fi
re inuta de cititori. Calitatea re inerii depinde însa de capacitatea
cititorului de a sesiza esen ialul.
2) gradul de dificultate a unui text este direct propor ional cu numarul de
propozi ii pe care le con ine. Daca numarul propozi iilor în cadrul
unei fraze este considerabil si dificulta ile de în elegere sunt mai mari.
A organiza un text înseamna a ordona ideile, astfel încât ele sa fie usor
integrate de cititori în sistemul lor de cunostin e. Prin modul în care îsi
ordoneaza textul, autorul poate ine sub control procesarea acestuia de catre
cititor.27
Ideile pot sa ajunga la cititori si sa aiba efectul scontat, numai daca optam
pentru o anume ordine de prezentare în func ie de subiect, de scop si de public.
Schema ajuta autorul sa îsi ordoneze ideile, sa ina sub control desfasurarea
textului, iar cititorului îi faciliteaza posibilitatea urmaririi ideilor si a logicii lor.
Ordonând ideile autorul construieste scheletul textului, si-i da cititorului
reperele în elegerii lui. Se asigura astfel unitatea si coeren a textului.
Un text are unitate atunci când fiecare informa ie ocupa un loc precis în
raport cu celelalte.
Un text prezinta coeren a atunci când legaturile dintre idei si informa ii apar
în mod evident cititorilor si decurg unele din altele. Atunci când apar lacune de
cursivitate, sarcina cititorului este aceea de a umple aceste goluri printr-un efort
de reconstituire a contextului absent; cu cât acest efort este mai mare, cu atât
textul este mai greu de în eles.
Fiecare text se caracterizeaza prin coeren a locala si coeren a globala.28
Coeren a locala se marcheaza prin diverse mijloace lingvistice:
1. pronume (Traian Basescu este primar general al Capitalei. El urmeaza sa-
si încheie activitatea...),
2. substitute pronominale si adverbiale (Referendumul s-a desfasurat corect.
Asta au afirmat to i observatorii straini acredita i în Bucuresti. Aici ei au
avut posibilitatea sa vada la fa a locului cum românii au mers disciplina i
la urne),
3. asocieri conceptuale si lexicale (la urne...a vota),
4. timpuri verbiale (apa curgea la robinetul defect si telefonul suna de zor
când am intrat în casa),
5. conjunc ii sau alte elemente de conectare a doua propozi ii, care se mai
numesc si indicatori logici si care pot fi de premise sau de concluzie

48
(deci, cu toate acestea, de aceea, pentru ca, în aceste condi ii, fiindca
etc.),
6. repeti ii de cuvinte (se adunasera acolo mul i manifestan i, manifestan i
de toate vârstele),
7. folosirea unor termeni generici, raporta i la termeni particulari (se
întreceau acolo mul i oameni, barba i, femei, copii),
8. întrebuin area sinonimelor (teama, frica, groaza, îl facusera sa nu mai
gândeasca în acel moment),
9. utilizarea unor cuvinte din acelasi câmp conceptual (pe bar erau sticle
goale aruncate la întâmplare lânga pahare cu urme de buze soioase sau de
ruj).
Coeren a globala a textului este asigurata de tehnicile prin care autorul îsi
dezvolta ideile. În ordinea naturala sau în cea logica, ideile pot fi dezvoltate
dupa una dintre urmatoarele tehnici:
1) – fixare,
2) – intrare în amanunt si exemplificare,
3) – compara ie, contrast,
4) – analogie,
5) – clasificare,
6) – cauza-efect / efect-cauza.

7. Calita ile stilului


Cunoscuta ca „una dintre activita ile umane pe care fiecare dintre noi o poate
recunoaste însa pu ini o pot defini satisfacator“29, cum apreciaza John Fishe,
comunicarea este eficienta în func ie de felul cum transmitem ideile. Potrivit
unei celebre formulari "stilul este omul însusi", este evident ca fiecarui individ
îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poarta
pecetea propriei personalita i, a culturii, a temperamentului, a mediului social în
care acesta traieste si, de ce nu, al interesului pe care îl urmareste. Stilul nu este
o proprietate exclusiva a textelor literare, el este specific oricarui act de
comunicare. În consecin a autorul trebuie sa aleaga acele cuvinte care reprezinta
cel mai bine lumea textului si scopul sau. Dincolo însa de aceasta cerin a
generala stilul de comunicare abordat, trebuie sa îndeplineasca mai multe
condi ii:
• claritate - o expunere sistematizata, concisa si usor de în eles, care evita
nonsensul si echivocul (Ex: „Spitalul clinic jude ean de urgen a
Constan a va beneficia de repara ii capitale. Cele 250 miliarde lei
necesare acestor lucrari vor fi alocate de la bugetul de stat“).
• corectitudine - o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale
în ceea ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale
49
sintactice se numesc solecisme si constau, cu precadere, în dezacordul
dintre subiect si predicat (Ex de solecism: „Cinci miliarde lei este suma
pe care municipalitatea din Satu Mare o vor aloca echipei de fotbal
Olimpia în acest retur“)
• concizie - urmareste exprimarea concentrata pe subiectul de comunicat,
fara divaga ii suplimentare si neavenite (ex.: „Lucratorii Postului de
Poli ie Transporturi Navale Constan a-Sud Agigea, în colaborare cu
poli istii de frontiera, au desfasurat o ac iune pe platforma portului
Agigea, ce a avut drept scop combaterea furturilor de fier vechi dar si a
altor activita i ilegale“).
Un stil reusit are mai multe calita i:
• naturale e - consta în exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautare
for ata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a uimi
auditoriul.
• armonie - ob inerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea
la cuvinte si expresii capabile sa provoace reprezentari conforme cu
inten ia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia (aceasta din urma
poate fi evitata prin flexionarea limbii: de pilda în loc de mica camera se
poate spune spa iul micii încaperi, sau prin recurgerea la sinonime).
• fine e - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima într-un
mod indirect gânduri, sentimente, idei.
Stilurile de comunicare sunt de mai multe feluri:
• Stilul neutru - se caracterizeaza prin absen a deliberata a oricarei forme
de exprimare a starii sufletesti, pentru ca între emi ator si receptor nu se
stabilesc alte rela ii decât cele oficiale, de serviciu.
• Stilul familiar - se caracterizeaza printr-o mare libertate în alegerea
mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trairi afective;
presupune o exprimare mai pu in preten ioasa, mai apropiata, folosita în
rela iile cu membrii familiei, prietenii, colegii.
• Stilul beletristic - consta în marea boga ie de sensuri la care apeleaza si
pe care le foloseste autorul în scrierile literare.
• Stilul administrativ - are ca element definitoriu prezen a unor formule
sintactice cliseu, cu ajutorul carora se efectueaza o comunicare specifica
institu iilor.
• Stilul publicistic – este apropiat de stilul beletristic, dar îl deosebeste de
acesta faptul ca pune accentul pe informa ie mai mult decât pe forma de
prezentare.
• Stilul de comunicare manageriala - mesajul managerului cauta sa aiba
un impact puternic asupra auditoriului, urmarind sa activeze eficien a si
eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea,
dirijarea spre anumite scopuri.
50
Cercetatorul Martin Joos distinge si el cinci tipuri de stiluri:
• de comunicare necooperativa (în care emi atorul nu îsi cunoaste
receptorul iar acesta nu influen eaza discursul primului).
• formal (se adreseaza unui auditoriu numeros ale carui reac ii sunt
perceptibile pentru vorbitor).
• consultativ (al discu iilor cu caracter profesional, de afaceri, al
negocierilor).
• ocazional (discu ii între prieteni, cunostin e).
• intim (se reduce la un cod personal care ofera date despre stari, trairi).
8. Definirea scopului

Sunt mai multe motive pentru care scriem un text:


• atingerea unei inte care este strâns legata de politica ziarului,
• îndeplinirea obliga iilor de serviciu pentru a câstiga bani ,
• pentru imagine si pentru reputa ie,
• ob inerea unui beneficiu,
• pentru corectarea unei situa ii de criza,
• pentru a demonstra ceea ce stim,
• pentru a exprima un punct de vedere etc.
Toate aceste tipuri de motive se sus in reciproc.
În definirea scopului realizarii unui text publicistic, dupa unii autori,30 exista
trei etape:
1. Formarea unei ipoteze. Întotdeauna este bine sa pornim la lucru,
dupa alegerea câtorva idei pe care ni le propunem sa le transmitem într-
un context dat. Pe baza acestei hotarâri preliminare, sortam materialul,
ordonam ideile alegând din multitudinea de perspective ce se poate
adapta. Este bine sa formulam mai multe ipoteze pe care sa le evaluam pe
rând, din punctul nostru de vedere si din perspectiva publicului.
2. Testarea ipotezei. Odata formulata, o ipoteza trebuie testata.
Intui ia sau primele idei care ne vin în minte ne pot garanta succesul,
demonstra ia urmând sa fie facuta în punctul final. Schi ând structura
globala a textului, fie în forma coerenta legata, fie doar a succesiunii
ideilor, putem vedea în ce masura ipoteza formulata este buna, necesita
modificari, conduce undeva sau pur si simplu este falsa. În etapa
formularii ipotezei si în cea a testarii ei, conteaza foarte mult sa ne
pastram luciditatea fara a ne lasa coplesi i de prima idee care ne vine în
minte, oricât de bine pare ca suna. Acceptând ca ne putem însela, ca
putem chiar mai bine de cât o facem la un moment dat, ca exista o
mul ime de fapte care trebuie luate în calcul, vom ajunge la decizia finala
privind con inutul si forma textului.
51
3. Decizia finala. Dupa cele doua etape, se poate stabili structura
finala a textului si ideia fundamentala pe care va fi cladit textul. De stiut
ca pe parcurs se poate face corec ie în func ie si de modul în care textul
se scrie. Important însa, este sa ajungem cât mai curând la o decizie finala
pentru a putea stabili modul cel mai convenabil de exprimare. Definirea
scopului reprezinta un proces de proiectare globala, în func ie de ceea ce
propune autorul sa faca cu acest text. Luarea deciziilor este direct
influen ata de subiect, de viziunea autorului subiectului, de publicul inta.
În felul acesta, stabilim ce si cum, adica ce informa ie va fi inclusa în
text, cum va fi ea prezentata pentru a avea efectul maxim asupra
publicului. A comunica eficient înseamna a scrie în asa fel încât publicul
sa recunoasca exact inten ia autorului si sa adopte punctul de vedere
exprimat în text.
Orice text are un scop general si unul particular.
a. Scopul general are rolul de a informa, de a convinge, de a se
autoexprima, de a oferi momente de destindere.
b. Scopul particular, adica tipul particular de raspuns pe care autorul îl
asteapta de la publicul sau: mesajul autorului si reac iile asteptate.
De regula, un autor când scrie un text urmareste mai multe lucruri:
1. Sa ofere cititorilor momente de reflexie sau de destindere.
2. Sa-si exprime, sa-si exteriorizeze gândurile si sentimentele.
3. Sa prezinte, sa explice situa ii, procese etc.
4. Sa-si convinga publicul în legatura cu un punct de vedere.
Desi aceste motiva ii se pot întrepatrunde, exista un singur scop principal
pentru care scrie autorul, iar celelalte sunt secundare.
În func ie de scop, accentul cade în mod diferit asupra celor trei elemente
implicate în procesul scrierii unui text: autorul, publicul si subiectul. De pilda,
în textele care-si propun momente de reflexie, accentul cade pe autor cu bagajul
sau de cunostin e, credin e, sentimente; în textele care au ca scop sa ofere
cititorilor un moment de destindere, accentul cade asupra publicului, cu
particularita ile lui, cu universul de cunostin e, cu asteptarile lui de lectura; în
textele scrise din dorin a de a oferi publicului informa ii sau explica ii de
diferite tipuri, accentul cade asupra subiectului; în textele menite sa convinga
publicul în legatura cu un anumit punct de vedere, accentul cade asupra
întregului complex: autor, subiect, public, textul mediind rela ia autorului cu
subiectul pe de o parte si rela ia publicului cu subiectul pe de alta parte.
În func ie de scopul propus, autorul decide modul de exprimare pe care îl
adopta: narativ, descriptiv, expozitiv, argumentativ. Fiecare dintre acestea are
anumite particularita i si se întâlnesc la diverse genuri publicistice:
• Textul narativ presupune o succesiune de evenimente desfasurate în
timp si spa iu (reportaj, articol, foileton).

52
• Textul descriptiv evoca scene, persoane, fenomene, obiecte, emo ii si se
concentreaza asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau
subiectiv de autor (interviu, reportaj, pamflet).
• Textul informativ transmite cititorilor idei, modeleaza în elegerea, ofera
explica ii în legatura cu diverse obiecte, fenomene, situa ii, atitudini ale
unor persoane, demonstreaza cum se face un lucru, cum func ioneaza un
aparat, cum se folosesc obiectele etc (stire, grupaje de stiri, interviu,
cronica, articol, relatare, pamflet).
• Textul argumentativ are ca scop convingerea cititorilor în legatura cu
un anumit punct de vedere, motiv pentru care autorul apeleaza la diverse
strategii retorice (comentariu, foileton, tableta, pamflet).
Scopurile formulate de autor trebuie sa aiba urmatoarele particularita i:
• sa capteze aten ia publicului,
• sa ofere cititorilor o perspectiva noua asupra subiectului,
• sa iasa din rutina, dar în raport cu posibilita ile de realizare ale textului.31

9. Verificarea textului
Redactarea unui text este un proces în care autorul descopera idei noi,
gaseste cea mai potrivita forma, scrie si rescrie privindu-si textul atât din
perspectiva celui care scrie cât si a cititorului. A introduce noi idei, a elimina
altele vechi reprezinta în esen a mecanismul care genereaza textul într-o
activitate continua de scriere si rescriere. Cu toate ca autorul, indiferent de
func ia pe care o are într-o redac ie si de experien a acumulata, investeste mult
în munca, în fiecare fraza scrisa, revizia este absolut necesara pentru ca îi ofera
o noua viziune asupra subiectului. Revizia reprezinta un set de strategii de
reexaminare si reevaluare a alegerilor facute în etapele anterioare. Cu alte
cuvinte revizia este o etapa de gândire, recreare si reasezare a textului.
Verificarea are doua faze:
1. Globala care include strategii de citire ce ajuta autorul sa regândeasca
textul, sa reordoneze ideile, sa renun e la unele pasaje si sa rescrie par i
semnificative din el.
2. Locala care implica lectura atenta a paragrafelor, a frazelor si a
propozi iilor, a cuvintelor pentru a decide asupra corectitudinii si a
adecvarii.
Pentru ca verificarea sa fie eficienta este necesar ca textul sa fie privit cu
spirit critic, judecat din perspectiva scopului vizat si alese cuvintele cele mai
eficiente, nu cele mai frumos împodobite. Apoi, se impune a fi analizat de pe
pozi ia cititorului si a criticului pentru a preveni posibile obiec ii. În fine, sa fie
citit ceea ce scrie pe pagina nu ceea ce s-ar dori sa se scrie. Textul trebuie lasat
o perioada de timp apoi, recitit.
53
În timpul verificarii, conform punctului de vedere formulat de specialisti32,
autorul are datoria sa-si puna mai multe întrebari:
1. Titlul este convingator? Introducerea capteaza aten ia? Încheierea
convinge? Interesul cititorului este men inut de-a lungul întregului
text? Ce i-ar putea atrage pe cititori?
2. Reies cu claritate din text subiectul si scopul urmarit? Exista cumva
digresiuni care abat aten ia cititorului si rup unitatea textului?
3. Este semnificativ subiectul iar punctul de vedere exprimat este
original?
4. Textul este în deplin acord cu teza enun ata la început? Are un fir
conducator care sa-i dea unitate? Scopul este clar enun at? Se fac
afirma ii implicite, nedocumentate sau nelegate de teza formulata? Cum
s-ar putea schematiza ideea cu care trebuie sa ramâna cititorul?
5. Textul este suficient de lung pentru a dezvolta, a argumenta problema
pusa si suficient de scurt pentru a nu plictisi?
6. Textul raspunde asteptarilor publicului si capteaza de la început
interesul? Are tensiunea necesara pentru a nu-i plictisi pe cititori? Ofera
câte ceva interesant fiecarei par i dintr-un public eterogen?
7. Textul raspunde posibilelor întrebari si obiec ii ale cititorilor?
8. Am gasit tonul cel mai potrivit pentru a crea empatia cu cititorii?
9. Modul de organizare a subiectului este suficient de clar pentru a putea
fi urmarit cu usurin a de cititori fara a le pretinde acestora un efort prea
mare?
10. Nu transmite prea multe idei dintr-o data?
11. Înlan uirea ideilor e clara?
12. Rela ia introducere – cuprins - încheiere este optima?
13. Paragrafele se succed coerent facându-l pe cititor sa vada logica
ideilor?
14. Textul suna bine? Are claritate, acurate e, armonie, elegan a, poate fi
în eles de public?
15. Expresia textului este corecta din punct de vedere gramatical? Ce
trebuie verificat si unde pot gasi raspunsuri la eventualele nesiguran e?
Care sunt greselile tipice pe care le fac de obicei? Le-am corectat?.
Verificarea textului implica opera ii cum ar fi: adaugarea, înlocuirea,
reintroducerea, inversarea, mutarea, corec ia de natura gramaticala, semantica,
stilistica, modificarea. Aceste opera ii se aplica la toate nivelurile textului. În
concluzie, în etapa de verificare autorul trebuie sa aiba clare în minte trei idei:
1. Ce doreste sa transmita cititorilor.
2. Care sunt par ile bune si cele rele ale textului sau.
3. Ce si cum modifica pentru a-si atinge scopul.
O evaluare eficienta a textului se face întâi printr-o lectura rapida care
vizeaza întregul, urmata de o lectura atenta orientata asupra detaliilor. Tehnicile
54
diferite pot fi utile în aceasta etapa: lectura rapida, aprofundata, cu voce tare
care urmeaza evaluarea sensului, lectura pentru corectarea greselilor de litera
sau a celor gramaticale, lectura pe pagina de sus în jos, de la stânga la dreapta,
cuvânt cu cuvânt si litera cu litera. Verificarea este pentru orice autor o proba de
perseveren a si maturitate. Autorul trebuie sa constientizeze ca textul trebuie sa
fie clar pentru a comunica cititorilor ideile în modul cel mai eficient posibil.

10. Forma finala a textului publicistic


Dupa ce toate corecturile au fost facute, autorul redacteaza forma finala,
scrie textul de mâna, îl bate la masina sau lucreaza direct la PC.
Când forma finala este scrisa de mâna se respecta urmatoarele condi ii:
1. Textul se încadreaza în pagina, lasând spa ii albe în partea de sus si în
partea de jos, în stânga, aproximativ 2 cm, pentru a crea echilibru.
2. Între rânduri se lasa suficient spa iu pentru ca textul sa se citeasca
usor.
3. Marimea literelor trebuie sa fie nici prea mica nici prea mare.
4. Între titlu si text se lasa un spa iu liber, care poate fi variabil.
5. Între subtitlu si text se lasa de asemenea spa iu liber.
6. Nu se scriu titluri si subtitluri pe ultimele 2-3 rânduri de pe pagina.
7. Paragrafele trebuie sa fie clar marcate, primul rând scris mai mare cu
aproximativ 2 cm.
8. Greselile se taie cu o linie, se sterg cu o guma sau cu pasta
corectoare, nu se fac mâzgalituri sau pete negre care sa mascheze
cuvintele nedorite. Parantezele sunt un semn de punctua ie si se
folosesc pentru a încadra secven e de text considerate gresite.
9. Intercalarea cuvintelor între rânduri nu este o solu ie foarte buna; ea
poate fi folosita numai în cazuri extreme; când nu exista alta
posibilitate.
Pe o copie scrisa la masina este bine sa facem cât mai pu ine modificari de
mâna iar daca modificarile sunt absolut necesare este bine sa scriem atent si
clar, folosind daca se poate pasta corectoare.
Calculatorul ofera avantajul de a scrie direct, fara transcrieri ulterioare ale
textului. Procesarea textului pe PC înlocuieste tehnicile tradi ionale. Pentru cei
care lucreaza direct pe PC, se recomanda listarea unei copii a textului pentru a
se citi pe pagina, nu pe ecran, înainte de a scoate forma finala.

55
PARTEA A – III - A

No iuni de tehnologie mediatica


1. Titlul de presa
Daca e sa-i credem pe autorii germani Schneider si Esslinger, „titlul
constituie partea cea mai grea a meseriei de jurnalist. Nicaieri altundeva nu se
concentreaza laolalta atât de multe probleme în atât de pu ine cuvinte“.33
Întradevar orice text jurnalistic trebuie sa aiba nu numai un con inut bine
conceput ci si un titlu inspirat. Pentru fiecare ziar sau revista titlurile reprezinta
un punct sensibil deoarece acesta confera în buna masura specificul publica iei.
Un text bun cu un titlu inspirat poate atrage cititorii. În caz contrar o stire, un
reportaj, un interviu pot trece neobservate. Uneori o scriitura mai pu in reusita
poate deveni vandabila datorita unui titlu bun. Acesta, dupa Schneider si
Esslinger trebuie sa îndeplineasca cinci cerin e :
1. Sa aiba un mesaj foarte clar
2. Mesajul sa fie extras din informa ia principala a articolului si nu din
cea colaterala
3. Sa existe o strânsa legatura între text si titlul purtat de acesta
4. Sa fie corect formulat, usor de în eles si fara echivoc
5. Sa dea cititorului un imbold spre lectura, sa fie incitant.
Un criteriu de apreciere a importan ei titlurilor bine scrise este greu de
formulat, deoarece acesta serveste mai mult scopurilor esen iale. În primul rând
titlurile trebuie sa-i conduca pe cititori spre text, adica spre con inutul propriu-
zis. De asemenea, un titlu bun poate sa ofere toate informa iile pe care unii
cititori doresc sa le gaseasca în articolele publicate. Ei parcurg rapid titlurile si
aleg articolele pe care urmeaza sa le citeasca în întregime.
De-a lungul anilor titlurile au cunoscut o evolu ie ciclica. În antichitate
textele erau scrise pe suluri de papirus sau pergament care aveau în interior sau
la sfârsit niste indica ii, facute nu de autori ci de copisti, care ineau loc de titlu.
Aceasta modalitate se continua si în Evul Mediu. Doar în jurul anului 1500
apare prima pagina de titlu, separata de text. Daca în secolul al XVI-lea titlurile
aveau rolul doar de a delimita operele literare abia pe la 1680 se naste
56
„constiin a titlului“. În perioada ce urmeaza titlul cunoaste diverse transformari.
Cu un secol în urma majoritatea ziarelor foloseau titluri cu mai multe subtitluri.
Titlul principal si subtitlurile se întindeau uneori pe un sfert de pagina. Ele
consumau foarte mult din timpul de redactare ca sa nu mai amintim de hârtia de
ziar. Autorii de titluri depuneau aceste eforturi deosebite pentru a gasi suficiente
informa ii interesante pentru completarea tuturor subtilurilor. De aceea, cu
vremea, subtitlurile, mai ales cele multiple, au disparut si au aparut alte doua
elemente. Primul a fost un curent de noi variante de design, având ca obiectiv
prezentarea informa iilor într-o forma mai atractiva. Dar cum acestea erau
concepute de specialisti care nu în elegeau ca desi design-ul si con inutul de
obicei pot si trebuie sa conlucreze în armonie, con inutul având întâietate, s-a
ajuns la titluri confuze si ineficiente.
Cam în acelasi timp s-a facut loc pentru al doilea element în evolu ia
titlurilor. Cercetarile întreprinse au demonstrat însa, înca o data, ca mul i cititori
datorita interesului selectiv sau a lipsei de timp, se mul umesc cu informa ii
spicuite din titlurile bune, bine scrise si nu citesc articolele. Din acest motiv,
mul i autori folosesc la anumite articole un subtitlu pe lânga titlul articolului.
Cu timpul „titlurile au devenit mai mari în ce priveste dimensiunea literelor, dar
mult mai mici în ceea ce priveste numarul de cuvinte folosite si, astfel intro-ul a
trebuit sa preia sarcina vechilor titluri“34
Noua tehnologie a culegerii pe PC a contribuit la salvarea autorilor de la
efortul de a înghesui esen ialul dintr-un articol complex în spa iul scurt al unui
titlu. Acum, prin metode electronice, un titlu poate fi redus pentru a corespunde
spa iului atribuit. Cercetarile demonstreaza ca ochiul cititorilor nu este deranjat
de asemenea ajustari. Totusi, scrierea titlurilor înseamna mult mai mult decât
potrivirea acestora în spa iul destinat.
Titlurile reflecta esen a materialului respectiv, ele nu au voie nici sa
subaprecieze nici sa supraaprecieze informa iile din material ci doar sa
reprezinte articolul cu multa acurate e. Titlurile slabe se datoreaza folosirii unor
cuvinte care nu sunt precise, scrise de autori nepricepu i care recurg adesea la
no iuni de umplutura.
Pentru ca un titlu sa fie interesant, trebuie respectate câteva reguli :
1. Sa foloseasca verbe puternice. Într-un titlu pe mai multe rânduri, verbul
este mai eficient când se afla în primul rând. Este bine ca verbul sa nu se
desparta de auxiliarul sau de la un rând la altul, acelasi lucru fiind valabil
si pentru locu iunile prepozi ionale, adjectivele si substantivele
determinante, expresiile formate din mai multe cuvinte care func ioneaza
ca un simplu termen. De exemplu: „drum bun“.
2. Sa evite abrevierele si acronimele criptice. Cei mai mul i dintre cititori
stiu de exemplu ce înseamna ONU sau UNESCO sau unele partide ca
PUR, PSD, PRM, PNL, cautând cuvinte scurte care sa încapa în spa iul
disponibil. Autorii de titluri adesea exprima eronat importan a sau
57
calitatea unui articol. De exemplu, „a opune“ care are doar avantajul ca
este scurt este uneori folosit în loc de „a aduce critici“ sau „a fi în
dezacord cu…“, expresii ce ar fi mult mai exacte sau mai potrivite cu
contextul. Cel care concepe titlurile trebuie sa-si creeze un vocabular de
cuvinte scurte dar sa le utilizeze doar când se potrivesc.
3. Sa fie actuale si scrise la timpul prezent. Fac excep ie titlurile care se
refera la evenimente istorice. Exemplu: Mihail Sadoveanu a scris „Fra ii
Jderi“ si nu ... scrie „Fra ii Jderi“.
4. Sa foloseasca un corp de litera potrivit cu subtitlul si sa corespunda
spa iului acordat.
5. Sa apeleze la cuvinte cheie care sa raspunda la întrebarile oricarei
strategii. Exemplu: Care universitate?, Care profesor?
6. Alegerea cuvintelor sa se faca întotdeauna cu aten ie. Într-un titlu este
bine sa renun am la generalita i si sa introducem elemente precise.
7. Fiecare titlu sa se straduiasca sa vânda textul jurnalistic respectiv si
implicit publica ia în care a fost inserat. Deoarece se urmareste ca ele sa
fie socante, adica sa iasa în eviden a, de multe ori în graba de a respecta
termenul de predare al materialelor titlurilor li se acorda prea pu ina
aten ie. La ziarele de buna calitate, titlurile sunt adesea scrise si rescrise
de câteva persoane. Un ziar cu titluri deosebite este un ziar deosebit.

a. Functiile titlului
Titlurile au patru func ii :
- rezuma stirile,
- marcheaza importan a articolelor,
- atrage aten ia în design-ul unei pagini,
- îl determina pe cititor sa citeasca ziarul.
În orice text jurnalistic este necesar sa se rezume si sa se gradeze
informa iile pentru cei care citesc în graba. Captarea aten iei cititorului într-o
clipa necesita simplitate. Titlurile trebuie sa aiba forma simpla si dimensiuni
mari. Un concept de baza al prezentarii tipografice func ionale este acela ca în
timpul lecturii cel mai comod si eficient pentru cititor este ca literele sa aiba o
axa constanta de orientare.35

b. Parametrii titlurilor
Titlurile trebuie sa fie întotdeauna concise si la timpul prezent pentru a da
impresia de imediat. Cele mai bune titluri au maxim 45 de litere iar fiecare rând
de titlu nu poate depasi 32 de litere. Cu alte cuvinte un titlu de doua rânduri
poate avea aproximativ 22 de semne grafice pe rând iar unul din trei rânduri
poate avea 15. Daca un titlu este pe un singur rând el nu trebuie sa aiba mai
mult de 32 de litere. Evident ca aceste cifre nu reprezinta niste cerin e absolut

58
obligatorii dar daca limitele maxime sunt depasite prea mult titlul risca sa
devina greoi.

c. Genurile titlurilor
Toate ziarele trebuie sa aiba o lista a genurilor de titluri, un document care
indica fiecare gen de titlu cu dimensiunile si numarul de rânduri care poate fi
folosit la punerea în pagina si în ce condi ii. De obicei se începe cu titlurile pe o
singura coloana si se ajunge la titlurile cele mai lungi.

d. Titlul de continuare
Adeseori se evita continuarea articolelor de pe prima pagina. Dar sunt
situa ii când este necesar sa se continue materialul pe o pagina interioara. Titlul
fragmentului de continuare este important pentru atragerea si pastrarea aten iei
cititorului. El are aceeasi func ie ca si cel de pe prima pagina pentru ca mul i
cititori pot fi atrasi tocmai de acesta. Pentru a face economie de spa iu, uneori
titlurile de interior pot fi prescurtate, opera iune care nu se face la întâmplare ci
trebuie sa fie realizata la maniera în care titlul nu îsi pierde din importan a.36

e. Tipologia titlurilor
Titlurile pot îmbraca mai multe forme:
1. Titlul clasic, tradi ional. Este cel mai vechi si mai raspândit tip si este
acela care informeaza cititorul în privin a con inutului textului fara a
recurge la alte procedee. Exemplu: „Lacul ibrin, ultimul obiectiv al
campaniei 2003“ („Cuget liber“, 26 septembrie 2003).
2. Titluri bazate pe jocuri de cuvinte. Ele presupun din partea cititorului
anumite cunostin e pentru „descriptarea“ lor. Exemplu: „Nu ne place
jocul pe sub masa al colegilor de la CDR“. („Cuget liber“, 29 mai 1997)
sau „Tot felul de Rigole i, cum îi numeste Mugur Isarescu, au venit si ne-
au pacalit cu promisiuni“ („Cuget liber“, 5 martie 1998).
3. Titlurile – citat. Se folosesc mai ales în cazul interviurilor, când o
informa ie importanta este folosita drept titlu. Exemplu: „Social-
democra ia îsi va gasi un câmp larg de manifestare“. („Cuget liber“, 25
octombrie 2000). De re inut ca citatul trebuie folosit cu maxima rigoare.
4. Titlurile care exploateaza valorile stilistice ale unor semne de
punctua ie. Exemplu: „Un Guvern în...trei bujii“ („Cuget liber“, 31
ianuarie 1998), „Liberi cu...stomacul gol“. („Constan a 2000“, 7
octombrie 2000). Punctele de suspensie au rolul de a atrage aten ia asupra
unui fapt surpriza.
5. Titlurile care parafrazeaza. Exemplu: „Uite Basescu, nu e...Basescu“.
(„Cuget liber“, 8 ianuarie 1998). Uneori se poate porni de la: proverbe si
zicatori, versuri, maxime sau expresii celebre, titluri de opere, filme,

59
melodii etc. Exemplu: „Cu bune inten ii este pardosit drumul spre iad“.
(„Cuget liber“, 7 iunie 1995)
6. Titluri care utilizeaza rimele. Exemplu: „Viorel, noi te iubim/ca ca tine
nu gasim“ („Academia Ca avencu“, 28 aprilie – 4 mai 1998).
7. Titluri care folosesc jocuri de litere. Exemplu: „Un meci m(h)agic!“
(Fotbal-plus, 7 – 13 iunie 1994).
8. Titlurile interogative sau exclamativ-imperative. Au avantajul de a
constitui o provocare la adresa curiozita ii cititorului de a citi articolul
respectiv. Exemplu: „Ce vina avem noi ca al ii îsi aduc aminte de
electorat doar în preajma alegerilor?“ („Cuget liber“, 23 iunie 1998).
9. Titlurile defective de predicat. Acestea pot fi marcate prin linie de
pauza, prin doua puncte sau prin semnul egalita ii. Exemplu: „Liberalii –
în cautarea...drumului electoral“ („Constan a 2000“, 15 iulie 2000).
10. Titluri asociate cu supratitluri si cu subtitluri. Exemplu: „Cu toate ca
nici n-a fost investit oficial prim-ministru, Radu Vasile umbla deja cu
BMW si o turma de SPP-isti dupa el“. („Adevarul“, 3 aprilie 1998).
11. Titluri evazive, care deruteaza cititorii. Aici întâlnim o contradic ie
între semnifica ia titlului propriu-zis si con inutul articolului. Exemplu:
„Alegeri cu bombonele“. („Cuget liber“, 27 octombrie 1999).
La acestea se pot adauga si alte categorii de titluri care se formeaza prin
combinarea procedeelor amintite, prin alaturarea unor cuvinte etc. rolul lor fiind
de a incita si atrage cititorul.

2. Introducerea
Este un element de compunere care are semnifica ia „înauntru“, „spre
interior“ si se mai numeste si primul paragraf. El poate sau nu sa convinga pe
cititor sa citeasca pâna la capat textul jurnalistic pe care îl are la dispozi ie si de
aceea joaca un rol deosebit.
Dupa David Randall, orice tip de intro a i scrie, si orice tip de articol, sunt
câteva reguli generale ce trebuie re inute37:
1) Sa capteze interesul cititorilor si sa dea tonul textului pe care îl
precede,
2) Sa fie direct, ordonat si clar,
3) Sa fie autonom,
4) Sa nu înceapa cu o propozi ie subordonata, de tipul „în ciuda
faptului...“ sau „desi...“ deoarece întârzie expunerea faptului esen ial,
5) Debutul sa nu trebuie fie cu cifre sau cu numele organismelor oficiale
(prefectura, primarie, minister) când este vorba de o problema
punctuala (cresterea pre ului la energia electrica, acordarea de
facilita i unor categorii sociale, poluarea mediului înconjurator) ci
trebuie intrat direct în subiect,
60
6) Nu trebuie început decât rareori cu un citat, deoarece men inându-se
sursa poate produce confuzii,
7) Marimea poate sa fie diferita, în func ie de interesul subiectului.
Evident ca abordarea unui intro-u depinde de experien a si priceperea
fiecarui autor si anume ca scopul acestui element mediatic este sa atraga aten ia
cititorilor si sa-i determine sa parcurga textul pâna la capat.
Un exemplu: „De ieri avem un nou Guvern, cei 25 de minstri pastori i de
Radu Vasile, primind, dupa girul Parlamentului si pe cel al presedintelui Emil
Constantinescu“38. Orice cititor va merge mai departe cu lectura dorind sa afle
cine sunt demnitarii si ce-si propun ei sa faca.
Intro-urile pot îmbraca mai multe forme39:
1) Narativ. Atunci când subiectul este expus cronologic.
2) Anecdotic. Începe cu o anecdota, independenta de text dar legata de
subiect. Exemplu: „Exista un loc în urbea noastra unde se aduna
anumi i smecheri precum musca la...“ („Cuget liber“, 14 octombrie,
2003).
3) Tip picatura întârziata. Se întinde pe mai multe paragrafe si se
amâna, aidoma poantei dintr-un banc. Exemplu: „Am vazut, cu câteva
zile-n urma, la televiziune, filmul „Domnul si doamna Hart, moartea
unei jurnaliste“ cu un subiect interesant: doi so i ajung, în urma unei
întâmplari nefericite, proprietarii unui oras“ („Cuget liber“, 18 martie,
1999).
4) Tip glon . Aici subiectul este cuprins într-o singura propozi ie.
Exemplu: „Ceea ce parea, ini ial, un simplu caz s-a transformat într-un
veritabil scandal politic“ („Cuget liber“, 10-11 ianuarie, 1998).
5) Rezumat. Este folosit pentru a extrage elementele esen iale dintr-o
multitudine de evenimente. Mai este utilizat si atunci când nici un
aspect al con inutului textului nu iese din comun dar interesul deosebit
îl reprezinta consecin ele. Exemplu: „Pentru ca a iesit din „front“
criticând Guvernul din care facea parte, ministrul Transporturilor,
Traian Basescu, a fost obligat, cu zece zile în urma sa demisioneze...“
(„Cuget liber“, 8 ianuarie, 1998).
6) De tipul declara iei. Când un text începe cu o confesiune. Exemplu:
„Un gânditor spunea cândva ca „orice societate care pretinde sa
asigure oamenilor libertatea trebuie sa înceapa prin a le garanta
existen a“. („Constan a 2000“, 7 octombrie 2000).
7) De tip soc. Este compus din elemente ale subiectului, de regula care
exprima originea si deznodamântul si care se cupleaza pentru a
produce surpriza. Exemplu: „Ieri la prânz, trecatorii si conducatorii
auto afla i pe bulevardul I.C.Bratianu, în zona sta iei Salvare au avut
parte de un spectacol mai rar întâlnit pe strazile din Constan a. O
Dacia de culoare rosie gonea pe bulevard, urmata îndeaproape de un
61
echipaj al Biroului Poli iei Rutiere Constan a. Urmarirea s-a încheiat
în momentul în care soferul Daciei a intrat cu masina în curtea
Serviciului Jude ean de Ambulan a...“.40
8) De punere în scena. În acest caz autorul prezinta o scena neobisnuita
dar principala pentru în elegerea subiectului. Exemplu. „Un batrân a
murit în fa a dispensarului TBC din Tomis III“.41
9) Intro-ul interogativ. Cu toate ca nu este recomandat el este folosit în
materialele de mai mica importan a. Ca de exemplu. „De câte ori va
spala i pe din i?“
10) Umoristic. Poate începe sau se termina cu o gluma sau o ironie.
Exemplu: „Framânta unii de zor cu facale ul în ceaunul politichiei
noastre. Fac mamaliga cu bulbuci“.42
11) Filosofic. El consta într-o aser iune pre ioasa, generala si satirica,
care se vrea profunda desi nu reuseste niciodata. Exemplu: „Pacatul
are la radacina sa raul, iar raul aduce suferin a în om. Aceasta radacina
a raului se afla în orice om“.43
12) Istoric. Începe cu o fraza despre istoria subiectului. Exemplu:
„Astazi, 13 septembrie 2003, se împlinesc 155 de ani de la batalia din
Dealul Spirii. În 1848 pompierii militari au facut dovada curajului si
atasamentului fa a de idealurile revolu iei democratice“.44
13) Fals. Este un început pe care autorul îl considera atragator dar în
realitate este de prisos. Se foloseste mai ales la textele de „culoare“.
Exemplu: „O calatorie de peste 3000 km pâna în sudul Italiei cu un
microbuz în care sa încapa 13 persoane si cu soferul 14, plus
nenumarate bagaje, sta de la început sub semnul aventurii“.45
Ca o concluzie: gândirea si conceperea logica a unui intro-u ajuta la
formularea unei idei clare despre un text jurnalistic, despre construc ia acestuia
si tonul care trebuie adoptat. Reusita demersului jurnalistic este deci în strânsa
corela ie cu primul paragraf.

3. Prima pagina
Originalitatea publica iilor porneste de la prima pagina care trebuie sa
reprezinte o veritabila oglinda a fiecarei apari ii. Ea are mai multe func ii:
1. De a provoca cititorul sa citeasca ziarul sau revista.
2. De a-l determina sa cumpere publica ia.
3. De a-l transforma pe privitor în poten ial cititor.
4. De a-l convinge pe cititor sa treaca si la celelalte pagini.
O pagina întâi devine interesanta prin calitatea informa iilor oferite. Pentru
ca ziarul sa fie recunoscut imediat, tehnoredactorul sau acolo unde exista,
designer-ul trebuie sa stabileasca „aspectul“ de baza al acestuia. Dar în acelasi
62
timp prima pagina trebuie sa arate cât mai diferit de cele ale numerelor
anterioare, astfel încât cititorul sa stie ca are în fa a un numar nou. Cu alte
cuvinte trebuie asigurata flexibilitatea, fara a ignora identitatea deja confirmata.
Pentru aceasta nu trebuie stabilite restric ii inutile (numar de pagini, marimea
lor, asezarea textelor etc.).
De multe ori sunt elemente care distrug personalitatea paginii întâi: o rubrica
fixa, un index de sumar, un mic „afisier“, o reclama etc. Asupra pastrarii
acestora, renun arii la ele sau utilizarii altui tip de cuprins decât cea mai simpla
tabla de materii sau index de sumar pe pagina întâi se poarta multe discu ii pro
si contra. Pâna la urma însa trebuie gasita cea mai buna formula astfel încât sa
fie pastrata cât mai mult flexibilitatea paginii.
Realizarea electronica a design-ului paginii ofera o mai mare libertate de
machetare. Din pacate în stadiul actual de dezvoltare tehnologica, paginarea
electronica se sprijina mult pe modele pre-formate care, însa, sunt limitate ca
numar.
Deoarece cititorul este întotdeauna gata sa înceapa mai întâi lectura unui
articol scurt decât a unuia lung, litera de rând trebuie aranjata în general în
spa ii orizontale. Ceea ce nu înseamna ca nu putem utiliza si un element vertical
care poate reprezenta o varia iune placuta. Apoi pe pagina întâi, de preferin a e
bine sa existe o singura imagine dominanta si nu doua sau mai multe de aceleasi
dimensiuni optice. Nu e neaparata nevoie sa se evite linia de împaturire a
ziarului în amplasarea ilustra iilor, existând însa si o excep ie: atunci când prin
mânuirea ziarelor, s-ar putea distruge eventualele detalii fine dintr-o ilustra ie,
în special din fotografiile portret.
Un alt element important: continuarile de pe prima pagina pe alte pagini
trebuie reduse cât mai mult, daca nu pot fi evitate în totalitate. Si asta pentru ca
atunci când un articol continua pe alta pagina, 70% din cititorii care l-au parcurs
pâna în acel punct nu mai continua lectura. Un anun scurt de genul: „Blocul
Na ional Sindical pregateste proteste la nivel na ional. Mai multe amanunte în
pagina 6“, va atrage mai mult cititorii. Daca articolele au continuare, cel mai
bine ar fi sa se faca pe ultima pagina a fasciculei respective.
Si în fine un alt factor important pentru prima pagina este spa ierea
consecventa într-o prezentare tipografica buna, drept pentru care fiecare sec ie
de tehnoredactare trebuie sa aiba tabele cu normele de spa iere. Iata câteva
sugestii în acest sens, oferite pentru tehnoredactori de Malcom F.Mallette în
„Manual pentru ziaristii din Europa Centrala si de Est“ (pp 117-118):
A. Folosi i spa iul de 1 pica (12 puncte):
1. sub frontispiciu,
2. deasupra oricarei ilustra ii de pe pagina,
3. între titlul legendei si legenda unei imagini,
4. între legenda si titlul articolului ilustrat,

63
5. între legenda si linia de demarca ie (linia de deasupra
articolului sau de sub articol),
6. deasupra si/sau sub caseta fara margini laterale,
7. deasupra si/sau sub un material încadrat de linii decorative si
tiparit pe mai pu ine coloane decât restul paginii,
8. la sfârsitul unui articol, în locul liniei de încheiere (când
articolul continua pe alta pagina, nu se lasa spa ii între ultimul
rând si rândul care anun a continuarea),
9. între introducerea pe doua coloane si începutul coloanei
secunde.
B. Folosi i spa iul de sase puncte:
1. între imagine si titlul legendei,
2. între titlu si articol (nu se spa iaza rândurile titlului),
3. între titlu si semnatura autorului,
4. între semnatura si articol (nu se lasa spa iu între semnatura si
identitatea autorului: redactor, corespondent de presa etc),
5. în interiorul liniei decorative din casete si inserturi si al liniei
decorative care încadreaza un material tiparit pe mai pu ine
coloane decât restul paginii,
6. deasupra si sub inserturi,
7. sub coloncifrul interior,
8. deasupra subtitlurilor obisnuite,
9. deasupra subtitlurilor de 14 puncte,
10.sub linia de demarca ie de sub imagini si sub titlul pe toata
la imea paginii întâi (manseta),
11.sub rândul de identificare a autorului,
12.deasupra piramidei publicitare care se include în paginile cu
articole,
13.la sfârsitul primei coloane si începuturile celei de-a doua într-un
material al carui titlu se afla doar pe prima coloana.
C. Folosi i spa iul de patru puncte sub un subtitlu de 14 puncte.

4. Constantele ziarului
Desi con inutul lui este trecator ziarul are câteva elemente de identitate care
nu sunt înlocuite în fiecare zi. Acestea mai sunt numite si constantele ziarului si
ele sunt:
FRONTISPICIUL sau emblema ziarului care reprezinta numele ziarului. El
apare, cu caractere specifice si în forma proprie de prezentare tipografica. Pe
prima pagina frontispiciul este marca înregistrata dar seamana mai mult cu un
blazon. Un frontispiciu bun trebuie sa fie lizibil, distinctiv, potrivit si frumos.

64
MOTTO-ul vine, de obicei, imediat sub frontispiciu si el difera de la ziar la
ziar. Uneori este deasupra frontispiciului. Iata câteva exemple: Adevarul:
„Nimeni nu este mai presus de lege“. Ziua: „Siguran a ceta eanului, mai presus
decât securitatea statului“.
CARTUSELE (daca exista) sunt texte scurte, de o parte si de alta a
frontispiciului. Sunt folosite din ce în ce mai pu in, poate pentru ca sondajele au
demonstrat ca nu se prea citesc. Grupajul informativ cel mai des folosit în
cartus este buletinul meteo. Uneori locul este ocupat pentru stirea de ultima ora.
COLONCIFRUL de pe prima pagina con ine de regula data si ziua, numarul
curent si anul.
MARGINALELE sunt denumiri care idividualizeaza o fascicula sau o
pagina.
SUPRATITLURILE semnaleaza rubricile fixe.
CASETELE REDAC IONALE. Sunt spa iile unde sunt trecute:
compartimentele redac ionale, numele si func iile membrilor acestora, numerele
de telefon, fax, alte date.
Printre elementele de identificare ale unui ziar mai putem aminti: profilul,
plasamentul materialelor în pagini, colaboratorii permanen i, rubricile, dotarile
etc.
Toate acestea reprezinta legatura vizuala dintre diferitele componente ale
ziarului care devine astfel un tot unitar.
Caracterele de litera din supratitluri trebuie sa fie diferite de cele care apar
pe lista genurilor de titluri. Lizibilitatea este o cerin a obligatorie, deci trebuie
evitate caracterele de litera neobisnuite.
Nevoia cititorului pentru o mai buna „organizare“ a ziarului este satisfacuta
prin marginale, nu numai pe paginile de început ale fasciculelor respective ci si
pe paginile interioare. Orice marginal trebuie subordonat frontispiciului
ziarului. Se poate eviden ia un marginal prin caractere mari, dându-se în acelasi
timp importan a cuvenita frontispiciului46

5. Ilustra iile
Pentru a ob ine o eficien a sporita dar si o estetica placuta a paginilor,
cuvintele trebuie înso ite de imagini. Nu exista formule prestabilite pentru
folosirea ilustra iilor. Dar trebuie sa încercam sa avem cel pu in o imagine pe
fiecare pagina.
TIPURI DE FOTOGRAFII:
Profesorul american Edmund C. Arnold sus ine, în lucrarea „Realizarea
design-ului întregului ziar“, ca exista trei categorii principale de fotografii
utilizate în presa scrisa:
• instantaneele
65
• fotografiile aranjate
• primplanurile
Instantaneul se face la locul evenimentului. Maiestria fotografului este foarte
importanta în acest caz, dar conteaza mult si norocul.
Un mare numar de ilustra ii din ziarele obisnuite intra în a doua categorie:
fotografii aranjate. Ele sunt mai mult sau mai pu in gândite dinainte. Cele care
se preteaza cel mai bine la a fi planificate sunt cele nelegate direct de un
moment al unui eveniment în desfasurare.
A treia categorie o reprezinta primplanul (portretul). Pentru realizarea
fotografiilor de acest gen este bine ca la sediul redac iei sa fie amenajat un
spa iu special. Totusi primplanurile sunt mult mai eficiente când se fac la fa a
locului.
În ziare si reviste întâlnim de multe ori imagini stereotipe. Lista lor este
lunga si ele ar trebui evitate atunci când este posibil:
• Strângerea de mâna si zâmbetul reprezinta, poate, cliseul cel mai
vechi. Doi oameni stau cu bra ele întinse sau îsi dau mâinile si
zâmbesc aparatului de fotografiat.
• Înmânarea cecului sau a unei diplome. Doi oameni care in în mâna
o hârtie pentru a sugera un eveniment.
• Contemplarea. Trei oameni stau jos sau în picioare în jurul unui
document oarecare sau a unei machete ce se afla pe o masa. Doi
privesc fix obiectele respective, în timp ce al treilea îsi întoarce
ochii spre aparatul de fotografiat.
• Obiectul. Prezentarea combinata, a unei strângeri de mâna cu
înmânarea unei placi, a unui trofeu sau a unui certificat.
Evident ca nu vom reusi niciodata sa eliminam imaginile stereotipe (în presa
româneasca de dinainte de 1989, de pilda, aproape toate textele despre
agricultura erau înso ite de o fotografie cu un tractor sau o combina) dar trebuie
sa le reducem numarul cât se poate de mult fiindca, orice este mai bun decât o
ilustra ie de acest gen.
Odata ce aspectele dorite au fost surprinse, toate elementele de prisos ale
fotografiei vor fi eliminate prin mascare, astfel încât ceea ce ramâne sa poata fi
prezentat la marimea dorita pe spa iul dat.
Liniile de for a.
Fotografiile au cel pu in o linie de for a. Daca nu chiar mai multe, care tind
sa îndrepte privirea în anumite direc ii. Aceste linii sunt create de ac iune, reala
sau implicita. O persoana care priveste sau arata spre ceva creeaza o linie de
for a. Un obiect care, în realitate, se misca – o masina sau un avion – va crea o
linie de for a. Ilustra iile trebuie aranjate în asa fel încât aceste linii sa orienteze
privirea cititorului spre textul articolului.

66
Cuvintele pot fi puse în pagina fara imagini, dar o ilustra ie arareori rezista
fara cuvinte. Prin combinarea explica iilor cu ilustra iile tehnoredactorul devine
astfel ultima veriga în lan ul comunicarii.
O imagine poate fi interpretata în multe feluri daca nu îi spunem cititorului
care este sensul corect. Si daca nu este interpretata corect, înseamna ca nu ofera
informa ii utile. Ilustra iile sunt identificate în ziare prin materialul explicativ
care înso este o imagine si se numeste legenda. Aceasta trebuie sa fie
recunoscuta imediat ca partener inseparabil al imaginii, folosindu-se caractere
net diferite de litera de rând, pentru ca, în caz contrar, legenda si-ar pierde
identitatea.
Caracterul grotesc este foarte potrivit pentru legenda, în special în forma
perpendiculara. Mul i machetatori aleg aldinele care sunt foarte potrivite pentru
legenda. Corpul de litera pentru materialul explicativ trebuie sa fie cu cel pu in
un punct sau de preferin a, doua mai mare decât cel de rând. Cu cât usurin a
citirii legendei se apropie de aceea a descifrarii fotografiei, cu atât mai eficienta
este rela ia cuvânt-imagine.
Legenda trebuie sa comunice:
1. Subiectul stirilor, motivul pentru care imaginea este tiparita în acel
loc
2. Cine sunt persoanele din imagine, cel pu in cele care trebuie
identificate
3. O observa ie care sa atraga aten ia asupra unui element important
sau interesant care se afla în imagine si pe care cititorul s-ar putea
sa nu-l remarce sau sa nu-l aprecieze daca nu i se îndreapta în mod
expres aten ia spre el.
Legenda trebuie sa fie la timpul prezent (pentru ca o imagine reprezinta un
moment „înghe at“ în timp) si sa fie cât mai scurta (dar se poate lungi atunci
când reprezinta unicul grupaj informativ, adica nu este înso ita de nici un
articol). Pentru a prezenta contextul, este adesea necesar sa se treaca de la
timpul prezent la timpul trecut. O fotografie facuta la locul incidentului, a doua
zi dupa incendiu, dupa cutremur sau dupa o alunecare de teren, ofera un
exemplu în acest sens.
Alegerea imaginilor
Primul pas catre ob inerea unor imagini de buna calitate îl face fotograful.
Daca fotografiile nu sunt de calitate, este bine sa se apeleze la reproduceri
deosebite. De aceea redactorul trebuie sa în eleaga ce înseamna o imagine buna.
Fotograful poate îmbunata i calitatea fotografiilor în urmatoarele moduri:47
1. Schimbând unghiul din care face fotografia. În loc sa fotografieze
din fa a si de la acelsi nivel, poate fotografia de jos sau de sus, din
lateral, ob inând o perspectiva deosebita pentru cititor.
2. Surprinzând oamenii în ac iune. Sa nu ceara subiec ilor sa pozeze,
ci sa-si vada de activitatea lor. Apoi sa caute sa surprinda expresia
67
fe ei, gesturile mâinilor si alte semne care creeaza impresia ca
persoanele traiesc.
3. Atragând aten ia persoanelor fotografiate spre puncte de interes
din prim plan, pentru a evita privirea fixa spre aparatul de
fotografiat.
4. Concentrând compozi ia prin eliminarea spa iului mort, a zonelor
inutile dintre persoane si a fundalului prea intens.
5. Asigurând un punct focal fiecarei fotografii. O imagine reprezinta
o unitate, astfel ca mai multe puncte focale distrag aten ia
cititorului.
6. Limitând numarul de persoane. În imaginile în care nu cautam în
mod special, sa prezentam o mul ime, trebuie sa limitam numarul
persoanelor pentru a ob ine efectele cele mai eficiente. În general
aceasta înseamna grupuri de trei sau patru persoane.
7. Fotografiind persoanele. Prezen a lor marcheaza doua lucruri:
ofera un element de compara ie pentru cititor care îsi poate da
seama de dimensiunile încaperilor, strazilor, copacilor etc. din
imagini si, de asemenea, constituie elementul de ac iune în
fotografia respectiva.
8. Descoperind starea de spirit a oamenilor, care sa fie în
concordan a cu textul. Atunci când vede fotografiile cititorul
trebuie sa îsi dea seama în ce dispozi ie era subiectul la un
moment dat. Se poate imortaliza, de pilda, expresia furioasa a
primarului în timpul unei sedin e, zâmbetul câstigatorului în
alegeri, supararea elevului care a luat o nota mica, durerea
fotbalistului accidentat etc. Nu trebuie obliga i oamenii sa
zâmbeasca atunci când este nevoie de o fotografie serioasa sau
sobra.
9. Întorcând aparatul si în partea opusa. Nu trebuie fotografiata doar
ac iunea, ci si reac ia oamenilor. De pilda, la un meci de fotbal,
handbal sau rugbi nu trebuie „prinsi“ doar jucatorii, ci si
spectatorii care traiesc momentele jocului.
10. Renun ând la imaginile descentrate, subexpuse, într-un cuvânt
nereusite.
11. Stabilind o legatura între imagini si text. Imaginile trebuie sa
spuna ceva, sa ofere o informa ie.
Calitatea imaginilor
Aceasta depinde de mul i factori. Printre cei mai importan i sunt:
1. Priceperea redactorului de a indica exact materialele care trebuie
ilustrate.
2. Aptitudinea fotografului de a în elege situa ia pe care urmeaza s-
o ilustreze cu fotografii.
68
3. Precizarea cu exactitate a ilustra iilor ce vor fi folosite pe lânga
fotografii.
4. Constientizarea faptului ca odata ce fotografiile sunt gata
calitatea lor nu este determinata doar de cantitate. Adesea
calitatea poate fi oferita de mai pu ine fotografii, dar mai atent
alese, cu preocupare pentru perfec iune.
Elemente care atrag cititorii.
Autorul unui text, spunea Robert D. De Piante, secretar de redac ie adjunct
la The Charlotte (North Carolina) Observer, si care a lucrat ca fotograf si
fotoredactor la numeroase ziare, nu trebuie sa uite ca anumite elemente atrag în
mod deosebit aten ia cititorilor. Daca se cauta fotografii care cuprind aceste
elemente si daca se colaboreaza cu fotograful pentru garantarea prezen ei lor, se
asigura cresterea numarului cititorilor. Printre fotografiile care trezesc interesul
cititorilor se numara:
• Copiii. Orice fotografii de sine statatoare cu copii sau fotografii
ilustrând un text în care sunt implica i copii.
• Animalele. Animalele par a fi subiectul universal îndragit de toata
lumea.
• VIP-urile. O fotografie si explica ia corespunzatoare în locul unui
articol scurt pot, de multe ori, sa fie mai eficiente în atragerea
cititorilor.
• Situa ii neobisnuite. Adica un eveniment banal prezentat într-un
mod inspirat si cu efecte deosebite, printr-o modalitate aparte de a
face fotografia – unghiuri neobisnuite sau echipament fotografic
special.
• Împrejurari comice. O imagine care îl face pe autorul textului sa
chicoteasca va avea acelasi efect si asupra cititorului.
• Imaginile pitoresti, bine lucrate, asezate în pagina întâi.
• Culoarea. Atrage privirea si permite posibilita i mult mai largi de
promovare a fotografiilor.
Procesul de mascare.
Mascarea, prelucrarea propriu zisa a materialului fotografic, adauga acelasi
autor, este activitatea cea mai importanta pe care o desfasoara un redactor la
punerea în pagina a imaginilor.
Toate activita ile pregatitoare pierd din valoare daca mascarea aplicata
fotografiilor nu este bine facuta.
Motivele sunt multe si diverse:
1. Mascarea este cu atât mai eficienta cu cât elimina spa iul inutil,
pastrând esen a imaginii.

69
2. Trebuie re inute liniile ini iale ale compozi iei stabilite de fotograf.
Daca fotografia a fost la început verticala trebuie lasata asa. Se
poate opera si mascari contradictorii, însa cu mare aten ie.
3. Când fotografia este de grup si doua persoane privesc spre punctul
central, iar a treia se uita aiurea, ultima trebuie eliminata.
4. Imaginea trebuie men inuta dreapta, urmarindu-se linia orizontului,
liniile cladirilor sau strazilor.
5. Fiecare imagine trebuie sa poata fi descifrata cu usurin a iar când
situa ia o impune se poate apela la retusare. Daca o sageata sau o
încercuire ajuta la indicarea omului din mul ime, ele sunt bine
venite.
6. Inserarile trebuie evitate, deoarece fragmentarea unei imagini o
face greu de urmarit.
7. Se pot folosi imagini cu format mai pu in obisnuit. Fotografiile de
o coloana la ime si 25 cm înal ime sau cele de sase coloane la ime
si 5 cm înal ime atrag aten ia si ofera posibilita i interesante pentru
tehnoredactare.
8. O aten ie sporita necesita formatul. Diferen a de impact vizual nu
este mare între o ilustra ie de cinci coloane si una de sase. Dar este
imensa între o ilustra ie de trei coloane si una de doua. Adesea
poate fi mai eficient sa se reduca numarul de imagini si sa se
mareasca fotografiile ramase.
9. Capul unei persoane nu trebuie retezat nici în parte nici în
totalitate. Crestetul, urechile, barbia sunt par i componente ale
persoanei. Taierea lor fara motiv deranjeaza cititorul.
10.Pentru persoane e bine sa fie cautate serii de imagini,
semnificative. De pilda: primul ministru în timpul unei sedin e a
Parlamentului sau omul politic urmarind numaratoarea „voturilor“
sau presedintele unui club local „ratacind“ printre spectatori la un
meci de fotbal. Prezentarea corecta a faptelor poate însemna o
crestere a calita ii de prezentare a fotografiilor. Operatorul tv.
surprinde doar o frântura din ac iune, ziarul poate re ine expresia.
11.Combinarea tehnicii fotografice cu desenul sau grafica se poate
folosi eficient pentru a indica locul în care se construiesc cladiri
noi, un nou cartier, o zona urbana etc.
Obliga ia redactorului este de a oferi garan ia ca imaginile utilizate în ziar
sunt conforme cu realitatea, de bun gust, nu aduc ofense si nu induc în eroare.
Tot el trebuie sa raspunda de exactitatea si exhaustivitatea legendelor care nu
trebuie sa creeze confuzii, nici prin ceea ce comunica, nici prin omisiuni.
Un important stimulent al aten iei, atât în cazul articolelor cât si al
fotografiilor, îl reprezinta culoarea care poate crea o dispozi ie menita sa
sporeasca receptivitatea cititorului fa a de un mesaj.
70
Ilustra iile color nu trebuie folosite în exces. Multe imagini au o putere
sugestiva mai mare – în special în reproducerile din ziar – atunci când sunt
prezentate alb-negru. Cele doua variante de ilustra ii de pe o pagina sau un
montaj - alb-negru si color - se pot armoniza perfect subliniindu-si una alteia
puterea de sugestie.

6. Organizarea interna a institu iei de presa

Apari ia si dezvoltarea noilor tehnologii au produs schimbari deosebite în


structura ziarelor si fara îndoiala va produce si altele. Gestionarea unui ziar
depinde, totusi, nu numai de nivelul sau de dotare tehnologica ci si de tiraj, de
frecven a cu care apare, de personalul pe care îl are la dispozi ie, de strategia de
acoperire a pie ei de desfacere, de politica redac ionala, de publicul inta etc. În
consecin a este pu in probabil ca doua ziare sa aiba structuri identice ci cel mult
apropiate.
La ziarele mici, o singura persoana de ine adesea mai multe func ii spre
deosebire de ziarele mari unde editorul poate delega atribu ii altor persoane. De
asemenea, pe masura ce o publica ie îsi mareste dimensiunile ea adauga
anumite func ii de care o alta mai mica nu are nevoie sau pe care nu si le poate
permite. În plus func ii similare sunt adesea îndeplinite, la diferite ziare, de
persoane încadrate pe alte posturi.
De regula la un ziar cu un tiraj de 50.000 de exemplare, sau mai mult (este
vorba de ziare centrale, la cele locale în presa româneasca în prezent tirajele
fiind mult mai mici) sunt acumulate func ii speciale suplimentare. Iata care este
structura lui aproximativa, propusa de Manualul pentru ziaristii din Europa
Centrala si de Est:
EDITORUL.
Este seful executivului care raspunde de toate activita ile ziarului. Lui i se
subordoneaza direct directorul general si redactorul sef. La rândul sau directorul
general traseaza sarcini si altor membri ai executivului: revizorului, directorului
sec iei de prelucrare a datelor si directorului produc iei.
REDACTORUL SEF.
Raspunde de con inutul tuturor paginilor. Desemneaza doi autori de
editoriale si scrie el însusi texte cu acest rol. Unele ziare prefera sa aiba un
redactor de pagina editoriala, care se subordoneaza editorului.
SECRETARUL GENERAL DE REDAC IE SAU REDACTORUL SEF
ADJUNCT.
El este conducatorul de zi cu zi si coordoneaza culegerea si prelucrarea
informa iilor prin sefii departamentelor redac ionale care pot fi: politic,
economic, social, eveniment, sport, externe, magazin dar si altele. El
coordoneaza si activitatea fotoreporterilor, „capului limpede“ si a
compartimentului pre press.
71
Ziarul poate avea un SECRETAR DE REDAC IE ADJUNCT, care preia sarcinile
secretarului general de redac ie când acesta este plecat. El are alte îndatoriri
zilnice si se ocupa de activitatea preliminara stabilirii bugetului financiar anual
al redac iei.
În subordinea secretarului general de redac ie se afla si un ARHIVAR care ine
eviden a dosarelor cu materiale, a car ilor de referin a, etc.
To i sefii de departament pregatesc în fiecare zi grupaje de stiri, liste cu
principalele subiecte pentru numarul urmator. Acestea sunt discutate la sedin a
zilnica de sumar cu secretarul general de redac ie sau cu redactorul sef.
Saptamânal sunt convoca i sefii tuturor departamentelor pentru planificari de
perspectiva.
Recunoscând eficacitatea graficii informa ionale – har i, planse, diagrame
etc, ziarele coopteaza în colectiv din ce în ce mai mul i graficieni. Acestia
renun a adesea la plansete de desen si pregatesc ilustra iile cu ajutorul
computerului.
Paginarea electronica a adus de asemenea, schimbari majore. În acest caz,
redactorii renun a la machete de hârtie si fac punerea în pagina pe un ecran
video. Si reclamele sunt pregatite tot prin acest procedeu.
Pagina este reprezentata pe ecran la dimensiuni reduse apoi redactorul apasa
tastele pentru comenzile necesare si pagina este fotocompusa în totalitate,
eliminându-se montajul. Ilustra iile mai trebuie adaugate, dar tehnologiile
moderne tind spre realizarea digitala a acestora.
Editarea electronica a dus si la crearea unei noi func ii în redac ie –
redactorul de sistem care se ocupa de crearea codurilor si formatelor electronice
instruind personalul si depistând defec iunile atunci când sistemul electronic de
editare nu executa comanda dintr-un motiv sau altul.
DIRECTORUL GENERAL.
Se ocupa de toate problemele ziarului care se ivesc zilnic, cu excep ia
activita ii de redactare. În principal, el coordoneaza activita ile
interdepartamentale si pune în practica linia politica impusa de editor.
DIRECTORUL SEC IEI DE MARKETING.
Conceptul de marketing necesita o colaborare strânsa între toate sec iile care
au legatura cu vânzarile si veniturile. În trecut, directorii sec iilor de publicitate,
difuzare si rela ii-dezvoltare erau subordona i directorului general. În ultimul
timp ei au trecut în subordinea directorului sec iei de marketing care pare a fi
persoana cea mai indicata pentru popularizarea ziarului. Categoric, con inutul
ziarului influen eaza difuzarea, astfel ca directorul sec iei de marketing lucreaza
în strânsa colaborare cu redactorul sef si secretarul general de redac ie, desi ei
se subordoneaza editorului.
DIRECTORUL SEC IEI DE PUBLICITATE.

72
El raspunde de toate vânzarile si serviciile publicitare. În subordinea lui se
afla seful sec iei compartimentului de publicitate locala, seful compartimentului
de publicitate na ionala si seful compartimentului de mica publicitate.
DIRECTORUL SEC IEI DE DIFUZARE.
El conduce serviciul de vânzare si desfacere catre popula ie (adica
distribuirea ziarelor) si de încasari pentru abonamente sau exemplare
individuale. Redac ia si sec ia de difuzare se informeaza reciproc asupra
con inutului articolelor – în special al articolelor mari – pentru a facilita
vânzarea. În special redac iei i se aminteste sa respecte termenul de predare,
deoarece întârzierea tirajului paralizeaza sistemul de difuzare.
DIRECTORUL SEC IEI DE PRELUCRARE A DATELOR.
Întreg echipamentul computerelor din redac ie si din alte sec ii ale ziarului
trebuie instalat, are nevoie de operatori instrui i, ca si de exploatare si
între inere zilnica. Sec ia de prelucrare a datelor si directorul sec iei se ocupa de
asemenea probleme cu condi ia ca acesta sa fie competent în acest domeniu.
DIRECTORUL DE PRODUC IE.
El conduce procesul de produc ie cu excep ia activita ii la calculator si a
celei redac ionale propriu zise. Produc ia cuprinde culegerea, paginarea si
ob inerea formei de tipar, tiparirea si în cazul nostru legarea ziarelor pentru
difuzare.
DIRECTORUL COMERCIAL
Raspunde de toate problemele care nu intra în grija altor sec ii. Acestea
cuprind contabilitatea, aprovizionarea, salarizarea si serviciul personal.
DIRECTORUL SEC IEI DE RELA II-DEZVOLTARE
Colaboreaza cu redac ia, cu sec ia de publicitate si de difuzare pentru a
promova acele informa ii si activita i necesare cresterii tirajului si numarului de
cititori, sporirii beneficiilor de pe urma reclamelor si formarii unei imagini
favorabile a ziarului prin serviciile aduse comunita ii respective. Aceasta sec ie
aduna informa ii despre pia a: demografie, situa ia economica, eficien a
anun urilor publicitare si sondarea opiniei publice privind con inutul
informa ional al ziarului.
Evident ca schema de structura prezentata este doar una posibila. În func ie
de condi ii, de posibilita i, de cerin e ea poate fi ajustata si adaptata. Ramâne
însa un adevar valabil pentru orice redac ie, indiferent daca are sau nu toate
aceste sectoare, si anume ca: doar prin munca în echipa un ziar poate asigura
cele mai bune servicii atât cititorilor cât si sponsorilor publicitari.

73
PARTEA A IV-A

Genuri publicistice
1. Metode si tehnici de exprimare
Ideile publicistice pot fi exteriorizate diferit de la ziar la ziar sau de la ziarist
la ziarist, acesta din urma exprimându-se, în func ie de mesajul pe care vrea sa-l
transmita, de posibilita ile sale profesionale, de capacitatea de receptare a
publicului sau cititor. Ele pot îmbraca forma informa iei, a reportajului, a
articolului, a interviului sau a altui gen gazetaresc.
Harry Grannich deosebeste doua feluri de genuri publicistice:
1. Formele principale sau de baza:
• stirea, a carei caracteristica este informa ia.
• articolul, care se bazeaza pe argumenta ie.
• reportajul, recunoscut dupa realizarea sa plastica.
2. Genul publicistic dedus sau mixt în care se unesc elementele diferitelor
forme de baza
Prin esen a sa, ziaristica nu se limiteaza niciodata la forme tradi ionale ci
cauta mereu metode noi si mai eficace de prezentare a realita ii. De exemplu:
fotopamfletul, cultivat, cu predilec ie, la noi, de „Academia Ca avencu“ si
„Aspirina saracului“ sau fotoreportajul, utilizat cu ani în urma de revista
„Flacara“ si întâlnit acum mai în toate publica iile: „România libera“,
„Cotidianul“, „Independent“, „Cuget liber“ etc.
Dar sa vedem câteva trasaturi specifice ale principalelor genuri gazetaresti.
Stirea.
Este o comunicare lapidara a faptelor. O stire trebuie sa raspunda clar la o
serie de întrebari: cine, când, ce, unde, cum si de ce (regula celor sase
„W“) s-a desfasurat un anumit eveniment. Ea trebuie construita în asa fel
încât cititorul sa ajunga în mod logic la o apreciere independenta –
corespunzatoare realita ii obiective. Lungimea stirii este în func ie de
însemnatatea evenimentului. În timp ce stirea scurta reda faptele numai
printr-o prezentare concisa, stirea mai lunga con ine de obicei si o
74
argumenta ie sub forma redarii unor citate, respectiv a unor declara ii ale
persoanelor aflate în legatura cu evenimentul respectiv.
Relatarea
Desi si ea are un caracter informativ se deosebeste de stire prin caracterul
ei apreciativ. Evenimentele sunt prezentate mai complet si mai
cuprinzator, sunt subliniate unele momente mai importante si se fac
generalizari conducând cititorul la concluziile dorite de el. Relatarile se
clasifica dupa con inut (de la sedin e parlamentare, conferin e de presa,
adunari, manifestari sportive, calatorii etc.) si dupa forma (relatari de
fapte, de evenimente traite si de motiva ii).
Comentariul
Are sarcina de a lamuri evenimente, respectiv fenomene actuale din via a
sociala. Comentariul ajuta la în elegerea mai adânca a unui eveniment sau
fenomen, explicând si apreciind condi iile si cauzele acestuia în
conexiune cu alte fapte. Concluziile sale trebuie dezvoltate logic.
Expunerea si succesiunea de idei trebuie conduse în asa fel încât cititorul
sa ajunga în mod necesar singur la concluziile urmarite. În general se
deosebesc:
• comentariul scurt,
• comentariul zilei,
• comentariul saptamânii.
În timp ce comentariul scurt lamureste o problema importanta dar de
amanunt, comentariul zilei se ocupa cu evenimentul cel mai important al
zilei, care are deosebita putere de convingere. Comentariul saptamânii
analizeaza evenimentele saptamânii sau pe mai multe zile, selec ionate
corespunzator scopului sau politic, privite în conexiunea lor si pe baza
acestora apreciaza situa ia în domeniul respectiv. Pentru lungimea
comentariului nu exista reguli fixe, ea depinde numai de ceea ce trebuie
spus ca cititorul sa în eleaga just evenimentul si sa ajunga la concluziile
necesare.
Editorialul
Este cel mai important articol al edi iei unui ziar. El determina însusi
caracterul ziarului. Pentru a-l face pe cititor capabil sa se orienteze în
dinamica situa iei politice si pentru a-l ajuta sa în eleaga si sa aprecize în
mod just problemele mai complicate, ziarul trebuie sa reac ioneze rapid la
evenimentele politice deosebit de importante si sa dea în articolul de fond
un raspuns complet.
Editorialul nu este legat nici prin structura, nici prin construc ia sa de o
anumita forma. El poate fi construit atât deductiv cât si inductiv, poate sa
apara – daca din punctul de vedere al con inutului îsi îndeplineste func ia
- si în alte forme ziaristice, de exemplu ca interviu, scrisoare deschisa etc.
75
Articolul
El reprezinta acel material publicistic care urmareste în principal
sus inerea, printr-o argumenta ie temeinica, de obicei cu concluzii
operative, a unui anumit fapt sau eveniment de dimensiuni mai ample.
În articol intra, adeseori, elemente ale altor genuri gazetaresti, mai ales
cele ale editorialului. Deosebim doua tipuri de articole:
• promo ionale a caror principala sarcina consta în lamurirea
teoretica a unor evenimente actuale, fenomene sociale în
conexiunile lor, în generalizarea cunostin elor dobândite din ele,
cum ar fi, de pilda, intrarea României în Uniunea Europeana sau
referendumul pentru votarea modificarilor Constitu iei.
• de analiza a unor evenimente importante, a unor noi forme de
dezvoltare a vie ii sociale cum ar fi: privatizarea, economia de
pia a, infla ia, somajul, etc. Scopul unui asemenea articol consta în
popularizarea experien ei pozitive, explicarea critica a unor greseli
si lipsuri si deducerea de aici a concluziilor operative.
Reportajul
Este un gen publicistic care foloseste mijloace literar-plastice. El
ac ioneaza mai ales asupra sentimentelor si îi stimuleaza pe cititori pentru
a fi receptivi la nou. Obiectul nemijlocit al reportajului este via a
înconjuratoare. În func ie de tema si scopul reportajului ziaristul poate
uni, într-un tot închegat, diverse imagini prin generalizari ziaristice sau
pasaje explicative, poate sa introduca, de asemenea, si elemente
dobândite din documentare asupra istoriei faptelor sau imagini ale
prezentului spre a reaminti trecutul sau pentru a înfa isa perspectiva,
eviden iind astfel procesul de dezvoltare. O forma speciala a reportajului
o constituie portretul care se refera la un singur om, în raportul sau cu
mediul înconjurator.
Foiletonul
Aparut în Fran a în timpul revolu iei burgheze din secolul 18, prin
foileton, în presa se în elegea, odinioara, o parte speciala a ziarului în
care apareau articole critico-literare, materiale cu subiecte artistice si
bibliografii sau recenzii ale unor car i sau spectacole de teatru. Astazi
prin foileton în elegem un gen care se remarca prin disputa, luare de
atitudine fa a de adversarul politic sau fa a de fenomene si concep ii
învechite, retrograde, folosind pentru aceasta mijloace artistice.
Elementele de baza ale foiletonului sunt polemica si satira. La scrierea lui
prima sarcina este selec ionarea faptelor în func ie de tema aleasa.
Fiecare foileton cere o idee clara, autorul trebuie sa stie ce scop urmareste
cu textul sau, acestuia fiindu-i subordonate mijloacele artistice, stilul si
limbajul.

76
Interviul
Prin interviu se în elege un dialog între doua persoane: una pune
întrebari, iar cealalta raspunde prompt, complet si coerent, cu scopul
ob inerii unor informa ii din care se pot desprinde mai multe concluzii.
Interviul poate îmbraca forme foarte variate:
a) – redarea textuala a întrebarilor si raspunsurilor,
b) – redarea prelucrata, relatata a unor întrebari si raspunsuri,
c) – redarea largita sau modelata a interviului,
d) – interviul ca parte componenta a altui gen ziaristic,
e) – redarea simpla sau prescurtata a raspunsurilor,
f) – masa rotunda.
Prima forma se foloseste când este vorba de declara ii ale unor
personalita i despre probleme politice importante unde redarea exacta a
formularii celui intervievat este necesara.
A doua forma reprezinta redarea concentrata a unei convorbiri unde cel
ce ia interviul poate sa scoata în relief, dupa aprecierea proprie,
observa iile deosebit de importante ale interlocutorului, putând sa
scurteze altele sau sa le omita, fara a denatura sensul raspunsurilor.
Folosind cea de-a treia forma ziaristul nu se limiteaza la redarea
întrebarilor si raspunsurilor ci înfa iseaza ambian a si atmosfera ca si
desfasurarea convorbirii.
A patra forma îsi gaseste aplicarea în alte genuri ziaristice si este utila
pentru sporirea valorii documentare (de exemplu într-un reportaj, un
articol).
A cincea forma consta exclusiv din redarea raspunsurilor celui intervievat
si îsi gaseste aplicare, înainte de toate, atunci când ziaristul vrea sa
cunoasca parerea unei singure persoane sau a unor diferite persoane
despre un anumit eveniment (opinii, extrase din scrisori ale cititorilor,
convorbiri telefonice etc.)
Cea de-a sasea forma, masa rotunda este un mod aparte la care participa
mai multe persoane: cel pu in doi invita i si un moderator care sa conduca
discu ia pe o tema data. Ziaristul nu se manifesta numai prin întrebari ci
ia parte activa la convorbire si determina desfasurarea ei prin exprimarea
propriei sale opinii. Func ia mesei rotunde consta într-o prezentare vie si
interesanta a argumenta iei asupra unei anumite teme ca si în mijlocirea
transmiterii experien elor proprii ale participan ilor privind unele
probleme politice, economice sau culturale de interes.
Pamfletul
Este o forma satirica a publicisticii care con ine un atac violent, expresie
a indignarii autorului si se caracterizeaza prin: ton sarcastic, ironie
virulenta, exacerbarea defectelor persoanei atacate. Îmbinând umorul cu

77
ironia sarcastica el urmareste anihilarea adversarului prin umplerea lui de
ridicol.
În principal exista doua forme de pamflet:
• cel documentar, care porneste de la fapte.
• cel construit a carui fabula este inventata într-un scop anumit care
trebuie sa exprime în orice caz ceva tipic.
Recenzia
Serveste pentru aprecierea unei car i, a unui spectacol de teatru, a unui
film, a unui concert, a unor opere de arta plastica etc. atât sub aspectul
con inutului cât si al formei.
Recenzia îndeplineste trei sarcini:
• - familiarizeaza cititorii cu opera de arta, explica con inutul si
forma pe în elesul tuturor, educa în elegerea artei si capacitatea de
judecata si formeaza gustul;
• - exercita influen e asupra dezvoltarii artei, analizeaza func ia ei
sociala, stimuleaza si apreciaza opera de arta si produc ia artistului,
sprijinindu-l în dezvoltarea pe mai departe a talentului sau;
• - încurajeaza activitatea culturala si contribuie la dezvoltarea
acesteia.

2. Sistemul genurilor
Delimitarea trasaturilor comune si ale caracterului logic al genurilor
publicistice are nu numai o însemnatate teoretica ci si una practica. Se
demonstreaza astfel posibilita ile multiple de con inut si forma pe care le ofera
diferitele metode si tipuri de crea ie si se înlesneste totodata cercetarea
sincronica si diacronica a jurnalisticii. Diferen ierea diametrala a parerilor
despre genurile publicistice, caracterul neunitar si fluctua ia no iunilor în stiin a
presei, se arata în lucrarea „Zurnalestica v tlaci rozhlase a televizii“, aparuta la
editura Matica Slovenska, ne determina ca, în cercetarea textelor gazetaresti
actuale, sa folosim metoda analitic-sintetica. Prin aceasta materialele
publicistice se clasifica dupa semnele caracteristice. O cercetare succinta cu
ajutorul acestei metode eviden iaza unele concluzii interesante: astfel apar
grupe de texte cu semne caracteristice deosebite; pe lânga acestea însa se
constituie si grupe de gen ce nu au o denumire (de exemplu materialele în care
domina aspectul moral-estetic). Pe de alta parte, nici clasificarea detaliata, dupa
diferitele semne caracteristice, nu ne releva grupe care ar corespunde integral
genurilor conven ionale. Ineficien a acestei metode provine, în primul rând, din
criteriile imprecise de clasificare. Un anumit gen este caracterizat prin
elementul predominant (de ex. recenzia este cunoscuta dupa aprecierea critica),
altul printr-un component secundar (foiletonul – procedeul satiric). Ca atare în
78
cercetarea sistemului de clasificare trebuie luat în considera ie un complex de
componente, iar pentru stabilirea semnului caracteristic dominant se ine seama,
în acelas timp, de constiin a actuala a autorilor si cititorilor. Genul pentru
cititori este o no iune care desemneaza un anumit prototip, denumit de obicei cu
un titlu. Pentru autori exista mai multe tipuri de genuri care au aparut în
perioade diferite, înfa isate prin trasaturi specifice. Genurile gazetaresti trebuie
privite prin legatura dintre fond, exprimarea stilistica si modalitatea de redare,
dintre elementele metodice ale activita ii gazetaresti si ac iunile ei func ionale.
Adeseori redactorii cu experien a afirma, de fapt, ca atunci când îsi concep
materialele nu pornesc de la ideea de a scrie dupa „normele“ unui anumit gen,
însa raportul de interac iune dintre con inut, inten ie, gen si func iile lui se
afirma în mod indirect în fiecare crea ie.
De unde concluzia ca genul este un model ce deriva din abstractizarea
elementelor de baza ale textelor cu acelasi caracter. O anumita realitate
obiectiva si o inten ie subiectiva, proiectata catre un el anumit, creeaza un tip
de scriitura, ce se încadreaza în normele unui gen. Acest fapt este valabil si în
sens opus: genul (cunostin ele de gen, conven ia de gen, legitatea genului)
orienteaza materialul spre o anumita structura, impune anumite reguli, metode,
sintaxa diferitelor elemente, compozi ia, stilul si func ia respectiva. Analizând
elementele componente ale genurilor, cercetatorii au sesizat mai mult existen a
elementelor de natura exterioara si în primul rând, stilul si compozi ia, unii au
studiat genurile gazetaresti sub aspect stilistic iar al ii si-au luat ca mijloc de
cercetare aspectele literar-stiin ifice „de ordonare compozi ionala“. Ca urmare
nu s-a pornit de la unitatea intrinseca dintre con inut si forma, de la unitatea
dintre latura interna si externa a materialelor publicistice. Întotdeauna stilul
rezulta din caracterul materialului si din metodele lui de prelucrare a faptelor,
având la baza inten ia autorului. Structura în sine nu este de natura exterioara,
ea depinde de alegerea, distribuirea si organizarea materialului, de însusi
caracterul faptelor (uneori este vorba de surprinderea situa iei, alteori de
procesul ca atare, de urmarirea ideilor etc.). Din acest motiv cercetarea
stiin ifica a demersurilor gazetaresti se deosebeste de cercetarea stilistica. De
obicei caracterizam genurile dupa elementele componente de natura interna si
externa, chiar daca ele se realizeaza numai ca mijloace de forma, dupa procedee
compozi ionale si stilistice. Genul, ca no iune abstracta, reprezinta cadrul care
determina componentele principale. La baza textului ziaristic se afla faptul de
via a, informarea despre realitatea sociala, evenimente, situa ii sau idei. Fara
preten ia de a da o formulare completa crea ia ziaristica poate fi caracterizata ca
fiind o marturie scrisa, sonora sau în imagini, în anumite cazuri având un
caracter documentar, despre realita i politice, sociale, despre evenimente actuale
sau manifestari de idei.
La începuturile constituirii stiin ei presei, stilistica a fost singura ramura
stiin ifica care s-a ocupat de manifestarile ziaristice. Asa ca cercetarea s-a
79
limitat la latura stilistica de limba a manifestarilor în presa. E. Pauliny
denumeste grupele manifestarilor de limba care au acelasi scop, aceeasi
compozi ie si folosesc aceleasi mijloace de limba, grupe de stil sau forma ii de
stil si le integreaza în trei categorii principale de stil:
1. stilul de anun , din care fac parte stirile si anun urile,
comunicari, liste, cereri, acte publice;
2. stilul de relatare si de descriere, caruia îi corespunde relatarea si
descrierea;
3. stilul de expunere, caruia îi apar in povestirea (în aceasta
categorie intra articolul de fond si comentariul), teza, considera ia
si expunerea.
Alta clasificare distinge „forma iile de stil sau genurile“ dupa modalita ile în
care este prelucrata tema. Dupa orientare si func ia manifestarilor de limba se
deosebesc stilurile: personal, public si artistic.
Stilurile func ionale se întrepatrund cu forma iile de stil care se deosebesc în
felul urmator:
1) stilul de discu ii sau administrativ (procesul-verbal, protocoale,
rezolu ii, contracte, angajamente, referate, chestionare, scrisori,
cereri);
2) stilul stiin ific (expunere, relatare, monografii, considera ii, critici,
caracterizari);
3) stilul publicistic (genul gazetaresc: comentariu, articol de fond,
recenzie, interviu, schi a, reportaj, foileton, convorbire; genuri
retorice: discursul, prezentarea, apelul, referatul, cuvântul festiv,
discursul politic);
4) – stilul artistic (diferen iat în stil epic, liric si dramatic).
Cercetarea ziaristicii se face nu numai din punct de vedere al componentelor
de limba si stil, ci inând cont de toate celelalte elemente: con inut de idei,
redare, tema, func ii, în raport direct cu stadiul organizarii diferitelor par i ale
acestor elemente ce alcatuiesc întregul material publicistic.
Genul publicistic exista numai în manifestare concreta si exprima generalul
si particularul; în manifestarea concreta în afara de trasaturile si legita ile
generale se reflecta si trasaturi individuale, unice, nerepetabile. Acestea din
urma nu numai ca sunt posibile, dar sunt chiar necesare. Exista însa anumite
legita i ale genurilor, ale proceselor de redare a stilurilor func ionale care nu pot
fi trecute cu vederea. Genul publicistic nu poate fi schematizat, încremenit în
tipare. Realitatea în continua schimbare va modifica orice fel de model abstract.
Astfel în multe genuri clasice s-au produs muta ii si desi ele si-au pastrat
denumirea, au însa un alt contur. Pe lânga clasicele recenzii literare, acest gen
de prezentare jurnalistica s-a extins si în alte domenii: revista presei, jurnalul de
calatorie, analiza economica si altele.

80
Asa, de pilda, în perioada în care stiin a devine o for a de produc ie,
expunerea stiin ifico-tehnica constituie substan a unui nou tip de articole care
depaseste limitele simplei popularizari. Complexitatea raporturilor
interna ionale a impus alaturi de coresponden e si comentarii ale evenimentelor
interna ionale si analize complexe – treceri în revista ale unor fapte desfasurate
pe perioade de timp mai ample.
Munca operativa cu materialele agen iilor interna ionale are ca efect si o
anumita interna ionalizare a formelor de coresponden a. Democratizarea presei,
necesitatea contactului cu via a si publicul, avalansa de scrisori din partea
cititorilor si coresponden ilor, organizarea de discu ii, ecourile la diferite
probleme au dat nastere la noi forme de coresponden a – ancheta în care autorii
nu ating toate problemele ci se rezuma doar la scurte observa ii, argumente,
pareri.
Chiar daca în presa aceste grupe de materiale publicistice nu au denumiri
stabilite, totusi este vorba de structuri si calita i noi.
Nu numai realitatea obiectiva în schimbare dar mai ales comanda sociala –
„cererea de consum“ - influen eaza puternic con inutul si forma materialelor
publicistice. Din toate aceste motive si multe altele genurile nu pot fi
considerate structuri standard, pentru programarea unor anumite efecte, ci ele
sunt abstractizari ale componentelor actului ziaristic, care poarta un anume
con inut si o anume forma.
Ce elemente componente, factori, fac posibila clasificarea materialelor
ziaristice si eliminarea semnelor comune ale anumitor grupe? Criteriul
func ional este destul de unilateral: fiecare gen (si categorie de gen) are numai o
func ie a sa proprie (sau un ansamblu de func ii) care rezulta dintr-o anumita
structura (organizarea materialului) prin care ac ioneaza. Dar si invers: structura
rezulta din func ie, ea este corijata de func ie în procesul crea iei. Mijloacele de
redare impun materialului un nou con inut sau modifica con inutul original.
Alegerea metodei, stilului, formei, realizarea tehnica nu numai ca defineste si
mai pregnant genul, dar uneori schimba chiar inten ia ini iala. „Genealogia“
ziaristica cerceteaza atât semnele comune cât si semnele specifice, determina
numitorul comun (genul) si categoria specifica (specia), cerceteaza trasaturile
genurilor, deosebirile dintre ele. Actul ziaristic nu este constituit numai dupa
principii de gen ci îndeosebi, dupa structura interioara a materialului, dupa
dialectica lui. Deci nu este vorba numai de „o prelucrare literara a materialului“
ci mai ales de o metoda de expunere. Structura redarii trebuie sa corespunda
atât logicii interne a materialului cât si orientarii lui. Subiectul creator se supune
într-o anumita masura structurii abstracte însa îl dezvolta dupa tema si
orientare. De multe ori autorul alege o structura la limitele dintre doua genuri.

81
3. Structuri si clasificari
Considerat o categorie istorica genul publicistic a aparut prin generalizarea
unei anumite structuri si practici jurnalistice. Cum la baza genului sta structura
al carei con inut se afla într-un anumit raport fa a de realitate, fa a de material
ca si fa a de public, cum realitatea si implicit acest raport se schimba necontenit,
e firesc ca si genul sa se modifice (chiar daca ramâne vechea denumire), iar
uneori chiar sa dispara. Dinamica vie ii sociale influen eaza fixarea unei
anumite forme:
• genurile publicistice pot fi considerate ansambluri de elemente care
pe plan abstract nu ramân singulare, în forma pura ci creaza forme
combinate.
• aceste abstractizari generale dobândesc un con inut concret,
„specific“, sunt îmbracate într-o forma individuala, unica.
Un anumit gen presupune un con inut cu anumite caracteristici si invers, o
anumita tema si inten ie cer un anumit gen cu forma si func ia lui. Din punct de
vedere genetic o anumita realitate noua si raportul subiectului creator fa a de ea
influen eaza asupra apari iei unei noi structuri.
Publicistii cu puternica personalitate gasesc întotdeauna noi forme de
expresie si, chiar daca formal, apeleaza la un gen conven ional, dau materialelor
o forma aparte. Se ridica întrebarea: pentru alegerea genului este hotarâtoare o
anumita pozi ie fa a de con inut sau dimpotriva daca pozi ia fa a de con inut nu
este o consecin a a genului ? Din punct de vedere genetic noul gen apare fiindca
el este creat de noul con inut. Nu este deci vorba de o automiscare a formei.
Însa din moment ce genul se instaleaza, el însusi poate deveni hotarâtor în ceea
ce priveste raportul fa a de con inut. În prezent întâlnim demersuri ziaristice
care folosesc elementele componente ale mai multor genuri, în care nu este
vorba numai de un gen anume (ca no iune istorica) ci de calita i, trasaturi,
metode de crea ie si mijloace de expresie folosite sintetic în actul de crea ie
publicistica. De aceea si clasificarea lor este foarte dificila. Belgianul
R.Clausse, de pilda, pe lânga atributele obiective, specifice ale informa iei,
accentuiaza necesitatea senza ionalului, romantismului, iar pe lânga func ia de
comunicare mai are în vedere si altfel de func ii cum ar fi, spre exemplu,
descatusarea izolarii, regenerarea spirituala, psihoterapia sociala.
Polonezul Zbigniew Mitzner considera genurile „metode de redare a
con inutului“ si le clasifica în felul urmator:
• forme ziaristice de format redus (titlul si denumirea, informa ia,
observa ia),
• forme ziaristice mai mari (stirea, coresponden a din ara si
strainatate, interviul, comentariul),
• forme ziaristice istorice (articolul, reportajul, foiletonul),
82
• alte forme ziaristice (fotografia, desenul),
O modalitate diferita de abordare o întâlnim la autorii cehi si slovaci, care
pleaca de la puncte de vedere literar-stiin ifice, subliniind îndeosebi importan a
modalita ilor de reflectare a realita ii si a gradului de generalizare în
structurarea genurilor publicistice.
Ceea ce trebuie sa re inem este ca genurile si categoriile de genuri ziaristice
sunt generate de realitate si se dezvolta împreuna cu aceasta. Ele au suferit
influen a beletristicii, stiin ei, politicii, si evoluiaza în func ie de nivelul tehnic
(prin format si spa iu) si de mijloacele de comunicare în masa. Elementul
determinant însa în clasificarea genurilor este modalitatea de în elegere a
con inutului cât si unghiul de abordare a realita ii, modalitatea de redare a ei.
Privite din acest punct de vedere specialistii deosebesc doua grupe de materiale:
• materiale concepute într-o modalitate logico-no ionala, „ra ionala“,
• materiale concepute într-o modalitate documentar-ilustrativa
emo ionala, „beletristica“.
O atare clasificare este cuprinsa practic în toate studiile despre genuri. Se
porneste de la ideia ca, în textele ziaristice, care sunt strict documentare, nu este
posibila tipizarea artistica, metoda estetica de crea ie. Spre deosebire de
generalizarea imaginii artistice din beletristica, în ziaristica avem de-a face cu
imagini de limba-stilistica. Prin imagini nu în elegem numai figurile poetice ci
si construc ia propozi iilor si a frazelor. În ziaristica (caracterizata prin
documentare, concrete e, autenticitate) imaginile sunt de tipul descrierii
intuitive.
Confruntarea textelor asemanatoare dar cu con inut tematic diferit sau a
textelor cu aceeasi baza tematica, redate însa în modalita i diferite, arata ca
tema nu formeaza elementul component al genului. Una si aceeasi activitate
poate fi apreciata în diferite moduri. Nu este deci vorba de prelucrarea formala
a realita ii, ci de personalizarea unei anumite par i din obiectul prelucrarii si
reproducerea lui printr-o maniera proprie. Aceasta selectare a unui aspect are un
caracter primar si reprezinta con inutul de idei. De pilda prin „scurtarea“
relatarii despre un eveniment cu desfasurare ampla, nu operam numai o
schimbare a formei ci intervenim esen ial si în con inut.
Mijloacele tehnice ac ioneaza, de asemenea, asupra temei impunând nu
numai forma, ci si o abordare diferita. Avem în vedere, de pilda, limitarea
spa iului în ziar care influen eaza asupra conciziei formelor, a prezen ei
imaginii în reportajul sportiv, televizat care exclude posibilitatea reportajului de
radio sincronizat. În consecin a con inutul este aici un factor indirect creator de
gen. Mergând mai departe cu ra ionamentul trebuie sa spunem ca structura
genurilor nu poate fi conceputa fara sa se ina seama de legaturile lor exterioare,
dupa cum nu poate fi supraestimata nici influen a directa, nemijlocita a realita ii
asupra structurii genurilor si materialelor publicistice în general. Si aceasta
83
pentru ca avem de-a face cu o anumita autonomie relativa a genului, care
stimuleaza gasirea formelor si mijloacelor de expresie adecvate. Obliga ia
sociala, realitatea istorica, inten ia autorului dar si interesul, dorin a, necesitatea
receptorului (cititor, ascultator, spectator) au un rol major. Fapt pentru care
cercetam structura genului în func ie de raportul condi ional dintre factorii care
au determinat apari ia genului, respectiv care ac ioneaza asupra lui, adica
cercetam structura lui care reflecta realitatea si ac ioneaza asupra realita ii.
Structura genului este importanta dar delimitarea ei, nu înseamna încheierea
cercetarii. Obiectul trebuie studiat în evolu ie, în dependen a raporturilor
func ionale. Nu studiem genul ca un lucru în sine, ci în legatura cu func ia lui si
cu realitatea imediata. Stabilirea func ionala a genului nu-l absolva pe cercetator
de obliga ia de a determina no iunea si con inutul în raporturile lor multilaterale
pe verticala (în raport unul fa a de celalalt) si pe orizontala (fa a de alte genuri).
Este vorba de a gasi un astfel de element caracteristic al genului care ar face
posibila afirmarea unei largi tematici care ar cuprinde o multitudine de
categorii, dar care ar exclude afirmarea paralela a func iilor opuse sau a
con inuturilor opuse.
De regula în genurile publicistice urmarim doua trepte: treapta de cunoastere
(obiect, metoda) si de redare (limba, forma). „Formalizarea“ (care face
abstrac ie de latura de con inut) este necesara în procesul cercetarii, dar în
acelasi timp ea nu trebuie sa aiba un caracter închis, nu trebuie sa însemne
ignorarea laturii de con inut. Ca atare teoria genurilor nu poate fi constituita
numai pe criteriile care ar ignora con inutul de idei si care n-ar ine seama de
func ii. Stiin a presei studiaza nu numai forma ci si substratul miscarii, adica
dezvoltarea genurilor.

4. Stirea

Dic ionarul limbii române ne „avertizeaza“ ca stirea este veste, informa ie,
noutate, cunoastere, cunostin a.
„Daca dorim sa în elegem stirile, este de parere John Hartley, trebuie sa
luam în considerare cei doi determinan i majori: (i) limbajul (sistemul de
semne) în care sunt codificate si (ii) for ele sociale care determina felul în care
sunt produse si „citite“ mesajele lor“47
La rândul sau, Daniel Defoe a intuit valoarea sociala vitala a stirilor
prezentându-le ca fiind „o adevarata hrana si sprijin pentru societatea
omeneasca“.
Înaintea ziarelor, înaintea postei, cu mult înaintea telegrafului electric, stirile
constau de fapt în relatarile calatorilor; astfel ca despre multe evenimente
importante nu se afla timp de saptamâni si chiar luni. Un exemplu din multe
altele: în Anglia stirile despre Blenheim (localitate în Bavaria unde în 1704,

84
armata engleza a repurtat o stralucita victorie asupra celei franceze) au ajuns
abia dupa opt zile.
În prefa a la revista „Gentleman Magazine“, din 1740, Ben Johnson dadea o
imagine interesanta „despre Acta Diurna ale vechilor romani“, adaugând ca
„Trebuie sa fim de acord cu to ii ca ziarele noastre (si celelalte colec ii de
informa ii publicate periodic) prin materialele pe care le ofera pentru
conversa ie si medita ie, contribuie foarte mult la folosul societa ii“.
În perioada victoriana un scriitor descrie ziaristica în „Cornhill Magazine“
din 1862, ca fiind produsul cel mai caracteristic al epocii. „Ziarele, scrie el, sunt
alcatuite din doua par i principale: materialul original si stirile. Cotidianele
con in mai ales stiri, iar saptamânalele mai ales materiale originale. Stirile se
împart în doua categorii: informa ii si bârfe. Cu toate ca articolele de fond
constituie probabil partea cea mai importanta si cea mai caracteristica a unui
ziar, succesul comercial depinde, totusi, în mai mare masura, de calitatea stirilor
sale“.
Iata si o alta opinie: „Func ia ziaristicii, spunea Wickham Steed, este sa
strânga, sa faca cunoscute si sa interpreteze stirile de interes public...Esen a
stirilor consta într-un semnal dat la timp despre lucruri care s-au întâmplat sau
care se pot întâmpla...“
Plecând de la aceste considera ii generale firesc ne întrebam: ce sunt stirile?
Au fost date si raspunsuri simple si scurte: „Stirea este tot ceea ce iese din
comun“; „Ceea ce publicul vrea sa citeasca“; „Ceea ce scrie un ziar capabil“ si
asa mai departe. Ele însa ocolesc întrebarea, lasa totul pe seama analizelor si
parerilor. Putem afirma ca stirea este ceea ce publicul vrea sa afle si ceea ce îl
intereseaza. Pentru a avea caracterul unei stiri, ceea ce se relateaza trebuie sa
fie: actual, în curs, la zi si important, semnificativ sau neobisnuit. De aceea
valoarea stirilor difera foarte mult. Cele mai reusite sunt stirile care au un efect
asupra tuturor oamenilor, cele care provoaca cele mai adânci emo ii si ating
interesele cele mai profunde.
Poate ca cea mai buna defini ie a stirii se afla în cuvântul care ar desemna
aceeasi sfera în limba engleza: news. Si el provine de la ziarul Weekly Newes,
aparut în 1622 la Londra (cu timpul litera e a disparut si a ramas NEWS) si care
s-ar traduce în româneste: stire, informa ie, actualitate. Daca am schematiza am
putea spune ca stirea trebuie desprinsa din realitate. Ori pentru aceasta e nevoie
sa gasim faptele; gasind faptele putem desprinde semnifica ii. Dar a eviden ia
prea multe semnifica ii înseamna a nega informa ia, a o înabusi. De aceea
informa ia trebuie sa aduca în prim plan un eveniment, o idee, o problema si sa
reprezinte, asa cum spuneam, AZI si ACUM.
Un element care nu trebuie pierdut din vedere este ca stirea, spre deosebire
poate de alte genuri publicistice, trebuie sa aiba darul de a stârni prin „ceva“
interesul celor mai largi categorii de oameni. Mul i cred ca stirile zilei sunt cele
care se refera la nenorociri, crime, dezastre, la oameni care au esuat în batalia
85
vie ii. Exista un sâmbure de adevar în aceasta afirma ie, în sensul ca majoritatea
fiin elor umane duc o via a normala si fara incidente si de aceea excep iile
îndeplinesc condi ia ceruta pentru o stire: aceea de a fi neobisnuita. Aceasta însa
este o simplificare dusa la absurd deoarece întotdeauna este loc într-un ziar
pentru lucruri placute, hazlii si reconfortante. Escaladarea Everestului, sfârsitul
unei greve, succesul neasteptat al unui actor sau cântare necunoscut, cresterea
dobânzilor la credite, ob inerea unor succese deosebite ale unor elevi olimpici
sau sportivi de frunte, înfiin area de noi trasee aeriene, reusita unor experien e
efectuate de mai mul i ani, o „traznaie“ a unui om prin care se usureaza munca
într-un domeniu si multe altele intra în categoria stirilor importante fara sa aiba
o substan a sordida sau criminala. Ele con in totusi elementul surpriza: sunt
neobisnuite, chiar spectaculoase si intereseaza foarte multa lume.
La formularea unei defini ii a stirii ar putea fi luata în discu ie si
diferen ierea informa iilor care poate fi reala sau aparenta. Nu avem voie sa
uitam ca trebuie sa declansam interesul omului chiar pentru, sau poate în primul
rând, pentru chestiunile care reprezinta preocupari permanente, devenite într-un
fel banale, prin repeti ie si ca pentru aceasta este necesar sa cautam semnifica ii.
Delimitând stirea ca gen sa vedem ce forme poate ea sa îmbrace. Exista doua
tipuri de stiri:
• cele asteptate (prevazute)
• cele neasteptate (neprevazute)
Stirile asteptate cuprind rezultatele întrecerilor sportive, relatari despre
ceremonii publice, despre prezentarea oamenilor la alegeri, despre manifestari
teatrale si altele, evenimentele ce au loc potrivit unui program dinainte stabilit.
Stirile neasteptate cuprind toate evenimentele sau întâmplarile care se
produc subit, fara a fi pregatite sau fara vreo informa ie prealabila: un accident
rutier, un cutremur, un incendiu, o erup ie de vulcan etc.
Trebuie însa re inut ca si prevazutul poate con ine ceva neprevazut, astfel, de
pilda, în cursul unei întreceri sportive poate interveni un scandal, într-o sec ie
de votare se înregistreaza o încercare de fraudare a voturilor sau la un spectacol
un actor face un infarct.
Iata câteva din grupele principale în care pot fi clasificate stirile:
1. Stiri banale, care se refera la lucruri comune. Ele devin interesante
printr-o mânuire abila când faptele sunt tratate de asa maniera încât
pot trezi un interes general. Exemplu: programarea unei sedin e.
2. Interpretative si selective.
Multe din stirile greoaie si plicticoase con in adevarate giuvaeruri care
intereseaza publicul, daca exista cine sa le gaseasca si sa le descrie în
mod inteligent. A face ca cercetarile savan ilor, rapoartele unor
institu ii, asocia ii, datele statistice si în general materialele etichetate

86
ca aride sa atraga pe cititori si sa fie asimilabile de catre acestia este o
calitate esen iala pentru un ziarist talentat.
3. Stiri de rutina. Majoritatea materialelor din ziare intra în aceasta
categorie si o mare parte din munca ziaristilor din provincie consta în
redactarea lor. De exemplu anun uri de interes pur personal, sedin ele
consiliilor locale cu aceeasi succesiune de subiecte ce vin mereu în
discu ie, adunari generale care sunt identice de la an la an si asa mai
departe. De multe ori se fac eforturi pentru a insufla via a acestui
conglomerat dar e foarte dificil. Merita însa pentru ca pentru cititorii
locali ele sunt esen iale.
4. Stiri periculoase. Ceea ce noi denumim stiri riscante în general
prezinta mult interes pentru public. Când o autoritate locala sau un alt
organ ine o sedin a secreta este aproape sigur ca se discuta subiecte
importante sau poate delicate. În urmarirea acestor evenimente este
nevoie de multa aten ie. O întâlnire dintre sefii a doua partide fara
presa poate da de în eles ca se pune ceva la cale. Pentru realizarea
unor stiri de la astfel de evenimente trebuie depuse multe eforturi si
folosite mai multe surse. Zvonurile sunt riscante, nu neaparat din
cauza pericolelor juridice (în ultima perioada s-au înmul it procesele
ziaristilor), ci si din motive de exactitate.
5. Stiri de interes omenesc. Aceasta categorie include o gama larga de
subiecte si se suprapune cu alte categorii de informa ii deoarece se
depune un efort permanent de a prezenta stirile obisnuite sub forma
„întâmplarii omenesti“. Ziaristii cu experien a se straduiesc sa extraga
asemenea informa ii din domenii ca: moda, arte, odihna, mâncaruri,
sanatate, turism, sport etc. În spatele par ii conven ionale a stirii se
cauta întotdeauna episodul romantic personal: o actri a cunoscuta se
îmbolnaveste de gripa si dublura ei preia rolul cu succes; un om de
stat în vârsta ine un discurs de adio; un fotbalist se accidenteaza si în
locul lui intra o rezerva care joaca excep ional si aduce victoria
echipei sale, un politician cunoscut este vazut în compania unui
model.
Ziarele de „moda veche“ vor reproduce numai ceea ce se vede
imediat, evitând orice artificiu pentru a produce emo ii. Ziarele
moderne fac proba unei adevarate ingeniozita i pentru a scoate la
iveala sau a introduce elemente de drama, comedie, mister chiar daca
efectul poate fi ob inut numai prin „for area“ faptelor. Câteodata, în
cursul acestui proces stirea reala este maltratata si vreun aspect sau
„unghi“ fara importan a este amplificat cu mult peste propor ia sa
reala, în detrimentul informa iei însasi. Valoarea cea mai mare o au
stirile care combina importan a intrinseca cu elementul surpriza si ea
este data, dupa John Hartley, de urmatoarele elemente48:
87
• frecven a (perioada de desfasurare a unui eveniment),
• pragul (amploarea unui eveniment),
• claritatea (lipsa de ambiguitate a unui eveniment),
• capacitatea de semnificare (depinde de proximitatea culturala si
de relevan a),
• consonan a (masura în care evenimentul este dorit sau asteptat),
• neprevazutul (caracterul impredictibil al unui eveniment),
• continuitatea (evenimentul în desfasurare),
• compozi ia (mixarea diferitelor tipuri de evenimente),
• referirea la no iuni de elita (alegeri, razboaie, dezastre),
• trimiterea la persoane de elita (ac iunile lor au mai multe
consecin e),
• personalizarea (evenimentele ca ac iuni ale unor indivizi),
• negativismul (vestile proaste asigura stiri de calitate).
Se pune însa întrebarea: care sunt sursele stirilor si cum sunt tratate stirile în
practica? O mare parte din stiri parvin la redac ie prin serviciile agen iilor de
presa, altele sosesc din strainatate prin telefon, fax, telegrama, tren, posta,
internet. Dar multe stiri, în special cele locale, sunt colectate de echipele de
reporteri ale ziarelor. Munca lor cere un bun discernamânt cu privire la
importan a informa iilor, pentru a fi selectate doar acelea care intereseaza
cercurile cele mai largi de cititori. Stirile neprevazute se pot ob ine prin doua
metode: sondajele telefonice curente (la primarii, poli ie, spitale, pompieri,
vama, aeroporturi, diverse alte institu ii) si contactele pe toata întinderea razei
de ac iune a ziarului respectiv.
Fiecare ziar îsi are tradi ia, caracterul, „personalitatea“ si politica sa, publicul
sau inta, ceea ce înseamna ca stirile sunt vazute din diferite unghiuri si ca
selec ia, tratarea si accentele trebuie sa ina cont de toate acestea. De aceea în
alegerea stirii principale vom observa contraste curioase. Pentru un tânar ziarist
care doreste sa faca un studiu al stirilor si al modului lor de prezentare ar fi
folositor sa urmareasca îndeaproape un numar de ziare de diferite genuri si sa
observe felul în care sunt oglindite evenimentele în ceea ce priveste stilul,
subiectul si caracterele tipografice.
Iata de altfel câteva pareri în acest sens:
The Times: „A fi primul dar nu cel mai grabit cu stirile; a fi serios fara a fi
plictisitor sau solemn; a convinge si a nu dezamagi; a avea emfaza fara a fi
isteric; a fi grav fara senza ie; a reproduce stirea si a respinge „acroba ia“; a nu
omite nimic amuzant si a pastra o propor ie în privin a banalita ilor; a da stirile
în mod cinstit si în întregime fara a accentua partea „cea mai rea“ a naturii
omenesti“.

88
The Daily Telegraph: „A prezenta stirile zilei în întregime dar într-o forma
luminoasa si usor asimilabila, fara partinire si fara denaturari. A da toate stirile
reale“.
Cum sunt aceste concep ii realizate în practica ?
Cititorul ziarului The Times va observa aten ia acordata politicii (locale,
na ionale, Commonwealth-ului), finan elor, treburilor diplomatice si de politica
externa, subiectelor istorice, înva amântului.
The Daily Telegraph prefera stirile care prezinta un mare interes uman larg,
problemele politice si de drept care se adreseaza unor paturi largi, finan ele si
afacerile, o mare varietate de articole, istorisiri cu o tenta romantica.
Iata un exemplu de tratare diferen iata a unei stiri. Un procuror a fost gasit
mort si concluzia organelor de ancheta a fost: „Sinucidere într-un moment de
tulburare mintala“. Unul din ziare a publicat câteva rânduri cu caractere mici,
cu un titlu pe o singura coloana, iar un altul a relatat acelasi eveniment cu un
titlu pe patru coloane si aproape o coloana de text. De ce aceasta diferen a ?
Raspunsul ni-l da politica diferita în tratarea stirilor. Primul ziar estompeaza în
mod constant stiri de acest gen pentru ca nu le considera ca fiind materialul sau
de baza, dar si pentru ca doreste sa descurajeze tendin a psihologica de a imita
sinuciderea. De cealalta parte se sus ine ca asemenea cazuri prezinta „interes
omenesc“ profund si publicul are dreptul sa cunoasca amanuntele.
Câteodata stirea prezinta un interes atât de larg, încât motivele suprimarii
sunt abandonate si stirea trebuie sa fie data.
Într-o lucrare publicata la Londra, în 1959, Frank Candlin afirma ca pentru
realizarea corecta a stirilor trebuie respectate câteva condi ii:
1. Sa se men ina o legatura permanenta cu redac ia, din teren, pentru
aflarea si comunicarea tuturor amanuntelor.
2. Stirile sa se refere în primul rând la oameni si nu la lucruri. De aceea
trebuie notate numele, adresele daca se poate si vârsta, iar relatarea
sa cuprinda si declara ii ale interlocutorilor.
3. Raza de ac iune sa fie bine cunoscuta. Cu cât este cunoscuta mai
multa lume cu atât mai mult se va în elege cum gândesc si
reac ioneaza oamenii.
4. Sa se procedeze cu bun sim . Când reporterul va uita mai mult de el
însusi, cu cât va ramâne mai mult în umbra cu atât vor putea fi
culese mai multe informa ii.
5. Sa se dezvolte flerul pentru stiri, astfel încât sa se recunoasca din
primul moment ceea ce este proaspat si original într-un discurs sau
eveniment si poate forma subiectul unei stiri.
6. Informa iile sa fie urmarite pâna la capat. Ziaristul trebuie sa fie cu
un pas înaintea stirilor, anticipând implica iile posibile ale
evenimentelor si cautând sa fie prezent la fa a locului pentru a le
prinde.
89
7. Sa se procedeze cu pruden a. Trebuie ac ionat conform principiului
„Ceea ce este îndoielnic trebuie omis“. Nu trebuie încalcata
niciodata o confiden a. Ziaristul este depozitarul unei duble
încrederi: este pazitor al interesului public dar ine în mâinile sale si
bunul renume al acelora despre care scrie. Încalcarea acestei
conven ii se poate solda cu pierderea unor surse importante.
Se pune întrebarea: este sau nu necesara utilitatea cunoasterii valorii stirilor
pentru autor?
În lucrarea „New Survey of Journalism“, Douglas Wood Miller sublinia ca
la strângerea si scrierea informa iilor, cunoasterea si aprecierea valorii lor
serveste atât celui nou intrat în aceasta munca cât si veteranului obisnuit cu ea.
Ceea ce îl ajuta pe reporter:
1) Sa stie unde sa mearga dupa fapte.
2) Sa recunoasca stirile când le întâlneste.
3) Sa aleaga fazele importante ale informa iei pentru a le accentua din
primul paragraf.
4) Sa omita materialul nesemnificativ.
Calita i ce îi vor fi utile gazetarului si dupa ce va avea o munca de conducere
în redac ie pentru ca îi va da posibilitatea:
a. Sa îmbunata easca scrierea stirilor de catre al ii,
b. Sa determine dimensiunile relatarilor si marimea titlurilor,
c. Sa judece valoarea relatarilor în tehnoredactarea paginilor.
Interesul cititorului pentru orice relatare este determinat de:
1) – actualitatea acesteia („Stirea este prima relatare a evenimentelor
semnificative care prezinta interes pentru
public“, spunea fostul redactor de la
„Cleveland Plair Dealer“, Eric C.
Hopwood).
2) – locul de unde vine („Stirea poate fi definita ca o relatare precisa,
impar iala a faptelor semnificative ale unei
întâmplari de actualitate care este
interesanta pentru cititorii ziarului unde se
publica relatarea“, remarca William S.
Maulsby în „Getting the News“).
3) – con inutul sau („Stirea este orice comunicare facuta la momentul
oportun, aleasa de colectivul redac ional
deoarece este interesanta si semnificativa
pentru cititori“- Willard G. Bleyer, în
„Newspaper Writing and Eding“).
Pentru a capta interesul sau aten ia cititorului este esen ial ca faptele sa fie
recente, proximitatea temporala fiind unul din factorii evaluativi. Daca în urma
cu câteva secole actualitatea stirii se interpreta la saptamâni sau chiar luni astazi
90
ea este în func ie de minute. Atrac ia pe care o exercita actualitatea este
specifica omenirii si ea poate fi observata în multe domenii ale vie ii.
Actualitatea neîntrerupta este un alt factor care stimuleaza interesul cititorului.
Ea se realizeaza diferen iat ca forma: de pilda în campaniile politice sau în
perioada de pregatiri pentru întrecerile sportive.
Locul unde s-au petrecut cele relatate si locul unde sunt publicate aceste
informa ii fixeaza interesul cititorului. Distan area sau dimpotriva apropierea
cititorului de locul unde s-au petrecut cele relatate sunt determinante pentru
gradul si limitele interesului manifestat de cititor.
Stirea locala, publicata chiar în zona unde au avut loc evenimentele, sporeste
aten ia cititorului. Interesul scade în raport direct cu cresterea distan ei dintre
locul unde s-au petrecut faptele respective si locul unde se publica. Dar nu
numai distan a ci si raportarea la o anumita situa ie are un impact diferit. Într-un
oras cu echipa în divizia na ionala de hochei o relatare privind acest sport este
mai atractiva decât în orasele cu prea pu in interes pentru jocul cu puc.
Pentru a trezi interesul, con inutul unei relatari trebuie sa fie în masura sa
stârneasca gândirea sau emo iile cititorului, sa-l faca pe acesta partas la cele
întâmplate. Omul acorda aten ie în primul rând acelor lucruri care îl privesc
direct, care-i influen eaza via a într-un fel sau altul. John M. Siddall, atunci
când era redactor la „American Magazine“, a exprimat bine acest fapt: „Ce îi
intereseaza pe oameni ? Un singur lucru intereseaza pe to i oamenii întotdeauna
si acesta este omul însusi. Subiectele strâns legate de cititor sunt cele mai în
masura sa-i trezeasca interesul“.
Neobisnuitul este baza pentru o mare parte din ceea ce noi numim stire.
Schimbarile, îndepartarea de situa ii obisnuite stârnesc interesul sau amuza.
Cititorul da imediat aten ie informa iilor de actualitate care privesc persoane sau
locuri cunoscute. Un incident neobisnuit este o stire, dar un astfel de incident în
care este implicata o personalitate cunoscuta de cititorii unei publica ii este mult
mai atractiva.
O informa ie stimuleaza gândirea nu atât prin ea însasi ci datorita
semnifica iei si consecin elor sale probabile. Alegerea unui presedinte de stat
atrage dupa sine interesul datorita numelor de prestigiu implicate si elementului
de disputa politica con inut dar produce un si mai mare interes în rândul
cititorilor prin largile sale semnifica ii sociale asa cum s-a întâmplat, de pilda,
cu recenta alegere a lui Arnold Schwarzenegger ca guvernator al Californiei sau
cu decernarea premiului Nobel pentru pace pe 2003 iraniencei Shirin Ebadi.
Rela iile mai pu in încarcate de semnifica ie sau lipsite de nume celebre care
sa atraga aten ia sunt deseori apreciate de public datorita asa numitelor valori de
interes uman. Omul are o simpatie fireasca pentru alte fiin e ca el. Pe masura ce
el citeste despre bucuriile sau supararile altora acestea tind sa devina ale sale.
Pentru asigurarea interesului cititorului sunt esen iale atât con inutul relatarii cât
si prezentarea adecvata în pagina.
91
Relatarea stirilor conven ionale, dupa Douglass Wood Miller, are doua par i:
1) introducerea în tema,
2) con inutul.
Aceasta situa ie este valabila chiar daca relatarile stirilor pot fi organizate
dupa mai multe modele. Autorul amintit este de parere ca introducerea în tema
rezuma relatarea. Ea îndeplineste trei func ii:
1) Raspunde întrebarilor: cum, ce, când, unde, de ce, cum?
2) Subliniaza caracterul de stire al relatarii.
3) Permite identificarea rapida a persoanelor, locurilor si evenimentelor
care este necesara în elegerii relatarii.
Con inutul este o redactare minu ioasa a introducerii în tema.
Atunci când faptele sunt clare si bine organizate, con inutul va dezvolta
fiecare din punctele incluse în introducere în aceeasi ordine în care au fost
enun ate. Acest plan de organizare poate fi urmat foarte precis atunci când
relatarea se ocupa în special de materialul descriptiv. Detaliile care nu sunt
incluse în introducere pot fi prezentate în ordinea interesului pe care îl prezinta,
acelea care au mai mare valoare fiind relatate mai întâi si acelea care prezinta
cel mai mic interes fiind folosite ultimele.
Când faptele relatarii includ elemente puternice de nara ie, se pot folosi trei
metode pentru organizarea con inutului relatarii:
1) Materialul nararii este prezentat în ordine cronologica si poate precede
prezentarea faptelor care nu in de nara iune.
2) Faptele care nu sunt legate de nara iune pot fi prezentate în primul
rând fiind urmate de relatarea cronologica.
3) Materialul ce prezinta o mai mare importan a si care nu este legat de
nara iune poate fi urmat imediat de relatarea cronologica si, în cele din
urma de materialul mai pu in important de asemenea, nelegat de
nara iune.
De regula reporterul poate pregati doua relatari: una foarte condensata din
paragraful de rezumat si cealalta mai detaliata, prezentata în materialul propriu-
zis. Paragrafele de rezumat permit cititorilor grabi i sa parcurga rapid toate
stirile zilei în câteva minute. Relatarile mai complete sunt de folos cititorilor
care doresc detalii.
Exista numeroase modalita i de a prezenta o relatare, însa arta prezentarii
poate fi însusita numai prin practica. Metodele cele mai obisnuite de prezentare
a unei relatari sunt metoda de narare directa (relatarea este directa) si metoda
indirecta (în care nara iunea se face dintr-un anumit punct de vedere pentru a-i
conferi mai mult interes sau o nota personala). Ca regula generala se prefera
prima metoda în care faptele au valoare de stire prin ele însele, metoda indirecta
fiind rezervata acelor nara iuni al caror interes depinde de modul în care sunt
privite sau prezentate faptele. Relatarile directe sunt de obicei enun ate faptic, în
doua sau trei paragrafe maximum, primul împânzit cu raspunsuri la întrebarile
92
cine?, când?, unde?, ce?, cum?, de ce?, al doilea cuprinzând unele detalii ale
cazului, iar al treilea format din declara ia personala a unui martor ocular sau a
altei persoane direct interesate. Acest stil de relatare directa este „pâinea“
zilnica a unui ziarist si trebuie stapânit cu precizie. Se întâmpla totusi uneori ca
o persoana abila în ce priveste valorile stirilor, sa vada o informa ie într-un
incident sau o situa ie banala si care nu merita în sine sa fie relatata. Relatarea
nu consta în evenimentul ca atare ci în împrejurarile sau în legatura cu oamenii
care au legatura cu evenimentul. Accidentele de circula ie, întrunirile publice,
activita ile guvernamentale, vizitele unor celebrita i, reprezenta iile publice,
expozi iile, aspectele vie ii cotidiene ale unui oras pot oferi material pentru o
relatare „personala“ de acest fel. Nara iunea va fi scrisa din unghiul care îi
confera interes si va începe cu acel incident, aspect sau persoana asupra caruia
ziaristul doreste sa concentreze aten ia cititorului: alterca ia dintre doua grupuri
parlamentare, cearta dintre doi vecini sau schimbul violent de replici dintre
antrenorul unei echipe si arbitrul unui meci de fotbal.
O fraza scrisa într-un limbaj simplu, direct, poate scoate din rutina o relatare
faptica, conferindu-i interes, oferindu-i cititorului posibilitatea sa o în eleaga
mai usor si sa aprecieze cu mai multa claritate ce s-a întâmplat. Un adevarat
sim al limbii si adaptarea stilului la necesita ile momentului sunt condi ii
esen iale ca o stire sa aiba priza la public.
Daca metoda obisnuita în relatarea stirilor consta în prezentarea faptelor mai
deosebite în primul paragraf, urmata de acele detalii pe care redactorul de presa
doreste sa le includa, uneori pentru a asigura elementul surpriza, este permis sa
se schimbe ordinea. Scopul principal este de a stârni interesul cititorului prin
intermediul suspansului. Dar aceasta metoda poate fi adoptata numai atunci
când relatarea intereseaza mai mult pentru sfârsitul ei neasteptat, decât pentru
valoarea de noutate în sine a evenimentelor narate.
Via a moderna a devenit atât de complexa, iar sfera de probleme care ne
intereseaza atât de vasta, încât nimeni nu poate spera azi „sa-si însuseasca toate
cunostin ele în domeniul sau“, este de parere Frank Candlin. Acest lucru este
valabil si pentru presa. De aceea fiecare tânar ziarist la începutul carierei sale
trebuie sa caute un domeniu sau mai multe domenii în care ar inten iona sa se
specializeze, inând cont de propriile sale preferin e si înclina ii. Dar numai prin
specializare nu poate deveni nimeni un bun ziarist. Este nevoie de bogate
cunostin e, de o pregatire la cel mai înalt nivel, astfel încât, un ziarist la nevoie,
sa poata scrie si o informa ie buna si o relatare si un articol pe o problema de
specialitate. El trebuie sa fie în vâltoarea evenimentelor, în miezul lucrurilor si
al informa iilor de care are nevoie si pe care le cauta cititorii sai. Ceea ce
înseamna ca a înva at arta de a lua contact cu oamenii si are darul sa explice si
sa „prezinte“ informa iile pe în elesul tuturor. Lucrurile nu trebuie sa se
opreasca aici. Ziaristul trebuie sa ina mereu pasul cu nouta ile din domeniul sau
de ac iune participând la cursuri de perfec ionare, sau schimburi de experien a,
93
studiind cotidiane si periodice importante din sfera sa de preocupari, participând
la conferin e, întruniri, manifestari sociale, spectacole publice, evenimente
sportive si dupa caz, discutând cu persoanele renumite ca exper i în domeniul ce
intereseaza, citind ultimele car i aparute, judecând personal si formându-si
propriile sale idei. Când va ajunge în situa ia ca oamenii vor veni sa se consulte
cu el se poate considera deja un expert în domeniul ales.

5. Reportajul
Termenul de reportaj a avut înca de la apari ia lui o dualitate semantica. Pe
de o parte el era în eles ca un gen literar deosebit, având o func ie specifica si în
consecin a caracteristici proprii de con inut si forma, iar pe de alta parte era
considerat ca o metoda creatoare, aplicabila la diverse genuri literare (aidoma
metodei naturiste în domeniul romanului, al nuvelei sau al dramei). S-a încercat
apoi sa se defineasca trasaturile reportajului, aplicându-se idei disparate care
urmau sa stabileasca pozi ia genului în cadrul domeniului vast al literaturii.
Pentru aceasta s-au folosit ca puncte de referin a astfel de no iuni contradictorii
ca „estetic-documentar“, „tipic-individual“, „ziaristic-literar“ etc.
Au existat si propuneri de dividere a genului în doua par i: literar si neliterar,
pentru a contura sfera studiilor si a înlesni definirea acestei activita i. Alte
încercari de a delimita genul au plecat de la psihologia si tehnica procesului de
creare a reportajului.
În majoritatea cazurilor teoreticienii nu s-au rezumat la adoptarea unui
singur criteriu de definire a genului, ci au îmbinat, în deliberarile lor, diferite
concep ii metodologice. Dincolo de toate aceste formulari, mai mult sau mai
pu in fundamentate, vom re ine faptul ca ceea ce hotaraste, în primul rând,
caracterul de reportaj al genului este construirea, într-un anumit scop, a
con inutului si a formei cu obiectivul caruia urmeaza sa-i serveasca cuvântul
scris, altfel spus criteriul func ionalita ii.
Genurile publicistice se deosebesc unul de celalalt mai ales prin obiectivele
lor. În ce scop este scris si publicat reportajul ? Func ia principala a reportajului
nu este informativa, în sensul general al cuvântului, care presupune: exactitate,
concizie, economie maxima de mijloace lingvistice. Daca scopul sau ar fi pur si
simplu de a informa acest lucru s-ar putea realiza în forme mult mai scurte si
mai pu in complicate, fara a utiliza un întreg ansamblu de mijloace si procedee
necunoscute genului informa iei. La o simpla privire se poate constata ca unele
reportaje nu raspund la toate întrebarile fundamentale pentru informa ie, ceea
ce nu înseamna ca ele au un con inut sarac. Deosebirile dintre reportaj si
informa ie constau în faptul ca fiecare dintre ele are o sarcina diferita de
îndeplinit.
Este de asemenea îndoielnica si inoperanta încercarea de a se atribui
reportajului func ii apropiate de obiectivele strict literare sau a reduce acest gen
94
publicistic la sarcinile sale ideologice si educative (trasatura tipica nu numai
reportajului ci aproape tuturor genurilor publicistice). Caracterul sau specific a
fost deja definit prin termenul francez „reportage“, adica relatarea unui fapt,
prezentarea lui. Aceasta func ie îi asigura locul sau propriu, distinct, în ierarhia
textelor publicistice. O relatare implica existen a celui care relateaza – un
observator si intermediar în procesul informarii cu privire la ceea ce s-a
întâmplat în realitate. Din func ia de relatare deriva si atitudinea personala a
aceluia care povesteste despre obiectul supus observa iei. Acest lucru nu
respinge însa si posibilitatea de a scrie un reportaj care sa descrie fapte
îndepartate în timp sau spa iu si care nu pot fi privite în mod direct de autor.
Func ia de relatare este conceputa sub forma unei nara iuni care prezinta
ac iunea sau care ofera o descriere. Din acest punct de vedere structura evolu iei
nara iunii în reportaj difera evident de cea a nara iunii în alte genuri
publicistice. Aici avem de-a face fie cu o succesiune a evenimentelor relatate în
timp, fie cu o descriere lipsita de ac iune caracterizând un anumit mediu,
anumite situa ii sau oameni. În unele reportaje se utilizeaza metoda povestirii
pentru a organiza evolu ia nara iunii, similara cu regulile acesteia în fic iune.
Plecând de la aceste considera ii mai generale sa încercam câteva delimitari.
Originea multor reportaje este de regula o scurta stire publicata care con ine
elemente interesante, suficiente pentru a fi dezvoltate. Aceasta situa ie a facut
ca reportajul sa fie calificat de catre unii drept „stire hipertrofiata“.
Cum reportajul a devenit una din formele frecvent utilizate pentru
prezentarea de texte ziaristice în reviste, ziare, la radio sau televiziune,
mijloacele moderne de comunicare recurg la el pentru a înfa isa în mod vioi un
eveniment din via a economica, politica, sociala, culturala. Însa reportajul este o
forma publicistica cu multiple accep ii. În unele ari ale Americii de Sud, de
exemplu, el se defineste drept „redactarea stirii în sine“. Unele scoli europene
de ziaristica îl apreciaza ca pe „trairea personala a unei întâmplari“, cu toate ca
se recunoaste existen a posibilita ii ca, în unele ocazii, sa se realizeze un
„reportaj de arhiva“ pe o tema istorica. Francezii cunosc doua forme de
reportaj: „micul reportaj“, relatarea conven ionala a stirii si „marele reportaj“,
ceea ce cunoastem noi în general, drept acest gen. În Venezuela reportajul este
„o relatare informativa cu date si puncte de vedere speciale asupra ambian ei,
culorii locale, ajungând a fi mai amplu decât stirea-reportaj“. Un curs practic
argentinian de jurnalistica men ioneaza la defini ia reportajului: „cuvântul
francez reportaj care înseamna a raporta, a întoarce, se dezvolta în limbaj
publicistic pentru a desemna acele informa ii, în forma de interviuri, în care
ziaristul transcrie literal întrebarile formulate unei persoane care ocupa o pozi ie
importanta“. Reportajul în Spania se defineste drept „informa ie cu lupa“ sau „o
stire la persoana întâi“, desi în expresie gramaticala autorul se disimuleaza de
multe ori.

95
Daca acceptam câteva defini ii, evident simpliste si altele chiar absurde –
cum este cea din „Curs practic argentinian“ - se pot gasi par i comune care sa
permita definirea reportajului ca forma publicistica ce comunica, explica,
analizeaza si examineaza faptele din realitate si patrunde în toate aspectele
întâmplarilor ce le povesteste.
Reportajul are mai multe caracteristici. În primul rând este anticipativ, adica
se bazeaza pe capacitatea ziaristului de a fi cu un pas înaintea evenimentului, de
a prevedea mersul lucrurilor. Anticipa ia necesita o perioada de timp mai mult
sau mai pu in prelungita de realizare, studiu, investiga ie, ancheta, cautare,
elaborare, complexitate de expresie de care ziaristul trebuie sa dispuna pentru a
realiza un text care atunci când va fi citit sa fie nou si de actualitate. Apoi
reportajul trebuie sa fie interpretativ, sa mearga la „fondul informa iei“, sa
explice semnifica ia si importan a evenimentelor. Aici, tema este aprofundata,
pentru a ajuta cititorul, ascultatorul sau telespectatorul sa în eleaga faptele
prezentate. Prin aceasta caracteristica, inând de elaborare, reportajul se
deosebeste de informa ie care se realizeaza aproape simultan cu desfasurarea
faptelor. El are o mare încarcatura de medita ie, de reflec ie. Se zice ca
reportajul a dobândit un nou sens, acela de „informa ie provocata“. Pornind de
la o întâmplare oarecare el o analizeaza din unghiuri diferite si noi. Cel mai bun
reportaj este acela care prezinta faptele în stil direct, usor si precis si este
rezultatul unei minu ioase culegeri de date. Unele reportaje pot fi scrise având
ca izvor o informa ie iar altele se elaboreaza ca rezultat al unei munci de cautare
si explorare a izvoarelor. Ca atare trei sunt punctele de sprijin ale ziaristului:
discu iile personale, cercetarile directe pe teren, izvoarele tiparite.
Când reportajul are drept obiect prezentarea unei personalita i cel mai bun
izvor de informare este însusi cel ales ca subiect, iar materialul informativ
pentru reportaj se ob ine dintr-un interviu personal. Acesta poate oferi si date
importante despre întâmplari istorice care nu sunt necesare pentru o tema
speciala.
Vizitarea locului evenimentelor, despre care va relata reporterul, verificarea
în teren a faptelor, explorarea si cautarea datelor la locul ce serveste drept cadru
muncii ziaristice, „trairea personala“, este, în majoritatea cazurilor, o recuzita
indispensabila.
Car ile, publica iile, statisticile, biblioteca si arhiva sunt si ele izvoare de
informare de mare importan a.
Unele tratate considera ca un ziarist cu experien a, capacitate, cultura, se
poate informa bine în aproape orice tema. Reportajele, cum este lesne de
în eles, nu pot fi realizate improvizat, ca rezultat al unei inspira ii subite. Înainte
de a scrie este necesara o cercetare amanun ita, o cautare insistenta. Esen iala
este de asemenea, planificarea judicioasa a muncii. Unii dintre ziaristi se
orienteaza dupa urmatorul plan pentru a redacta un reportaj:

96
a) Elaborarea unei schi e. Primul lucru pe care trebuie sa-l faca autorul este
sa stabileasca exact ceea ce îsi propune sa spuna si cum sa spuna, cum va
începe si cum va termina. O schi a a reportajului în care se precizeaza
rela iile si ordinea temelor de tratat, poate constitui baza de pornire. Sub
fiecare tema reporterul noteaza, pe scurt, exemple, date statistice si alte
detalii care pot fi utilizate pentru rotunjirea reportajului.
b) Întocmirea unei ciorne. Odata schi a realizata, care îi va permite
prezentarea temei într-o ordine logica, reporterul o dezvolta apoi într-o
ciorna. Uneori este necesara rescrierea reportajului de doua sau de trei
ori. De fiecare data, în reelaborare se modifica ordinea prezentarii, se
corecteaza erorile de sinteza si interpretare sau se suprima materialele ce
nu mai sunt utile pentru dezvoltarea ideii centrale ori care îngreuneaza
cursivitatea relatarii. Corpul reportajului admite – în propor ii care
variaza dupa inten ia si stilul ziaristului – dialogul, descrierea ambian ei,
reflec iile povestitorului, interpretarea faptelor, transcrierea textuala a
unor declara ii, imagini si metafore si orice alta forma de expresie.
Împar irea corpului reportajului în mici capitole, titrate sugestiv, este un
ajutor pre ios pentru a spori claritatea textului si pentru a stimula
interesul cititorului.
La elaborarea si reelaborarea reportajului ziaristul ine seama întotdeauna de
prezen a cititorului si va face tot ce-i posibil pentru a-i stârni interesul.
În unele scoli de ziaristica din Europa si America se recomanda urmatorul
model:
a) Formularea întrebarilor în asa fel încât cititorul sa le urmareasca pâna la
ob inerea raspunsurilor si conceperea lor într-o forma care sa poata
sugera noi întrebari în mintea cititorului.
b) Men inerea curiozita ii cititorului pentru a sti „ce va veni dupa aceea“,
asteptarea fiind o forma de stimulare a interesului.
c) Emiterea unor afirma ii îndrazne e, uneori chiar paradoxale.
d) Includerea incidentelor sau anecdotelor singulare.
e) Descrierea concreta a persoanelor si locurilor direct implicate în relatare.
Legile generale ale ziaristicii sunt aplicabile si în reportaj dar el nu poate fi
pus în scheme determinate. Asta nu înseamna ca nu exista modele si ca noi nu
putem sa le folosim. Forme piramidale si piramide inversate, care au aplicare
particulara în reportaj, permit cele mai variate moduri de structurare interna.
Unele studii de ziaristica recomanda anumite norme de elaborare a reportajului,
care însa se cer folosite cu discernamânt pentru a nu cadea în schematism.
Faptul, evenimentul, importan a sa, alaturi de stilul reporterului, de inten ia
lui sunt factorii determinan i în reusita unui reportaj. Urmatorul model, de pilda,
poate fi folositor în cazurile mai comune ale reportajului:
1. Prezentarea temei: introducerea.
Ea poate cuprinde:
97
a) o afirma ie cu caracter general,
b) un exemplu specific,
c) un fapt semnificativ.
2. Definirea temei: unul sau mai multe alineate care dezvolta afirma ia
generala, exemplul specific sau faptul semnificativ, se poate dezvolta
astfel prin:
a) valorificarea repeti iei,
b) valorificarea contrastului,
c) valorificarea unei întâmplari concrete.
3. Aprofundarea temei: se face printr-un numar nedeterminat de alineate
care cuprind elementele mai importante ale temei, opera iune care se
poate ob ine prin intermediul:
a) Particularizarii,
b) Verificarii.
4. Culmina ia temei: doua sau mai multe alineate care stabilesc
concluziile:
a) Cu ajutorul denumirii consecin elor,
b) prin intermediul verificarii cu fapte similare,
c) folosind analiza valorii faptelor prezentate.
Fiecare dintre ultimile trei puncte pot fi presarate cu anecdote, judeca i
interpretative, elemente de ambian a s.a.m.d.
Sigur, aceasta poate fi o posibila schema dar este evident ca reportajul nu se
schematizeaza si nu se încadreaza în norme stricte, fiecare reporter
dezvoltându-si un stil propriu. În func ie de evolu ia nara iunii unii autori rusi si
polonezi împart reportajul în trei categorii:
1. Reportajul-propriu-zis. Aici evenimentele sunt relatate de reporter în
ordinea lor fireasca, în stricta conformitate cu metoda cronologica.
Acest tip include numeroase relatari de calatorie, sportive, de alta
natura. În literatura româneasca si universala se întâlnesc numeroase
exemple de acest gen: Mihai Ralea – Note de calatorie; Eugen Barbu
– Foamea de spa iu; Ioan Grigorescu – Zig-zag pe mapamond; Traian
Bratianu – Un Ulise întâmplator; J.Reed – Zece zile care au zguduit
lumea; Serban Gheorghiu – Drum spre Australia.
2. Reportajul-eseu. Se bazeaza pe o descriere lipsita de ac iune si de
ordine cronologica. Elementele structurii compozi iei se leaga între
ele nu în func ie de desfasurarea în timp ci de un principiu de
organizare impus de narator, în conformitate cu care el prezinta
diverse aspecte ale situa iilor si trasaturilor personalita ii umane
relatate (în povestiri biografice). Exemplu: Octavian Paler – Drumuri
prin memorie; Gerhard Prause – Nimeni nu a râs de Columb etc.

98
3. Reportajul-povestire. Este caracterizat printr-o ordonare a
evenimentelor în func ie de ac iune. Ex: E.E.Kisch – Paradisul
America sau Ioan Grigorescu – Obsesia.
4. Reportajul portret. Se refera la un singur om si urmareste
popularizarea unor idei deosebite, a unor experien e de via a, a unor
metode de munca. Reportajul portret poate prelua elemente ale altor
forme de prezentare ziaristica. Ex.: Johan Peter Eckermann –
Convorbiri cu Goethe, Leon Sara eanu – Acasa la..., Coposu.
Confesiuni. Dialoguri etc.
O alta maniera de clasificare a reportajului o întâlnim la autorii francezi care
iau în considera ie preponderen a acelui nucleu narativ pe care reporterul are
inten ia sa-l eviden ieze: elementul de decor si influen area faptelor. În func ie
de aceste deosebiri întâlnim:
a) Reportajul de atmosfera. Aici autorul este interesat în special de a crea
„culoarea locala“ a evenimentului.
b) Reportajul de eveniment. El presupune plasarea cititorului în mijlocul
faptelor, cu ajutorul detaliilor de atmosfera
La rândul lor teoreticienii americani clasifica reportajele dupa calita ile
evenimentului, dupa complexitatea si semnifica ia faptelor si anume:
a) Faptele diverse (o întâmplare simpla care nu presupune întotdeauna o
documentare laborioasa).
b) Evenimentele centrate pe fapte de actualitate, de larg interes social si
uman (accidente, crime, fapte mondene etc).
c) Evenimente caracterizate prin complexitatea faptelor si a planurilor pe
care se desfasoara (greve, manifesta ii, razboaie).
d) Evenimente caracterizate prin fapte care se succed în timp, care
necesita o investigare de lunga durata (copii abandona i, consumatori
de droguri, militari dezertori etc).
Trecerea în revista a tipologiei prezentate aici nu este completa deoarece în
practica exista multe alte forme intermediare, compozi ii care asociaza
elementele unei nara iuni relative cu elemente straine genului, de exemplu cu
ale unui interviu, ale unui jurnal, ale unei cronici etc. Existen a unor forme
intermediare nu modifica însa faptul ca esen a structurii reportajului trebuie sa
constea întotdeauna dintr-o relatare operativa si din afirma ii cu privire la
realitatea concreta.
Sa eviden iem doua stiluri de a scrie reportaj, la doi mari scriitori români:
George Calinescu si Geo Bogza. În cartea „Însemnari din calatorie“ primul
consemneaza impresiile sale din periplurile întreprinse prin ara. Iata un
fragment din reportajul „La Siria“: „Cîmpia aradeana este un fel de Baragan,
care exalta vitalitatea, dîndu- i gustul sa te arunci pe cal si sa sco i efecte de
copite. Însa spe a cabalina, cel pu in în timpul cît am trecut prin aceasta pusta,
de curînd, mi s-a parut slab reprezentata. În schimb, porcii, din cauza proiec iei
99
pe orizont, par rinoceri. Cîmpia e plina de gîste, in corpore ori solitare. Crezi ca
a ramas pe alocuri zapada netopita din iarna trecuta. Într-un tîrg, am socotit, în
fuga autobusului, ca se vindeau bolovani de marmura ori name i de zapada. Nu.
Erau tot gîste. Ne trebuie un nou Liszt care sa evoce gîgîitul acestei lebede a
uscatului. Mergem spre Siria (cu accent pe al doilea i), satul de nastere al lui Ion
Slavici. Întîi însa, plecînd din Deva, trecem prin Gurasada, cu o biserica
româneasca primitiva din sec. XIV, care e mai mult un turn de observa ie, cu o
mica bolta de piatra la poalele lui, pe un Zam, unde se afla un asa-zis castel, al
unui onorabil domn care noaptea era bandit, de unde numele de Nopcea.“
(Însemnari de calatorie, Editura pentru turism, 1973, p.124).
Cel de-al doilea ne-a lasat impresii memorabile în multe din car ile sale,
inclusiv „Paznic de far“, de unde prezentam un fragment din reportajul „Lira de
zapada“: „Urcînd în acea seara pe strada Nicolae Balcescu din Predeal, nu m-
am putut opri sa scot o exclama ie de uimire. De douazeci de ani urc aceasta
strada, atît de generoasa în privelisti, în vaste si mare e privelisti, de o parte si
de alta a Carpa ilor, de o parte si de alta si pîna foarte departe, încît de multe ori
ma gîndesc, cu emo ie, la barbatul cu ochi mistuitori, arsi de febra marilor
idealuri, al carui nume îl poarta: Dintr-un asemenea loc, de pe o asemenea
muche, va fi privit el Ardealul, spre a ne lasa acea pagina solemna si
memorabila.“ (Paznic de far, Editura Minerva, 1974, p.140)
Daca George Calinescu este preocupat în special de detaliile naturale, Geo
Bogza se refera la oameni, la problemele care îi framânta. În afara de „Paznic
de far“ el a mai scris „Oameni si carbuni din Valea Jiului“, „ ari de piatra, de
foc si de pamânt“, „Ca sa fii om întreg“ si reportajul poematic „Cartea Oltului“.
Un mare reporter român F. Brunea Fox, autor de reportaje-ancheta cu alura
de cronica sociala, care investigau medii si categorii umane diverse, a carui
activitate se întinde pe mai bine de 55 de ani, de la 1920 la 1977, spunea:
„Reportajul se naste din relatarea simpla, de cele mai multe ori concisa, a unui
fapt de via a socotit ca demn de aten ie si interes. Nu cred în memorii.
Memorialistica este chiar jurnalistica vie ii; reportajul e o disciplina si un filtru,
un element care sportifica faculta ile, dezobloneste percep iile, o gimnastica
pentru spontaenitate“.
Vorbind despre prezen a lui în gazetaria româneasca Dan C. Mihailescu
arata: „Marile reportaje ale lui Fox au aparut în plina epoca a reportajului
exploziv. Muta iile de substan a ale vie ii publice au activat si aici,
transformând cadrele tradi ionale ale acestei specii socio-literare într-o
exprimare neortodoxa, se poate spune ca reportajul nu mai era atât „sarea si
piperul“ ziarului, cât – alaturi de editorial – „cheia“ acestuia. Senza ional nu
mai era acum un fapt sau altul, cât realitatea ca atare. O crima, o sinucidere, o
deraiere, un faliment etc. nu mai reprezinta „evenimente“ comentate pentru ele
însele, limitele realului sunt atacate frontal si Partea devine emblema a
Întregului“.
100
Sa eviden iem si opiniile altor doi reporteri români care s-au remarcat în a
doua jumatate a secolului XX.
Anton Breitenhofer: „Abstrac ie facând de genuri, dupa parerea mea exista
numai doua feluri de reportaje: reportajul bine scris, care îl acapareaza imediat
pe cititor si-l pasioneaza, si reportajul prost, plat, anost (uneori i se zice „de
serviciu“ când de fapt el face un...deserviciu publica iei respective). Reportajul
bun este în esen a sa întotdeauna o stire buna, interesanta, semnificativa. El nu
reda supozi ii, plasmuiri, ci numai fapte, relatate de reporterul cu har, martor
ocular. Fapta este miezul.“
La rândul sau Traian Cosovei (reporter de origine dobrogeana, nascut în
localitatea tulceana Somova, autor a unor car i de reportaje precum „Împara ia
vânturilor“, „Farmecul genezei“, „Uriasul preludiu“, „Semnul din larg“,
„Prietenie“, „Cântec sa creasca baiatul“, „Stelele dimine ii“ si altele) este de
parere ca: „Puterea reporterului nu sta în fic iune – fic iunea nu are ce cauta în
scrisul lui ! – ci în capacitatea lui ca din realitate sa descopere si sa extraga
semnifica iile majore pentru lume, pentru oamenii despre care scrie si –
obligatoriu valabile pentru lume, în general. Reportajul - o voca ie nobila. O
voca ie sociala. Nu ai cum sa i te împotrivesti.“
Problema autenticita ii reportajului, a veridicita ii sale specifice a fost adesea
discutata. Caracteristica lui de a fi o relatare a adevarului si o reconstituire a
unor fapte reale a fost considerata ca reprezentând esen a genului. E.E.Kisch
scria: „Trasatura specifica a reportajului este ca el reda un eveniment real. Oare
nu s-ar putea utiliza ca tema a reportajului un eveniment inventat ? Nu, nu s-ar
putea. Atunci când se recurge la un eveniment închipuit, indiferent de faptul
daca cititorul a observat sau nu acest lucru, descrierea de acest fel nu este un
reportaj.“
În aceeasi maniera se exprima si Michel Voirol: „...scopul redactarii unui
reportaj este acela de a-i face pe cititori sa vada, sa auda si sa simta ceea ce
jurnalistul însusi a vazut, a auzit si a sim it“49
Defini ia reportajului ca „relatare despre ceva“ presupune existen a reala a
obiectului cercetarii, a unor oameni, fapte sau evenimente care exista aevea.
Din acest punct de vedere nu se pot respinge tezele teoreticienilor genului care
subliniaza raportul strâns existent între relatare si realitatea exterioara.
Dificultatea consta în faptul ca reportajul nu este singurul gen caracterizat prin
autenticitate. Alte genuri de acest fel sunt: memoriile, jurnalul, povestirea,
romanele biografice etc. În plus nu se poate nega faptul ca si operele literare
care îndeplinesc anumite func iuni cognitive îsi pot construi nara iunea pe fapte
si evenimente reale. Deosebirea consta în faptul ca momentele reportajului sunt
enun ate în mod „serios“ obligând cititorul sa creada ca autorul le formuleaza
punând accentul pe convingere. Opera literara evident nu are acest caracter.
Caracterul de afirma ie al reportajelor se realizeaza prin numeroase mijloace.
Factori extratextuali, cum ar fi ilustra iile si legendele sau titlurile si subtitlurile,
101
notele autorului sau ale editorului pot modifica însa atitudinea si convingerile
cititorului. Adeseori se folosesc date, nume, adrese, denumiri pentru a furniza
reportajului o anumita atmosfera specifica de veridicitate si pentru a ob ine
încrederea cititorului în ceea ce priveste adevarul afirma iilor autorului. O
condi ie esen iala este ca autorii reportajelor sa fie veridici si onesti în
comunicarea faptelor si a evenimentelor. Neglijarea acestor cerin e devine în
anumite cazuri, un motiv de învinuire, nu numai de catre critici, dar si de lege.
Descoperirea concordan ei faptelor cu evenimentele reale nu implica
neaparat faptul ca o lucrare apar ine unui anumit gen specific, deoarece si
veridicitatea poate fi caracteristica multor forme de expresie, nu numai
reportajului. Ceea ce determina conven ia genului de care ne ocupam este
selec ia mijloacelor de a comunica date adevarate, autentice, conven ia definita
a unui text determinând modul în care textul va fi recep ionat.
Evident despre reportaj s-ar putea spune înca multe alte lucruri (ca de pilda
faptul ca „un reportaj bine scris respecta patru reguli de aur: acurate ea,
claritatea, credibilitatea si stilul potrivit“)50. Dar am putea conchide cu un
îndemn pe care îl facea Ernest Hemingway: „Scrie i despre ceea ce sti i si
scrie i adevarat. Scrie i despre oamenii pe care îi cunoaste i, pe care îi iubi i si îi
urâ i si nu despre oamenii despre care înva a i“.

6. Interviul

Interviul este o conversa ie organizata, respectiv conceputa, pregatita si


realizata pentru a transmite un mesaj. El permite cunoasterea si în elegerea unui
fapt sau a unei situa ii si întotdeauna s-a manifestat cu o frecven a deosebita în
presa româneasca unde a abordat probleme dintre cele mai diverse: politice, de
afaceri, sportive, culturale, economice etc. La noi interviul are o tradi ie bogata
care se înscrie între doua momente cu totul deosebite – apari ia car ii de
dialoguri a lui Felix Anderca (1929) si volumele lui Ion Biberi, Lumea de
mâine (1945) si Lumea de azi (1980) si în care mai sunt cuprinse nume celebre
ca Ion Vinea, Mihail Sebastian, Zaharia Stancu, Petru Comanescu si al ii.
Interviul este strâns legat de aproape toate genurile publicistice si îmbraca mai
multe forme51:
1. Interviul de informare (este tipul cel mai obisnuit unde avem de-a face cu
marturia unei persoane care traieste sau a trait evenimentul).
2. Interviul de descriere (de asemenea o marturie dar nu din partea
personajului principal ci din partea celui care asista sau a asistat la
eveniment si care transmite stirea).
3. Interviul de analiza (este cazul în care se ia parerea unei persoane care
situeaza evenimentul, stirea, într-un context precis, într-o perspectiva

102
data si care raspunde la cea mai grea întrebare din partea jurnalistului: de
ce ?).
4. Interviul de comentariu (are rolul de a afla opinia celui care interpreteaza
evenimentul, care trage concluzii).
5. Interviul de opinie (este convorbirea prin care se urmareste sa se afle ce
anume gândesc cei în cauza, referitor la subiect).
6. Interviul de personalitate (o discu ie cu un om remarcabil sau celebru).
7. Interviul de promovare (atrage aten ia publicului asupra unui fapt
deosebit).
8. Interviul de amploare ( trateaza unele prezentari generalizate în
societate).
Dincolo de aceste tipuri de interviuri mai pot fi imaginate si altele dar
trebuie re inut faptul ca modelele amintite nu pot fi separate net si ca un text de
acest gen este posibil sa apar ina la doua sau mai multe forme.
De aceea este important sa se stabileasca de la început tipul de interviu care
urmeaza sa fie luat pentru a avea siguran a ob inerii raspunsului la toate
întrebarile.
O importan a deosebita pentru succesul unui interviu o are calitatea
persoanelor invitate la dezbatere. Alegerea lor trebuie sa aiba în vedere câteva
lucruri:
1. Ocupa func ii importante (parlamentari, ministri, presedin i de firme si
asocia ii, antrenori, func ionari publici, artisti etc.).
2. Au realizat ceva important (inova ie, performan a, victorie etc.).
3. Sunt acuzate de faradelegi grave (crima, ultraj, frauda etc)
4. De in informa ii importante (un consilier, o secretara, un bodyguard).
5. Sunt martori ai unui eveniment deosebit (un accident, o crima).
6. Sunt persoane carora li s-au întâmplat ceva deosebit (supravie uitor la
un cutremur, un câstigator la loto).

Principalele reguli ale interviului:


1. Ziaristul trebuie sa stie sa asculte: intervievatul este cel care de ine
informa ia de transmis si el joaca rolul principal.
2. Ziaristul trebuie sa pastreze mereu controlul asupra discu iilor.
3. Ziaristul trebuie sa acorde prioritate intervievatului care de ine
informa ia.
Intervievatul. Oricine poate fi intervievat. Important este ca jurnalistul sa-l
cunoasca, sa aiba idee despre stilul acestuia pentru a-l determina sa spuna ceva.
O forma speciala de interviu este conferin a de presa. Ea este o discu ie
colectiva în care ini iativa nu apar ine ziaristului ci acelora care dau raspunsuri.
Conferin a de presa are loc în anumite condi ii:

103
1. Când organiza ii politice, unita i economice, organiza ii culturale,
artistice, funda ii etc. vor sa anun e la un moment dat oamenii asupra
unor probleme de interes general.
2. Când anumite organiza ii sau institu ii doresc sa prezinte publicului o
personalitate marcanta sau un oaspete deosebit.
3. Când personalita i politice doresc sa ia pozi ie fa a de anumite situa ii sau
declara ii.
La începutul conferin ei de presa se prezinta de obicei o expunere scurta,
dupa care ziaristii sunt invita i sa puna întrebari. Câteodata conferin ele de presa
încep chiar prin întrebarile ziaristilor. Acestea trebuie sa fie directe, incisive dar
care sa nu puna în dificultate interlocutorul (cu referiri la defecte, via a intima),
sa aiba umor si masura. În ambele cazuri ziaristii pot folosi pentru elaborarea
materialelor lor atât raspunsurile la întrebarile proprii cît si ale celor adresate de
ceilal i ziaristi invita i. În acest caz nu e nevoie de a se men iona în relatare
numele celui care a pus întrebarile.
În legatura cu conferin a de presa se pun de obicei câteva întrebari:
1. Este ziaristul obligat sa scrie despre conferin a la care a participat ?
Raspuns: nu. Dar trebuie sa specifice ca o asemenea conferin a a avut loc.
2. Daca scrie este obligat sa relateze tot ce s-a discutat sau poate selecta
numai ceea ce crede el de cuviin a?
Nu este obligat, el va alege numai ce crede ca e semnificativ.
Organizarea unei conferin e de presa se face în func ie de anumi i factori:
1. Trebuie sa existe o motiva ie.
2. Sa participe ziaristii care se ocupa de domeniul respectiv.
3. Înainte cu 24 de ore se aminteste din nou ziaristilor de conferin a,
precum si locul si ora unde se ine.
4. Asigurarea bunei desfasurari.
5. Ea se poate desfasura în limita temei anun ate sau pot fi abordate si alte
subiecte daca organizatorii sunt de acord cu acest lucru.
6. Conferin a sa fie cât mai scurta, de obicei între 30-45 minute. Ea se va
prelungi numai în cazuri excep ionale.
Conferin ele de presa pot avea diferite stiluri (colocvial, direct) si
caracteristici. Unele se desfasoara mai degajat iar altele mai sobru. Ziaristul
trebuie sa cunoasca bine domeniul respectiv, sa se documenteze înainte de
participare, pentru ca, la întrebarile formulate, precise, interlocutorul sa
raspunda cât mai exact posibil. El trebuie sa reprezinte publica ia si cititorii sai.

Cadrul si contextul interviului


Înainte de a organiza interviul ziaristul trebuie sa stabilieasca cadrul necesar
si unghiul de tratare a problematicii52.
• El trebuie sa stie cu precizie ceea ce vrea sa-l faca sa spuna pe invitat si
sa aleaga obiectul central al interviului.
104
• Discu ia trebuie sa fie lansata de asa maniera încât sa permita ca într-un
prim raspuns sa fie rezumat esen ialul informa iei de transmis.
• Întrebarile urmatoare trebuie sa clarifice si sa precizeze întrebarea
centrala.
• Jurnalistul trebuie sa faca totul pentru a-l ajuta pe interlocutor sa
comunice mesajul daca simte ca acesta are anumite greuta i în exprimare
sau simte ca ascunde ceva esen ial.
• Daca intervievatul se abate de la linia stabilita în planul ini ial el trebuie
readus la subiectul discu iei apelându-se la o întrebare de relansare. Cu
alte cuvinte nu trebuie lasat sa „bata câmpii“.
• Din când în când trebuie puse întrebari de punere la punct pentru a
permite auditoriului sa urmareasca mai usor interviul si a desprinde
principalele linii directoare.
• Uneori se impune necesitatea de a sprijini declara iile intervievatului prin
întrebari de insisten a pentru ca jurnalistul sa se asigure ca tot ceea ce este
important a ajuns la auditoriu.
• În situa ia interviului de radio sau tv., dupa câteva minute de la
întrevedere, sau la fiecare trei minute, trebuie sa se recurga la întrebarea
nominalizatoare (numele sau calitatea intervievatului).
• În interviu nu trebuie sa se strecoare incertitudini sau enormita i ci
trebuie cerute explica ii printr-o întrebare de obiec iune (fara rauta i si
fara sentin e).
• Este posibil, desi foarte rar, sa se recurga la o întrebare de controversa,
pentru a-l contrazice pe invitat. Aceasta însa trebuie facuta cu subtilitate,
cu pruden a, cu îndemânare si delicate e. Ea va permite for area
invitatului de a admite un element de la care voia sa se sustraga.

Stilul interviului
• Interviul este un dialog în care intervievatul de ine rolul principal.
• Întrebarile trebuie sa fie simple si directe.
• Imediat ce se constata ca intervievatul nu a raspuns cum trebuie la
întrebarea de atac trebuie sa se revina asupra ei.
• Întotdeauna trebuie pregatit un final de calitate. Uneori se impune sa se
for eze sfârsitul rezumându-se sau propunându-se interlocutorului un
rezumat succint al interviului

Reguli de baza pentru autorul de interviuri:


• O buna cunoastere a subiectului pentru a fi evitate lucrurile neinteresante.
• O mare intui ie în dirijarea dialogului.
• O îndelungata practica de interviuri.
• Moderatorul sa fie neutru, dar exigent, câteodata neîmpacat.
105
• Preocuparea pentru ob inerea unor informa ii fundamentale.
• O atitudine mai curând ofensiva decât complezenta.
• Evitarea punerii unei întrebari fara raspuns.
• Elaborarea unui mesaj clar si concret.
• Animarea interviului prin stapânirea situa iei si ilustrarea acestuia.
• Controlul a posteriori a interviului.

Tipologia interviului
În func ie de con inutul informa ional si de rolul de inut de interlocutor în
raport cu evenimentul sau fenomenul avem cinci tipuri de interviu:
• Povestire (cu un participant la o anumita realitate. Pentru a evita o
anume subiectivitate jurnalistul trebuie sa intervina direct ca
observator neutru).
• Marturie (jurnalistul intervieveaza departe de eveniment).
• Opinie (este folosit mai ales pentru a judeca si mai pu in pentru a
observa. Jurnalistul nu poate face specula ii. El apeleaza la
observatori, prezicatori, specialisti care sunt în masura sa exprime o
opinie transanta. Jurnalistul trebuie sa se adapteze tuturor opiniilor).
• Explica ie (interviul trebuie elaborat în detalii prin colaborarea cu
specialistul, cu scopul adaptarii mesajului la nivelul de în elegere al
publicului).
• Portretizare (interesul este conferit de o personalitate considerata ea
însasi subiect).

Etapele interviului
1. Pregatirea
- alegerea interlocutorului,
- o buna cunoastere a subiectului, a situa iei si a problemei,
- verificarea posibilita ii realizarii interviului,
- fixarea întrebarilor care sa fie grupate pe teme; formularea în mod
diferit a unor întrebari esen iale; sa fie scurte si directe; sa fie agresive
si provocatoare.
2. Realizarea (desfasurarea convorbirii)
Pentru reusita unui interviu Malcolm F. Mallette ofera jurnalistilor câteva
sfaturi utile53:
• Dupa un schimb de amabilita i începe i cu întrebarile mai usoare,
lasând la urma pe cele mai grele.
• În debutul convorbirii pune i o întrebare sau doua la care cunoaste i
raspunsul.
• În afara de raspunsurile la întrebari observa i si gesturile,
îmbracamintea, ambian a din jurul interlocutorului.
106
• Asigura i-va ca a i în eles toate raspunsurile.
• Pune i întrebari cu final deschis.
• Cauta i ocazii în care sa pune i întrebari de genul: „De ce?“ sau
„Cum?“ etc.
• Cauta i întrebari din via a interlocutorului.
• Pune i întotdeauna întrebarile cu aerul ca astepta i un raspuns.
• Daca interlocutorul evita o întrebare reformula i-o si pune i-o din nou
dupa un anumit timp.
• Folosi i-va de informa iile culese înaintea interviului.
• Daca interlocutorul nu raspunde complet la o întrebare astepta i sa
continue.
• Pe masura ce va apropia i de final pune i întrebarile cele mai dificile
• Continua i sa vorbi i si dupa ce a i închis carnetul de însemnari sau
reportofonul.
• În încheiere mul umi i interlocutorului si lasa i deschisa calea pentru o
eventuala convorbire.
Cum se oglindesc în presa româneasca toate aceste cerin e?
Sa exemplificam cu doua fragmente din convorbirile cu dirijorul Antonin
Ciolan si respectiv senatorul George Pruteanu. Primul fragment este din
interviul «Istorie paralela»:
- O întrebare dificila chiar pentru mine, ca spectator, dar pentru
dumneavoastra, ca profesionist (prin defini ie impar ial) al baghetei: ce autor
v-a placut cel mai mult în cei peste 85 ani de via a, în cei 60 ani de cariera
dirijorala?
- N-am ales niciodata, mi-au placut în egala masura to i autorii care au
reusit sa creeze o miscare în public. Muzica trebuie, în primul rînd, sa fie
sim ita si, iarasi în primul rînd, sa realizeze ceea ce-si propune.
- Filarmonica din Cluj, nu mai e nevoie s-o spunem, a reusit sa fie în
ultimii ani o tribuna a muzicii noi, a experimentelor celor mai valoroase.
Caror fapte le atribui i aceasta emula ie?
- Culturii si seriozita ii colectivului ei. Culturii si seriozita ii publicului salii.
Tradi ia muzicala este o no iune care nu ine numai de muzician (acesta reuseste
prin studiu s-o recupereze cu relativa usurin a), ci mai ales de public. Un public
bine instruit poarta pe creator si interpret, ca pe palme, înainte. Pentru acest
public, care vine saptamînal la concerte ca într-o catedrala, miscarea tinerilor
compozitori este fireasca si se înscrie într-o ascenden a a sim ului muzical. O
data cu acestia, spectatorul descopera niste sonorita i peste care trecuse cu prea
mare usurin a pîna acum si care îi reflecta cu claritate niste trasaturi ale agita iei
secolului sau. (Ana Blandiana, Romulus Rusan, Convorbiri subiective, «Istorie
paralela», Editura Albatros, 1971, p.72);
Al doilea fragment este extras din interviul cu senatorul George Pruteanu:
107
«U.D.M.R. cauta pozi ia de victima»:
- Fermitatea cu care apara i limba româna, în general, si Legea
înva amântului în subsidiar v-a adus destule neplaceri, colegii de partid
preferând sa va sacrifice pe dv., numai sa nu-si supere partenerii de coali ie.
Ce a urmat excluderii din P.N. .C.D.?
- Forma iunea politica din care am facut parte a mers mai departe cu sicanele
si a propus nici mai mult, nici mai pu in decât sa-mi ia presedin ia Comisiei
pentru Înva amânt a Senatului.
Este îndrepta ita aceasta cerere?
- Evident ca nu. Conform art. 42, alineat 2, din regulamentul de func ionare
a Senatului, schimbarile se fac la începutul sesiunii, si nu asa cum vrea fiecare.
- În ultima perioada, liderii U.D.M.R. au declarat ca, daca nu le vor fi
respectate promisiunile, se vor retrage din coali ia majoritara. E vorba de o
amenin are serioasa sau de un simplu moft?
- Prietenii nostri maghiari fac referiri la Ordonan a 22 (placu e bilingve,
limba maghiara în administra ie) si Ordonan a 36 (predarea istoriei si geografiei
în limba maghiara, înfiin area unor universita i maghiare). Încercarile lor nu
sunt agreate si, de aceea, U.D.M.R. cauta pozi ia de victima. Cu alte cuvinte,
cauta cu tot dinadinsul sa se supere, pentru a avea motiv sa se retraga de la
guvernare. Regretabila o asemenea pozi ie, dar asta-i situa ia. Asa ca, va rog sa
trage i singur concluziile.“ (Traian Bratianu, Recurs la politica, Editura
Muntenia&Leda, 2000, p.143)
Tudor Vlad, un exeget al genului, considera ca „un factor esen ial pentru
reusita dialogului este alegerea tonului si situarea pe o pozi ie de relativa
egalitate a celor doi participan i“ si ca „formularile agresive de genul – ministru
idiot, bancher ho , comunist înrait etc (n.n.- întâlnite mai des în discursurile
unor interlocutori precum Mircea Dinescu, C.V.Tudor, Traian Basescu si al ii)
sunt în general tolerate de presa româneasca, dar ca reproducerea unor termeni
sau sintagme apar inând vocabularului suburban, injurios si scatologic doar de
dragul fidelita ii depline fa a de aser iunile interlocutorului nu este perceputa
pozitiv de catre majoritatea publicului (si în aceasta situa ie reformularile sau
marcarea grafica a cuvintelor cenzurate sunt solu iile posibile). În schimb, ea
poate fi admisa daca produce o informa ie cu caracter revelator pentru discu ie
sau pentru imaginea reala a celui intervievat“54
Chiar daca mass-media noastra nu duce lipsa de subproduc ii, interviul, în
forma lui concreta si curata este un gen gustat de cititori si ascultatori.
„Interviul este ca un joc de Ev Mediu, afirma un redactor sef de la France
Inter. Va afla i în fa a unui turn si vre i sa intra i cu for a! Încercare nereusita.
Încerca i poarta, apoi ferestrele si chiar crenelurile!“

108
7. Comentariul
Conceperea unui comentariu constituie o arta si o tehnica a profesiei
scrisului. Acest gen gazetaresc exprima personalitatea în gazetarie, în forma ei
cea mai perfecta, deoarece autorul de comentarii scrie întotdeauna dintr-un
anumit punct de vedere. Nici un alt gen publicistic nu are o putere de atrac ie,
influen a, o autoritate si o utilitate mai mare în raspândirea stirilor sau opiniilor
„fie ca aceasta se face pentru a informa, a influen a sau a distra“, ca a
comentariului, cum se arata în lucrarea „New Survey of Journalism“ de George
Fox Mott si colaboratorii sai.
Se apreciaza ca prima solicitare de a se redacta un comentariu, a fost anun ul
lui James Franklin în numarul al doilea al „New-England Courant“ (1721) prin
care arata ca doreste ca prietenii sai sa-i faca favoarea, din când în când, de a-i
pune la dispozi ie Buca i scurte, Serioase, Sarcastice, Caraghioase sau
Amuzante. Mai târziu în „Pennsylvania Chronicle“ a aparut (în 1767-1768) o
rubrica de comentarii de opinie la fel ca scrisorile „The Federalist“, publicate în
„New York Independent Journal“ sau „General Advertiser“ (1787-1788).
Prima încercare de comentarii umoristice este semnalata în perioada 1795-
1799, la rubrica „The Dessert“, în ziarul „The Farmer's-Veekly Museum“.
Importan a comentariilor ca parte integranta a ziaristicii moderne este
demonstrata atât de pozi ia principala care i se acorda, în prima pagina, pagina
editoriala sau în pagina de sport, cât si de numerosii cititori pe care si i-au
câstigat diversi ziaristi care le semneaza.
Comentariul raspunde necesita ii unui contact personal mai strâns publica ie-
ziar sau revista si cititor. El este una din metodele cele mai eficiente ale ziarului
de a satisface aceasta sete de contact personal.
Don Marquis, care timp de mai mul i ani a semnat o rubrica permanenta la
un ziar, a confirmat acest punct de vedere astfel: „Succesul comentariului
indica, desigur, o preferin a a publicului pentru contactul direct cu o persoana
individuala mai degraba decât cu produc ia editoriala anonima a unei redac ii“.
La rândul sau Jay E.House, sef de rubrica la „Philadelphia Public Ledger“
declara odata: „Redactarea unui comentariu este o treaba delicata. Ea consta din
par i aproximativ egale de truda, munca si bataie de cap. Un specialist în
comentariu se speteste muncind pentru a-si redacta materialul, iar apoi tremura
de frica ca este învechit si îsi va pierde slujba. Tot ceea ce se asteapta de la un
comentator este ca el sa fie amuzant sau inteligent în douazeci si cinci sau
treizeci de feluri diferite în fiecare zi. Un actor se poate produce cu un singur
act si poate sa joace cu casa închisa saptamâni în sir. Anul urmator poate sa o ia
de la capat cu acelasi act...Un specialist în comentarii trebuie sa aiba un act nou
în fiecare zi“.

109
No iunile de comentarii si comentator pot fi interpretate ca având
semnifica ii diferite, inând seama de diversele clasificari ale acestui gen
publicistic. Sunt recunoscute în general trei categorii de comentarii:
1. Articolul de fond sau articolul principal.
2. Comentariul care se ocupa de nouta ile zilei sau faptul divers.
3. Rubrica vesela sau „colyum“.
Desi ultimele doua au importan a prin spa iul mai mare pe care îl ocupa în
ziar, prima categorie include numele cele mai cunoscute în general.
Articolul de fond exprima un punct de vedere personal. Acesta este un
comentariu de opinie în care sunt adunate fapte considerate de autor ca fiind
conforme cu realitatea, subiecte de actualitate sau de interes curent. Cei mai
mul i din categoria celor care semneaza aceasta rubrica pot fi clasifica i astfel:
1. Comentatori de stiri.
2. Specialisti în probleme de politica.
3. Comentatori propriu-zisi.
4. Cronicari sportivi.
5. Cei care scriu la posta redac iei.
Comentariul care se ocupa cu nouta ile zilei sau faptul divers consta dintr-un
grupaj de stiri cotidiene, strânse de cel care semneaza aceasta rubrica pentru
valoarea interesului lor uman.
Comentariul umoristic este în cele mai dese cazuri un amestec de paragrafe
editoriale, epigrame, glume, remarci inteligente, versuri umoristice si
sentimentale, jocuri de cuvinte, curiozita i verbale sau tipografice, eseuri foarte
scurte etc. realizate de cel care redacteaza rubrica si de colaboratorii sai. Un
expert de frunte al acestui tip de rubrica a fost Charles L. Collins de la „Chicago
Tribune“.
David Randall face o alta clasificare, el considera ca exista trei tipuri de
comentarii: deschis, mascat si cel accidental. Primul exprima judeca i de
valoare si opinii într-un mod direct si franc. Celelalte doua sunt considerate ca
având un caracter clandestin, diferen a dintre ele fiind ca primul este inten ionat
iar cel de-al doilea nu.55
În zilele noastre majoritatea comentariilor urmaresc un scop serios. Ele se
citesc cu interes, au un ritm propriu si o anumita autoritate. Dupa cum
men ioneaza Don Marquis: „Sugestiile sale (ale comentariului - n.n) au o
influen a mai mare, mai directa decât cea a editorialelor oficiale din ziar“. La
aceasta opinie se poate adauga si sfatul dat de C.H.Thompson, comentatorul
publica iei „Kansas City Star“: „Spune i un lucru pe care cititorul îl stie
dinainte, dar l-a uitat sau începe sa-l considere ca un bun al sau, strict personal
(...)“.
Adevarul este ca cei care scriu comentarii, mai ales pe teme politice, au de
îndeplinit nu numai o activitate serioasa de stimulare a discu iilor publice

110
privind problemele zilei, ci, de asemenea, au si obliga ia continua de a raporta
faptele si comentariile la normele etice acceptate de to i.
Caracteristica de seama a celor care scriu comentarii este personalitatea. De
unde concluzia ca acestia trebuie sa posede un patrunzator sim de
discernamânt, aptitudine pentru analiza si sinteza si o experien a larga si
profunda. Toate aceste trasaturi trebuie întarite de maiestria cu care se scrie. Cu
alte cuvinte originalitatea, abilitatea creatoare si pregatirea serioasa sunt
esen iale. În loc sa imite stilul si metodele gazetarilor cunoscu i ca semnatari ai
comentariilor, viitorul comentator va trebui sa încerce sa gaseasca cai
neumblate, sa încerce noi metode si sa stabileasca priorita i. Aceasta necesita o
îndemânare desavârsita, rezultat al unor aptitudini naturale, al experien ei si al
imagina iei. Harnicia este necesara, în mod obisnuit, dar nu este niciodata
suficienta pentru un bun comentator. În lucrarea „Dreptul de autor“, Harrington
si Martin aratau ca: „Pentru a reusi ca gazetar care semneaza un comentariu este
necesar ca reporterul sa dovedeasca maturitate, pregatire si experien a serioasa.
Gazetarul trebuie sa fie un autor de comentarii si totodata un critic si desi
trebuie sa-si men ina atitudinea sa de baza trebuie sa fie în stare sa-si schimbe
tonul de la satira la frivolitate ocazionala si de la umor la predica...” Sa
exemplificam cu un text din cartea „Politice“ a lui H.R. Patapievici (Editura
Humanitas, 1996, p.141): „În condi iile nou create de proaspat votatul Cod Pe-
nal, care prevede închisoare grea pentru doua delicte de presa imponderabile,
cum ar fi defaimarea na iunii si a statului român sau ofensarea onoarei
presedintelui, a continua sa scrii despre aceste teme inevitabile devine o ac iune,
cum sa spun, picanta. Pentru ca, daca vrei sa fii liber, trebuie sa ac ionezi
împotriva abera iei numita "defaimarea na iunii" sau a inep iei botezate
"onoarea" unui func ionar ales cu delega ie. Na iunea este un concept teoretic si
nu o realitate pe care s-o întîlnesti pe strada: cine o personifica este în vîrsta
mintala a copilariei. Cît despre presedinte, ce a i zice de un decret pentru
apararea onoarei liftierului? Presedintele nu are decît o onoare, care difera de a
României, aceea de a fi un func ionar integru si zelos.“
Pentru realizatorii de comentarii ingeniozitatea este absolut necesara în
asigurarea subiectelor. Desi spuse cu mul i ani în urma vorbele unui gazetar
american (L. N. Flint, în „The Editorial“) sunt foarte potrivite pentru peisajul
nostru gazetaresc actual: „Merge i oriunde dupa material. Sunt bineîn eles
domenii pe care cel ce scrie un comentariu înva a sa le evite deoarece în
incursiunile precedente a iesit oarecum sifonat. El ar trebui mai degraba sa
înve e valoarea vechii amabilita i, a impar ialita ii riguroase, sim ul unui umor
prietenos decât sa foloseasca un stil ridicol, lapidar si sa dea dovada de o
loialitate intransigenta fa a de ziar“.
Ingeniozitatea în ob inerea materialului presupune utilizarea tuturor
mijloacelor si procedeelor legale, capabile de a depista fapte potrivite pentru a fi
incluse în comentarii. Mul i gazetari folosesc metode diferite în diverse ocazii.
111
Asta presupune ca nu exista formule pe care sa se poata conta ca un înlocuitor
al ingeniozita ii. Si pentru a-l parafraza pe Horia Simionescu putem spune ca un
bun comentator trebuie sa fie „un ingenios bine temperat“.

8. Articolul

Cum se defineste articolul ca gen publicistic si în ce masura se diferen iaza


de alte tipuri? Înainte de a raspunde la aceasta întrebare vom prezenta trei forme
de articole mai des întâlnite: de revista, de ziar si de la colaboratori.

a) Articolul pentru revista


Con inutul majorita ii revistelor este planificat cu saptamâni, chiar cu luni
înainte, astfel încât articolul trebuie sa ina seama de momentul când publica ia
va iesi de sub tipar pentru a da cititorului impresia ca este la zi. Ziarele fac
cronica evenimentelor pe masura ce acestea se desfasoara, lasând revistelor
sarcina de a le interpreta dupa ce au avut loc. De aceea articolul de revista este
interpretativ. Cu alte cuvinte el „merge în urma stirilor“ si explica semnifica ia
sau însemnatatea evenimentelor. Articolul de revista se adreseaza mai mult
intelectului decât emo iilor cititorului. Din acest motiv trebuie sa-l stimuleze si
sa-l ajute sa gândeasca mai clar în legatura cu problemele si chestiunile de
interes general. Desi majoritatea specialistilor sunt de acord ca activitatea
desfasurata la un ziar constituie o experien a valoroasa pentru cel ce va scrie
texte la o revista, men ionam ca este necesara îndeplinirea unor cerin e speciale
pentru a reusi în domeniul publicisticii:
1. Sa accepte ca scrie pentru un public mai larg, oameni din multe localita i,
cu o mare diversitate de interese, pentru a depasi cadru local limitat.
2. Sa aiba ceva de spus.
„Ce îi intereseaza pe majoritatea oamenilor ? Un singur lucru le intereseaza
pe toate fiin ele omenesti si acesta este însasi fiin a omeneasca“, spunea John
M. Giddall, fostul editor al „American Magazine“. Si adauga: „Aici este miezul
problemei. Nici o re eta nu îl poate înlocui daca dori i sa sti i cum sa ajunge i la
oameni si sa le câstiga i aten ia“.
Cum se poate realiza acest lucru ? Publicistul trebuie sa-si asocieze subiectul
cu nevoile si dorin ele cititorilor si sa arate modul în care le sunt afectate
interesele de subiectul pe care îl discuta.
3. Sa se exprime simplu. Cel mai bun articol este acela care reda faptele
într-un stil simplu si direct, care este perfect clar pentru oricare tip de
cititori. Este si parerea lui Arthur T. Vance, fost redactor la „Pictorial
Review“: „Ave i ceva important de spus. Spune i-o cât mai simplu
posibil si nu va învârti i prea mult în jurul problemei. Nu încerca i sa
copia i stilul nimanui. Studia i stilul altora si dezvolta i-va un stil al d-
112
voastra. Aminti i-va ca gra ia este usurin a miscarii, stilul este usurin a
exprimarii.“ (citat din „Writing for Profit“ de Donald Wilhelm, p.261).
4. Sa fie exact. Datele care sunt eronate vor fi descoperite într-un articol de
revista si ele sunt suparatoare. O eroare într-un ziar – chiar daca este
regretabila – poate fi pusa pe seama grabei cu care se lucreaza. Dar
scuzele sunt pu ine sau chiar de neacceptat pentru o eroare într-un articol
de revista care, deseori, reprezinta o pregatire de saptamâni sau uneori de
luni.
Daca articolul de ziar se „misca“ în jurul unei probleme si poate fi scris
repede si fara pregatiri anterioare intense, articolul de revista este rodul unei
activita i de strângere cu aten ie a multor informa ii.
Sunt articole care pot fi scrise pe baza informa iilor ob inute numai dintr-o
singura sursa. De cele mai multe ori însa articolele sunt realizate pe baza unor
informa ii adunate în mai multe feluri:
a) Din discu ii personale. Orice tip de material în care prezentarea
unei persoane este tema principala, cea mai buna sursa de
informa ii este persoana însasi si materialul pentru articol se ob ine
prin dialog cu aceasta.
b) Din cercetarea directa la sursa. Presupune vizite la persoane sau
locuri care ocupa o pozi ie proeminenta în articol precum si
coresponden a cu autorita ile în legatura cu tema despre care se
scrie.
c) Din izvoarele tiparite. Car ile si periodicele din biblioteci sunt
surse importante pentru orice ziarist. „Un redactor format, care stie
sa se descurce printre car i, poate sa antameze orice subiect“, a
declarat odata, Frank Ward O'Malley de la „New York Sun“.
d) Prin documentare personala. O biblioteca personala, o „gramada
de noti e învechite“, taieturi din ziare, articole de magazin,
manuscrise, scrisori, note si fotografii, aranjate în plicuri sau
dosare si indexe sau rânduite dupa un sistem propriu formeaza una
din sursele cele mai valoroase.
e) Folosind internetul. Informa iile capatate astfel trebuie verificate si
la alte surse pentru a evita eventualele inadverten e.
Articolele de revista nu trebuie scrise la repezeala. Planificarea inteligenta,
scrierea atenta si, de multe ori, revizuirea repetata, sunt etape esen iale pentru
redactarea unui articol care sa se bucure de aprecieri.
Forrest Crissey, care scria la „Sturday Evening Post“, a declarat odata: „Nici
nu m-as gândi sa încerc sa scriu un articol pentru „Post“ în mai pu in de trei
saptamâni“. La rândul lui, Irvin S.Cobb, într-un articol despre „Cum sa începi
de sus si sa ajungi jos“, care a aparut în „American Magazine“, spunea: „Stau si
scriu cu viteza de 3 cm pe ora, asudând pentru punctua ie. Eu sunt tipul de

113
scriitor care este tot atât de iute ca si Ghe arul Muir. Si tot asa sunt si ceilal i
scriitori pe care îi cunosc si care se descurca“.
Atunci când autorul scrie un articol trebuie sa se gândeasca permanent la
cititor si sa se straduiasca sa-i pastreze interesul apelând la mai multe mijloace
pe care ni le propune Elmo Scott Wattson, în „New Survey of Journalism“ de
George Fox Mott, Ph. D. si 12 coautori, Barnes Hoble Inc (extrase):
1. I se adreseaza direct sau oficial si ori de câte ori este posibil, ilustrând
diferitele puncte din articol prin referin e la experien e posibile,
similare cu cele ale cititorului.
2. Îi pune întrebari astfel încât el sa citeasca mai departe pentru a capata
raspunsurile si apoi raspunde la ele în asa fel încât sa trezeasca alte
întrebari în mintea cititorului.
3. Îi men ine interesul de a sti „ce se mai întâmpla“, folosind „suspens-
ul“ ca si prozatorul.
4. Foloseste figuri de stil vii si incisive, face afirma ii curajoase,
frapante si câteodata paradoxale.
5. Presara în articol numeroase incidente specifice si anecdote amuzante
sau captivante.
6. Face descrieri concrete ale oamenilor citându-i direct, descrie
oamenii în ac iune cu cuvinte si fraze care sugereaza ac iunea.
Un articol, dupa autorii aminti i, poate fi conturat dupa o astfel de schema:
I. Formularea subiectului - adica prezentarea celor ce urmeaza sau
introducerea.
A. Cu ajutorul unei prezentari generale a subiectului care urmeaza a fi
discutat.
B. Cu ajutorul unui exemplu specific sau a unui incident ilustrativ.
II. Definirea subiectului – adica o dezvoltare a formularii pentru a explica
mai departe ideea.
A. Folosind repetarea pentru a trezi interesul într-o formulare usor
diferita.
B. Folosind contrastul, prezentând opinia contrara sau una legata de
aceasta.
III. Stabilirea subiectului – adica prezentarea adevarului logic al subiectului
astfel încât cititorul sa-l accepte si sa-l asimileze cu usurin a.
A. Prin folosirea exemplelor sau detaliilor.
B. Prin utilizarea compara iei.
IV. Aplicarea subiectului – adica se arata cum ideea se potriveste cu celelalte
adevaruri generale.
A. Prin compara ie cu idei similare.
B. Prin contrast cu idei diferite.
Un articol are cautare daca este întocmit pentru publicul sau inta. În timp ce
o mare parte din articolele care apar în reviste sunt scrise de reporterii
114
publica iei respective sau la cererea redactorului, autorul liber profesionist poate
de obicei sa gaseasca anumite „pie e deschise destul de favorabil pentru
materialele pe care le scrie“. Atunci însa când a ales tipul de revista pentru care
scrie e obligatoriu sa aiba în vedere câteva elemente specifice publica iei careia
i se adreseaza:
a. Lungimea articolelor. Ele pot avea o coloana, doua coloane, o
pagina sau mai mult.
b. Calitatea literara si stilul în care se scrie. Poate fi folosit stilul
degajat, plin de verva, sau stilul ceremonios, demn. În unele
reviste articolele sunt stralucitoare si stilul este curgator, în
altele sunt profunde, academice.
c. Punctul de vedere. Sunt reviste care solicita articole scrise din
„punctul de vedere al femeii“, altele prefera „punctul de
vedere al barbatului“. Unele reviste sunt publicate pentru un
public cititor cu precadere tânar, altele pentru un public mai în
vârsta.
Dupa ce autorul s-a hotarât asupra tipului de periodic pentru care doreste sa
scrie el trebuie sa se asigure în legatura cu urmatoarele lucruri:
1. Articolul nu trateaza un subiect care a mai fost abordat în ultima
perioada.
2. El nu se ocupa de o tema care a fost tratata de multe ori în multe alte
reviste.
3. Titlul si paragraful de introducere în tema sunt asa de interesante
încât vor re ine aten ia cititorului si-l vor face sa doreasca sa
continuie parcurgerea articolului.
4. Manuscrisul este „forma definitiva“, întocmit în concordan a cu
regulile bine cunoscute: este scris numai pe o parte a paginii, la doua
rânduri, cu marginile late, cu paginile numerotate etc.
5. Articolul este înso it de fotografii clare, interesante.
6. S-a oprit o copie a articolului sau s-a trecut pe o discheta pentru a nu
se irosi munca cu întocmirea lui atunci când se pierde un manuscris.
Un fost redactor al magazinului „Liberty“, Harvey V. Denell spunea: „Cel
care scrie un articol pentru o revista de larga circula ie este în situa ia unui om
care îsi ia obliga ia de a ine un discurs la un picnic. To i s-au strâns ca sa se
distreze, dar aten ia lor este vaga, împrastiata si nesigura. Trebuie prinsa din
zbor si transferata rapid în interes definit“ (citat din „Writing for Profit“ de
Donald Wilhelm, p.262).

b) Articolul de ziar
Articolul de ziar abordeaza cu precadere teme economice (dar si din alte
domenii) si are riguroase fundamentari stiin ifice intind din capul locului
obiective precise, esen iale pentru activitatea productiva curenta sau de
115
perspectiva. În marea varietate a temelor abordate si impuse el poate si trebuie
sa fie un rezultat al îmbinarii politicului si economicului, unul sprijinindu-se pe
celalalt. Pentru a fi eficient el trebuie sa cuprinda o arie tematica larga, sa
analizeze cu competen a fenomenele economice, sa investigheze procesele
intime ale activita ii agen ilor economici. Desi fenomenele economice pot fi
abordate si cu ajutorul altor genuri publicistice (nota, reportajul, interviul) se
considera ca articolul, prin amploarea generalizarilor, prin profunzimea analizei
faptelor, reprezinta forma cea mai potrivita pentru a dezvalui esen a lor. Dupa
caracterul si procedeele de interpretare, ca si dupa tematica lor, articolele sunt
foarte variate. Evident ca împar irea lor pe tipuri, când exista trasaturi de baza
comune, este conven ionala dar ea este necesara pentru a dezvalui mai profund
si mai complet specificul muncii pentru alcatuirea unui articol. Ca atare trebuie
sa acceptam delimitarea dupa doua principii: dupa menirea articolului si dupa
tematica abordata. Din prima categorie fac parte textele care au ca obiectiv
comun: sa explice, sa sistematizeze, sa generalizeze anumite fapte si prin
aceasta sa contribuie la promovarea elementelor noi. Asemenea articole sunt
absolut necesare în aceasta perioada de tranzi ie spre economia de pia a când se
impune cu necesitate însusirea unor concepte, principii, modalita i de lucru,
structuri necunoscute sau prea pu in cunoscute pâna acum. Dupa menirea lor
articolele pot fi:
a) Articole de fond. Ele exprima întotdeauna ceva esen ial, la ordinea
zilei. Au un caracter concret iar la baza lor trebuie sa stea
evenimente si fapte bine determinate, sugerate de via a.
b) Articolele teoretice. Ele trebuie sa explice no iuni, concepte,
principii si reprezinta instrumente de lucru nu numai pentru
specialisti ci si pentru publicul larg. Articolele teoretice nu au
valoare deplina, nu-si ating scopul daca le lipseste legatura cu
practica.
c) Articolele promo ionale. Urmaresc sa faca cunoscute programele
economice ale diferitelor partide politice. În toate formele si
aspectele ei aici prezentarea nu constituie un scop în sine ci o arma
puternica pentru a cuceri electoratul. Articolele promo ionale au
mai ales o func ie formativa, ele creaza convingeri, mentalita i,
atitudini si comportamente, în concordan a cu sistemul de valori
politice, morale, filosofice, ale gruparii pe care o reprezinta.
Alegerea scopului propus implica:
• Luarea în considerare a caracteristicilor socio-profesionale,
culturale ale categoriilor de cititori carora le este destinat
mesajul.
• Formularea clara si delimitarea exacta a temei abordate în
scopul evitarii caracterului vag, neconcludent al tratarii si
prezentarii publicistice.
116
• Folosirea ca ilustrari si exemplificari ale aspectelor de via a
cunoscute, caracterizate prin for a de convingere si a unor
modalita i subtile de argumentare.
d) Articolele de probleme. Importan a lor este ca fixeaza obiectivele
concrete si mijloacele de ac iune în etapa pe care o parcurgem.
e) Articolele de promovare a creativita ii. Principalul lor merit consta
în aceea ca pe de o parte împartasesc rezultatele dobândite iar pe
de alta parte dezvaluie mecanismele realizarii lor.
Dupa tematica abordata articolele pot fi si ele foarte diverse si se
diferen iaza dupa:
1. Sectorul la care se refera (industrie, agricultura, turism, construc ii,
transporturi, bursa etc).
2. Problemele surprinse si analizate (descentralizarea economiei,
cresterea rolului sectorului privat, rolul managerului în reasezarea
noilor structuri, concuren a ca mijloc de sporire a calita ii si eficien ei
produc iei, motivarea întreprinzatorului etc).
Se poate afirma, deci, ca în momentul de fa a aria problematicii în resortul
economic al presei este extrem de vasta si ea continua sa se îmboga easca
permanent cu idei noi desprinse din via a. De aceea fiecare ziar trebuie sa
discearna si sa aleaga din vastul câmp informa ional câteva obiective pe care sa
le înfa iseze cu prioritate, sistematic, cu competen a si eficien a, în strânsa
legatura cu practica economica.
Economia este un organism viu, în plina evolu ie si, ca atare, se impune
cunoasterea problemelor concrete, a starii de lucruri din fiecare moment. Astfel
ca, realizarea articolelor economice este posibila daca se respecta urmatoarele
cerin e:
1. Orientarea si ordonarea articolelor sa nu fie întâmplatoare ci în func ie
de necesita ile stringente pentru fiecare perioada.
2. Gasirea celor mai potrivite maniere de tratare a problemelor
economice, axate pe investiga ii profunde, tematice care sa incite si sa
impresioneze cititorul. Aici trebuie sa facem o delimitare. Articolele
economice pot fi inserate în publica ii de specialitate (care se
adreseaza unor oameni aviza i, cunoscatori ai terminologiei folosite)
sau în ziare de larga circula ie (unde majoritatea cititorilor nu este
familiarizata cu problemele abordate). În func ie de acestea se
stabilesc si temele supuse dezbaterii si modul de tratare a lor si
expresiile ce vor fi folosite, cu alte cuvinte, daca posibilitatea de
receptare este diferita si „haina“ pe care o îmbraca articolele
economice trebuie sa fie diferita.
3. Eficientizarea articolelor publicate. Ea este determinata, înainte de
toate de calitatea analogiei, de competen a celui care scrie, de inuta

117
publicistica a argumentarii si stilului, de solu iile pe care le propune
etc.
Articolul ca gen publicistic trebuie sa se caracterizeze printr-o forma clara.
Nu poate fi considerat cu adevarat publicistic textul banal, sablonard ca stil, ca
limba. Este obligatoriu ca forma sa exprime clar con inutul. De aceea mijloacele
expresive folosite de autor trebuie sa fie judicios alese. Un articol bogat în idei,
scris clar ac ioneaza nu numai asupra min ii dar si asupra inimii cititorului.
Caracterul emo ional al unui articol se ob ine atât prin temele alese, prin
materialul folosit cât si prin priceperea, maiestria de a folosi mijloacele de
exprimare. Cautarile de forma nu constituie însa un scop în sine. Fraza nu
trebuie rupta de con inut, ea nu trebuie sa fie nici bombastica dar nici
sablonarda. O forma clara, ra ionala, este condi ia necesara pentru dezvaluirea
boga iei con inutului. În strânsa legatura cu stilul este accesibilitatea
publicisticii economice. În forma ei primara, faptica economica este arida: cifre,
tabele, diagrame, compara ii. Aceasta nu înseamna ca si articolele pe care le
introducem în ziar trebuie sa poarte pecetea tehnicismului, a contabilita ii si
statisticii pure. Cititorul asteapta de la gazetar un text care sa con ina fantezie
gazetareasca în interpretarea realita ii obiective, sa depaseasca forma simplista a
informarii, lipsita de eleva ie, de idei, de sinteza si sa-i ofere realitatea
economica într-o haina noua. Din pacate exista la mul i redactori concep ia
vadit eronata, alimentata de anumite minusuri profesionale ca presa economica
are un anumit specific al ei, ca ea nu poate fi decât sobra, ermetica, tehnicista.
De aici, dintr-o asemenea concep ie, se nasc fraze sterpe, vorbe fara rezonan a
însirate ca într-un proces verbal sau dare de seama. Se concep astfel articole
dominate de monotonie, fara coloritul viu al vie ii, articole plicticoase si
obositoare nascute din comoditate, incompeten a sau insuficenta cunoastere a
realita ii de catre redactorul economic. Asemenea articole sunt evident ocolite
de catre cititori.
Exista însa si o alta tendin a. Necesitatea înlaturarii caracterului specializat
al articolelor economice a fost în eleasa de unii în mod simplist, exclusiv prin
prisma evitarii abunden ei termenilor tehnici. Încercarea de a gasi o formula,
chipurile accesibila, face însa ca anumite articole sa nu suscite prin modul de
abordare a problemelor nici interesul specialistilor, nici cel al categoriilor mai
largi de cititori. Adesea articolele realizate în acest fel sunt pline de cuvinte si
expresii de prisos care uneori aproape nu au nici un sens în contextul dat.
Observa iile facute pe marginea articolului economic pot fi, în buna parte,
extinse si asupra textelor care abordeaza si alte domenii: politica, înva amânt,
cultura, justi ie, sanatate etc.
Orice articol pentru ziar, conceput cu nerv, competen a si mesaj nu trebuie
sa constituie un obiect de lux ci unul de prima necesitate. Este motivul care ar
trebui sa ne îndemne sa scoatem în eviden a omul, munca sa concreta,
problemele sale, lumea sa spirituala, sa dam aprecierea cuvenita voin ei sale de
118
munca si de sacrificiu. Nu masina ci activitatea umana trezeste si men ine
interesul cititorilor. Vorbind despre om Voltaire spunea: „A fost necesar sa
treaca treizeci de secole pentru a cunoaste ceva din structura omului. Ar trebui o
vecie pentru a sti câte ceva despre sufletul sau. Nu este nevoie decât de o clipa
pentru a-l ucide“.

c) Articole de la colaboratori
O forma combinata între cele doua tipuri principale de articole o reprezinta
textele de la colaboratori. Se stie ca în afara de jurnalistii angaja i publica iile
apeleaza adeseori si la oameni din afara, ei urmând sa acopere o serie de
„goluri“ din schemele redac ionale. Colaboratorii pot fi: ziaristi profesionisti de
la alte ziare si reviste sau independen i, specialisti în diverse domenii sau simpli
coresponden i. Temele abordate de ei pot fi foarte diferite, din toate sectoarele
(economie, politica, stiin a, cultura, înva amânt, sport etc.), la fel si formele pe
care le îmbraca textele (articole de fond, articole teoretice, articole
promo ionale, articole de promovare a creativita ii etc.). Textele colaboratorilor,
care pot fi de un real folos pentru orice publica ie, pentru suplimentul de
informa ie pe care-l pot aduce, trebuie tratate cu cea mai mare grija deoarece nu
se stie daca acestia sunt corec i sau incorec i. Atunci când un lucru pare iesit din
comun informa iile furnizate trebuie verificate cu aten ie.
„O politica buna este ca niciodata, daca se poate, sa nu publica i un articol
de la un freelancer pe care nu l-a i cunoscut înca“, ne sfatuieste David
Randall.56
Atunci când se constata ca un colaborator ofera neadevaruri e absolut
necesar sa se renun e la serviciile lui.

Considera ii generale
Articolul este punctul central în jurul caruia graviteaza toate celelalte genuri
gazetaresti. El este în acelasi timp si o expunere dar si o dezbatere prin care
gazetarul trebuie sa ia atitudine activa, sa descopere de la efect la cauza
realitatea si invers, sa defineasca concepte, idei si sentimente. Capatând noi
func ii si modalita i de exprimare, generate de realitatea însasi, articolul a ajuns
sa îmbrace mai multe forme: articolul economic, articolul cultural, articolul
ceta enesc, articolul de înva amânt, articolul pe teme politice (sinonim adesea
cu comentariul) etc. Ca modalitate de realizare a articolului, indiferent de forma
sa, este analiza. O analiza care prin discu ii, relatari de fapte si evenimente, sa
poata furniza concluzii. Foarte rar, si în func ie de problema tratata, analiza se
împleteste cu sinteza, cu ridicarea pe trepte de generalizare a fenomenului, cu
întrepatrunderea si descoperirea adevaratelor cauze care genereaza o stare de
lucruri anume.
Indiferent de con inutul abordat, dintotdeauna trasatura comuna
fundamentala a articolului de presa a fost militantismul. El a existat de când e
119
presa scrisa. Sa ne gândim la principalele momente ale presei românesti,
începând din 1790 când apare în acel „Courrier de Moldavie“, primul ziar de
cultura, în limba româna, cele dintâi stiri, trecând mai departe, prin momentul
constituirii presei propriu-zise, în 1829, când ctitorii acesteia, Ion Heliade
Radulescu, în Muntenia si Gheorghe Asachi, în Moldova, creaza primele gazete
în limba româna: „Curierul românesc“ si „Albina româneasca“ traversând în
continuare , momentul „Daciei literare“ (1840) sau al pasoptismului. Acest
militantism a fost coloana vertebrala a presei scrise, scopul ei suprem, ra iunea
existen ei sale. Cu peste un secol în urma G. Bari iu afirma: „Deci curaj,
domnilor publicisti, iesi i la lumina, subscrie i-va, pentru ca si opinia publica,
stiind cu cine are a face, cu atât mai curând sa ia si la noi o forma solida,
sanatoasa. Nu zice i ca adevarul strabate din condeiul nenumit ! Caci pentru ce
sa nu cunoastem cu to ii pe apostolii adevarului ?“
În ultima vreme a fost avansata ideea ca un ziar trebuie sa fie pur informativ,
trecând pe un plan secundar rolul articolului. O opinie gresita deoarece oamenii
au nevoie sa stie nu numai ce se întâmpla ci si de ce asa si nu altfel. Or,
articolele au rolul de a aduce o viziune interpretativa a faptelor, fenomenelor
vie ii si activita ii sociale în general, o viziune a mersului înainte al realita ilor
actuale.
Daca în perioada comunista se practicau imaginile sablon, discursurile si
„be ia de cuvinte“, asa zisul limbaj de lemn, acum avem nevoie de articole
diverse, dense în idei, de comentarii convingatoare, pe cât posibil scurte, menite
sa ajute largirea informa iei obisnuite, sa releve sensuri si semnifica ii majore în
interpretari de calitate. Între toate verigile presei scrise, articolul este menit sa
dea consisten a, viabilitate, rigoare, trasaturi indispensabile unei bune informari.

9. Ancheta jurnalistica

Admiterea anchetei ca gen publicistic nou are ca rezultat utilizarea ei tot mai
frecventa, în forme si mijloace diferite, cultivarea sistematica, drept una din
modalita ile ce in direct de procesul de modernizare si perfec ionare continua a
metodelor gazetaresti de investigare, prezentare si punere în aten ia opiniei
publice, a variatelor aspecte si probleme ale vie ii de azi.
Ca modalitate de reflectare a realita ii concrete, ancheta publicistica a fost
definita în diferite moduri. J.J.Servan-Schreiber afirma ca: „este un gen
publicistic de greutate“, în timp ce Francois Mauriac sus inea ca rolul ei este „sa
atace faptele cele mai spectaculoase, inedite ale vie ii publice“ si „sa discute cu
prioritate fa etele umbrite de stres ale omului contemporan, tot ceea ce se poate
discuta public, fara jena“. Daca prima parte a propozi iei romancierului francez
se suprapune oarecum cu încercarile teoretice ale practicienilor nostri de a
defini ancheta ca un reportaj adaptat realita ilor contemporane (si în acest caz as
da doar câteva opinii ale unor autori de anchete români, la moda, cu mai mul i
120
ani în urma. Victor Vântu spunea: „ancheta în presa este un reportaj social, o
descoperire si o prezentare într-un limbaj publicistic a unui fapt social inedit“.
Vasile Nicorovici este de parere ca „ancheta are un larg substrat monografic, ea
exploreaza un fenomen de ordin etic, educativ, economic sub toate unghiurile“.
Si, în fine, Ioan Coman considera ancheta: „un reportaj social care prezinta
omul cu suisurile si coborâsurile lui, cu ceea ce îl urâ este, dar si cu sublimul la
care aspira“) în cea de-a doua îsi face sim ita nevoia de a îmbina în acest gen
abordarea publicistica cu rigoarea stiin ifica a cercetarii sociologice, de a cupla
receptivitatea proprie reporterului cu tehnica chestionarului, intui ia ziaristului
cu ideile ce apar în cursul cercetarii sociologice. Aceasta cerin a de a aborda
curajos esen ialul în fenomenele sociale contemporane caracterizeaza momentul
dinamic al genului si impune o noua abordare a lui.
Majoritatea ziaristilor considera ancheta ca un instrument de sondare, de
cunoastere, de patrundere în intimitatea realita ii, o forma de dezbatere vie,
convingatoare care foloseste direct for a de argumenta ie, parerile opiniei
publice, punctele de vedere exprimate de grupuri largi de oameni din diferite
domenii de activitate. Ea poate fi economica, culturala, sociala si se poate
realiza de redactori specialisti (ingineri, economisti, statisticieni, critici de arta
sau de film, sociologi) sau de redactori cu ajutorul unor institu ii specializate în
sondarea opiniei publice.
Ecoul cel mai mare se pare ca îl au anchetele care trateaza teme morale
privind întregul complex de probleme cu care ceta eanul se întâlneste în via a sa
de zi cu zi. Realizarea unei anchete are mai multe etape:
• Documentarea.
• Contactul cu terenul.
• Cercetarea contextului rela ional.
• Observarea reac iilor comunita ii.
• Descoperirea mecanismelor si realizarea conexiunilor.
• Completarea chestionarului.
• Selec ia materialului.
• Redactarea (sa aiba o dimensiune corespunzatoare iar
faptele sa se deruleze într-o ordine logica).
În ultima faza poate apare contradic ia dintre nivelul publicistic si cel
stiin ific al materialului. O anumita tendin a spre abordarea stiin ifica a realita ii
se releva si din evolu ia în timp a anchetei de presa din ara noastra. Unul din
publicistii specializa i în acest gen, George Radu Chirovici remarca, în urma cu
peste douazeci de ani ca la noi ancheta a parcurs cel pu in doua etape de
abordare:
- Etapa de tratare exclusiv roza a realita ii sociale prin „reportajul literar“
care colec iona „adjective“ laudative, falsificând un peisaj social care
nu se sfia sa aiba si pete cenusii.
121
- Etapa în care, ca o reac ie a organismului social la aceasta reflectare
saraca în paginile presei a realita ii a aparut ancheta sociala.
La acestea s-ar putea adauga o a treia etapa marcata de interferen a anchetei
cu sociologia prin preluarea de metode si concluzii ale cercetarii stiin ifice
pentru a putea reflecta o realitate sociala tot mai complexa si dinamica.
Folosirea tehnicilor sondajului sociologic si rezultatele cercetarii sociologice
se impun pentru:
1. Cunoasterea exacta a dinamicii fenomenelor sociale, de aici derivând
si nevoia de prospectare a direc iilor de dezvoltare a acestora.
2. Explorarea monografica a fenomenului social, atacând toate laturile,
aspectele sale posibile.
3. Eliminarea caracterului de campanie.
Determinarea dimensiunilor unui fenomen social impune o cercetare
stiin ifica pentru ca el nu apare si nu dispare instantaneu ca urmare a publicarii
unei anchete. Pentru a avea certitudinea eficien ei activita ii sale, un reporter-
anchetator trebuie sa raspunda la câteva întrebari:
a) Care este fenomenul cel mai important asupra caruia sa-si îndrepte
tirul?
b) Care sunt aspectele fenomenului si cum stabilim explorarea lui
monografica?
c) Care este eficien a ac iunii de presa si a celorlalte mijloace de
modelare a constiin ei si cum au ac ionat asupra fenomenului social?
Din perspectiva acestor probleme pe care le ridica tehnica realizarii (deci
documentarea si nu redactarea) unei anchete de presa, colaborarea între ziar si
sociologie este necesara. Exista însa o disputa de idei între sociologi si ziaristi
în problemele abordarii practice a anchetei de presa. Sociologii reclama
necesitatea ca acest gen publicistic sa faca uz, macar în faza documentarii, de
rezultatele cercetarilor si de tehnica de investigare, existând riscul ca ancheta
intuitiva sa duca la concluzii gresite. Replica reporterilor aduce în prim plan
existen a diferen elor de metoda ale anchetei de presa fa a de cea sociologica
(reclamate de nevoia de operativitate, lipsa unui personal specializat, scopuri
diferite). Faptul ca se asigura cu mijloacele proprii presei – un esantion
reprezentativ, ca exista o similitudine de concluzii între anchetele de presa si
cele sociologice îi conduce pe ziaristi la parerea ca cele doua domenii – presa si
sociologia – ajung pe cai diferite la acelasi rezultat.
Cu toate acestea, trebuie sa recunoastem ca asigurarea unui esantion
reprezentativ cu mijloacele actuale de care dispune presa este discutabila iar
teza existen ei unei rigori stiin ifice la ancheta de presa pe baza concluziilor
juste si deci similare cu cele ale anchetelor sociologice este greu de demonstrat.
Epoca „ziaristului total“, al carui talent, experien a, „fler“ sau intui ie îl face sa
sesizeze fenomenul cel mai caracteristic, sa izoleze din general cazurile cele
mai expresive, a apus. În spatele acestui „ziarist total“ trebuie sa stea azi munca
122
de echipa, fenomenele trebuie cercetate riguros stiin ific, esantionul trebuie
stabilit matematic. Îi ramâne ziaristului talentul, puterea de convingere,
frumuse ea expunerii, boga ia argumenta iei, credin a în adevarul pentru care
militeaza. Raspunderea ziaristului-anchetator se situeaza în vecinatatea imediata
a acelor raspunderi profesionale coplesitoare dat fiind faptul ca vizeaza destine
omenesti, cea mai mica afirma ie neîntemeiata având consecin e greu
remediabile. Ceea ce nu prea e cazul cu presa noastra actuala iar exemplele sunt
la îndemâna oricui. Multe dintre publica ii umbla dupa faptul strident, socant pe
care îl prezinta fara analiza structurii sociale a situa iei de fapt, a împrejurarilor
concrete de via a, a motiva iei profunde si reale. Iar acest lucru provoaca
cititorilor anxietate si insecuritate pe de o parte, iar pe de alta parte reprezinta o
sursa de inspira ie pentru delicven i sau virtuali delicven i. Sunt câteva teme
predilecte, reluate cu obstina ie de catre unele publica ii: furturile, tâlhariile,
violurile, sinuciderile, prostitu ia, scandalurile publice etc.
Uneori articole de opinie sunt transformate în pretinse anchete în care nu
numai ca subiec ii nu sunt alesi dupa criteriile esantionarii aleatorii dar
sunt...inexisten i, imaginari, înlocui i cu ini iale. Alteori, întâlnim anchete
nefinalizate în care reporterul-anchetator, ajuns în pragul discu iei cu un factor
de raspundere, evita sa relateze parerea acestuia sau foloseste un model intuitiv,
în discordan a cu adevarul. Acesta din urma rezulta din dialectica subtila a
tezelor si antitezelor, care tinde sa ofere o imagine veridica a diversita ii de
opinii întâlnite în via a cotidiana, cu privire la o anume situa ie, la un anumit
fenomen din domeniul rela iilor umane. Concluzia anchetatorului trebuie sa fie
o sinteza pe un plan superior, a tuturor opiniilor exprimate. Cu alte cuvinte,
ancheta, poate fi caracterizata ca un colocviu în care atât preopinentul cât si
autorii lui discuta, comenteaza, propun solu ii asupra unor aspecte cu valoare de
generalizare care sa intereseze mii si mii de oameni.
Un ziar specializat sau o rubrica specializata, deci adresata unui public
delimitat printr-un interes preexistent, au mari sanse de eficien a. Dar pentru
aceasta ancheta are nevoie de o tot mai serioasa inser ie la stiin a sociologiei
care sa-i asigure pe de o parte o audien a sporita la cititori, iar pe de alta parte, o
mai mare putere de modelare a constiin elor.
Ziaristul de investiga ie are nevoie, în afara de o bogata experien a si de
câteva calita i personale: seriozitate, discre ie, curaj, intui ie, perseveren a,
dinamism, rapiditate în miscare, spirit acut de observa ie.
O ancheta reusita trebuie sa demonteze mecanisme, ajungând la informa ii
adeseori ascunse, greu accesibile.
Realizarea unor anchete (gen mai pu in prezent în presa) este împiedicata de:
• prevederile legale care protejeaza intimitatea individului.
• obstacolele în ob inerea dovezilor legate de tema abordata.
• greutatea în verificarea corectitudinii informa iilor.
123
De multe ori texte cu preten ie de anchete sunt neeficiente din cauza unor
lacune în realizare:
1. Tonul partinitor si nu tocmai dezinteresat, moralizarea sau dilatarea
nepermisa a efectului.
2. Excesul de informa ie.
3. Abunden a surselor confiden iale si a formularilor gen: se zice, toata
lumea stie ca etc.
4. Folosirea limbajului abstract sau de stricta specialitate.
5. Dosarele gata pregatite si predate redac iei de catre anumi i
„binevoitori“ (ele fie sunt partinitoare, fie ascund informa ii
importante a caror lipsa e greu de sesizat). De aceea este nevoie de o
verificare atenta, consultându-se toate par ile aflate în conflict si
apelând la surse credibile si independente.
6. Tema prea generala. Cititorul are nevoie de fapte si de aceea autorul
de anchete trebuie sa se opreasca la un singur subiect pe care sa-l
ilustreze cu un fapt de via a dramatic si convingator din care sa
extraga implica iile.
Înainte de a efectua ancheta ziaristul trebuie sa ina cont de doua lucruri:
• definirea corecta si riguroasa a câmpului tematic.
• alegerea unghiului de atac57.
Pentru realizarea unei anchete se pot folosi procedee jurnalistice diverse,
specifice si altor genuri (reportaj, interviu, stire, portret etc.) dar ele conteaza
mai pu in, pe primul plan situându-se efectul ei. Practica arata ca un bun
jurnalist de investiga ie se formeaza în 8-10 ani, iar în lipsa talentului specific,
niciodata.

Tipuri de anchete
Exista mai multe tipuri de ancheta. Dupa Jacques Mouriquand (L’Enquête,
CFPJ, 1994, pp.16-25), patru sunt cele mai importante58:
a) Ancheta de actualitate. Ea este legata strict de un eveniment (demisia
unui ministru, o premiera economica sau culturala, vizita unei
personalita i marcante etc.) si consemneaza fapte si declara ii fara a se
merge pâna la cauze, implica ii morale, responsabilita i.
b) Ancheta de fapt divers. Este o forma care îmbina elemente ale
investiga iei de actualitate si ale anchetei poli iste. Se deosebeste de
aceasta din urma mai ales prin faptul ca efortul jurnalistic se centreaza
mai mult pe circumstan e si mai pu in pe dovedirea vinova iei cuiva.
Ancheta impune o munca alerta, aflata mereu sub presiunea timpului,
ceea ce duce nu o data la erori sau concluzii pripite. În lipsa unui cadru
legal si a respectarii deontologiei profesionale, investiga ia de fapt divers
poate avea urmari nefaste, împiedicând bunul mers al cercetarilor ori
încalcând grav dreptul la intimitate al celui în cauza (personalita ile
124
artistice, politice, sportive). Pentru ca niciodata (sau aproape niciodata)
ziaristul nu va avea acces la documente majore, el trebuie sa foloseasca
dovezile indirecte si fragmentate, declara iile martorilor pe care trebuie sa
le verifice si sa le confrunte între ele de mai multe ori.
c) Ancheta magazin. Se întâlneste mai pu in în presa cotidiana si mai mult
în presa tematica ori saptamânala care se apropie de sociologie (ex. de
teme: divor , bolile de inima, stres etc.). Acest tip de ancheta are mai
mult o func ie pedagogica, ea nu este de stricta actualitate dar câstiga prin
originalitate si unghi de tratare, si poate conduce la un efect publicistic
deosebit.
d) Ancheta de investiga ie. Se afla la grani a dintre reportaj si cercetare
detectivistica, ea trebuind sa ajunga la secrete pazite cu strasnicie. De
aceea ea trebuie bine pregatita, în amanunt, inând cont de toate
influen ele si posibilele pericole si-n consecin a durata realizarii ei este
mult mai mare decât la alte materiale jurnalistice. Scopul anchetei de
investiga ie este de a dezvalui în mod convingator cauze si realita i greu
accesibile.
e) Alte tipuri
• ancheta de opinie (reusita ei depinde de alegerea corecta a
întrebarii, în formularea ei inedita si provocatoare).
• raidul-ancheta (în aceasta situa ie ziaristul provoaca realitatea
ca apoi sa scrie despre ea).
• pagina tematica sau dosarul de ancheta (procedeu folosit în
unele ziare franceze, mai ales „La Croix“, unde avem de-a face
cu juxtapunerea unor unghiuri diferite, dar complementare de
abordare a subiectului propus: un interviu cu un specialist, o
relatare, o ancheta de actualitate, o caseta cu date statistice
etc.).
Ca orice munca în colectiv pagina tematica presupune o buna
coordonare si un plan prealabil, stabilit de comun acord cu
seful de sec ie, în asa fel încât fiecare jurnalist sa stie în
amanunt ce are de facut. Dincolo de avantaje dosarul se poate
banaliza ca procedeu daca este folosit în exces. Pentru a
valoriza si a scoate în eviden a evenimentul, dosarul va fi
publicat rar si în situa ii bine definite.
• portretul. El poate fi considerat un gen de ancheta în masura în
care subiectul este prezentat din multiple perspective asa cum
este el vazut de colegi de serviciu, prieteni, vecini, dusmani
etc. El este promovat, în special, de revistele franceze
(„Nouvel Observateur“ este un exemplu), în România fiind rar
întâlnit. Dupa Jose De Broucker exista câteva tipuri de portret:
125
biografic (care scoate în eviden a etapele vie ii unei persoane,
stare civila si curriculum vitae), necrolog (care releva meritele
unei persoane de curând decedate), profil (care contureaza
trasaturile, calita ile unei persoane), sau medalion (scurta
scriere în care se schi eaza portretul unei personalita i). Pentru
realizarea unui portret se pot folosi: dic ionare biografice,
dosare de presa, interviurile cu personajele din anturajul
subiectului, fotografii, diverse documente. Ziaristul care îsi
propune sa realizeze un bun portret trebuie sa dea dovada de
curiozitate, simpatie fa a de subiect, în elegere critica, o buna
documentare si mai ales o cunoastere deosebita a subiectului.
Jose De Broucker propune în „Pratique de l’informa ion et ecriture
journalistique“, Paris, CFP, 1995, o alta clasificare si împarte anchetele în doua
mari categorii59:
• Informativa. Ziaristul îsi propune sa ajunga la ceea ce este
ascuns, disimulat. Caracteristicile ei principale sunt: dezvaluie
informa iile ascunse (un caz de corup ie, o implicare politica)
puse însa sub semnul condi ionalului; identifica informa iile
virtuale (se pleaca de la un fapt obisnuit – un fenomen
meteorologic, o supersti ie – sau de la o simpla opinie si se
ajunge la situa ii deosebite); reconstituie informa iile lacunare
(se porneste de la un accident de masina, de la un incendiu etc.
si se face reconstituirea faptelor).
• Interpretativa. Ea vizeaza sensul, semnifica ia faptelor si
impune mai multe exigen e: stabilirea corecta a problematicii,
încadrarea corecta a problemei, studiul corect al dosarului
documentar, lista ierarhizata a muncii de verificare, actualizarea
si completarea personalizata a faptelor, aplicarea în practica a
acestor liste, formarea unei convingeri intime, luarea unei
decizii redac ionale, scrierea sau punerea în pagina.
Desi sunt deosebite ca mod de realizare aceste tipuri de ancheta au ca
trasaturi comune: lungimea, durata, riscul de a rata si noutatea.
Anchetele folosesc mai multe surse: contactele personale, politicienii,
rapoartele oficiale, grupuri de presiune, organiza iile interna ionale, presa,
poli ia si alte servicii de urgen a etc.
Evident ca ancheta este un gen publicistic de mare raspundere care poate
avea urmari deosebite. De aceea este nevoie de o documentare riguroasa si mai
ales de o acoperire a textului cu documente, lasând de o parte informa iile
insuficient verificate, interpretarile, insinuarile sau datele nesigure. Oamenii în
general nu sunt dispusi sa accepte critica mai ales atunci când nu este fondata.
Un bun jurnalist de investiga ie va sti însa întotdeauna sa evite capcanele
acestui gen si sa asigure maxima eficien a textului sau.
126
10. Foiletonul
În existen a sa (de peste 200 de ani) foiletonul a cunoscut doua forme
principale, reprezentând doua concep ii diferite, atât ca structura cât si ca func ii
publicistice, una care însemna publicarea unui text în mai multe episoade, în
subsolul unei pagini iar cealalta un gen publicistic original, cu caracterisitici si
scopuri specifice. Primul foileton, în accep iunea primara, a aparut sub aceasta
denumire în „Journal des Debats“, în anul 1800, iar evenimentul este consemnat
în câteva din marile enciclopedii ale lumii. Iata una din defini iile lui din
„Enciclopedia româneasca“, elaborata din ini iativa societa ii „Astra“ de catre
un colectiv condus de C. Diaconovici, la sfârsitul veacului al XIX-lea si
începutul veacului XX: „Foileton, articol de literatura, de stiin a etc. inserat în
josul gazetelor periodice“.
Cel dintâi foiletonist a fost Julien Geoffroy, care a scris în timpul
Împaratului Napoleon I. Dupa modelul francezilor se introduce foiletonul si în
presa celorlalte popoare.
Pe la începutul anului 1840 foiletonul aparea la rubrica: „Sub linioara“. În
foileton au început sa se publice apoi însemnari de calatorie. În 1836 ziaristul
Emile de Gerardin este primul care ini iaza publicarea succesiva în foileton a
unor capitole de roman. Alaturi de opere de mai pu ina valoare au vazut lumina
tiparului prin aceasta modalitate si crea ii ale lui Balzac si Dumas.
Presa româneasca, imitând-o pe cea franceza, a cultivat frecvent foiletonul,
anun ând la sfârsitul veacului un eveniment din via a presei: Centenarul
foiletonului. „Gazeta Transilvaniei“ scrisese chiar cu trei ani mai devreme, în
1897, într-un articol prin care i se prezenta pe scurt istoricul, precizându-se:
„Foiletonul are as mul ami existen a sa cenzurei severe de pe atunci. Foiletonul
era precum e si acum, rubrica pentru chestiunile ce cad în afara de domeniul
politicei militante“.
În aceasta forma, cu o diversitate tematica, publicat în subsolul paginilor,
sau capitole de roman, foiletonul a fost cultivat de presa româneasca înca de la
primele ei începuturi. În „Dic ionar de terminologie literara“ apari ia primului
foileton este considerata a fi avut loc în 1839 în „Albina româneasca“. În
realitate foiletonul este prezent în presa româneasca cu cel pu in doi ani mai
înainte. Este vorba despre un text care se încadreaza în acest gen, aparut în
prima noastra revista literara, „Alauta româneasca“, în 1837.
Referindu-se la acest tip de scriitura Victor Eftimiu povesteste: „Ajutor de
reporter, onorific, m-am marcat...si am devenit colaboratorul sefului meu în
traducerea în fascicole a unui roman, „Marchiza blestemata“, care a aparut
cotidian în pavilionul tipografic al „Adevarului“, la expozi ia din 1906“.
Paralel cu articolele si crea iile literare, publicate la rubrica „foileton“,
întâlnim în paginile presei noastre, foiletonul în a doua sa accep ie, aceea de
articol literar, publicistic, satiric, care cultiva umorul. Printre primii autori de
127
texte satirice si umoristice se afla Dumitru ichindeal, Iordache Golescu, Paris
Mumuleanu, Gheorghe Asachi, T. Maiorescu, Em. Alexandrescu, C. A. Rosetti,
Mihail Kogalniceanu, I. H. Radulescu si mul i al ii. În aceasta categorie se
încadreaza o buna parte din „Momentele“ lui I.L.Caragiale, scrise ini ial pentru
presa, o parte din articolele lui Tudor Arghezi si multe din crea iile lui George
Bari iu, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Demostene Botez, Odobescu, Eminescu,
Creanga, Delavrancea, Vlahu a, Musatescu si enumerarea poate continua. De
altfel, în spiritualitatea poporului nostru produc iile artistice umoristice, satirice
cunosc tradi ii stravechi care merg pâna departe în istoria nescrisa. În cele mai
vechi crea ii folclorice umorul este cultivat cu un remarcabil sim artistic, cu
fantezie, demonstrând sensibilitate si un dezvoltat sim de observa ie. Sa ne
amintim doar de legendarul Pacala din crea iile populare, preluate si stilizate de
Costache Negruzzi în Moldova si de Petre Dulfu în Transilvania.
O perioada fasta de manifestare a foiletonului o întâlnim în anii de dupa cel
de-al doilea razboi mondial când acest gen a fost utilizat ca modalitate critica de
expresie care a „ocolit“ cenzura. Printre cei mai cunoscu i autori s-au numarat
Sergiu Farcasan, Teodor Mazilu, Ion Baiesu, dobrogeanul Valentin Serbu (a
scris, printre altele, volumele „Fantastica delta“, „La iarba verde“, „Povestiri
senine“, „Satirica“, „Vizita de adio“ si a colaborat la ziarul „Delta“, revistele
„Tomis“, „Steaua“, „Vatra“, „Tulcea literara“ si altele), Valentin Silvestru si
Nicu a Tanase. Ultimul, autor al binecunoscutelor car i „Derbedeii“, „Muzicu a
cu schimbator“ sau „Cruce de ocazie“ a reusit sa dezvolte virtu ile umorului
verite, conferind fiecareia dintre paginile sale consisten a aproape palpabila a
realului. Ne-o demonstreaza si foiletonul „Cautatorul de noduri în papura“ de
unde prezentam un fragment: „Dupa calendarul dumneavoastra ce este astazi?
Dupa al meu personal este joi. Joi si câteva minute pentru ca a trecut de miezul
nop ii. Fiind joi si ceva, zau ca n-ar fi rau dac-am discuta barem o jumatate de
ora despre cautatorul de noduri în papura. Stiu ca ne-ar trebui vreme mai multa
pentru a discuta despre el, dar eu nu prea mai am timp. Am de carat din curte
niste moloz.
- Atunci po i sa-ncepi.
- Chiar daca-l pui la raze Roentgen pe cautatorul de noduri în papura, nu-l
po i deosebi de un marinar netatuat de cursa lunga care a vazut Madagascarul,
de un zugrav care merge cu scara dubla si zece kilometri daca-si pune ambi ia,
de un planificator surâzator dar cu rude necooperativizate, nu-l po i deosebi
domnule oricât te-ai stradui. Nu-l po i deosebi nici macar de un cititor de
contoare pu in cam sasiu, nu-l po i deosebi nici de un afemeiat foarte gelos, de
un fumator de igari Marasesti fara filtru care are mai pu ini plamâni si aia..
“(volumul „Portrete în aqua forte“, Editura Eminescu, 1981, pp. 72-73).
Foiletonul difera de articol, de reportaj, de informa ie, prin elementele sale
de satira si umor, prin imagini artistice si printr-un limbaj viu. Pe de alta parte
se deosebeste de scrierile literare prin con inutul sau social-politic foarte
128
pronun at, prin elementele concrete de via a care stau la baza lui. Pornind de la
aceste considera ii putem spune ca prin foileton în elegem un gen publicistic
care foloseste ca mijloace polemica (despre care Pierre Humbourg spunea „Fara
rea credin a, polemica ar disparea“), hiperbola, paradoxul, parodia si satira
(aceasta putând trece de la umorul negru la hazul robust, de la ironia sub ire la
comicul violent, de la sarcasm la înduiosare amuzanta, de la zeflemea la
ridicularizare nemiloasa) pentru a lua atitudine fa a de concep ii si fenomene
învechite, retrograde. Aici nara iunea se bazeaza de obicei pe regula asocierii,
elementele consecutive ale compozi iei fiind legate între ele pe baza unor
digresiuni, grupari, reflec ii.
„Fara humor, spunea Brunea Fox, nu se poate face nimic. Via a însasi nu e
posibila fara humor“.
Daca pâna în 1989 foiletonul românesc aborda mai ales probleme sociale
(comer , servicii, transporturi etc.) si etice (referitoare la rela iile familiale,
colegiale etc.), în ultimii ani el a capatat un pronun at caracter politic, dar
realizarile de pâna acum nu se ridica la nivelul celor anterioare. O excep ie –
foiletonistul Ananie Gagniuc (a publicat în „Cuget liber“, „Constan a 2000“,
„Românul“, „Urzica“, „Metafora“, „Via a armatei“, „Poli ia“ etc. si a scos de
sub tipar car ile „Memoriile unui sugar“, „Mai mare râsul“, „Umor cu
polonicul.“), autor spontan, pus mereu pe sotii, capabil sa creeze situa ii comice
din lucruri si fenomene grave si care se apropie în valoare de predecesorii sai.
Ne-o dovedeste si extrasul din foiletonul „Voi fi un bun primar!“: „Daca
primarii de pâna acum ne-au cam facut de râs, macar sa fie ales un specialist în
domeniu, respectiv un ... umorist! Este si motivul pentru care candidez la postul
de primar al orasului. Va prezint câteva din punctele forte ale programului de
perspectiva (care sa rimeaze cu directiva, invectiva, inactiva, etc...).
Deviza mea este "VOI FACE!", cu variantele: totul, apoi, ca trenul, dupa care,
spume la gura, iar în final, pe dracu-n patru! Asadar:
- Vom munci, de sa va treaca naduselile!
- Voi asigura popula iei cele necesare unui nivel de trai ridicat, cu orice pre !
(Ridicat si el!)
- Voi reduce saptamâna de lucru la una pe luna, iar programul zilnic va fi de
opt ore pe saptamâna.
- Voi dezvolta pe plan local turismul, organizând excursii pe versan ii
mormanelor de gunoi din oras, concursuri de orientare pe strazile cu nume
când, vechi, când noi, precum si de maiestrie în drume ie, pentru evitarea
gropilor…
- Pentru marinarii de cursa lunga voi cauta sa se scurteze timpul de deplasare
cu vapoarele în porturile lumii în asa fel încât, dupa amiaza, acestia sa fie acasa,
în sânul familiei ...
- Voi duce o singura politica, politica demografica, fapt pentru care invit
electoratul feminin, cu drept de vot, sa-mi acorde sprijinul necesar. Pute i sa ma
129
vota i de câte ori vre i dumneavoastra!“ (Volumul „Memoriile unui sugar“,
Editura Leda, 1996, p-12)
Daca în alte ari foiletonul este practicat mai ales în primul concept, la noi el
este cunoscut si cultivat într-o masura mai mare sau mai mica în ambele lui
ipostaze, contribuind pe de o parte la promovarea literaturii iar pe de alta parte
la eradicarea tarelor societa ii noastre, aflate în plin proces de restructurare.
Si pentru a ramâne în atmosfera vorbelor de duh sa redam vorbele
umoristului american Bennet Cerf: „Un ziarist strabate prima jumatate a carierei
sale scriind despre lucruri pe care nu le în elege si a doua jumatate ascunzând
cu grija faptul ca le în elege prea bine“.

11. Pamfletul
Este considerat un gen publicistic care foloseste ca principala modalitate
critica ascu ita, ce poate ajunge uneori la sarcasm sau chiar la o anumita
„rautate.“
Ca si foiletonul pamfletul trebuie sa aiba o idee clara careia îi sunt
subordonate mijloacele artistice, stilul si limbajul dar în cazul lui violen a este
mai acuta iar formularea mai directa. Într-un articol din „Tablete de cronicar“
Arghezi îl defineste ca „un gen literar jumatate actual, jumatate etern, care
traieste prin el ca romanul, epopeia sau satira si poate fi cultivat pentru
frumuse ea lui. E un gen iute si vioi, numai ca una din condi iile reusitei în
pamflet, ca în orice alt gen literar, este datoria ca scriitorul sa-si domine
subiectul. Pamfletul e tifla si acestui gen i se cuvine o mina curata, eleganta si
chiar o bijuterie pe degetul mic. El trebuie sa fie frumos, animat si stropit cu
lumina.“
Pamfletul poate aborda teme diverse din via a sociala si politica, aceasta
diferen iere a con inutului determinând modalita i speciale de realizare a satirei:
• Documentara (care are la baza situa ii si fapte concrete).
• Construita (care este „inventata“ pentru o manifestare tipica).
În ara noastra pamfletul se eviden iaza cu pregnan a în perioada dintre cele
doua razboaie mondiale si el are ca trasatura comuna lupta împotriva
contradic iilor economice, social-politice din societate.
Luarile de pozi ie pe arena luptelor politice si ideologice reprezentau nu
numai un act de curaj ci si o mostra de responsabilitate ceta eneasca. Unul din
condeiele cele mai acide, poate cel mai virulent pamfletar care-si desfasoara
acum activitatea este Tudor Arghezi. Noul în proza satirica argheziana, dupa
parerea exege ilor sai, consta în abordarea unor noi procedee artistice. Daca în
pamfletele din „Cronica“ si „Flacara“ atacurile sunt înversunate si nestapânite,
si Arghezi, dupa cum singur marturiseste în confesiunea „Dintr-un foisor“,
urmarea „orbeste omenirea, val-vârtej, cu granate aruncate indistinct în
130
valmasagul ei“, în perioada interbelica, pamfletele lui devin mai degajate, mai
înversunate, mai bogate în ironie, fiind exprimate printr-o fraza mai eleganta,
mai elaborata. La 2 februarie 1928, Arghezi a scos ziarul „Bilete de papagal“
care a devenit o scoala a pamfletului. Aici grija pentru arta execu iei capata un
caracter precumpanitor. În concep ia lui pamfletul trebuie sa se învârteasca în
jurul obiectului „cu oarecare frumuse e de corb“, care „între doua zboruri
circulare ciupeste, zgârie, în eapa, rupe“. El se lucreaza „cu andreaua, cu peria
de sârma, cu razatoarea sau cu fierastraul bijutierului si uneori în clipele
supreme cu sculele macelariei“. În „Bilete de papagal“ Arghezi face o
radiografie a maladiilor organismului social, de la Presedin ia Consiliului de
Ministri, la Camera, la Mitropolie, la Tribunal, la Universitate, la Calea ferata,
la Posta. Iata câteva titluri care vorbesc de la sine: „Supremul unanim“,
„Colonelul cultural“, „Seful de cabaret“, „Tâlharul medical“, „Stare ul
vânator“, „Popa Pistol“, „Domnul Moralescu“. De subliniat ca seria pamfletelor
scrise de Arghezi nu se limiteaza numai la publica iile periodice, ci apar si în
lucrarile editate în volum. Cartea „Icoane pe lemn“, aparuta în 1929, este o
colec ie de tablete, majoritatea pamflete anticlericale creionate, dupa cum scrie
autorul, într-o epoca de ortodoxism politic. Apoi, volumul „Poarta neagra“, este
un mozaic de profiluri, pamflete si poeme inspirate din amintirile deten iunii în
închisoarea Vacaresti, în anii 1918-1919.
Ceea ce caracterizeaza pamfletul arghezian este faptul ca asa cum observa
Dumitru Micu, scriitorul îsi privea victimele de la mare înal ime, re inând de la
fiecare doar acea trasatura dominanta în care se exprima natura morala a
categoriei careia îi apar ine. Pamfletul arghezian se abstractizeaza trecând din
sfera publicistica în aceea a literaturii.
Un alt mare pamfletar a fost N. D. Cocea. El abordeaza mai ales tematica
politica, lupta antimonarhica constituind obiectul celor mai rasunatoare
pamflete ale sale. Publica iile în care apar aceste atacuri, sunt aceleasi:
„Flacara“, fondata în 1910, si „Chemarea“ pe care el o scoate începând cu 1918,
ele reprezentând, mai ales prima, un loc unde s-au format mul i creatori ai
genului. La Cocea verva satirica se îmbina cu indignarea, cu patosul violent, în
adevarate pagini de antologie, asa cum reiese si din pamfletul „Traiasca regele“:
„dintr-un sentiment puternic de revolta descopar zilnic în mine o ura nestinsa
împotriva tiranilor“.
O nota personala a adus în publicistica româneasca Ion Vinea. Trecând de la
ironia taioasa la accentele de mânie si revolta, pamfletele sale cuceresc prin
sinceritate. Uneori în paginile revistelor el strecoara sub forma alegorica unele
comentarii politice acide, invitând pe cititor sa citeasca printre rânduri. În
articolul „Pamflet si pamfletari“, aparut în 1925 în „Contemporanul“, Vinea
defineste pamfletul ca o forma a poemului: „Cu toate ca e descriptiv si analitic,
pamfletul ine de lirism. E partea concava a poeziei, e forma launtrica a
elanului. Sufletul lui e iubirea la gradul pe care noi îl numim ura, resortul lui e
131
revolta. Condi ia ca pamfletul sa se men ina în limitele lui de gen literar este
echilibrul“. Vinea da o înalta apreciere eficien ei pamfletului: „Efectele
pamfletului fa a de obiectivele lui sunt dezastruoase. Pamfletul e propaganda
esen iala, concentrata, exploziva. Proiecteaza o lumina orbitoare, biciueste
aten iile, bruscheaza indiferen a, dezlan uie, raliindu-le, pasiunile. El este slujit
de limba si sensibilitatea româneasca, care au afinitate cu spiritul de pamfletar“.
Cu toate ca a înva at gazetaria la scoala lui Arghezi si Cocea, Vinea nu a suferit
influen a stilului pamfletar al acestora. Ceea ce îl defineste pe el este
cerebralitatea artei sale, care implica glacialitatea expresiei. inta este înfa isata
ca o vietate dezgustatoare, intuita de cercetator în vârful pensetei, în dreptul
ochiului microscopului si analizata în mod metodic, cu sânge rece.
Pamfletar de seama a fost si Tudor Teodorescu-Braniste care spunea:
„Pamfletul nu e lucru de rusine. Sunt la mahala cucosni e foarte pudice, care
spun: aseara m-am spalat-pardon-pe picioare. Când scrii un pamflet, nu esti
obligat sa spui pardon. Este o opera ie simpla si eminamente onorabila.
Pamfletarii au raul obicei de a indispune lumea. Ei spun prostiei-prostie,
sarlataniei-sarlatanie. Negustorului de hârtie tiparita nu vor sa-i spuna secretar,
iar pe declamatorul din pia a publica nu vor sa-l numeasca om politic.“
Printr-o violenta campanie de demascare a clicii lui Hitler si a regimului
fascist instaurat în Germania, gazetarul cheama opinia publica, într-o serie de
articole ca: „Dictatura pederastilor“, „Porcul de la Berlin“, „Depozi ia lui Adolf
Hitler“, la dimensionarea consecin elor pe care le-ar avea alinierea arii la
politica hitlerista care reprezenta un pericol pentru pacea si independen a
popoarelor.
Si condeiul de neîntrecut polemist al lui Nicolae Iorga a fost pus în slujba
rezisten ei fa a de nazism si legionarism. Considerând dictatura fascista ca
deosebit de periculoasa pentru poporul german si pentru cei care ar dori sa o
imite, savantul o defineste ca pe „o dictatura fara minte, fara omenie si fara
estetism, dictatura grosolana si brutala, lipsita de cugetare, caci actuala lor
concep ie nu este un fruct al gândirii ci numai coaja vechii metafizici hegeliene,
culeasa cu matura.“
La rândul sau ziaristul Camil Petrescu critica fara reticen a, nu ascunde
nimic din ceea ce gândeste si stie, uzeaza de toate mijloacele care-i stau la
îndemâna, e necru ator în atitudine. Spre deosebire de ceilal i pe care i-am
amintit, Camil Petrescu este adeptul unui alt tip de pamflet. El recomanda o
polemica subtila, se declara teoretic si practic împotriva polemicii pline de
invective, foloseste ironia calma, rece, voit distan ata. Ne-o demonstreaza
articolul publicat în „Cuvântul liber“ si care este si astazi de mare actualitate:
„Daca ministrul de domenii ne va anun a ca pescariile statului nu vor mai fi
pradate si asta se va realiza, hei ? Ce zice i ? Daca ni se va anun a de catre
„consilierii tehnici“ ca vom avea un oras curat si mâine, poimâine nu vor fi
decât pe jumatate gropi pe bulevardele bucurestene ? Daca în sfarsit d-l
132
Madgearu va anun a ca bugetul va fi echilibrat si aceasta neverosimila poveste
se va sfârsi odata, unde vom ajunge ? Domnilor, lua i-ne cu binisorul “
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, în perioada dictaturii comuniste,
pamfletul este din ce în ce mai rar folosit în presa româneasca. El abordeaza
teme minore (gospodarirea localita ilor, calitatea serviciilor, rebuturile din
fabrici etc.) si ia tot mai mult forma rudei sarace a pamfletului – nota critica.
Cauzele sunt multiple:
- încalcarea unui drept fundamental al omului – libertatea de expresie.
- existen a cenzurii.
- diminuarea spiritului polemic.
- lipsa unor personalita i marcante.
Pamfletul se revigoreaza dupa decembrie 1989, societatea noastra, cu
multele ei imperfec iuni, oferind numeroase subiecte pentru acest gen
publicistic. Aproape ca nu este ziar care sa nu abordeze stilul polemic. În
„România libera“ (rubrica „Dus-întors“), în „Cuget liber“ (rubrica „Un pamflet
pe zi“), în „Academia Ca avencu“, în „România mare“ si în multe alte publica ii
întâlnim pamfletul care îmbraca diferite forme, de la ironia blânda si pâna la
calomnie. Lasând la o parte subproduc ia gazetarii de azi sunt constien i ca
pamfletul este o arma de lupta, ca în pamflet fiecare cuvânt capata o mai mare
greutate specifica si ca în spa iul restrâns oferit de ziar pamfletul trebuie sa
loveasca cu maximum de eficien a, sa realizeze cât mai operativ, efectul
realizator, propagandistic. Pentru aceasta însa este nevoie de curaj, cunoastere,
talent si profesionalism. Dintre realizatorii nostri contemporani de pamflete se
remarca în mod deosebit C. V. Tudor, Octavian Paler, Cristian Tudor Popescu,
Paul Everac si înca vreo câ iva. Iata un fragment din pamfletul ultimului, „Si
stancu ele trebuie sa manânce, nu-i asa?“, din volumul „Tablete vechi si noi“,
publicat în 1998: „Vine nenea si nu e prea debil, are calcatura voioasa, cam
împrastiata, gândul mai zburatacit, dar privirea agera, iscoditoare, se descurca,
merge înainte, e sub irel dar nu costeliv, manânca pu in, iubeste spri ul, via a, în
fine, haladuieste“. Folosind mijloace proprii genului, el ia pozi ie fa a de un
fenomen des întâlnit în societatea noastra: „Sictir înseamna în limba turca
"pleaca!", "mars de-aici!", "sterge-o!". Adica nu-mi mai sta în cale. Adica da-te
la o parte sa nu te mai vad. Adica desfiin eaza-te, fa-te pulbere, lipseste din fa a
mea, nevolnicule, ca sa pot eu sa trec, ca sa pot eu sa fiu, ca sa pot eu sa ma
îngras, ca sa fiu tot mai mare iar tu, din cauza asta, sa fii tot mai pu in. Nu mai
încap de tine, nu vreau sa mai stiu de tine, de existen a ta, du-te-n neant,
elibereaza locul, sictir! E filozofia saracului, a celui ce vrea sa traiasca înghi ind
restul, desconsiderând tot ce e de-o seama cu el, înversunându-se într-un "nu"
continuu, într-un "mars" instalat din capul locului, într-un "huo!" de desfiin are
de dragul de a desfiin a. E func ia vitala a bicisnicului, expansiunea lui. Hai
sictir! zice acesta când vede ca în lume se mai face câte ceva potrivnic anarhiei
sale. Ori când vede ca cineva se înal a unde ar fi vrut sa se cocoa e el însusi.
133
"Pleaca", "mars de-aici", "sterge-o" spune el mereu si mereu, cu acelasi cuvânt
turcesc.
De unde acest reflex, te întrebi, si de ce s-a raspândit el acum la noi atât de
feroce? Caci nu e vorba de critica. E vorba de opunerea necondi ionata ca
celalalt sa scoata capul si sa fiin eze. E vorba de dorin a rea de a nu vedea nimic
întemeindu-se. Si în loc sa apuci fapta si sa-i pui în fa a fapta, iei omul si-l
sictiresti, aratându-i toate ponoasele, câteva din cele pe care le are, foarte multe
din cele pe care nu le are, pe care i le pui în cârca cu dinadinsul, ca sa-l
mototolesti pe el si sa intri tu peste el, sa iesi tu la liman mocirlindu-l.“ (Tablete
vechi si noi, 1998, pp.9-10)
Clemanceau îi spunea unui debutant: „a scrie este cum nu se poate mai usor:
pui un subiect, un predicat, câte un adverb“. Apoi dupa o pauza: „dar când vrei
sa adaugi un adjectiv, vii sa te consul i cu mine“. Este ceea ce se întâmpla si cu
pamfletul unde cuvintele trebuie bine alese si folosite.
Recunoscându-i rolul deosebit în presa acestui gen publicistic Geo Bogza
afirma: „Pamflet, reportaj, informa ie. Ele singure fac gazetaria fierbinte si
pasionanta, ele sunt seva care strabate coloanele, dându-le via a. Acolo unde nu
se afla nici o picatura din apa vie a acestor izvoare, acolo pagina e moarta si
ochiul îi simte uscaciunea de maracine. Ce mai poate ramâne dintr-o pagina de
gazeta în care nu se gaseste sarcasmul unui pamflet ?“.
Opinia sa vine sa întareasca spusele lui Tudor Arghezi, dupa care „Pamfletul
ar fi ceva asa ca un hoit, în ultima lui descompunere de care, daca te apropii,
risti sa- i murdaresti trupul tau, pur si sacru, cu drojdiile si posircile purulente.
El se strecoara în afacerile private; se leaga de chestiunile politice; nu-i convine
azi una, mâine alta, ine condica dregatoriilor; vorbeste cu statul fara rusine. În
rezumat pamfletul se ocupa de ceea ce nu-l priveste, si cu cât l-o privi mai
pu in, cu atât staruie mai mult.“ („Pamfletul“, în „Lumea“, nr. 11/18 ianuarie
1925). Si mai departe: „Pamfletul reprezinta un gen literar. El e un fel de a
slobozi condeiul în raspar... Orice personagiu care poate deveni subiect de
pamflet este într-o masura oarecare, ridicul prin diferen a dintre calitatea lui
sociala, dintre asteptari si calitatea reala. Tot pamfletul se inspira din aceasta
singura diferen a: condeiul se vâra aici si scobeste largind: poteca sufletului este
deschisa. Subiectul cedeaza, gâdilat în punctul convenabil. Ca sa-si atinga
scopul, pamfletul trebuie neaparat sa concretizeze vizual si sa corespunda egal
cu subiectul; el lucreaza în adâncime, cu intui ia si cu imaginea. Un pamflet îsi
atinge scopul când izbuteste sa strecoare otrava îndoielii în visul însusi al celui
pamfletizat“.
În Cronica, nr. 64, 1 mai 1916 („Pamfletul“) Tudor Arghezi afirma ca:
„Înainte de toate pamfletul traieste prin sinesi, ca romanul, epopeea sau satira –
si poate fi cultivat pentru frumuse ea lui, ca un ficat într-un bocal. E un gen
literar jumatate actual, jumatate etern. Încape în el actualitatea, atât cât
Margarita încape în Faust. E un gen iute si viu. Apar o mie de poeme frumoase
134
si abia se citeaza un pamflet suportabil“. Iar în „Adevarul literar si artistic“, nr.
781, 24 noiembrie, 1935, în „Definirea elogiului“, el adauga: „Fara o mare
raspândire nu am putea cunoaste nestânjenita revarsare de valori, de capacita i,
de caracter, de omenie si de talente“. Si o ultima opinie: „Polemica e proza
frumoasa si pamfletul ei opera de arta. Lucrul care poate sa identifice maestria
si sa-i controleze substan a si inuta – modelul alaturi cu interpretarea – e
polemica penei de scris“ („Un raspuns“ – „Bilete de papagal“, nr. 7 (484),
1937).
În pamfletul arghezian, ipoteza narativa comica acopera un registru mult mai
larg si mai variat decât ipoteza narativa sarcastica, întâlnita la mul i autori.
Analizând cu aten ie opera lui Arghezii vom observa ca prezum iile
pamfletarului oscileaza în desfasurarea lan ului ipotetic între sarcasm si comic,
vehemen a si umor.

12. Cronica

Cronica este o specie a jurnalismului de opinie, un text ancorat în actualitate


în care este obligatorie o judecata de valoare. Ea poate fi scrisa de profesionisti
sau nespecialisti si trebuie sa raspunda la o serie de întrebari: ce este?, cum
este?, cât de bun este? etc. Profesionistul este un artist care scrie despre
activitatea sa, el are o forma ie, cunostin e si practica suficiente care îi confera
calitatea de expert si scrie, folosind limbajul breslei, pentru acei cititori care
sunt tot atât de pricepu i ca si el. Nespecialistul este un meserias în ale scrisului,
interesat de un domeniu caruia îi lipseste experien a profesionala a unui
specialist, dar are suficiente cunostin e ca sa scrie despre el pe larg si într-o
maniera care sa trezeasca interesul cititorilor obisnui i. Acolo unde este posibil
ziarele folosesc ambele genuri de autori, în func ie de interesele opiniei publice.
Dar marea majoritate a publica iilor nu-si pot permite sau nu doresc critici
specializate si folosesc pentru comentarea evenimentelor membrii personalului
de redac ie sau colaboratori.
În func ie de pregatirea, usurin a la scris, punctul de plecare al specialistului
sau redactorului care îl realizeaza, se arata în lucrarea „New Survey of
Journalism“, de George Fox Mott, Ph. D. si al i doisprezece coautori,
materialul elaborat poate avea una din urmatoarele trei forme: cronica, critica
sau o combina ie a acestora.
O cronica este o relatare. Orice reporter obisnuit, poate merge la o expozi ie
de pictura, de pilda, de unde poate scrie despre câte persoane au fost la
eveniment, care erau personalita ile prezente, câte opere sunt expuse si sa mai
dea si alte date de acelasi gen.
O critica este o evaluare. Ea este exprimarea unei opinii din partea unui
critic si este mai mult decât o relatare, deci mai mult decât o cronica. De pilda,
de la aceeasi expozi ie criticul prezinta în materialul sau efectul operelor expuse
135
asupra sa (daca este un impresionist) sau meritele lucrarii atunci când este
comparata cu opera unor artisti anteriori (daca intra în categoria celor care se
bucura de autoritate).
O combina ie constituie o cronica realizata critic. Majoritatea celor care
scriu materiale critice în presa încearca sa realizeze ambele func ii consacrând
spa ii diferite relatarii si evaluarii. Aceasta explica, în general, condamnarea
criticii în presa ca nespecializata, difuza si superficiala, nici una din func ii
nefiind bine realizata.
Cronicile pot acoperi o problematica vasta si îmbraca forme diferite de la
publica ie la publica ie. Principalele subiecte tratate de ziare si reviste sunt:
literatura, teatrul, filmele, muzica, arta, dansul, sportul, programele de radio si
televiziune, moda etc.

a) Cronica literara
Multe ziare au rubrici de literatura. Aici sunt publicate cronici si texte
critice, stiri despre car i si autori, poezii, liste cu cele mai bune apari ii,
coresponden e despre activita ile literare, texte speciale privind problemele
literare în alte ari, ilustra ii multiple ale celor relatate.
O rubrica literara permanenta la un ziar poate fi un articol zilnic scris de un
critic despre una sau mai multe car i, la care se adauga alte nouta i literare.
Unele publica ii acorda un spa iu mare recenziilor de car i.
Cronicile sau materialele critice se ocupa de toate tipurile de literatura:
biografie, proza, poezie, drama si sunt scrise în zeci de feluri. Relatarii despre o
carte nu i se cere sa urmeze un model fix. De obicei este un comentariu si prin
urmare este flexibil si mai familiar decât relatarea obisnuita a unei stiri.
Lungimea sa este determinata de spa iul disponibil, importan a car ii si calita ile
autorului si ale cronicii.
Într-o epoca de înflorire a metodelor critice cele mai diverse, a
sincronizarilor cu noi tipuri, viziuni de analiza, asistam la o sensibila prefacere
a limbajului, a terminologiei care determina gradul de accesibilitate a textelor.
Sigur, o cronica literara poate avea multe alte func ii dar ea trebuie sa
valorizeze operele timpului nostru, sa apere crea iile de denigratori, exponen i
ai unor interese oculte; sa cultive la toata lumea, gustul pentru literatura.
Literatura noastra n-a dus lipsa de cronicari si critici de valoare. Titu
Maiorescu, Eugen Lovinescu, George Calinescu, Ovidiu Crohmalniceanu,
Serban Cioculescu, Lauren iu Ulici, Nicolae Manolescu sunt doar câteva nume
dintr-o lunga lista.
Un bun cronicar a fost Ion Vinea. Ne-o demonstreaza si esantionul la care
facem trimitere, intitulat „Flori de primavara, poezii de C. Zamfirescu“: „Avem
mai întâi o prefa a care dezarmeaza orice încercare de critica: poetul recunoaste
ca a pierdut timpul degeaba scriindu-si versurile. Pe urma ni se vorbeste ba de
primavara, ba de iarna sau toamna într-o dezordine...artistica: o salata bizara a
136
unui gastronom american. Si cum lirismul se epuizeaza iute, si natura nu-l mai
impresioneaza - iata pe bardul nostru scriind poezii sociale:
„V-am vazut mîna i din urma
ca si cum a i fi fost boi
sa-ngrasa i cu munca voastra
parazi ii de ciocoi.“
Dupa aceste versuri vehemente vin altele erotice. Bardul e amorezat si-si cînta
iubita. Îi recomanda sa-l pastreze. E baiat frumos, poarta si o crizantema la
butoniera. (Vezi portretul: cine i-a dat floarea? hai? craiule!). Si acum
versurile:
„I-esti eul estetic gasit azi în tine
esti el far' de care via a e trista
caci omul de lume se leaga prin sine
natura vie ii fiind egoista.“
Ciudat, sa se mai tipareasca la noi astfel de lucruri.“ (Facla, anul IV, nr.5, 9
octombrie 1913).

b) Cronica dramatica
Teatrul este o arta de comunicare, care transmite prin spectacol o realitate
concreta si raspunde nevoii de cunoastere a naturii umane.
„Ca opera de arta teatrul este actul comun de crea ie, receptare al actorului si
spectatorului, este domeniul jocului, al cuvântului în ac iune, este o arta vizuala,
nu numai una auditiva. Deci, actul teatral trebuie privit sub multiple unghiuri: al
existen ei scenice a operei dramatice, al actului de reprezentare a unui personaj,
ca o problema de însusire a unei substan e etice si sociale; al raportului ce se
stabileste între jocul actorului si spectator – contribuind astfel la stabilirea
rela iilor dintre tipurile de societate si experien ele teatrale corespunzatoare“.60
Toate aceste aspecte trebuie sa stea întotdeauna în aten ia jurnalistului care
scrie despre teatru. Cu ajutorul cuvintelor el face legatura între text, actor si
spectator, ultimul dorind sa în eleaga mesajul pe care vor sa-l transmita autorul
si interpretul.
În presa din orasele mari cronica dramatica este o prezen a obisnuita si ea se
transforma într-o oglinda a fenomenului teatral. În activitatea criticului dramatic
intervine elementul timp, mai mult decât în activitatea criticului literar. Primul
face în mod obisnuit analiza unei piese noi în seara premierei si manuscrisul sau
este considerat ca o stire. Editorii trimit exemplare ale car ilor pentru recenzii
cu mult înainte de apari ie, dar chiar daca recenzia unei car i nu este publicata
imediat dupa apari ie se pierde prea pu in. Cronicarul dramatic al unui cotidian
nu are însa acest avantaj. Cititorii sai pot vedea o piesa seara, redactorului
pentru literatura îi trebuie zile si saptamâni pentru a citi car ile pe care le
recenzeaza. Cititorii criticului dramatic spera sa afle, nu numai o idee în
legatura cu piesa dar si reac iile criticului fa a de spectacol, care sunt importante
137
pentru ei, deoarece gustul sau le este familiar. În „Pathways To Print“ de
Harrington si Martin se spune: „Pe cronicar trebuie sa-l intereseze nu numai ce
a scris autorul, dar si ce au facut cei de pe scena cu cele scrise de el. Daca îl
lauda pe autor pentru reusita regiei sau daca spune ca actorului îi fac cinste
versurile frumoase cronicarul se poate „strecura“ în ceea ce îi priveste pe
oamenii obisnui i care merg la teatru, dar adevara ii oameni de teatru vor sti
cum sa-l categoriseasca“
Gazetar prin excelen a criticul teatral n-a fost niciodata la noi un om de
cabinet, scufundat în abstracte specula ii. El însa îsi urmareste ideile, tenace, în
for public, si face în fapt politica culturala. În cuprinderea larga a fenomenului
teatral, astazi critica nu mai poate opera cu aproxima ii teoretice si impresii de
moment; efortul de apropiere a domeniului se cere argumentat si consolidat prin
recurs la metode noi de investiga ie. Aten ia sporita pe care o acorda publicul
cronicii teatrale impune o studiere mai atenta a proceselor de receptare. Din
pacate calitatea analizei, ca si valoarea sintezei, nu sunt deocamdata
concordante cu operele importante ci au ca termen de echivalen a lucrarea
dramaturgica si artistica medie. Procesele înnoitoare sunt depistate greoi iar
scrisul nu este întotdeauna pe deplin convingator. I se cere criticii teatrale o
pozi ie mai decisa si un ton mai transant, ac iunea critica neînsemnând, din nici
un punct de vedere, transigen a. Aportul ei trebuie sa se regaseasca în toate
succesele esen iale ale miscarii teatrale românesti contemporane.

c) Cronica de film
Cu toate ca se aseamana mult cu scena, filmul pune în fa a criticilor sai
probleme diferite. În primul rând apar simultan mai multe filme decât piese.
Multe orase nu au teatre dar cinematografe au si localita ile rurale. Spectacolele
dramatice au o via a mai lunga, filmele se schimba la câteva zile. De aceea
critica cinematografica nu este la fel de bine organizata ca aceea din celelalte
domenii ale activita ii artistice.
Actul critic, a carui materializare devine în mod curent cronica de film,
trebuie sa adopte o modalitate publicistica. Aceasta înseamna ca ea trebuie sa
raspunda unor rigori anume, bine precizate: sa furnizeze informa ii, sa faca
aprecieri si sa educe.
Respectarea caracterului informa ional necesar unei cronici înseamna nu
doar ca autorul ei sa fie în deplina cunostin a de cauza ci ca însasi cronica de
film, prin apari ia ei operativa, sa aduca spectatorului vestea rularii pe ecrane a
filmului, dovedindu-se, într-o epoca în care viteza informarii constituie o
condi ie esen iala a existen ei unui organ de presa, capabila sa slujeasca la
vreme si deci eficace publicul caruia i se adreseaza. În caracterul apreciativ al
cronicii de film se exprima posibilitatea criticului de a fi în acelasi timp de folos
atât publicului cât si creatorilor. Pentru aceasta însa criticul trebuie sa dispuna
de un sistem de referin a fundamental activita ii lui. Deseori lipsa de încredere a
138
publicului sau a cineastilor în aprecierile criticii au ca temeinica justificare
faptul ca sunt aplicate masuri diferite în procesul cercetarii valorilor operei
cinematografice, de catre acelasi critic. Ca orice gen publicistic cronica de film
trebuie sa militeze deschis si convingator pentru virtu ile estetico-educative ale
artei: de a inocula si dezvolta spectatorului-cititor al cronicii gustul pentru opere
de arta autentice, de mare valoare.
Altfel spus pentru a putea fi cu adevarat utila si creatoare cronica
cinematografica trebuie sa respecte condi iile fundamentale de eficien a ale
oricarui act de critica de arta si acestea sunt:
1. Sa fie sincera – adica sa exprime ce gândeste cronicarul si nu ce îi solicita
cineva sau ce stie el ca este potrivit cu unele preferin e dominante ale
momentului.
2. Sa fie competenta – adica sa se întemeieze pe o reala cunoastere a legilor
si dezvoltarii artei filmului si pe studiul operei discutate depasind nivelul,
foarte des întâlnit la noi, al repovestirilor si comentariilor „în general“
(care este nivelul de jos al cronicii de la noi) si iesind în acelasi timp din
sfera nota iilor gra ioase de impresii si a „causeri-ei“ de salon.
3. Sa fie foarte clara – sa nu ridice între ea si cititor piedicile unui limbaj
închis în tot felul de ecua ii de pretinsa „specialitate“.
4. Sa fie operativa, oferindu-i spectatorului posibilitatea verificarii „la cald“
a propriilor sale impresii.
Având un public foarte larg, neomogen si foarte mobil, care cuprinde
totdeauna un mare numar de neini ia i, cronicarul cinematografic este obligat la
un deosebit efort de claritate. Si nu ma gândesc doar la cuvintele pe care le
foloseste o cronica sau alta. Criticul care se dedica cinematografului, este obigat
sa caute contactul cel mai deschis, cel mai viu si cu opera filmica si cu realitatea
care ar inspira aceasta arta, si nu în ultimul rând cu publicul. Se spune adesea ca
un critic cinematografic „de biblioteca“ este o abera ie, un critic cinematografic
cu o forma ie exclusiva, „de cinemateca, de arhiva de filme“ exisa numai pe
jumatate si ca un critic întreg, un critic adevarat de film este, în primul rând, un
îndragostit de via a, un intelectual înzestrat cu un deosebit talent al receptivita ii
directe (nu în primul rând de idei ci de senza ii, de percep ii, de reprezentari, de
observa ii), un om care are harul vazului si al auzului, un om al puterii de a
observa.
„Critica, spunea Ecaterina Oproiu, poate sa creeze un climat. Un climat bun
conducator de idei novatoare. Un climat a carui atmosfera sa fie irespirabila
pentru impostura. Un climat în care criticul sa nu-si trateze publicul, nici cu
impertinen a, dar nici cu slugarnicie. Un climat care sa puna în locul verdictelor
dialogurile creatoare: dialogul producator-creator, dialogul public-creator,
dialogul spectator-critic“61.

139
d) Cronica muzicala
Prezentarea vie ii muzicale si analiza fenomenului muzical, în care rolul
principal îi revine criticii, trebuie sa invite marele public nu numai la sala de
concert ci si la medita ie spre muzica, la formarea aptitudinii si dobândirea
criteriilor necesare pentru în elegerea operelor muzicale.
Pentru critica muzicala este nevoie de o specializare mai mare decât pentru
critica literara, dramatica sau cinematografica. Astfel de critici sunt aproape
inevitabil muzicieni, chiar si publica iile cele mai mici nu trimit un reporter
obisnuit pentru a scrie despre o celebritate muzicala în turneu sau despre
concertul unei orchestre simfonice. Despre un recital, un concert sau o opera se
scrie aproape la fel ca despre o piesa. Criticul muzical de la un ziar sau revista
trebuie sa lucreze rapid, astfel încât sa-si îndeplineasca obliga ia de ghid al
cititorilor sai si sa pastreze actualitatea publica iilor sale. Criticului muzical i se
cere mai mult ca oricui o buna memorie. Materialele documentare privind arta îi
sunt de mai mare folos decât oricarui alt cronicar pentru ca astfel de informa ii
ca data premierei unei opere, a debutului unui cântare sau a primei audi ii a
unei simfonii sunt importante pentru el. Cronicarul muzical trebuie sa atraga
publicul la lectura despre muzica si fenomenul muzical si prin aceasta sa puna
în miscare fondul de cunoastere muzicala al cititorului de ziare, sa-l faca
receptiv, în primul rând ra ional-estetic fa a de orice muzica buna pentru ca, pe
aceasta cale, sa-l ajute sa-si largeasca si sa-si cultive registrul sensibilita ii si
în elegerii sale senzorial-estetice. Cronicarul muzical trebuie sa aiba o mare
dragoste fa a de muzica si oameni si sa posede o dubla calificare: în muzica si
în scrisul despre muzica. Asa cum a fost la noi inegalabilul Iosif Sava.

e) Cronica de arta
Cronica de arta are de regula un caracter informa ional. Pictura, sculptura,
grafica sunt luate împreuna, în general, ca un domeniu de studiu.
Artisti, critici pentru arte plastice si chiar persoane interesate de nouta i în
arta, întocmesc cu regularitate articole critice si descriptive sau fac aprecieri
ocazionale ale expozi iilor la galeriile locale. Si în acest caz o pregatire de
specialitate este o cerin a care se impune. Majoritatea ziarelor care acorda
aten ie acestei problematici o fac într-un mod necritic. Numai cotidianele mai
mari si revistele culturale importante se ocupa serios de critica de arta.
Surprinderea si definirea valorii artistice va ramâne continuu piatra de încercare
a criticii si a esteticii. Cu distinc ia ca, în timp ce estetica dezvolta o discu ie de
principii asupra valorii, critica se vede nevoita a opera practic în numele
acesteia.
Fie ca e vorba de cercetare sau de expunere în presa critica trebuie sa ia
atitudine fa a de valoarea care-i justifica, în ultima instan a, pozi ia si
eficacitatea interven iei. Critica de arta din presa este, cu precadere, un act
moral-etic. Pe de o parte ea se opune indiferen ei inând treaza constiin a sociala
140
iar pe de alta trebuie remarcat ca pâna si cronica prea indulgenta sau prea
exigenta pre uieste mai mult decât inexisten a ei.
Interven iile criticilor au dat publicului un viu sentiment al artei, iar uneori
judeca ile lor rostite pentru moment au ramas definitive. În acelasi timp critica
ziaristilor a avut si are înca propriile ei limite: superficialitatea (prin condeiele
ei întâmplatoare) si unilateralitatea (prin interesul pentru ceea ce se impune ca
strict cotidian – vernisarea unei expozi ii, apari ia unei car i etc). Autorul
cronicii de arta din ziar procedeaza, nu o data, fie prin inserarea unor relatari ce
abunda în fraze pompoase si elogioase, fie redactând un studiu superconcis si
superprescurtat. Critica de arta în presa cotidiana îsi are dreptul la existen a
numai atunci când este dublata de analiza de specialitate, atestând o probitate si
autoritate profesionala ireprosabile.

f) Cronica coregrafica
Vorbind despre dans Mircea Eliade spunea ca „este un spa iu cu alte legi si
alte densita i…“. Perceput vizual dansul trebuie exprimat si lingvistic. Acest
lucru nu se poate face decât în momentul unei decodificari corecte a mesajelor
corporale. Ceea ce presupune o pregatire speciala din partea celor care
abordeaza acest domeniu. În consecin a aprecierea dansului îsi gaseste locul în
presa, de obicei ca material saptamânal în ziarele cele mai mari, „Adevarul“,
„România libera“, „Curentul“, „Cronica româna“, revistele „Teatrul azi“ si
„Scena“, cu articole speciale sau ocazionale, despre un anume recital important
realizat de un dansator renumit. În ziarele mai mici aprecierile sunt de multe ori
colaterale (cu ce se îmbraca, cu cine a fost vazut, ce hobby are etc.) un anume
interpret. Aten ia redusa pentru cronica de acest gen este determinata de mai
multe cauze: inexisten a unor jurnalisti specializa i, insuficienta promovare a
acestei forme de arta, interesul limitat pentru spectacole de acest gen etc. În
localita ile unde arta coregrafica este bine reprezentata ziarele au totusi rubrici
permanente unde se vorbeste despre rolul dansului si specificul sau, modul cum
sunt interpretate partiturile de catre dansatori, inova iile în aceasta arta, aten ia
publicului etc. Uneori acestui tip de arta îi sunt consacrate reviste întregi.

g) Cronica de televiziune sau telecronica


Când este vorba de televiziune majoritatea ziarelor se refera la relatarea
stirilor despre artisti, programe si posturi. Aprecierea valorii programelor este
limitata numai la câteva ziare(„Adevarul“, „Na ional“, „România libera“) si
jurnale saptamânale de comentarii. Telecronicarul trebuie sa aiba o forma ie
complexa, sa fie categoric în ceea ce priveste gustul, sa cunoasca problemele
tehnice de realizare a emisiunilor si implicit sa stapâneasca tainele acestui nou
sector al criticii gazetaresti. Telecronica sau critica televiziunii a aparut în presa
noastra de pu in timp reusind curând sa polarizeze în jurul ei o aten ie
deosebita. Telecronicarii sunt oameni care lucreaza în publicistica dar si în alte
141
domenii. Cum televiziunea este si politica si film si muzica si stiin a si sport si
teatru, telecronicarul se simte obligat sa fie atoatestiutor. De aceea telecronica
este un fel de exerci iu de cultura generala. Unora poate sa le reuseasca mai
bine, altora mai prost.
Telecronica trebuie sa îndeplineasca câteva condi ii: sa fie actuala, sa fie
accesibila, sa fie nepartinitoare, sa fie bine scrisa, folosind un limbaj specific, sa
ridice probleme, sa fie incitanta.
Spre deosebire de cronica de film sau de teatru, telecronica este o
consemnare a unor fapte irepetabile dar ea este necesara pentru ca oamenii
doresc sa-si verifice opiniile proprii, asteptând cu un fel de mica satisfac ie sa
vada daca gazetarii le confirma sau le infirma aprecierea personala pe care au
avut-o asupra emisiunii, apoi asteapta de la acestia discu ia de criterii,
dezbaterea pe planuri mari, estetice.
Camil Petrescu spunea mai în gluma mai în serios ca „pâna la 20 de ani scrii
poezie, pâna la 30 de ani proza, de la 40 de ani teatru“. Completându-l scriitorul
Alecu Popovici adauga: „cronica televiziunii ar trebui scrisa la senectute“.

h) Cronica radio
Daca în telecronica, imaginea joaca un rol important în realizarea parerii
generale despre o emisiune sau alta, cronica radio poate fi realizata numai prin
receptarea undelor. Creste astfel dificultatea perceperii mesajului radiofonic pe
de o parte iar pe de alta parte invita la un plus de medita ie si introspec ie. Dar
cel mai puternic mijloc de informare în masa – radioul – a sim it întotdeauna si
simte nevoia unui sprijin nemijlocit al batrânului Gutemberg, materializat prin
materiale scrise despre calitatea, oportunitatea, eficien a emisiunilor. Cronica
radiofonica poate fi foarte diversa: politica, economica, sociala, culturala,
scolara, sportiva etc. si ea poate fi realizata fie de specialisti, fie (si acest lucru
se întâmpla în cele mai multe dintre cazuri) de profesionisti ai scrisului.
Auditoriul unei emisiuni radio este de regula un radio-auditor dar prin
parcurgerea unei cronici devine cititor-ascultator si el urmareste sa-si
completeze informa iile primite anterior. Cronica radio influen eaza însa nu
numai pe ascultator ci si pe realizator si ea poate conduce la doua tipuri de
opera ii:
- modificarea programelor în concordan a cu deprinderile de
recep ie adecvate ale publicului;
- modificarea deprinderilor de recep ie inadecvate ale publicului,
în concordan a cu programele.
De aici si trasaturile unei cronici radio care nu difera, în esen a, de
telecronica:
- sa fie corecta,
- sa fie operativa,

142
- sa fie facuta într-un limbaj accesibil tuturor categoriilor de
cititori-ascultatori,
- sa aiba putere de influen are.

i) Cronica sportiva
Activitatea sportiva reprezinta un domeniu foarte complex si uneori
contradictoriu. Pe de o parte, asa cum bine se stie, este recunoscut si verificat
practic, sportul cultiva virtu i sufletesti dintre cele mai alese (curajul, cinstea,
prietenia, puterea de daruire, spiritul de sacrificiu) iar pe de alta parte
performan a sportiva, prin caracterul ei spectaculos si de mai mare audien a la
public, creeaza glorie si celebritate autorilor ei, ceea ce uneori influen eaza în
mod negativ asupra unor constiin e tinere, neformate înca, împingându-le la
infatuare, vedetism, gândul traiului usor. De aceea presa are datoria de a pune
integral în valoare marile valen e educative ale sportului si a bara în acest fel
calea manifestarilor regretabile. Limbajul sportiv cu o terminologie de
specialitate specifica are însa unele afinita i cu stilul publicistic si cu cel
beletristic. Scriitori de prestigiu au sus inut rubrici sportive, imprimând
cronicilor, reportajelor lor câte ceva din propriul lor stil. Printre ei se numara:
Camil Petrescu, Eugen Barbu, Teodor Mazilu, Fanus Neagu, Adrian Paunescu
etc.
Marea majoritate a termenilor sportivi provin la noi din limba franceza iar o
parte din engleza (golaveraj, ofsaid, golgeter, meci, stoper, challanger etc.). În
afara de o terminologie generala, utilizata în toate disciplinele sportive
(antrenament, arbitru, a califica, campion, clasament, competi ie, concurs,
echipa, etapa, întrecere, joc, meci, performan a, pronostic, a selec iona, senior,
sport, suporter etc.) exista si una compartimentata pe diferite ramuri de sport,
discipline sau probe sportive, cu o raza de ac iune limitata (baschet, box, caiac,
canotaj, ciclocros, golf, hochei, lupte, scrima, schi, slalom etc.), cu cuvinte care
denumesc pe sportivii ce practica sporturile respective (atacant, atlet, boxer,
canotor, discobol, maratonist etc.), obiectele, instrumentele, aparatele,
amenajarile legate de efectuarea diferitelor sporturi (balon, bara, cos, crosa,
cupa, fileu, disc, gazon, puc, suli a, teren, tribuna etc.) sau fazele ori ac iunile de
joc, regulile, indica iile, penalizarile etc aplicabile la unul sau la mai multe
sporturi, la probele individuale sau la unele jocuri colective: abandon (box,
ciclism, atletism), a dribla, pasa, plonjon, sut (fotbal, hochei, handbal), mansa
(tir), centura (lupte), alonja, croseu, directa, upercut (box), gramada, eseu,
treisferturi, a talona (rugbi), remiza, runda, mat (sah) etc. Prezen a unui numar
destul de mare de unita i sintactice si de expresii specifice, având circula ie
numai în acest domeniu, confera limbajului sportiv o nota de tehnicitate (ex: a
marca pe cineva, a culca balonul în teren, etc.) dar si excesul de superlative, de
epitete stereotipe (meci palpitant, evolu ie frenetica, pase fulminante, grindina
de pumni, finis uluitor, ritm infernal, sut de zile mari etc.) de metafore nefericite
143
(„briliantul“, „regele“, „diamantul“, „cobra“ etc.) dauneaza textului jurnalistic.
Iata câteva exemple, din multe altele, care ilustreaza afirma iile anterioare:
„Galop de sanatate pentru elevii lui Cornel Dinu, echipa care s-a distrat cu o
aparare visatoare“; „...antrenorul gazelelor, Nicolae Bagia, a preferat violen a,
strigând: Da-i sus, nu trece, da-i-o sa nu se mai ridice, la glezne“; „tinerii de
valoare Dan Raducanu, Marius Craciun, Andrei Pulbere dar si al ii au lustruit
banca de rezerve“ etc.
Pentru ridicarea calita ii cronicilor sportive este nevoie de:
- folosirea unei limbi mai îngrijite din care sa fie excluse
exagerarile, formularile familiare, bombastice, cliseele lexicale.
- aplicarea generala, unitara si consecventa a normelor
ortografice si ortoepice în vigoare si eliminarea dubletelor
(rugby-rugbi, derby-derbi, match-meci etc).
- cunoasterea amanun ita a regulilor de desfasurare a disciplinelor
sportive la care asistam.
Unul dintre cei mai mari cronicari sportivi români, Ioan Chirila, a scris o
cronica sportiva curata si incitanta iar exemplul la care vom recurge este cât se
poate de elocvent: „Spania a pierdut totul dupa numi noua minute de Mundial,
adica în clipa în care necunoscutul Schachner a deschis scorul, în meciul cu
Austria. Tot ce a urmat a stat sub semnul acestei neasteptate ipoteci. Acum,
cronicarii spanioli regreta lipsa lui Juanito si Santillana în primul meci, uitînd ca
Ruben Cano a adus calificarea echipei la Belgrad. Spania, la fel ca si Dan
Quijotte, duce dorul „vremurilor cavaleresti“ care amintesc de Real Madrid.
Dar numerosii suporteri ai spaniolilor si-au dat seama ca vremea Realului a
apus cu adevarat abia în momentul în care pe tricourile jucatorilor a aparut
esarfa neagra în memoria lui Don Santiago Bernabeu.
Înainte de plecarea echipei Spaniei spre Europa, cronicarii aveau sa spuna: „Ne
paraseste campioana mondiala 1982“. Cine stie, însa, daca Neeskens, Kempes
si to i ceilal i „cavaleri ratacitori“ din Spania nu vor reusi sa între ina - în
continuare - iluzia ca legendara sala de trofee a lui Real Madrid e suficienta
pentru cucerirea Copei del Mundo.“ (Argentina!, Editura Sport-Turism, 1978,
p.148)
*
Prezentând diferitele ipostaze pe care le îmbraca o cronica si mijloacele
concrete, proprii cu care ea opereaza putem concluziona ca acest gen publicistic
descrie o întâmplare anume, enumerând strict si protocolar momentele sale de
baza, finalizata cu o concluzie unica, logica.
„Vreau sa cred, spune o colega de breasla, ca nimeni dintre cei care scriu
cronici despre film si teatru, car i si radio, televiziune si sport nu porneste la
analiza cu inten ia demolarii, desi ades tonul mai aspru ori ironia mai acida sunt
traduse prin rea voin a ori doar prin subiectivitate fara acoperire“.

144
13. Fotoreportajul
Încercari de a prezenta anumite imagini în presa, dupa J.F.Mansfield, în
„Complete journalist“, s-au facut înca de pe vremea primelor foi cu stiri în
Anglia. În 1613 a aparut o brosura cu povestea a „Trei asasinate sângeroase“ si
cu un desen înspaimântator, reprodus în xilogravura. În 1622 una din cele mai
neobisnuite foi imprimate ale lui Nathaniel Butter era intitulata „Stire buna
pentru crestini, trimisa de un negustor din Alexandria unui doctor din Zeghorn,
descoperind o apari ie minunata si ciudata“. Se referea la apari ia în aer a unei
femei cu o carte în mâna si relata povestile obisnuite pentru acele timpuri –
despre armatele care se luptau în aer. Multe gravuri primitive în lemn erau
tiparite ca ilustra ii si aveau ca subiecte preferate omorurile. În 1632 „Swedish
Intelligencer“ a lui Butter anticipa harta moderna publicând planurile de
opera iuni ale campaniilor lui Gustav Adolf. Unele din ilustra ii erau gravate în
arama si erau de calitate mai buna decât xilogravurile.
Ziarul ilustrat a devenit foarte popular în secolul al XVIII-lea, când „South
Sea Bubble“ a acordat un spa iu satirei ilustrate. Apoi „Gentleman's Magazine“
din 1740 era plin de har i si poze curioase despre batalii navale. Una dintre
acestea, care reprezenta „Oceanul Vestic sau Atlantic“, a fost considerata un
desen excelent si într-o maniera aproape moderna; avea si doua medalioane cu
amirali englezi care erau „oamenii zilei“.
În 1806 „The Times“ a reprodus carul mortuar a lui Nelson în gravura pe
lemn si ceea ce este si mai remarcabil, întreaga pagina întâi a dedicat-o unui
reportaj despre procesul lui Richard Parch, acuzat de asasinarea lui Isaac Blight;
în centrul paginii era o schi a mare a casei lui Blight si un desen care indica
locul de unde pornisera împuscaturile fatale. Ziarul „The Times“ nu mai publica
acum fotografii despre crime.
Prima gazeta ilustrata a fost „Illustrated London News“, editata începând cu
anul 1842, dupa care au urmat alte saptamânale. În 1890 a fost fondat primul
cotidian ilustrat, „Daily Graphic“, si de atunci ilustra iile s-au înmul it continuu,
extinderea lor creând un nou tip de ziarist – fotoreporterul.
În elegerea din 1934 dintre Uniunea na ionala a ziaristilor (Sindicatul
ziaristilor) si Asocia ia ziarelor din Anglia a recunoscut calitatea de ziaristi a
fotografilor de presa. Astazi ei sunt reporteri în sensul cel mai real si exact al
cuvântului. Cineva care scrie o stire are întotdeauna posibilitatea sa culeaga
faptele dupa ce ele s-au întâmplat sau cel pu in are timp sa se gândeasca cum sa
le descrie; cel care face fotografii trebuie sa lucreze pe loc, „capturând“ stirea în
momentul întâmplarii. Tot ceea ce s-a spus despre reporter este valabil si pentru
fotograful de presa. Si el trebuie sa înve e arta de a se apropia de o persoana
folosind pregatirea si abilitatea sa pentru a o convinge sa accepte sa fie
fotografiata iar apoi sa aranjeze poza cea mai buna, pentru ca imaginea sa spuna
chiar mai mult decât relatarea scrisa. Daca reporterul, îsi concepe textul în tren,
145
în masina, acasa, pe strada, oriunde, fotoreporterul e dator sa fixeze clipe de
via a irepetabile la fa a locului. El nu poate reconstitui din memorie întâmplari
si fapte, si nu poate creia un cer senin dintr-unul plumburiu. Este necesara
realizarea acelei stari de creativitate, de crea ie permanenta care sa-i ina pe
fotoreporteri mereu „în priza“. Publicului cititor îi plac relatarile cu imagini si
editorii satisfac aceasta cerere pe masura ce progresul tehnic si înmul irea
subiectelor pentru fotografii o permit.
Ilustra iile nu îsi ating scopul daca nu prezinta sau nu contribuie la o relatare.
Profesorul Edmund C.Arnold împarte fotografiile de ziar în trei categorii:
instantaneele (care se fac în locul evenimentului), fotografiile aranjate (ele sunt
mai mult sau mai pu in gândite dinainte) si primplanurile (portretul)62.
Realizarea la un înalt nivel a fotografiei, a fotoreportajului trebuie sa
depaseasca cu necesitate cadrul unui simplu eseu în imagini, a unei simple
povestiri ilustrate cu început, mijloc si sfârsit. Fotoreporterul trebuie sa arate nu
numai ce s-a întâmplat ci si sensul nevazut al evenimentului, implica ia sa
politica, sociala, morala. Imaginile folosite în general de presa trebuie sa aiba
valoare artistica dar si valoarea unei informa ii. Mesajul fotografic se dezvaluie
în concepte vizuale simple, directe si de aceea beneficiaza de o reala for a de
impact. Pentru a realiza implicarea, fotoreporterul are la îndemâna mai multe
metode de lucru: „directa“, „experimentala“, „documentara“ si „simbolica“.
Una din aceste metode, cea documentara sau a fotoreportajului trebuie sa fie, în
esen a, o dorin a de a comunica, de a povesti oamenilor despre semenii lor, de a
înregistra momente dramatice sau dimpotriva, dar fara a fi un intrus. Omul din
spatele obiectivului trebuie sa fie participativ, sa se implice iar produsul muncii
sale sa-i exprime sentimentele fa a de subiect. Natura presei moderne, în special
a ziarelor, accentueaza anumite cerin e ale artei ilustrative. În mod ideal,
imaginile trebuie surprinse în punctul maxim al desfasurarii lor. Aceasta
înseamna ca viteza de lucru are o deosebita importan a: este vorba de
rapiditatea ob inerii imaginii, la momentul potrivit, dupa o evaluare rapida a
valorii de expresie a acesteia si operativitatea reproducerii ei în ziar. Alaturi de
actualitate celelalte cerin e pentru ilustra ii în presa sunt similare stirii: ac iune,
vioiciune, proeminen a, romantism, aventura, noutate, amuzament, frumuse e...
Imaginile nu trebuie numai sa înfa iseze în mod adecvat relatarea si sa se
încadreze în limitele impuse de aparatele de filmat si celelalte unelte ale
fotoreporterilor, ci sa fie suficient de clare si explicite pentru a satisface
cerin ele proceselor de gravura. Exista mai multe surse importante de fotografii
pentru presa:
1. Agen ii speciale pentru fotografii.
2. Fotografii angaja i permanen i sau colaboratori ai redac iei.
3. Asocia iile de presa.
4. Fotografii comercian i si amatori.
5. Reporterii.
146
6. Bibliotecile de referin a.
7. Internetul.
Secretariatul de redac ie alege din materialul pe care îl primeste fotografiile
sau cliseele care prezinta atrac ie si completeaza partea de stiri sau de articole
speciale ale ziarului. Apoi ia fotografiile care ilustreaza cel mai bine relatarea,
hotaraste daca toata fotografia sau numai o parte a acesteia va fi publicata,
stabileste dimensiunea si forma pe care trebuie sa o aiba o imagine si indica pe
copie instruc iunile necesare pentru tehnoredactor. Fotoreporterii, sau în unele
cazuri redactorii, comprima în câteva cuvinte clare si bine alese esen a relatarii
în imagini.
Pe lânga ilustra iile care apar în rubricile permanente pentru stiri si articole
speciale, multe ziare publica pagini cu imagini cautând sa le confere aceeasi
atractivitate ca aceea a textelor. Varietatea imaginilor specifice da stralucire
paginii si îi mareste puterea de atrac ie, coeren a, armonia si unitatea în
realizarea ei ca un tot, contribuind la crearea unui efect placut asupra cititorului.
Pagina de ziar impune fotografiei un statut disjunctiv, determinat de raportul
acesteia fa a de text: „autonomie“ sau „vasalitate“. O fotografie de sine
statatoare, deci suficienta siesi ca mesaj publicistic, are nevoie de legenda
numai în masura în care informa ia sa nu raspunde la to i cei sase W. Un caz
particular, în care preponderen a imaginii fa a de legenda devine incerta, îl
întâlnim fie când aceasta din urma se constituie dintr-un vers sau con ine o
figura de stil capabila sa puna în umbra expresivitatea semnelor iconice, fie
când construc ia informa iei încorporata în explica ie face ca fotogravura sa
ajunga un simplu accident metonimic. (De pilda imaginea unei scoli ca
„pretext“ pentru prezentarea de ansamblu a dezvoltarii re elei noastre de
înva amânt).
Când înso este textul unui reportaj, al unei anchete etc. fotografia nu face
decât sa suplineasca o anumita „limita“ a mesajului lingvistic si solicita
disponibilitatea vizuala a cititorului nu doar pentru receptarea iconicita ii grafiei
ci si a iconicului propriu-zis. Si în acest caz fotografia poate angaja raporturi
diferite cu textul:
a) îi poate fi perfect complementara, cu alte cuvinte aportul sau de
informa ie nu se suprapune celui textual.
b) poate fi „tautologica“, adica sa comunice integral sau par ial, în
maniera proprie, aceleasi lucruri pe care le transmite si textul.
c) poate fi nula din punct de vedere informativ, deci nu poate sa
coopereze, având – sa zicem – doar rol ornamental.
Din punctul de vedere al secretariatului de redac ie complementaritatea
textului cu fotografia pare optima atunci când aceasta din urma e în masura sa
economiseasca spa iul imprimabil, ocupând mai pu in cvadra i decât le-ar trebui
cuvintelor prin care s-ar fi relatat acelasi fapt de via a. Fotografia nu numai ca a
largit si a adâncit enorm puterea ochiului omenesc, dar a facut, într-o mare
147
masura posibila perceperea infinitelor forme si fa ade ale lumii, ale naturii
umanizate. Explorarea realita ii înconjuratoare cu ajutorul ochiului fotografic
(decisiv ramâne raportul creator cu realitatea) are un câmp larg de manifestare.
Sarcinile ziaristului modern, caracterizat prin debarasarea de balastul vorbariei
inutile, prin efortul comunicarii vii, directe cu cititorul, aduce în prim plan
fotografia, fotoreportajul, gen publicistic eminamente concis, expresiv, direct,
convingator, care se adreseaza deopotriva tuturor categoriilor de cititori.
Aceasta presupune însa ca fotoreporterul sa fie un ziarist care se exprima nu
prin cuvinte ci prin imagini, respectând toate caracteristicile unui material de
presa, interesant, adaptate fireste condi iilor limbajului sau specific. Iar prima
condi ie a fotografiei moderne este aceea de a depasi caracterul de ilustra ie, de
a capata valoare informativa intrinseca. Dar informa ia, noutatea nu sunt
suficiente. Reportajul, articolul, cursivul pornesc si ele de la un element nou, de
la un fapt comunicat cititorului, însa autorul le interpreteaza, aproba, lauda sau
se desolidarizeaza de ceea ce a constatat. Acelasi lucru se cere si fotografiei.
Chipul din prim plan trebuie sa fie evident portretul unui om a carui frumuse e
morala o subliniem prin imagine sau portretul-foileton, care prezinta opiniei
publice lasul, impostorul, infractorul sau huliganul.
Aceasta însa nu este totul. Fotografia are suficiente resurse de expresivitate
ca sa surprinda gesturi, moduri de expresie, stari sufletesti, reac ii etc. Din
insuficienta aspira ie spre interpretare, spre pozi ia proprie, izvoraste probabil si
saracia de fotografii critice.
Ce-i drept în ultima perioada a sporit numarul de fotografii-informa ii,
fotografii-document, fotografii-atitudine care fac un ziar viu, modern, într-un
cuvânt fotoreportaje. Dar se mai întâlnesc înca destule fotografii sablon (omul
si masina, ogorul si tractorul etc.), imagini inexpresive, lipsite de autentic si
încadrate, de regula, în formatul stas (dreptunghi sau patrat).
Fotografia de presa poate sa îmbrace doua ipostaze:
1) fotografia de eveniment.
2) fotografia de prezentare.
În cazul primei alternative redac iile pot sa asigure prezen a fotoreporterilor
la fa a locului, acolo unde se petrec evenimente importante. Se realizeaza astfel
fotografii dinamice, surprinse pe viu, care ob in varietate si vioiciune chiar prin
ineditul celor întâmplate. De fapt aceste fotografii informative ar trebui sa
constituie principala forma de manifestare a fotopublicisticii în cotidiene.
Fotoreporterii trebuie sa realizeze fotografii si pe probleme culturale, si
agricole, si industriale, si ceta enesti, si din campanii electorale, si din scoli etc.
nu au nici timpul, nici posibilitatea sa se si informeze în mod amanun it despre
tot ceea ce se întâmpla în ara. Apare astfel în presa noastra un fenomen destul
de ciudat: cititorul este încunostiin at mai „la zi“ despre ceea ce se înfaptuieste
în toata lumea, decât despre cele realizate în orasul lui. Pentru a se evita o
asemenea situa ie fotoreporterii trebuie îndruma i de redac ie, pe baza
148
informa iilor primite prin canalele specializate si calauzi i spre acele
evenimente care corespund cel mai bine, pe de o parte, redarii prin fotografii si,
pe de alta parte, propor iilor optime de materiale pentru ziarul de a doua zi.
În ceea ce priveste a doua categorie – fotografia de prezentare – aici efortul
fotoreporterului trebuie sa fie cu mult mai substan ial. Realizarea acestui gen de
fotografii depinde foarte mult de imagina ia lui, de sim ul sau fotografic, de
abilitatea lui tehnica, de puterea lui de observa ie si de sinteza, de cunostin ele
lui.
Un fotoreportaj reusit presupune împletirea talentului publicistic cu sim ul
artistic, pentru ob inerea acelor imagini care sa fie în acelasi timp interesante în
ceea ce priveste subiectul si frapante în ceea ce priveste modelarea plastica.
Fotoreporterul este un ziarist care foloseste aparatul de fotografiat în locul
condeiului, dar care are aceleasi posibilita i, daca nu chiar mai mari decât ale
reporterului, de a comunica direct cititorului fenomenul la care participa.
Aceasta depinde numai de pasiunea si priceperea sa, de felul cum stie sa
descopere esen ialul si sa-l transpuna în imagini fotografice de certa valoare.
Dupa ce am vorbit în general despre fotoreportaj, despre necesitatea utilizarii
imaginii în publicistica, sa ne oprim la doua cazuri speciale de ilustra ii:
fotografia de protocol si caricatura.
Fotografia de protocol are ca tema manifestarile oficiale ale presedin iei,
executivului, legislativului, ale unor partide politice, organiza ii, asocia ii,
activitatea diplomatica interna si interna ionala, vizite de delega ii române în
alte ari sau a unor delega ii straine în ara noastra, sosiri si plecari de
personalita i, vernisari de expozi ii interne si interna ionale, primiri oficiale,
convorbiri, sedin e etc. Realizarea acestui gen de fotografii presupune din
partea fotoreporterului un efort mai mare în compara ie cu acela cerut pentru
efectuarea altor fotoreportaje. Si aceasta, pentru ca ac iunea dureaza pu in ca
timp si ea nu se mai repeta, si cere fotoreporterului sa ac ioneze cu maximum de
operativitate, în frac iuni de secunda, uneori. Surprinderea pe pelicula a
momentelor celor mai semnificative ale evenimentului respectiv va reflecta
pregatirea profesionala, tehnica si intelectuala a fotoreporterului, va fi direct
propor ionala cu experien a lui în realizarea acestui gen de material, cu prezen a
sa de spirit.
Caricaturile sunt forme obisnuite ale gazetariei în imagini utilizate foarte
mult în America dar si în alte par i ale lumii. Ele sunt destul de des întâlnite si
în presa româneasca. „România libera“, „Cuget liber“, „Azi“, „Ziua“,
„Libertatea“, „Aspirina saracului“ „Adevarul“ sunt doar câteva publica ii care
le cultiva. Scopul caricaturilor, sublinia Ralph O. Nafriger în „New Survey of
Journalism“, este de a simplifica si cristaliza ideile, astfel încât cititorul sa poata
patrunde sensul desenului cu usurin a. Ele sunt vehicule ale umorului si
ridicolului, iar inta lor este de a amuza si de a exercita o influen a asupra
publicului. For a caricaturilor sta în usurin a cu care cititorul poate în elege
149
sensul desenului. Caricaturile eficiente se ocupa de o singura idee. În timp ce
con inutul trateaza o gama larga de idei si scopuri, caricatura fizica se ocupa de
idei si probleme care au o semnifica ie politica si sociala. Unii caricaturisti îsi
realizeaza scopurile tratând toate subiectele cu buna dispozi ie si umor. Al ii
exercita o influen a asupra publicului, folosind un mod de tratare serios, rigid,
sau sofisticat. Necesitatea prezentarii unei imagini simple, fara detalii sau
explica ii a încurajat folosirea intensa de catre caricaturisti a unor simboluri
conven ionale pentru a reprezenta ari, na iuni, partide politice si interese
speciale. Elefantul republicanilor si magarul democra ilor din S.U.A. sunt
exemple familiare de simboluri care au fost prima data prezentate în caricaturi.
Aceasta metoda care se preteaza usor exagerarii si denaturarii si care este mai
eficienta ca arma a ridicolului decât ca mijloc pentru a exprima elogiul si lauda
este totusi un mijloc puternic de educa ie politica si sociala. Fie ca sunt
publicate în paginile din fa a sau celelalte, caricaturile sunt o completare a
comentariilor si interpretarilor, folosind limbajul eficient si universal al
imaginilor pentru a ajunge la public si a-l influen a.
„Fotografia, spunea regretatul Mihailopol, unul din marii nostrii
fotoreporteri, reprezinta suportul de la care se pleaca în constituirea unei
pagini“. Si întradevar fotografia, ilustra ia, în general, trebuie sa reprezinte
punctul de pornire în broderia paginii (ceea ce nu înseamna ca trebuie sa cadem
în extrema cealalta, adica sa transformam totul în pagini de fotoreportaje), dupa
care urmeaza calcularea perfecta a textelor si calibrarea literei de titluri iar
odata rezolvate aceste lucruri abia atunci se poate vorbi de inuta artistica si se
în elege de personalitatea publica iei.
Christian Brincourt, fost reporter fotograf si unul din marii reporteri ai
oficiului francez de radiodifuziune si televiziune spunea: „Ai sau n-ai reportajul
în sânge ! Într-o scoala de ziaristica se poate înva a corectura, secretariatul de
redac ie, machetarea unei publica ii, dar reportajul, niciodata“.
La rândul sau Reymond Castans, director în anii '70 la „Paris Match“, arata
ca: „Un reporter este un om care trebuie sa se intereseze de toate lucrurile. Sa
vada totul, sa citeasca totul si sa aiba sim ul ritmului, al imaginei si al
informa iei“.

14. Interferen e între genurile gazetaresti

Fiecare gen gazetaresc are specificitatea sa pornind de la structura,


mijloacele folosite si scopul urmarit. Asa cum am vazut, în func ie de ponderea
elementelor componente, crea ia publicistica poarta denumirea de stire, reportaj,
interviu, articol, cronica sau comentariu. Aceasta însa nu înseamna ca între ele
sunt niste grani e bine delimitate ci dimpotriva exista destule interferen e între
textele publicistice, mai mult sau mai pu in perceptibile. Sa luam un exemplu.
Ca gen publicistic comentariul îl întâlnim în paginile unui cotidian sau ale unui
150
periodic alaturi de alte modalita i ale scrisului. El este prin excelen a un gen
militant, exprimând o op iune de constiin a, o atitudine. Deosebirea fa a de
articol, o deosebire subtila, aproape imperceptibila, consta într-o multitudine de
nuan e diferite, mergând de la selec ia informa iei la ton, finalitate, stil. Plastica
defini ie data articolului, acest gen foarte cuprinzator, dupa unii teoreticieni ai
presei de a fi un silogism dezvoltat, i se potriveste poate chiar în mai mare
masura comentariului. Daca articolul îsi propune sa expuna cititorului cu lux de
amanunte, o tema, o situa ie data, sprijinindu-se pe o înlan uire de fapte, date
documentare, istorice etc., comentariul, facând o selec ie a informa iilor pe
marginea unui eveniment, îsi propune sa demonstreze, sa explice si sa dezbata,
folosind asocia iile si disocia iile de fapte si idei, din care cititorul desprinde în
mod mult mai pregnant decât în cazul articolului o concluzie care înseamna,
implicit sau explicit o luare de atitudine, un gest de angajare. Simplificând în
mod exagerat, un articol poate afisa o oarecare „neutralitate“ fa a de faptele
relatate, pe când ceea ce da comentariului nota specifica este tocmai angajarea
lui decisa, explicita. Diferen a între articol si comentariu, uneori insesizabila,
comentariul fiind mai curând o specie a articolului decât un gen separat (o
ilustrare evidenta a întrepatrunderii genurilor publicistice) porneste deci de la
informa ie – de la modul ei de prelucrare – si depinde nu numai de necesitatea
obiectiva a finalita ii materialului, dar si de factori subiectivi ca inteligen a,
stilul, temperamentul redactorului. Aceeasi stire poate sus ine în egala masura si
una si alta din cele doua forme de exprimare, dupa cum a fost capabil s-o faca
autorul respectiv. El poate anula semnifica ia unui fapt prin platitudinea gândirii
sau a stilului sau, sau din contra poate transforma un fapt aparent cotidian într-o
idee, într-un simbol. Daca ar trebui alcatuita o ierarhizare a capacita ilor de
prelucrare a informa iilor putem spune ca, începând cu stirea, filiera continua cu
nota comentata, articolul si în sfârsit comentariul, care lasa la o parte elementele
informative adiacente pentru a urma un fir esen ial al demonstra iei.
Comentariul poate fi deci forma superioara de talmacire a unui eveniment sau a
unei idei. Ca urmare putem afirma ca, în timp ce articolul ine de genul
informa ional, comentariul ine de cel interpretativ, de categoria materialelor
care exprima un punct de vedere.
Sa luam un alt exemplu: modul cum evolueaza nara iunea în cadrul unui gen
publicistic. Ea este prezenta si în reportaj, si în foileton si în comentariu. Dar în
timp ce în primul îmbraca forma descriptiva, în cel de-al doilea se bazeaza pe
regula asocierii iar cel de-al treilea foloseste argumentul logic. Toate însa
trebuie sa aiba ca numitor comun autenticitatea, veridicitatea, oportunitatea.
În afara acestor modalita i fundamentale de exprimare a opiniilor – genurile
publicistice – majoritatea publica iilor cuprind si alte forme de materiale,
absolut necesare în economia spa iului tipografic: scrisori catre redactori, pagini
speciale, rubrici permanente de întrebari si raspunsuri, jocuri distractive,
anun uri, reclame si altele. Având func ii bine definite în sistemul mass-media
151
acestea constituie un element component autonom care completeaza si uneori
întareste ac iunea specifica a presei, creind împreuna o noua calitate. Asa, de
pilda, scrisorile adresate redac iei se pot constitui într-un mijloc de corectare
pentru publica ie, capabil în acelasi timp, sa stârneasca interesul cititorului.
O pagina speciala poate consta dintr-un material sau o opinie critica, aici
fiind permisa o mare libertate de opinie si de exprimare. De obicei cititorii
gasesc în paginile speciale pareri contrarii acelora exprimate de publica ie ca o
institu ie.
În ultimul timp s-au extins rubricile de întrebari si raspunsuri, mai ales în
ziarele locale, unde sunt abordate teme de la cele cu un interes limitat pâna la
cele foarte generale, schimbul de pareri fiind benefic si pentru cititori dar si
pentru publica ie. O forma speciala a acestor structuri o constituie sondajele de
opinie. Ele reprezinta o metoda de stimulare directa a ideilor dar si un gen de
reportaj care s-a dovedit a fi în ultima perioada tot mai cautat.
Sintetizând, putem spune ca genurile publicistice sunt diferite (purtând un
anume con inut si o anume forma) dar si foarte apropiate (prin prezen a
semnelor comune)
„Ziaristica clasica“ a lui E.E.Kisch, unul din marii reporteri ai secolului
trecut, a stabilit noua grupe de acte ziaristice: articolul de fond, articolele
polemice, stiri cotidiene si rapoarte, marturii din salile de judecata, foiletoane,
critica de film, referate muzicale, referate despre arta plastica si despre
literatura. Apropiate ca forma ele difera din punct de vedere al con inutului si al
mesajului.
În unele lucrari ale unor autori rusi distingem urmatoarele genuri: articolul
de fond, articolul de propaganda, revista presei, coresponden a, scrisorile
cititorilor, informa ia, schi a, foiletonul, recenzia literara, teatrala si de film.
Numai aceste surse, ca si altele la care am recurs, eviden iaza (evident cu
mici deosebiri) apropierile parerilor asupra structurii genurilor si a crea iilor
publicistice în general. Si pentru a-l confirma pe Pierre Humberg, un bun
cunoscator al fenomenului jurnalistic, am putea spune ca: „Fara rea credin a,
polemica ar disparea vizavi de genurile gazetaresti daca fiecare ar scrie numai
ce trebuie, cum trebuie si când trebuie“.

152
PARTEA A V - A

Ziarul ca mijloc de publicitate

Publicitatea este o forma de comunicare în masa care vizeaza un rol social si


are drept scop cresterea vânzarii unui produs sau serviciu. Denumita si
advertising (numele provine de la latinescul advertere, care înseamna „a te
îndrepta catre ceva“) ea nu este numai o activitate ci si un fenomen si implica
un ansamblu de tehnici ale psihologiei si sociologiei, ale scriiturii de presa, ale
spa iului audio si video cu ajutorul carora sunt atrasi cumparatorii.
Committee of American Marketing Association defineste publicitatea ca pe
„o forma platita de prezentare si promovare a ideilor, bunurilor sau serviciilor
de catre un sponsor identificat“.
Publicitatea are doua componente: una de informare (în care sunt enun ate
numele produsului sau serviciului si calita ile acestora, denumirea firmei si
adresa ei) si una persuasiva care întrepatrunde cu volumul de informa ii prin
nara iune, simbolizare, punere în scena, prin apelul la vedete si prin slogan care
exprima imaginea marcii63.
Armand Dayan împarte publicitatea în câteva tipuri: denotativa (care se
adreseaza ra iunii pentru a convinge. Ea foloseste textul, desenul tehnic sau
imaginea pentru a întari explica ia verbala), conotativa (care se adreseaza
emo iei, afectivita ii, motiva iilor inconstiente), dura sau hard selling (are un
obiectiv pe termen scurt), blânda sau soft selling (face cunoscute produsul si
marca si creeaza în jurul lor o imagine, un halo favorabile)64.
Indiferent de forma publicitatea are un limbaj specific cu ajutorul caruia îsi
transmite mesajul. Profesorul David Birch spunea despre textul publicitar ca
este „cel mai cuprinzator, influent si inevitabil discurs al secolului“. Probabil
pentru ca, „publicitatea nu înseamna numai promovarea comerciala a marcilor
ci si texte a caror menire este sa promoveze imaginea unui individ, grup sau
organiza ie. Reclamele nu sunt doar niste texte care ac ioneaza la un singur
nivel: intervin no iuni complexe referitoare la audien a, iar cititorii sunt nevoi i
sa depuna un efort semnificativ pentru a decoda mesajele sau pentru a în elege
diferite rela ii comunica ionale“65.
153
1. Publicitatea de prezentare si mica publicitate
Pentru a-si prezenta articolele, produsele, serviciile institu iile de presa
apeleaza si la presa scrisa.
Exista, dupa Edmund C. Arnold, doua tipuri de publicitate: de prezentare
(reclamele); mica publicitate.

a) Publicitatea de prezentare
Ea cuprinde doua categorii:
- na ionala - pregatita de o agen ie.
- locala - care poate fi conceputa si de sponsorul publicitar.
O reclama trebuie sa-l convinga pe cititor sa întreprinda ceva, de obicei sa
cumpere marfa sau sa apeleze la serviciile oferite. Ea are trei func ii: sa atraga
clientul în magazin; sa vânda anumite produse; sa popularizeze imaginea
magazinului. O reclama buna produce atât efecte imediate cât si de perspectiva,
ele trebuind sa capteze aten ia; sa concentreze interesul; sa cristalizeze dorin a;
sa motiveze ac iunea. Nu numai întreaga reclama ci si fiecare element al ei
trebuie sa îndeplineasca cel pu in una sau de preferat mai multe din aceste
func ii. Înainte de conceperea lui textul reclamei e bine sa fie clar formulat în
mintea autorului. El reprezinta comunicarea finala cu scop persuasiv, care
trebuie sa motiveze cititorului ac iunea în sensul dorit de sponsorul publicitar.
Deoarece reprezinta o comunicare scrisa, textul reclamei trebuie sa raspunda si
el la întrebarile : „Cine? Ce? Cum? Când? Unde? De ce? Cât?“. Cititorii carora
li se adreseaza reclama pot fi si mai edifica i prin titluri (care poate fi o varianta
rafinata a textului), ilustra ii sau prin ambele.
Ce înseamna ce dori i sa faca oamenii dupa ce citesc reclama? Cuvintele si
ilustra iile raspund la aceasta întrebare. Unde si când fac parte integranta din
semnatura, adica locul unde se afla magazinul, orele de func ionare si durata
unei vânzari care trebuie sa fie clar specificate. Cum trebuie sa sublinieze
modul cum pot fi achizi ionate produsele respective. De ce este cea mai
importanta întrebare. Prin formulari precise si sugestii reclama trebuie sa ofere
suficiente motive pentru a lamuri cititorii sa cumpere produsul sau sa
întreprinda ac iunea recomandata.
În ultima instan a o reclama trebuie sa satisfaca cele trei par i interesate:
ziarul, sponsorul si publicul. Publicului îi plac reclamele si le doreste si are
nevoie de ele. Mul i le citesc cu aviditate chiar înainte de a parcurge articolele.
De pilda, în presa noastra de dinainte de 22 decembrie 1989, lecturarea unei
publica ii se rezuma adesea, doar la pagina unde erau inserate anun urile de
mica publicitate.
Reclamele ofera informa ii care pot face via a mai confortabila iar o pia a
libera, la a carei func ionare participa si anun urile adecvate, ofera clien ilor o
mare libertate de a-si cheltui veniturile disponibile. Ca sa nu mai vorbim ca
154
reclamele asigura elemente de compara ie care servesc drept criteriu pentru ca
cititorul sa faca o investi ie buna.

b. Mica publicitate
Dincolo de veniturile importante pe care le aduce oricarui ziar, mica
publicitate reprezinta si o sursa de informa ii. Cititorul poate gasi cu usurin a
datele de care are nevoie, iar cel care da anun ul are la dispozi ie un mijloc de
comunicare cu un mare numar de oameni.
Organizarea este cheia succesului la mica publicitate, clasificarea permi ând
cititorilor sa gaseasca usor informa ia dorita. Asa apar rubrici ca: oferte de
servicii, vânzari, închirieri, cumparari etc
Anun urile sunt controlate de ziar astfel încât cititorul sa fie protejat de
formulari de prost gust, de rea-credin a sau mincinoase.
De la mica publicitate, cititorii asteapta informa ii de actualitate, complete,
utile, prezentate clar si concis. Pentru cel care da anun ul, mica publicitate
asteapta un raspuns, un rezultat. Indiferent cât de redus este interesul pentru un
anumit subiect, mica publicitate atrage cititorul catre mesajul anun ului
publicat, creând un loc special în care poate fi gasita informa ia dorita.
Un ziar nu trebuie sa publice orice anun publicitar, care induce în eroare,
amageste, este discriminatoriu sau neadevarat. Modul cel mai eficient de a
preveni asemenea situa ii este acela de a pregati o serie de norme de
acceptabilitate.
Anun urile trebuie sa raspunda de urmatoarele întrebari:
1. Sunt adevarate afirma iile din textul anun ului?
2. Afirma iile pot fi sus inute prin dovezi?
3. Exista afirma ii care induc în eroare?
4. Sunt preten ii exagerate de beneficii sau rezultate?
5. Exista ilustra ii care pot dezinforma?
6. Din text lipseste ceva care creeaza ambiguita i?
7. Simplele opinii sunt formulate în text ca fapte reale?
8. Produsul este prezentat în mod fals?
9. Ilustra iile sunt în concordan a cu textul?
10. Textul con ine cuvinte sau expresii discriminatorii?
11. Anun ul violeaza regulile bunului gust?
Raspunsurile la aceste întrebari nu epuizeaza problemele ce apar în legatura
cu acceptarea unui anun . Multe situa ii trebuie rezolvate prin bunul sim . Când
agen ii publicitari ezita în privin a acceptarii unui anun ei trebuie sa se consulte
cu seful departamentului sau chiar cu redactorul sef, pentru a lua o decizie.

155
2. Conceperea textului
Un anun este eficient daca reuseste sa capteze aten ia cititorului si sa-i
transmita acestuia suficiente informa ii pentru a-l motiva. El trebuie sa spuna
cititorului: „Acest produs va este util...pentru ca are urmatoarele
caracteristici...care pot fi folosite în interesul dumneavoastra astfel...si iata cât
este de usor sa-l procura i“, într-un limbaj simplu si accesibil.
Factori ca vârsta, genul, clasa sociala, etnia si regiunea pot afecta folosirea
limbii. Cu toate ca textele au doar o posibilitate limitata de a invoca accentul (în
unele cazuri se face acest lucru prin alterarea ortografiei) limbajul scris poate sa
sugereze identitatea vorbitorilor atât pentru cei reprezenta i de text, cât si pentru
cei carora li se adreseaza66.
Pentru redactarea unui text bun trebuie respectate câteva reguli:
1. Subiectul trebuie „atacat“ direct.
2. Trebuie evitate superlativele si platitudinile.
3. Informa iile trebuie prezentate prin texte elegante, eliberate de
banalita i.
4. Propozi iile sa fie mai scurte de 12 cuvinte si exprimarea sa fie
logica.
5. Daca este totusi nevoie de date suplimentare nu trebuie evitate textele
lungi.
6. Textul nu trebuie sa fie amuzant. Sunt pu ini cei care stiu sa scrie
texte umoristice si sunt pu ine produsele care se preteaza la asa ceva.
7. Textul poate sa inspire încredere numai prin argumente credibile.
8. Cititorul trebuie informat cum sa raspunda, cum sa cumpere, cât va
costa si de ce trebuie sa întreprinda ac iunea în acel moment.

a. Publicitatea func ionala si nefunc ionala


Nu de pu ine ori reclamele sunt pline de expresii de prisos, de vorbe fara
con inut care irita atât pe cei care solicita publicitate cât si pe cititori si clien i.
Sunt si situa ii în care literele sunt aranjate pe verticala, materialul este rânduit
în linii curbe, îngramadit rând peste rând, spa iul dintre litere este redus atât de
mult încât acestea se ating sau se suprapun, se folosesc chenare în chenare
îngreunînd lizibilitatea pe care designer-ul formelor pentru caractere de litere s-
a straduit sa le realizeze si se ajunge astfel la o publicitate nefunc ionala.
De aceea este util sa trecem în revista o serie de recomandari care sa evite
asemenea situa ii. În primul rând trebuie folosita litera de rând, mai usor de citit
în anun uri decât în articole. Apoi textele reclamelor e bine sa fie scurte,
deoarece se pot folosi caractere grotesti în mai mare masura decât la rubricile de
stiri. Daca totusi textul este mai lung machetatorul poate sa recomande litera
dreapta pentru a avea o lizibilitate maxima. Textul nu trebuie scris în întregime
cu majuscule iar rândurile este de preferat sa se termine inegal. Deoarece este
156
necesar sa se pastreze acelasi caracter de litera de rând în toata reclama se pot
folosi caractere aldine din când în când si italice când rândurile sunt mai rare,
dar nu e bine sa trecem de la o familie de litere la alta.

b. Titlurile reclamelor
Si titlurile trebuie sa fie scrise cu litere din aceeasi familie. Aceeasi litera de
titlu trebuie folosita nu numai în cadrul unei singure reclame ci în toate celelalte
provenite de la acelasi client. Scopul este de a crea un stil distinct astfel încât si
fara semnatura firma sa poata fi recunoscuta. Orice titlu si text de reclama
trebuie înconjurate de o zona mare de spa ii albe, în cadrul aceleiasi reclame
caracterele de litera trebuie sa intre în competi ie unele cu altele si cu
caracterele reclamelor din jur.

c. Imaginile publicitare
Ilustra iile joaca un rol deosebit în publicitate, mult mai important decât în
rubricile de stiri si ca atare trebuie folosite în mod func ional. Imaginea
publicitara ideala prezinta un produs în timpul utilizarii si de pe urma caruia se
ob in beneficii. Daca o asemenea ilustrata nu este la îndemâna se poate folosi o
imagine care sa prezinte caracteristicile semnificative ale produsului.
Conform manualului Principii si practici pentru mica publicitate al
Asocia iei Directorilor de Mica Publicitate, rubricile si indexul la mica
publicitate îi îndruma pe cititori spre locul precis în care pot gasi anun ul de
care au nevoie. Un index bine pus la punct, pe prima pagina de mica publicitate,
este foarte important.
Sistemul de organizare a anun urilor în cadrul rubricilor poate fi:
• alfabetic – pe produse, servicii sau profil, pe oras sau zona, pe marca
de fabrica.
• numeric – pe data de fabrica ie, pe adresa sau pre .
• dimensiune – cu anun urile mai mari la început.
• durata – anun urile cu mai multe apari ii consecutive, la început.
O singura metoda de organizare a anun urilor în cadrul unei rubrici nu este
decât arareori valabila pentru toate celelalte. Reclamele pentru ziarele care le
accepta la mica publicitate, nu se potrivesc perfect în nici un sistem de
clasificare stricta. Majoritatea publica iilor le tiparesc cât se poate de grupat în
cadrul rubricii, fara a garanta o pozi ionare exacta.
O rubrica trebuie sa poata rezista prin ea însasi în fiecare numar. O noua
rubrica sau doar câteva anun uri în plus, mai mult vor deruta cititorul decât va
simplifica situa ia. Rubricile care au în mod constant, un numar mic de anun uri
trebuie eliminate din indexul de mica publicitate. Totusi ar putea fi aplicat, mai
întâi, un tarif special de promovare, poate chiar prin anun uri gratuite (în acest

157
sens adeseori se folosesc taloanele) spre a trezi din nou interesul pentru o
rubrica mai pu in solicitata.
Pe scurt, directorii sec iilor de mica publicitate trebuie sa caute mereu
modalita i de îmbunata ire a rubricilor individuale. Daca cititorii nu în eleg
sistemul de clasificare pe rubrici, este improbabil ca se vor baza pe mica
publicitate pentru a ob ine informa ii utile.

3. Organizarea unui departament specific


Un departament de mica publicitate cuprinde de regula câteva
compartimente:
• Ghisee. Ziarele au de obicei un birou la intrare unde clien ii care
doresc sa dea anun uri se pot adresa direct.
• Casu e postale. Cei care dau anun uri si doresc sa ramâna anonimi pot
utiliza un numar de casu a pentru a primi raspunsurile la anun urile
publicate. Raspunsurile pot fi ridicate de la ziar sau pot fi trimise prin
posta (este vorba mai ales de anun urile matrimoniale).
• Rela ii telefonice. Implica apelurile telefonice voluntare, apeluri
telefonice la clien i, clien i cu contract anual, clien i particulari si
par ial, vânzari neprogramate. Sa le analizam pe rând.
Apelurile telefonice voluntare sunt apeluri pe care le fac la ziar persoanele
ce doresc sa publice un anun la mica publicitate. Un agent publicitar intern le
sfatuieste cum sa formuleze corect si cum sa fie prezentat anun ul si sugereaza
de câte ori trebuie publicat anun ul pentru a se ob ine cele mai bune rezultate.
Apelurile telefonice la clien i sunt o datorie a personalului departamentului
sau agen iei de publicitate. Toate anun urile expirate care au aparut o data sau
de mai multe ori, reprezinta o sursa de anun uri poten iale suplimentare. Când
un anun expira se solicita reînnoirea lui, în cazul în care nu s-au înregistrat
rezultatele scontate. De asemenea agentul publicitar sugereaza sa se faca
modificari în text pentru ca urmatoarea apari ie sa fie mai eficienta.
Clien ii cu contract sunt firmele care au convenit asupra anumitor condi ii de
publicitate pentru a ob ine tarife reduse. Atât personalul intern cât si cel extern
se ocupa de publicitatea pe baza de contract, personalul intern fiind raspunzator
de clien ii cu care se poate lua legatura prin telefon.
Clien ii particulari sunt, în principal, clien i voluntari, adica persoane care nu
au fost contactate de agen ii publicitari. Personalul îi asista telefonic pe acesti
clien i comerciali în plasarea eficienta a anun urilor si îi suna la expirarea
anun ului, interesându-se de rezultate si reînnoind textul ini ial sau preluând
altul nou.
Vânzarile neprogramate implica prospectarea, de catre agen ii publicitari
pentru gasirea de clien i poten iali carora sa le propuna sa-si faca publicitate
158
prin ziar. Acesti clien i poten iali sunt depista i pe diferite cai, de exemplu din
alte publica ii, din emisiunile de radio si televiziune, din car ile telefonice etc.
Vânzarile neprogramate reprezinta o activitate a personalului intern si extern.

4. Tarife

Pre urile pentru mica publicitate trebuie tratate cu mare aten ie daca se
doreste sa reprezinte un mijloc de asigurare a beneficiilor. Lista de tarife, în
care sunt specificate nivelurile pentru anun urile de mica publicitate trebuie sa
respecte urmatoarele condi ii:
- sa recupereze cheltuielile,
- sa aduca un profit,
- sa arate cititorilor cum sa ob ina rezultate rapide, economice.
Lista de tarife trebuie sa aiba în vedere: anun urile de la persoane particulare,
de la firme cu sau fara contract de publicitate, de la agen iile publicitare si de la
firmele externe.
Pentru încurajarea anun urilor suplimentare la mica publicitate se folosesc
mai multe metode67:
1. Rezervarea unui spa iu en gros. Este cea mai raspândita metoda dar
tarifele nu reusesc sa determine publicarea anun ului mai mult de o
zi sau doua. Op iunea pentru spa ii en gros trebuie sa includa si
reduceri de pre în func ie de frecven a.
2. Folosirea unei scari duble de reducere care este metoda cea mai
eficienta. Cu ajutorul ei costul pe un rând scade pe masura ce
creste numarul de zile consecutive în care apare anun ul.
3. Atragerea publicita ii particulare. Ea trebuie sa aiba tariful cel mai
scazut de pe lista. Publicitatea pentru particulari asigura op iunea
din partea cititorilor, reprezinta o oglinda a comunita ii si atrage
publicitatea comerciala.
4. Valorificarea publicita ii fara contract sau cu tarife libere. Tarifele
pentru aceste anun uri trebuie sa fie mai mari decât cele pentru
anun urile particularilor. Motivul: fiecare contact telefonic sau
personal poate fi folosit de client în sensul cresterii profitului, în
timp ce particularul beneficiaza doar de pe urma unui singur
contact pentru o singura vânzare de spa iu publicitar.
5. Încheierea de contracte. Acestea, oferite cu o scara dubla de
reducere, transforma structura tarifara într-un mijloc de asigurare a
beneficiilor. Contractele de mica publicitate se încheie, de obicei,
anual sau trimestrial. O clauza ce prevede reînnoirea automata a
vânzarii spa iului publicitar evita necesitatea semnarii repetate a
contractului.

159
6. Utilizarea casu ei postale. La stabilirea acestui tarif trebuie inut
cont de pre ul plicurilor, al serviciilor postale, de timpul cheltuit de
catre personal si de perioada de timp cât se rezerva casu a postala.
Pentru stabilirea tarifelor sunt necesare câteva sfaturi:
• Pre ul trebuie fixat per rând.
• Sponsorii publicitari locali trebuie încuraja i sa foloseasca mica
publicitate (pe lânga reclame).
• Tarifele speciale trebuie revizuite din când în când. Uneori ele pot fi
majorate.
Obiectivul celor mai multe programe publicitare este acela de a ajunge la cât
mai mul i clien i posibili din rândul publicului vizat, cu cele mai scazute
cheltuieli si în cea mai scurta perioada de timp. Aceste trei elemente – persoane,
bani, timp – trebuie incluse în orice examinare a mijloacelor publicitare
existente.
Chiar daca unele firme considera publicitatea a fi doar o cheltuiala în
vederea încheierii unor tranzac ii, fara a se lua în seama contribu ia sa la crearea
unei pie e de desfacere, lansarea unui nou produs sau serviciu, anun area
deschiderii unui nou magazin sau unei noi linii de credite, majoritatea
oamenilor de afaceri îsi dau seama ca un singur anun în ziar ajunge la
cunostin a mult mai multor oameni decât poate contacta tot departamentul
comercial într-o singura zi.
Ziarele reprezinta o inta spre care oamenii se îndreapta zilnic, anun urile
publicitare reprezentând unele din lecturile preferate. La rândul lor radioul si
televiziunea se adreseaza unui numar mare de oameni, dar, în general, cu mari
cheltuieli si numai dupa numeroase repetari. Cu alte cuvinte, când se utilizeaza
mijloacele audio-vizuale, cel care da anun ul publicitar trebuie sa foloseasca
toate sta iile si canalele pentru a patrunde pâna în cele mai mici grupuri ale
publicului vizat. Ziarele în schimb, ofera o acoperire masiva, virtuala a oricarei
pie e, deoarece fiecare este un cititor poten ial care reac ioneaza la ceea ce afla
din ziare.

5. Coordonarea apari iei

Stabilirea datei apari iei anun urilor este poate cel mai important element
pentru realizarea unei publicita i eficiente, poate chiar mai important decât
suma totala cheltuita cu publicitatea. Exista de fapt, un moment potrivit si un
moment „nepotrivit“ de a face reclama unui produs sau serviciu.
Negustorul inteligent va utiliza eviden a vânzarilor din anii trecu i pentru a
prevedea modul în care lumea va cumpara din magazinul lui în anul în curs.
Modelul anterior este de fapt un ghid pentru planul publicitar pe anul în curs,

160
inând cont bineîn eles, de faptul ca, pe masura ce cresc posibilita ile de
vânzare, trebuie înmul ite si anun urile catre public.
Coordonarea publicitara trebuie sa încerce sa profite de cresterea tendin elor
de cumparare si sa previna pierderea banilor investi i în publicitate când scade
vânzarea. În general fondurile pentru publicitate trebuie sa contribuie la
men inerea unui echilibru. Cheltuielile prea mari si cele prea reduse sunt la fel
de gresite si de costisitoare.
Modalitatea de a ridica la maximum eficien a fiecarui leu investit în
publicitate este aceea de a face pu in mai multa reclama în lunile cu vânzare
slaba si de a reduce pu in aceasta activitate în perioadele cu vânzare intensa. Cu
toate ca de multe ori e mai bine invers.
Multe firme mai mici considera ca au programe publicitare atât de flexibile
încât le pot chiar întrerupe atunci când fondurile scad. Cea mai mare problema a
acestui ra ionament este aceea ca nu se face publicitate exact atunci când este
cea mai mare nevoie de ea. Si în timp o reducere a publicita ii poate conduce la
pierderea identita ii pe pia a de desfacere.
De fiecare data când nu este publicata reclama, o parte din clien ii posibili
care s-ar interesa de produsele sau serviciile magazinului ar putea sa uite de
existen a lui si sa cumpere din alta parte, poate dintr-un magazin din apropiere
care si-a facut reclama.
Programul publicitar nu trebuie conceput în vederea economisirii banilor, ci
mai degraba pentru a intensifica afluxul de cumparatori în magazin. Obiectivul
alocarii de fonduri pentru publicitate trebuie sa fie acela de a transmite mesajul
publicitar catre cât mai mul i dintre cei mai importan i clien i posibili, folosind
cât mai pu ini bani.

6. Fondurile de baza pentru publicitate

Marimea fondului pentru publicitate, se bazeaza de regula, pe un procentaj


din vânzarile poten iale. Desi nu este o metoda foarte buna, unele firme
stabilesc un procentaj din vânzarile anului trecut.
Problema în acest caz este ca atunci când o firma a avut un an cu vânzari
slabe, fondurile alocate pentru publicitate în anul urmator vor fi reduse, creând
astfel posibilitatea unui alt an prost. Simplul fapt ca exista o suma suficient de
mare pentru publicitate nu este îndeajuns pentru a asigura un program publicitar
reusit. Apari ia la momentul oportun a anun urilor este foarte importanta, la fel
ca si con inutul acestora si alegerea mijlocului de difuzare cel mai potrivit.
Trebuie conceput si urmat un plan de ac iune foarte bun. El ar trebui sa respecte
patru etape68:
1. Stabilirea obiectivelor vânzarii
Este primul pas spre conceperea unui plan inteligent, practic, de succes.
Obiectivul vânzarii trebuie sa fie convingator si realizabil, sa fie realist. De
161
aceea este nevoie sa se urmareasca mai multe elemente atunci când se stabileste
acest obiectiv: vânzarile realizate cu un an în urma, concuren a, inventarul
existent, personalul disponibil, modificarile în func ie de costurile vie ii,
tendin ele angajarilor si somajului, creditele si infla ia, ca sa numim doar
câteva. Este necesar sa se stie ce se petrece pe pia a de desfacere pentru a se
putea avea o perspectiva corecta prin care sa se analizeze situa ia concuren ei.
Dupa ce s-au adunat toate informa iile disponibile trebuie stabilit un obiectiv
realist al vânzarilor pentru perioada planificata.
2. Fixarea fondurilor pentru publicitate
Ea se face în func ie de situa ia firmei fa a de unita ile obisnuite din aceasta
categorie. Întreaga baza a programului publicitar are în vedere tendin ele pie ei
de care se asigura afluen a de anun uri.
3. Alocarea spa iului necesar
Un pericol pentru publicitatea locala îl constituie alocarea defectuoasa de
spa iu publicitar unor sectoare sau marfuri. Promovând în mod exagerat unele si
prea pu in altele, publicitatea va pierde cititorii. Pentru a evita aceasta situa ie,
care apare frecvent, se recomanda ca spa iul publicitar sa fie alocat în func ie de
poten ialul de vânzari. De asemenea trebuie inut seama de sectoarele care se
extind sau de cele noi, de posibili clien i si asa mai departe. Abaterile de la
raportul dintre vânzarile lunare si publicitatea lunara trebuie sa fie foarte mici
pentru a evita reducerea publicita ii pentru sectoarele cheie si astfel pierderea
unei anumite categorii de cititori.
4. Deciderea asupra unui calendar al anun urilor
Calendarul de apari ie a anun urilor, se stabileste inând cont de mai mul i
factori, cum ar fi: zilele saptamânii în care traficul în magazin este mai intens,
programele prelungite ale anumitor magazine, posibilita ile comerciale speciale,
atât locale cât si na ionale, zilele de salariu ale celor care muncesc în zona etc.
Cu cât factorii de decizie au mai multe informa ii, cu atât mai buna este
hotarârea care se ia.

7. Vânzarile de spa iu publicitar


Clien ii ziarelor nu seamana între ei. Fiecare are alte scopuri pentru care da
anun ul. Agentul publicitar al ziarului se straduieste cum poate mai bine sa
contribuie la rezolvarea problemelor clientului.
De aceea agen ii publicitari de succes, dupa Morley L. Piper, trebuie sa dea
dovada de:
1. Ambi ie
2. Ini iativa
3. Pasiune
4. Sârguin a
5. Daruire
162
Vânzarile vor fi mai mari daca agentul publicitar respecta urmatoarele
condi ii69:
1. Cunoaste ziarul si zona sa de raspândire.
2. Stie cine sunt clien ii si care sunt problemele lor.
3. Cunoaste concuren a.
4. Îsi planifica vânzarile de spa iu publicitar.
5. Stabileste un numar suficient de contacte utile de afaceri.
6. Este insistent.
7. Solicita comenzi scrise.
8. Repeta oferta si solicita reînnoirea comenzii scrise.
9. Ofera solu ii creatoare clien ilor.
Timpul afectat vânzarii este elementul cel mai important din activitatea unui
agent publicitar. Clien ii vin si pleaca, maresc sau reduc cererea de spa iu
publicitar. Sunt necesare noi contacte pentru a pastra volumul total. Agen ii
publicitari trebuie sa întocmeasca o lista cu persoanele si institu iile care nu sunt
sponsori publicitari sa le pregateasca oferte publicitare si sa insiste. Deobicei
este nevoie de mai multe contacte pentru aceasta. Reusita nu va fi posibila decât
daca se ine seama de problemele clien ilor atunci când li se vinde spa iu
publicitar. Si în primul rând trebuie sa li se prezinte o idee, ceva care sa-i puna
pe gânduri.
În general clien ii vor sa stie despre ziar:
1 – puterea de satisfacere a pie ei si rata vânzarii,
2 – con inutul editorial,
3 – procentajul cititorilor în func ie de con inutul editorial si publicitar,
4 – reac ia la succese publicitare,
5 – date tehnice – tarife,
6 – termene,
7 – contracte si servicii oferite – text ilustrare,
8 – culegere,
9 – expedierea paginii în care a aparut reclama.
Vânzarea de spa iu publicitar care are succes este, de obicei, o vânzare
creatoare. O vânzare se realizeaza atunci când posibilul client este placut
impresionat de ceea ce i se ofera.
O buna prezentare trebuie:
1. Sa trezeasca aten ia.
2. Sa provoace dorin a de cumparare.
3. Sa stimuleze acea dorin a.
4. Sa convinga.
5. Sa promoveze ac iunea.
Ocazia de a încheia afacerea poate sa apara în diferite momente ale
întrevederii. Întrebarile legate de tarife, termenele de predare ale textelor
reclamelor, cele mai favorabile zile pentru apari ia anun ului, pozi ia în pagina
163
sau tarifele pentru serviciile de încheierea afacerii trebuie discutate deschis
atunci când se solicita comanda. Când nu se încheie afacerea trebuie lasata o
poarta deschisa pentru viitor. Refuzurile sunt frecvente.
Sigur ca de multe ori pot aparea unele neîn elegeri dar trebuie evitate
controversele fara a fi ocolite obiec iile motivate. Clientul poten ial nu trebuie
contrazis ci convins ca avantajele cântaresc mai greu decât dezavantajele. La
obiec ii se raspunde cu replici scurte si la obiect. Daca argumentele sunt logice
si plauzibile este posibil ca agen ii publicitari sa-si convinga clien ii si sa
încheie afacerea.

8. Elementele necesare în prezentarea ofertelor publicitare


Conform manualului pentru ziaristii din Europa Centrala si de Est70, la
prezentarea ofertelor publicitare trebuie avute în vedere câteva elemente
necesare:
1. Cunoasterea obiectivelor clientului poten ial, înainte de a face o
prezentare.
2. Clientul trebuie convins de modul cum poate fi ajutat în afaceri.
3. Clientului trebuie sa i se prezinte cel mai important element, legat de ziar
care sa corespunda cerin elor lui.
4. Toate informa iile despre ziar trebuie subordonate acestui mic concept.
5. Materialul de baza trebuie completat cu date speciale, importante pentru
clientul vizat.
6. Întrevederea cu posibilul client trebuie avuta înainte ca acesta sa-si fi
stabilit bugetul pentru anul sau trimestrul viitor.
7. În general o prezentare nu trebuie sa depaseasca 20 de minute.
8. Graficele si statisticile complicate trebuie evitate deoarece majoritatea
oamenilor nu le în eleg.
9. Datele concuren ei trebuie tratate cu aten ie, mai ales daca si aceasta va
face o oferta, deoarece întotdeauna clientul poten ial va cântari toate preten iile
contradictorii.
10. Este mai buna re inerea în preten ii decât exagerarile deoarece clientul s-
ar putea sa le respinga pe acestea din urma.
11. Oferta de vânzare poate include pre urile dar nu înainte de a fi prezentate
calita ile si aria de difuzare a ziarului.
12. Nu trebuie omise punctele slabe, sco ând în acelasi timp, în eviden a pe
cele tari.
13. Întrebarile trebuiesc anticipate si gasite solu ii pentru a le face fa a rapid,
cu hotarâre si pricepere. De fapt e bine sa fie încurajate întrebarile ca modalitate
de a începe discu iile.

164
14. Înainte de discu ia cu posibilul client e bine sa se faca o repeti ie în fa a
sefului sau a colegilor pentru a observa reac ia lor si îndrepta ce este de
îndreptat.
15. Clientului trebuie sa i se lase un rezumat a ceea ce s-a prezentat, un
exemplar din ziar si o lista de tarife.
16. Încheierea trebuie sa fie hotarâta si încheiata cu o comanda scrisa.

*
Ziarul trebuie sa rezerve un loc important publicita ii. În condi iile actuale
când cheltuielile pentru realizarea unei publica ii sunt foarte ridicate iar tirajele
sunt din ce în ce mai mici reclamele reprezinta o importanta sursa de venituri.
Chiar daca economia noastra de pia a nu este înca func ionala, astfel ca multe
societa i refuza, din diferite motive, sa-si prezinte produsele si serviciile, agen ii
publicitari au datoria sa foloseasca toate mijloacele de care dispun pentru a-i
convinge pe clien ii lor sa le asculte sfaturile. Un ziar nu poate fi viabil decât
daca are un departament de publicitate bine pus la punct.

165
NOTE

1. Repere, Starea presei române (1991-1992), Universitatea


Bucuresti, 1992, p.7-11
2. Ibidem, p.18-21
3. Vasile Tran, Teoria comunicarii, Bucuresti, 2001, p.3
4. J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen, Stiin a
comunicarii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, p.7
5. Constantin Antip, Istoria presei, Bucuresti, 1973, p.2
6. Ibidem, p.17
7. Victor Visinescu, O istorie a presei românesti, Editura Victor,
Bucuresti, 2002, p.30
8. Nicolae Iorga, Istoria presei românesti, Editura Muzeul
literaturii române, 1999, p.66
9. Ibidem
10. Constantin Antip, Istoria presei, Bucuresti, 1973, p.49
11. Petru Zaharia, 100 de ani de presa tulceana, Supliment Peuce,
1979, p.6
12. Dumitru Constantin - Zamfir, Octavian Georgescu, Presa
dobrogeana, Constan a, 1985, p.160
13. Stoica Lascu, Marturii de epoca privind istoria Dobrogei,
Muzeul de istorie na ionala si arheologie Constan a, 1999, p.106
14. Stoica Lascu, op.cit., p.110
15. Stoica Lascu, op.cit., pp. 151-161
16.David Randall, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iasi,
1998, pp.137-138
17. Ibidem, pp.138-164
18. Abraham Moles, Sociodinamica culturii, Editura stiin ifica,
Bucuresti, apud Mihai Coman, Manual de jurnalism, vol.I
(Textul jurnalistic), Editura Polirom, 2000, p.47
166
19. Mihai Coman, Manual de jurnalism, Editura Polirom, 2000,
pp.47-48
20. Gilles Ferreol, Nöel Flageul, Metode si tehnici de exprimare
scrisa si orala, Editura Polirom, Iasi, 1998. pp.40-41
21. Ibidem, pp.41-44
22. Andra Serbanescu, Cum se scrie un text, Editura Polirom,
2000, pp.26-36
23. Ibidem, pp. 140-152
24. Ibidem, pp.156-163
25. Ibidem, p.136
26. Gilles Ferreol, Nöel Flageul, op. cit., p.53
27. Andra Serbanescu, op. cit., p.137
28. Ibidem, pp.138-140
29. John Fiske, Introducere în stiin ele comunicarii, Editura
Polirom, Iasi, 2003, p.15
30. Andra Serbanescu, op. cit., pp.69-70
31. Ibidem, pp.71-75
32. Ibidem, pp.91-92
33. Schneider, Wolf, Esslinger, Detlef, Die Uberschrift, Lest
Verlag Müncken-Leipzig, 1993
34. David Randall, op. cit., p.169
35. Malcolm F. Mallette, Manual pentru ziaristii din Europa
Centrala si de Est, Wold Press Freedom Comunittee, A.Z.R.,
Funda ia Soros, Washington, D.C., 1990, p.100
36. Ibidem, p.101
37. David Randall, op. cit., pp.172-178
38. „Cuget liber“, 18 aprilie 1998
39. David Randall, op.cit., pp.162-167
40. „Cuget liber“, 10 octombrie 2003
41. „Jurnal de Constan a“, 12 octombrie 2003
42. „Cuget liber“, 29 septembrie 2003
43. „Observator de Constan a“, 11-12 octombrie 2003
44. „Cuget liber“, 13-14 septembrie 2003
45. „Cuget liber“, 11-12 octombrie 2003
46. Malcolm F. Mallette, op.cit., pp.123-127

167
47. John Hartley, Discursul stirilor, Editura Polirom, 1999, pp.23-
24
48. John Hartley, op. cit., pp.85-88
49. Michel Voirol, Guide de la redaction, Paris, CFPJ, 1992,
pp.52-55
50. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare,
Editura Polirom, Iasi, 1997, pp.64-66
51. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare,
Editura Polirom, Iasi, 1999, p. 106
52. Repere. Interviul, Universitatea Bucuresti, Facultatea de
jurnalistica, 1992, pp.2-4
53. Malcolm F. Mallette, op.cit., pp.11-13
54. Tudor Vlad, Interviul. De la Platon la Playboy, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1997, p.81
55. David Randall, op. cit., pp.194-196
56. Ibidem, p.223
57. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare,
Editura Polirom, 1999, pp.119-120
58. Manual de jurnalism, op. cit., pp.121-125
59. Manual de jurnalism, op. cit., pp.126-129
60. Simion Alterescu, Actorul si vârstele teatrului românesc,
Editura Meridiane, Bucuresti, 1980, p.11
61. Ecaterina Oproiu, Un idol pentru fiecare, Editura Meridiane,
1970, p.157
62. Malcolm F. Mallette, op.cit., p.104
63. Cristian Florin Popescu, Radu Bâlbîie, Mic dic ionar de
jurnalism, Funda ia Rompres, 1998, p.96
64. Armand Dayan, La Publicite, PUF, 1992, pp.9-10
65. Angela Goddard, Limbajul publicita ii, Editura Polirom, 2002,
pp.22-23
66. Ibidem, p.99
67. Malcolm F. Mallette, op.cit., pp.175-176
68. Ibidem, pp.183-185
69. Ibidem, pp.165
70. Ibidem, pp.169-170

168
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Albert Pierre, La presse, Presses Universitaires de France, 1991


2. Alterescu Simion, Actorul si vârstele teatrului românesc,
Editura Meridiane, Bucuresti, 1980
3. Antip Constantin, Istoria presei, Bucuresti, 1973
4. Blandiana Ana, Rusan Romulus, Convorbiri subiective, Editura
Albatros, 1971
5. Bogza Geo, Paznic de far, Editura Minerva, 1974
6. Bratianu Traian, Recurs la politica, Editura Muntenia&Leda,
2000
7. Calinescu George, Însemnari de calatorie, Editura pentru turism,
1973
8. Chirila Ioan, Argentina!, Editura Sport-Turism, 1978
9. Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura
Polirom, 1992
10.Coman Mihai, Manual de jurnalism, Editura Polirom, 2000
11.Cuilenburg J.J.Van, O. Scholten, G.W.Noomen, Stiin a
comunicarii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998
12.Dayan Armand, La Publicite, PUF, 1992
13.Dragan Ioan, Paradigme ale comunicarii de masa, Editura
Sansa, 1996
14.Everac Paul, Tablete vechi si noi, Bucuresti, 1998
15.Ferreol Gilles, Flageul Nöel, Metode si tehnici de exprimare
scrisa si orala, Editura Polirom, Iasi, 1998
16.Fiske John, Introducere în stiin ele comunicarii, Editura
Polirom, Iasi, 2003
17.Gagniuc Ananie, Memoriile unui sugar, Editura Leda,
Constan a, 1996

169
18.Gagu Costin, Istoria presei constan ene (1945-1989), Editura
Mondograf, 2000
19.Gaillard Philippe, Tehnica jurnalismului, Editura stiin ifica,
Bucuresti, 2000
20.Goddard Angela, Limbajul publicita ii, Editura Polirom, 2002
21.Hartley John, Discursul stirilor, Editura Polirom, 1999
22.Ichim Mircea, Secretariatul de redac ie, Bucuresti, 1980
23.Iorga Nicolae, Istoria presei românesti, Editura Muzeul
literaturii române, 1999
24.Kunczik Michael, Zipfel Astrid, Introducere în stiin a
publicisticii si a comunicarii, Presa universitara, 1998
25.Lascu Stoica, Marturii de epoca privind istoria Dobrogei,
Muzeul de istorie na ionala si arheologie Constan a, 1999
26.Mallette F. Malcolm, Manual pentru ziaristii din Europa
Centrala si de Est, Wold Press Freedom Comunittee, AZR,
Funda ia Soros, Washington, D.C., 1990
27.Manual de jurnalism, Tehnici fundamentale de redactare,
Editura Polirom, Iasi 1997
28.Manual de jurnalism, Tehnici fundamentale de redactare,
Editura Polirom, Iasi, 1999
29.Moles Abraham, Sociodinamica culturii, Editura stiin ifica,
Bucuresti, Editura Polirom, 2000
30.Oproiu Ecaterina, Un idol pentru fiecare, Editura Meridiane,
1970
31.Patapievici H.R., Politice, Editura Humanitas, 1996
32.Popescu Florin Cristian, Dic ionar explicativ de jurnalism,
rela ii publice si publicitate, Editura Tritonic, Bucuresti, 2002
33.Popescu Florin Cristian, Radu Bâlbîie, Mic dic ionar de
jurnalism, Funda ia Rompres, 1998
34.Randall David, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iasi, 1998
35.Repere. Interviul, Universitatea Bucuresti, 1992
36.Repere. Starea presei române (1991-1992), Universitatea
Bucuresti, 1992
37.Rotariu Traian, Ilu Petre, Ancheta sociologica si sondajul de
opinie, Editura Polirom, Iasi, 1999

170
38.Schneider Wolf, Esslinger Detlef, Die Uberschrift, Les Verlag
Müncken-Leipzig, 1993
39.Serbanescu Andra, Cum se scrie un text, Editura Polirom, Iasi,
2000
40.Tanase Nicu a, Portrete în aqua forte, Editura Eminescu, 1981
41.Tran Vasile, Teoria comunicarii, Bucuresti, 2001
42.Udroiu Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunica, Editura
Politica, Bucuresti, 1983
43.Vinea Ion, Publicistica literara, Editura Minerva, 1977
44.Visinescu Victor, O istorie a presei românesti, Editura Victor,
Bucuresti, 2002
45.Vlad Tudor, Interviul. De la Platon la Playboy, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1997
46.Voirol Michel, Guide de la Redaction, Paris, CFPJ, 1992
47.Zaharia Petru, 100 de ani de presa tulceana (1879-1979),
Supliment Peuce, 1979
48.Zamfir Dumitru Constantin, Georgescu Octavian, Presa
dobrogeana, Constan a, 1985

Colec ii de ziare

1. Adevarul, 1998-2003
2. Constan a 2000, 2000
3. Cuget liber, 1995-2003
4. Gazeta sporturilor, 2003
5. Jurnal de Constan a, 2003
6. Observator de Constan a, 2003
7. România libera, 2003
8. Fotbal plus, 1994
9. Academia Ca avencu, 1998

171
2. Introducerea………………………………………………………65
3. Prima pagina……………………………………………………...67
4. Constantele ziarului………………………………………………69
5. Ilustra iile…………………………………………………………70
6. Organizarea interna a institu iei de presa………………………...76

PARTEA A IV - A CUPRINS
Genuri publicistice
1. Metode si tehnici de exprimare…………………………………..79
2. Sistemul genurilor………………………………………………..83
Argument……………………………………………………2
3. Structuri si clasificari…………………………………………….87
4. Stirea……………………………………………………………..89
PARTEA I
5. Reportajul………………………………………………………...99
Nevoia de comunicare
6.
1. Interviul…………………………………………………………107
Defini ie, elemente, stiluri…………………………………………6
7.
2. Comentariul……………………………………………………..114
Mass-media. Scurt istoric………………………………………...10
8.
3. Articolul…………………………………………………………117
De la gazeta manuscris la ziarul modern…………………………14
9.
4. Ancheta jurnalistica……………………………………………..125
Începuturile presei române……………………………………….17
10. Foiletonul………………………………………………………132
5. 125 de ani de presa dobrogeana………………………………….20
11. Pamfletul………………………………………………………135
6. Scriitura de presa, între tendin e si cerin e……………………….25
12. Cronica………………………………………………………...140
13. Fotoreportajul………………………………………………….150
PARTEA A II - A
14. Interferen
Metode e între
si tehnici degenurile
exprimaregazetaresti………………………….156
scrisa
1. Colectarea informa iei……………………………………………31
PARTEA A V ideilor……………………………………………….33
2. Organizarea -A
Ziarul ca mijloc
3. Cunoasterea de publicitate…………………………………..159
termenilor redactarii………………………………..35
1.
4. Publicitatea de prezentare si mica publicitate…………………..160
Prezentarea ideilor………………………………………………..38
2.
5. Conceperea textului……………………………………………..162
Alegerea vocabularului…………………………………………..45
3.
6. Organizarea unui departament
Construc ia corecta specific…………………………164
a frazelor…………………………………….51
4.
7. Tarife……………………………………………………………165
Calita ile stilului………………………………………………….54
5.
8. Coordonarea apari iei…………………………………………...166
Definirea scopului………………………………………………..55
6.
9. Fondurile
Verificareadetextului………………………………………………58
baza pentru publicitate……………………………167
7.
10.Vânzarile
Forma finalade spa iu publicitar…………………………………..168
a textului publicistic………………………………59
8. Elementele necesare în prezentarea ofertelor publicitare………170
PARTEA A III - A
Note………………………………………………………………..172
No iuni de tehnologie mediatica
Bibliografie selectiva………………………………………………175
1. Titlul de presa…………………………………………………….61
172
173