Sunteți pe pagina 1din 464

Georgeta Toma

Magdalena Anghel

Sugestii metodice şi culegere de texte literare

Domeniul Limbă şi comunicare

Nivel 5-7 ani

Editura Delta Cart Educaţional

Această lucrare este realizată în conformitate cu noul Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor aprobat prin ordinul M.E.C.I. nr. 5233/01.09.2008.

REFERENT ŞTIINŢIFIC Constantin Ţibrian, prof. univ. dr. Universitatea Piteşti

Editor: Delta Cart Educaţional Tehnoredactare: Carmen Rădulescu Corectură: autorii Grafică computerizată: Laurenţiu Roşu Piteşti * Apărut 2010 * Editată în România © Copyright Editura Delta Cart Educaţional

în România © Copyright Editura Delta Cart Educaţional Comenzi: CP 6, OP 5, GH. 1, Piteşti,

Comenzi:

CP 6, OP 5, GH. 1, Piteşti, jud. Argeş

Tel/fax:

0248-222322

Mobil:

0729-006565 – persoană de contact Georgiana Sandu

0728-879860

e-mail: deltacart@zappmobile.ro www.deltacart.ro ISBN: 978-606-8172-20-0

Tiraj: 3000 exemplare

PREFAŢĂ

Formarea şi cultivarea gustului pentru lectură, reprezintă unul dintre obiectivele fundamentale ale orelor de limba şi literatura română.

Lucrarea de faţă face parte dintr-o serie de suporturi metodice, care vin în sprijinul cadrelor didactice din învăţă- mântul preşcolar. Acesta beneficiază de susţinerea practică a lecturii la clasă. Marea varietate de texte literare, reprezintă un real suport, ce poate asigura dezvoltarea şi nuanţarea vocabu- larului, a limbajului literar, a creativităţii copiilor, precum şi dezvoltarea unor capacităţi intelectuale, imaginative şi motiva- ţionale. În acest volum textele literare se adresează preşcolarilor de nivel II (5-7 ani).

Abordarea pe proiecte tematice ţine cont de temele mari sugerate în curriculum-ul naţional: „Cine sunt/suntem?”; „Când, cum şi de ce se întâmplă?”; „Cum este, a fost şi va fi aici pe pământ?”; „Cum planificăm/organizăm o activitate?”; „Cu ce şi cum exprimăm ceea ce simţim?”; „Ce şi cum vreau să fiu?”.

Prin activitatea cu preşcolarii, lucrarea de faţă oferă cadrelor didactice pentru învăţământul preşcolar posibilitatea de a selecta textele literare potrivite colectivului de preşcolari cu care lucrează. Aplicaţiile practice pe fiecare text sunt ierarhizate sistematic şi respectă principiul integrării graduale a cunoştin- ţelor. Exerciţiile au rolul de a recunoaşte, fixa şi completa noţiunile. Lecturile propuse au rolul de apropia copilul de

realitate, de a-i oferi o gamă largă, diversificată de informaţii şi experienţe umane, modele morale, emoţii şi sentimente.

Lectura expresivă îi face pe copii descoperitori ai unui tezaur de informaţii din literatura română şi universală. Cartea vine şi în sprijinul studenţilor, cadrelor didactice şi nu în ultimul rând părinţilor, care o pot folosi ca pe un model de lucru, în afara orelor de la grădiniţă.

Prof. univ. dr. Constantin Ţibrian Universitatea din Piteşti Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei

SUGESTII METODICE

Lucrarea de faţă reprezintă un suport pentru cadrele didactice din învăţământul preşcolar, ce poate asigura realizarea cu succes a activităţilor din domeniul experienţial Limbă şi comunicare. Totodată, poate fi un instrument util de abordare a acestor activităţi pentru cadrele didactice aflate la început de carieră.

Propunem o serie de exerciţii şi sugestii metodice care au rolul de a fixa şi completa noţiunile şi cunoştinţele copiilor de vârstă preşcolară. Lucrarea de faţă reprezintă o manieră personală de abordare a acestor activităţi, venind să completeze şi să susţină practic „Suportul pentru aplicarea noului curriculum”. Se păstrează aceeaşi abordare pe proiecte tematice, ţinându-se cont, bineînţeles, de temele mari sugerate în curriculum-ul naţional: „Cine sunt/suntem?”; „Când, cum şi de ce se întâmplă?”; „Cum este, a fost şi va fi aici pe pământ?”; „Cum planificăm/organizăm o activitate?”; „Cu ce şi cum exprimăm ceea ce simţim?”; „Ce şi cum vreau să fiu?”. Pornind de la aceste teme, am realizat, pentru nivelul II, un număr de şapte proiecte cu durate ce variază între trei şi cinci săptămâni. Veţi observa că am apelat şi la teme în afara proiectelor, decurgând din interesul manifestat de copii sau cerute de o anume perioadă din an. Textele literare cuprinse în acest volum sunt numeroase, pentru a răspunde tuturor exigenţelor dumneavoastră; aplicaţiile practice pe fiecare text sunt ierarhizate sistematic şi respectă principiul integrării graduale a cunoştinţelor. Am analizat mai

amănunţit textele pe care copiii grădiniţei noastre le-au îndrăgit cel mai mult dintre toate. Într-o manieră, credem noi, atractivă, copiii vor învăţa să analizeze şi să înţeleagă un text, să se exprime corect şi să se familiarizeze cu literele şi sunetele limbii române, să formuleze propoziţii simple şi dezvoltate, să identifice cuvintele într-o propoziţie, să despartă în silabe, să identifice sunete în diferite poziţii în cuvânt, să asocieze sunetul cu litera, să reprezinte grafic propoziţii, cuvinte, silabe, sunete. Pornind de la obiectivele-cadru pentru domeniul Limbă şi comunicare, nivel 5-6/7 ani, precizate de noul curriculum pentru învăţământul preşcolar:

Dezvoltarea capacităţii de exprimare orală, de înţelegere şi utilizare corectă a semnificaţiilor structurilor verbale orale;

Educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical, sintactic;

Dezvoltarea creativităţii şi expresivităţii limbajului oral;

Dezvoltarea capacităţii de a înţelege şi transmite intenţii, gânduri, semnificaţii mijlocite de limbajul scris şi de la obiectivele de referinţă pentru acelaşi domeniu experienţial:

Să participe la activităţile de grup, inclusiv la activităţile de joc, atât în calitate de vorbitor, cât şi în calitate de auditor;

Să înţeleagă şi să transmită mesaje simple; să reacţioneze la acestea;

Să audieze cu atenţie un text, să reţină ideile acestuia şi să demonstreze că l-a înţeles;

ce compun cuvintele şi să le

distingă

pronunţe corect;

sunetele

-şi îmbogăţească vocabularul activ şi pasiv pe baza experienţei, a activităţii personale şi/sau a relaţiilor cu

ceilalţi şi simultan să utilizeze un limbaj oral corect din punct de vedere gramatical;

Să recepteze un text care i se citeşte ori i se povesteşte, înţelegând în mod intuitiv caracteristicile expresive şi estetice ale acestuia;

Să fie capabil să creeze el însuşi (cu ajutor) structuri verbale, rime, ghicitori, povestiri, mici dramatizări, utilizând intuitiv elementele expresive;

Să recunoască existenţa scrisului oriunde îl întâlneşte;

înţeles

înţeleagă

tipăritura

(scrisul)

are

(semnificaţie);

Să găsească ideea unui text, urmărind indiciile oferite de imagini;

manifeste interes pentru citit;

Să

contexte

recunoască

cuvinte

simple

şi

litere

în

familiare;

Să recunoască literele alfabetului şi alte convenţii ale limbajului scris;

Să utilizeze materiale scrise în vederea executării unei sarcini date;

Să înţeleagă semnificaţia cuvintelor, literelor şi cifrelor, învăţând să le traseze, coroborate cu experienţa profesională, încercăm să răspundem nevoilor cadrelor didactice din învăţământul preşcolar, de a avea la îndemână un pachet de texte literare grupate pe teme anuale şi proiecte tematice, alături de sugestiile noastre de abordare a textelor literare. Având în vedere că poveştile şi basmele povestite copiilor au valoare formativ-educativă, contribuind la formarea unor trăsături etice şi morale, ajutându-i pe copii să-şi aleagă modele de comportament şi de viaţă, să cunoască întruchipările binelui şi ale răului, vă recomandăm utilizarea acestui material, care ţine cont de tema anuală, de proiectul

tematic desfăşurat, de mesajul transmis, de permanenta nevoie a

cadrelor didactice de a schimba textele literare de la an la an şi

de a avea la îndemână instrumentul de bază – textul literar.

Pentru fiecare proiect tematic abordat, am selectat mai multe poveşti, povestiri şi poezii care răspund temelor din cadrul

proiectului propus, dând astfel posibilitatea cadrelor didactice de

a alege textul literar potrivit atât manierei personale a

educatoarei, posibilităţilor de susţinere a activităţii din punct de

vedere al mijloacelor didactice, cât şi nivelului de dezvoltare şi pregătire a preşcolarilor din grupă. Pentru a veni în sprijinul dumneavoastră, la sfârşitul fiecărei opere literare selectate veţi găsi un plan de întrebări, exerciţii de îmbogăţire a vocabularului, de corectare a vorbirii, de exprimare corectă, de dezvoltare a gândirii.

Planul de întrebări propus de noi considerăm că respectă cerinţele metodologice de abordare a activităţilor din domeniul Limbă şi comunicare, ajută copilul să înţeleagă conţinutul textului, mesajul transmis de acesta, să extragă ideile principale, să urmărească succesiunea logică a acţiunii din text, conducând la dezvoltarea graduală a operaţiilor gândirii copilului. Exerciţiile de corectare a vorbirii şi de exprimare corectă considerăm că trebuie să însoţească în mod obligatoriu activităţile domeniului experienţial Limbă şi comunicare, ajutând copilul să-şi dezvolte o exprimare verbală corectă din punct de vedere fonetic, lexical, sintactic.

Exerciţiile de îmbogăţire a vocabularului pe care le recomandăm la sfârşitul fiecărui text ajută educatoarea să găsească cele mai atractive forme de îmbogăţire a vocabularului, folosindu-se de valenţele jocului pentru a introduce noţiuni de vocabular şi forme de îmbogăţire a acestuia (sinonime, antonime, omonime, paronime,

diminutive, familii de cuvinte etc.) ce conduc la dezvoltarea gândirii preşcolarilor. În ceea ce priveşte formele de realizare a activităţilor din cadrul domeniului experienţial Limbă şi comunicare, lucrarea de faţă constituie un suport didactic pentru realizarea povestirilor, lecturilor educatoarei şi memorizărilor. Povestirile educatoarei, formă de bază a activităţilor din cadrul domeniului Limbă şi comunicare, prin conţinutul

lor, contribuie la lărgirea sferei de cunoştinţe ale copiilor prin:

– urmărirea atentă a conţinutului operei respective;

– urmărirea şi descoperirea trăsăturilor şi comporta- mentelor personajelor;

– descoperirea relaţiilor dintre personaje.

Povestirile educatoarei contribuie, totodată, la înţelegerea şi transmiterea mesajelor, la educarea capacităţii de a audia cu atenţie un text, de a reţine ideile acestuia, de a demonstra că l-a înţeles, la îmbogăţirea vocabularului activ şi pasiv pe baza experienţei, activităţii personale şi/sau a relaţiilor cu ceilalţi şi simultan la utilizarea unui limbaj oral corect din punct de vedere gramatical. În acelaşi timp, povestirile ajută copilul să recunoască existenţa scrisului oriunde îl întâlneşte, să găsească ideea unui text urmărind indiciile oferite de imagini (existenţa imaginilor este obligatorie pentru susţinerea acestor activităţi), să dezvolte

interesul copiilor pentru citit. Pentru realizarea lecturilor educatoarei, recomandăm selectarea textelor ce se pretează a fi abordate în această manieră, ţinând cont de caracteristicile grupei de copii, de caracteristicile psihoindividuale ale dezvoltării acestora, de mesajul ce se doreşte transmis. Memorizarea este o activitate de educare a limbajului a cărei valoare formativă se centrează pe dezvoltarea memoriei

logice voluntare a copiilor în corelaţie cu procesele psihice ale vârstei lor. Memorizările contribuie la dezvoltarea gândirii logice a copilului, dezvoltarea atenţiei şi a puterii de concentrare, dezvoltarea memoriei voluntare prin comunicarea unor obiective urmărite, prin conştientizarea unui efort intelectual minim necesar pentru fixare; dezvoltarea auzului fonematic al copiilor; dezvoltarea capacităţii de înmagazinare şi de reproducere a cunoştinţelor; formarea şi dezvoltarea deprinderii de a recita corect şi expresiv; sensibilizarea copiilor la expresivitatea limbajului prin însuşirea unor cuvinte şi expresii cu valoare emotivă. Realizarea acestei forme de activitate trebuie susţinută în mod obligatoriu de material didactic corespunzător, de o recitare-model a educatoarei care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe: să fie clară, expresivă, însoţită de mimică şi gesticulaţie corespunzătoare, să creeze emoţie copiilor pentru a le motiva memorizarea. Chiar dacă unele dintre textele selectate de noi pot părea greu accesibile copiilor de vârstă preşcolară, suntem convinse că măiestria didactică de care au dat dovadă întotdeauna educatoarele va conduce la transmiterea şi receptarea corectă a mesajului din text, precum şi la alegerea formei optime de realizare a activităţii în sine. Astfel, succesul integrării în clasa I este garantat!

Autoarele

1.

TEMA ANUALĂ „CINE SUNT/SUNTEM?

PROIECT TEMATIC „EU ŞI LUMEA MEA”

Bătrânul şi nepotul

de Fraţii Grimm

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era,

privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice

mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură. Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă. Nu-l mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă vatră. Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate şi ochii lui lăcrimau de amărăciune. Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc. „Asta e prea de tot!…”, îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de aici înainte doar din strachina de lemn.

Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie,

nepoţelul – să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori – începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele. − Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.

− Fac şi eu o covăţică – îi răspunse copilaşul – din care să

mănânce tata şi mama când n-or mai fi în putere, ca bunicul!

Sugestii metodice:

1. Descrieţi starea în care se afla bunicul.

2. Care a fost reacţia fiului şi a nurorii faţă de neputinţa bătrânului?

3. Ce credeţi că simţea bătrânul văzând cum este tratat?

4. Cum a reacţionat nepoţelul la cele văzute în casă?

5.

Voi cum credeţi că ar fi trebuit să se poarte cu bătrânul?

6. Voi cum vă purtaţi cu bunicii voştri? Exemplificaţi.

Nuieluşa de alun

de Călin Gruia

A fost odată, la marginea unei păduri, un bordei în care trăia o femeie săracă, ce avea doi copii, un băiat şi o fată. Pe fată o chema Sprinteoara, iar pe băiat Mugurel. Într-o zi, după ce Sprinteoara îşi termină treburile prin casă, porni cu Mugurel prin pădure să culeagă ciuperci. Şi cum mergeau ei şi se afundau tot mai mult în pădure, uitându-se pe sub copaci, numai iată că zăresc o ciupercă mare şi frumoasă într-o vâlcea. Dar când să se aplece s-o rupă, n-o mai găsiră acolo. Când se uitară în jur zăriră ciuperca ceva mai departe. Cu cât se apropiau de ea, ciuperca se depărta. Şi aşa au mers ei, au mers, până au ajuns într-o poiană mare, unde erau multe ciuperci. Aici copacii erau strâmbi şi aveau frunze lungi şi subţiri, ce se mişcau ca nişte degete. Sprinteoara vru să-l cheme pe Mugurel care mai alerga încă după ciupercile fermecate, dar nu avu vreme, căci se auzi un vuiet atât de puternic, de se aplecară copacii cu frunzele la pământ şi o arătare ciudată se repezi asupra lui Mugurel şi-l ridică în sus, deasupra norilor. În pădure se făcu tăcere. Copacii îşi strânseră frunzele, potecile se întunecară. Sprinteoara a pornit la fugă, strigând după ajutor. Cărările însă îi erau necunoscute. Se rătăcise. Abia târziu ieşi într-un luminiş. Căută drumul spre casă. Dar cum să se întoarcă ea fără Mugurel? Şi tot umblând, Sprinteoara văzu în faţa ei legănându-se un alun. Nu adia nici un vânt şi totuşi alunul se legăna de parcă îl scutura cineva de tulpină. Cine să-l mişte oare? Ba încă, lucru şi mai ciudat, la fiecare legănare îi cădeau de pe ramuri câteva frunze, care se îngălbeneau văzând cu ochii. − Ce ai, alunule? întrebă Sprinteoara. − Nu te mira că mă legăn când nu bate vântul şi-mi îngălbenesc podoaba în toiul verii, grăi alunul, căci la rădăcina mea e un vierme care mă roade de mă dor crengile şi frunzele.

− Un vierme? făcu Sprinteoara. Dacă pot, am să te ajut. Fata

începu să sape pământul tare, cu un băţ ascuţit. Rădăcinile alunului erau adânci, iar Sprinteoara nu se lăsă până nu găsi viermele şi nu-l strivi. Acoperi apoi rădăcinile cu pământ şi minune! Alunul îşi lepădă pe dată toate frunzele galbene, înmuguri, dădu frunze noi şi înflori. − Mulţumesc, fată bună, că m-ai scăpat, spuse alunul, aplecându-şi un ram înflorit. Rupe de aici o nuieluşă. Cu atât te pot răsplăti. Poate îţi va fi de folos în drumul tău. Cu nuieluşa aceasta, de

vei atinge copacii uscaţi, vor înflori pe dată şi vor lega rod. Sprinteoara luă nuieluşa de alun, o băgă în sân şi o porni la drum. Şi merse, şi merse multe zile la rând şi tot atâtea nopţi, întrebând izvoarele, păsările dacă nu cumva ştiu ceva de frăţiorul ei, dar nimeni nu-i putu răspunde. Şi după atâta umblat, iată că ajunse într-o pajişte verde şi se aşeză să se odihnească. Şi cum sta fata pe gânduri, numai că aude un foşnet. O namilă de şarpe se târa prin iarbă. Uneori şarpele se oprea, îşi înălţa capul şi arunca în văzduh, ca un bici, o, limbă despicată. Ochii îi străluceau ca jăraticul, iar printre dinţi scotea un fluierat ascuţit. Se îndrepta către un tufăriş. Acolo era un cuib de pasăre, iar în cuib câţiva pui golaşi încremeniţi de spaimă. Sprinteoara scoase nuieluşa de alun şi atinse cu ea un rug uscat de mure; şi pe dată

în calea şarpelui răsări o tufă de mure şi, încolăcindu-se asupra şarpelui, îl prinse ca într-o ţesătură încâlcită. Când şarpele nu mai putu mişca, Sprinteoara rupse dintr-un copac un băţ şi, lovindu-l de câteva ori zdravăn în cap, îl lăsă fără suflare. Nu mult după aceea, Sprinteoara auzi un fâlfâit de aripi. O pasăre cu penele de argint coborî la cuib şi după ce-şi roti ochii şi văzu şarpele ucis spuse:

− Cum să-ţi mulţumesc, fată vitează, că mi-ai scăpat puişorii

de la moarte?

− Să-mi spui, pasăre de argint, unde l-aş putea găsi pe fratele

meu?

− Am zburat azi departe şi l-am văzut închis pe frăţiorul tău,

împreună cu alţi copii. Ca să ajungi până acolo îţi trebuie opinci de fier şi îndrăzneală de voinic. Frăţiorul tău a fost furat de Baba Cloanţa şi acum stă închis într-un munte de cremene neagră. Şi în fiecare zi el coboară în fundul pământului şi caută mărgăritare pentru zgripţuroaică, iar muntele e fermecat şi păzit de o lupoaică cu dinţi de oţel şi ochi neadormiţi. Ţine pana asta; când vei fi la greu, să o pui în

palmă. Şi acum, porneşte înspre miazănoapte. Fii însă cu băgare de seamă, zgripţuroaica e tare vicleană şi nu o vei putea doborî decât cu sabia uriaşului. Sprinteoara ar fi dorit să mai întrebe ceva, dar pasărea îşi luase zborul. Şi a, mers Sprinteoara, şi a mers, zi de vară până-n seară, şi abia într-un târziu se aşeză pe o piatră să se odihnească. Dar nu-i tihni odihna, că pe dată auzi o larmă de clocoteau văgăunile. Când se uită mai bine într-o vale, văzu un om mare, mare, înalt de vreo douăzeci de coţi şi care cu o ghioagă lovea stâncile şi munţii. Munţii se prăvăleau, stâncile se sfărâmau în bucăţi, pământul se cutremura. Uriaşul lovea în pietre de săreau mii de scântei şi se văicărea: ,,Dac-ar fi cineva să-mi scoată blestemata de viespe din ochi, i-aşi dărui orice mi-ar cere. Căci viespea îmi mănâncă vederea”. Sprinteoara începu să strige: „Îţi scot eu viespea!

− Unde eşti? strigă omul.

Aici, pe stâncă, stai locului, că viu numaidecât. Sprinteoara

se apropie de uriaş, dar abia-i putu ajunge până la glezne. Şi ca să ajungă la ochi trebui să se urce pe o stâncă înaltă. Uriaşul se domoli şi fata îi scoase viespea.

− Mulţumesc, fată bună, spuse uriaşul. Mi-ai scăpat vederea.

Ce-ţi pot dărui oare? Eu sunt meşterul Faur. Fata îi povesteşte

întâmplarea cu frăţiorul ei. Omul îşi luă de jos ghioaga, deschise poarta muntelui şi intrară în el.

Sabia mea – zise uriaşul – nu ţi-o pot da, că n-ai s-o poţi

duce. Are mai bine de o sută de ocale, dar iată, rup din ea o bucăţică şi-ţi fac din ea o săbiuţă care are tot atâta putere dacă eşti îndrăzneaţă şi hotărâtă în luptă. Şi uriaşul rupse o aşchie din sabie, o trecu de câteva ori printre degete ca pe o bucată de ceară şi făcu o săbiuţă. Apoi luă o altă bucată de fier, o amestecă în pumni ca pe un aluat moale şi-i făcu Sprinteoarei şapte perechi de opinci, fiecare mai mare decât cea dinaintea ei. Şi rupând din ghioaga lui de fier o bucată, îi făcu pe dată un ciocănel.

Cu acesta de vei lovi muntele acela blestemat, el se va

deschide şi te va lăsa să pătrunzi înăuntru. Sprinteoara îi mulţumi uriaşului, îşi puse săbiuţa la şold, vârî ciocănelul în sân, luă şase perechi de opinci în spinare, pe celelalte le încălţă şi o porni la drum. Şi merse, şi merse multă vreme, până ce simţi că o dor picioarele şi că o strâng opincile. Le descălţă, erau roase la tălpi. Încălţă altă pereche.

Simţi o nouă putere în trup şi porni. După un timp, iară începură să o strângă opincile. Le descălţă şi pe astea şi luă altele mai mari. Cu cât mergea, cu atât Sprinteoara simţea cum creşte şi în trup, şi în putere. Şi aşa schimbă ea în cale cele şase perechi de opinci. Când încălţă a şaptea pereche începu să meargă atât de repede încât mai-mai să nu-şi dea seama pe unde trece. Şi poate Sprinteoara nu ar fi ştiut că a ajuns la poalele muntelui de cremene de nu-i ieşea în cale lupoaica cea cu dinţi de oţel, care atunci când lătra şi-şi clănţănea colţii îi săreau scântei din gură. Nimeni nu se mai putea apropia de munte. Şi a stat Sprinteoara trei nopţi în copac, dar degeaba. Chibzui ea şi până la urmă îşi aduse aminte de pana păsării de argint. O scoase din sân şi o puse în palmă. Pasărea de argint veni pe dată.

Lupoaica nu se poate doborî, Sprinteoaro, spuse pasărea,

decât atunci când i s-ar topi dinţii. Lasă-mă pe mine! Bătu din aripi şi într-o clipă veniră atâtea păsări încât nu mai încăpeau în copaci. Erau

mii şi mii de păsări. Pasărea de argint mai bătu o dată din aripi,

păsările zburară şi nu după mult timp se întoarseră fiecare cu câte o

ramură uscată în cioc. Şi cât ai clipi dădură ramurile jos în jurul

lupoaicei, de se făcu un ocol de crăci uscate, mare şi înalt ca un zid. Apoi alte păsări sosiră cu tăciuni aprinşi în cioc. Lăsară tăciunii peste vreascuri. Vreascurile se aprinseră de jurmprejur, căci toate păsările făceau vânt cu aripile ca să se înteţească focul şi pe dată lupoaica a

fost înconjurată de flăcări mari, ce se aruncau asupra ei ca nişte limbi

de balaur. De căldură, dinţii începură să i se topească. Blana îi luă foc şi curând nu mai era în locul acela decât un maldăr de cenuşă. Sprinteoara se apropie de muntele de cremene neagră şi-l atinse cu ciocănelul de fier. În munte se deschise poarta. Sprinteoara intră. Poarta se închise în urma ei şi fata prinse a urca pe scări minunate de marmură albăstruie. Şi erau fel de fel de cărări care duceau în multe părţi. Unele din piatră verzuie, altele galbene, altele ca para focului. Uşile i se deschideau singure în cale şi trecea prin cămări pline de mărgăritare, cu diamante, cu pietre scumpe de toate culorile, ce

străluceau de-ţi luau vederea, nu alta. Şi poate ar fi rătăcit mult şi bine în pântecele muntelui dacă nu-i ieşea în cale un băiat negru la faţă, ce urca dintr-o vale cu un sac în spate.

− Pe cine cauţi aici şi cine eşti? întrebă băiatul, deşertând sacul cu mărgăritare într-o grămadă de nestemate.

Pe fratele meu, Mugurel.

− Te duc până la el. Coborâră adânc sub pământ. Acolo,

Sprinteoara văzu o mulţime de băieţandri care scormoneau şi căutau pietre scumpe. Unii dintre ei erau bălai la faţă, cu ochi albaştri, alţii aveau faţa neagră, alţii obrajii galbeni şi ochii mici, alţii erau arămii.

Unii erau mai mici de stat, alţii mai înalţi. Pe Mugurel abia îl cunoscu. Crescuse, dar slab şi gălbejit ca şi ceilalţi.

− Haideţi repede cu mine, spuse Sprinteoara. Băieţii lăsară

sacii din mâini şi porniră după ea. Sprinteoara atinse muntele cu ciocănelul dat de uriaş. Muntele se deschise şi cu toţii ieşiră la lumină. Dar nu apucară să facă decât ţiva paşi, că văile prinseră a clocoti şi a vui. Cu o falcă-n cer şi una în pământ se arată zgripţuroaica.

− Staţi, că nu-mi scăpaţi nici unul! Nici unul! Sprinteoara se

opri speriată. Privi la băieţi. Şi deodată îşi aduse aminte de cuvintele lui Faur: „Sabia este mică, dar, de vei fi îndrăzneaţă, va fi la fel ca una mare”. Sprinteoara ieşi înaintea Babei Cloanţa, cu îndrăzneală, şi scoase săbiuţa. O învârti de câteva ori dinaintea babei, iar baba, simţind puterea sabiei, se dădu înapoi şi începu să sufle de stârni un

vânt aşa de mare, încât mi-i umflă pe toţi în sus şi-i zvârli într-un loc pustiu pe vârful altui munte.

− Aici să pieriţi de foame şi sete!

Pe vârful acelui munte nu era pic de verdeaţă, nici strop de apă, iar peretele muntelui era drept şi lucios ca sticla, încât nu era nici

un chip de coborât. Au stat ei acolo cât au stat şi iată că începu să le fie foame şi să-i chinuiască setea. Au umblat ei ce-au umblat, dar n-au

sit decât doi copaci putrezi de uscaţi. Văzând copacii, Sprinteoara se înveseli.

− Suntem scăpaţi şi de aici, băieţi, nu aveţi teamă. Şi

atingându-i cu nuieluşa de alun, au înflorit copacii. Copacii pe îndată

începură a înmuguri, a da frunze şi flori şi a lega apoi rod. Mâncară poamele copacilor şi le trecură foamea şi setea. − Să coborâm, spuse Sprinteoara. Scoateţi-vă cu toţii

cămăşile, rupeţi-le în fâşii şi legaţi fâşiile unele de altele, ca să facem o funie lungă până la pământ.

N-are să ţină funia, are să se rupă, spuse Mugurel, cămăşile sunt putrede. Dar Sprinteoara răspunse:

− Dacă am coborî noi cu funia n-ar ţine, dar pentru ce-mi

trebuie mie va fi bună. Şi legară zdreanţă de zdreanţă, până făcură o funie care ajungea la pământ. Sprinteoara îşi scoase opincile de fier şi i le dădu unui băietan:

− Încalţă-le numai şi într-o clipă vei putea ajunge jos. Ia cu

tine capătul funiei şi, când vei ajunge, să legi de el opincile. Aşa, pe rând, coborâră toţi. Sprinteoara rămase cea din urmă. Dar când trăgea de jos opincile, cu funia, să le încalţe, funia se rupse şi opincile căzură

într-o prăpastie adâncă. Şi deodată o prinse un somn de i se lipeau genele. Mă rog, Baba Cloanţa, ştiind că nu se poate apropia de fată din pricina săbiuţei, se gândise să o adoarmă mai întâi şi pentru asta trimisese un corb cu o buruiană în plisc. Buruiana căzu lângă fată şi o adormi. Veselă, baba începu să urce muntele. Dar în clipa aceea, trecând pe acolo, pasărea de argint zbură şi luă de lângă Sprinteoara buruiana somnului. Când se trezi fata, se pomeni faţă-n faţă cu Baba Cloanţa. Sprinteoara sări în picioare şi scoase săbiuţa. Începu lupta. Zgripţuroaica se prefăcea când în cucuvea, când în şarpe şi încerca mereu, ba zburând pe deasupra, ba târându-se pe dedesubt, să-i ia

sabia. Abia într-un târziu îi veni Sprinteoarei bine şi îi reteză capul. Din trupul babei ieşi un fum negru, ce se risipi în vânt. Pe dată, muntele intră în pământ. Sprinteoara făcu un pas şi se găsi lângă Mugurel. Veseli că scăpaseră de zgripţuroaică, porniră spre casă. Mama lor îşi pierduse nădejdea de a-i mai vedea. Ochii i se întunecaseră de atâta plâns, căci trecuseră mulţi ani de când plecaseră.

− Noi suntem, mamă, ne-am întors, am răpus-o pe Baba

Cloanţa, strigară copiii.

− Vă aud, dragii mamei, vă simt, dar nu vă văd. Atunci

Mugurel a scos un mărgăritar pe care îl găsise el în munte şi pe care îl

ţinuse ascuns într-o basma. Şi prinzând mărgăritarul a străluci, mama pe dată îşi căpătă vederea şi zise:

Cât de mari aţi crescut, dragii mei… Şi a fost mare bucurie

în ziua aceea în bordeiul din marginea pădurii. Iar acel mărgăritar a strălucit şi străluceşte încă. Cine vrea poate să se ducă să-l vadă. Eu l-am văzut şi de acolo am adus povestea.

Sugestii metodice:

1.

Care sunt personajele principale ale poveştii?

2. Cum a dispărut Mugurel?

3. Ce face Sprinteoara când observă dispariţia fratelui ei?

4. Descrieţi drumul şi întâmplările prin care trece Sprinteoara pentru a-şi găsi fratele.

5. În ce împrejurări se foloseşte Sprinteoara de puterea fermecată a nuieluşei de alun?

6. Spuneţi, în câteva cuvinte, cum era Sprinteoara.

7. Explicaţi înţelesul proverbului „Buturuga mică răstoarnă carul mare”.

Bunica

de Barbu Ştefănescu-Delavrancea

O

văz, ca prin vis.

O

văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi

creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi

de pieptene, de la nas în jos.

Cum dăschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

− Ghici…

Alune!

Nu.

Stafide!

Nu.

− Năut!

Nu.

− Turtă dulce!

Nu.

Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.

Şi

totdauna sânul ei era plin.

Îi

sărutam mâna.

Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.

Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.

− Să spui…

Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau şi adormeam;

uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spuie şi eu visam înainte.

A fost odată un împărat mare, mare…

Cât de mare?

− Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar

copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii…

− Bunico, e rău să nu ai copii?

− Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.

Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionţat în două şi

mă săruta în creştetul capului. Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii dupe ea şi ziceam:

Spune, bunico, spune.

− Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi… nu mai

putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot…

Cât era de mic?

Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.

− Va să zică, nu era mic, mic de tot…

Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni, îi zise: „Măria

ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc, nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămâie grea şi o să nască un cocon cu totul

şi cu totul de aur”. Piticul se duse şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

De ce nu legau rod, bunico?

− Ştiu eu? Dumnezeu ştie.

Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunichii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.

− Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să

facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur

împrejur. Şi merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică…

− Ca moşu’ de mică?

− Da, ca moşu’…

− Atunci nu era mică de tot…

− Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria ta, până

n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, Măria ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se dăşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă ori în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”…

Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.

− A, nu… ştiu unde ai rămas… laaa… Zâna Florilor…

Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet-încetinel, încetişor… Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din burienile în care adormisem de atâtea ori.

− Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun…

− Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

– …ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat…

– …ş-a plecaaat…

− Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus…

– …s-a dus, s-a dus…

− Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă…

– …întunecoasă…

− …de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un ştejar

bătrân, ş-a pus dăsagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească.

Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi… Când m-am dăşteptat, bunica isprăvise caierul. Dar basmul? Cu capul în poala bunichii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

Sugestii metodice:

1. Descrieţi înfăţişarea bunicii.

2. Ce îi aducea bunica nepotului?

3. Cum şi unde îşi petreceau timpul bunica şi nepotul?

4. Ce simţea copilul atunci când bunica îi spunea basme?

5. De ce copilul nu reuşea niciodată să asculte un basm întreg?

6. Voi cum vă petreceţi timpul cu bunicii voştri?

Bunicul de Barbu Ştefănescu-Delavrancea

Se scutura din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul sta pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumară florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au

nins anii mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară:

blânzi şi mângâietori.

Cine trânti poarta?

− Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii

moşului! Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mânele lui

tata-moşu’”.

Tata-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

− Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

− Poi, raţele n-au aripi? De ce nu zboară?

− Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

− O, voinicii moşului!… Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu

atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.

Tata-moşule, da’ cocorii unse duc când se duc?

− În ţara cocorilor.

− În ţara cocorilor?

Da.

Dar rândunelile unse duc când se duc?

− În ţara rândunelilor.

− În ţara rândunelilor?

Da.

Tata-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus

de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

− Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi presură şi un sticlete.

prinzi o

− Da… hî… hî… poi ce fel… şi mie? Fata se întrista.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

− Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

− Ţie două şi mie două… nu e-aşa, tata-moşule?

− Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

− Vrei şi tu, tata-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.

Cum de nu?! Mie un scatiu.

Ce fericiţi sunt! Băiatul încalecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă „Măi, cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele?”…

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copiii

tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu:

− I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…

care

Bunicul

binecuvintează, şi zise prelung:

sus,

ridică

mâna

în

aducând

deştele

ca

un

preot

− Lăsaţi pe copii să vie la mine!

− Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…

Femeia intră în casă.

− Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi

mustrat pe cineva, şi săruta în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul. Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul. Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie. Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

Partea asta este a mea.

− Şi partea asta, a mea!

− Mustaţa asta este a mea.

− Şi asta, a mea! La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împacă,

zicându-le:

− Pe din două. Şi copiii o şi dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

− Jumătate mie.

− Şi jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. Băiatul:

− Mustaţa mea e mai lungă. Fata:

− Ba a mea e mai lungă! Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata

de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă. Pe bunic îl trecură lacrămile,

dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

− Amândouă sunt deopotrivă.

− Ş-a mea, ş-a ei!

− Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

Partea mea e mai frumoasă.

Ba a mea, că e mai albă! Bunicul zâmbi.

− Ba a mea, că e mai caldă!

− Ba a mea, că e mai dulce!

− Ba a mea, că nu e ca a ta!

Ba a mea, ca are un ochi mai verde!

− Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

Ba a mea!

Ba a mea! Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea

fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o

palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrămile în ochi, sărută partea

lui, şi fata, suspinând, pe a ei. Mama lor ieşi pe uşe şi întrebă restit:

− Ce e asta, vermi neadormiţi! Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

− Lăsaţi pe copii să vie la mine!

Sugestii metodice:

1. Descrieţi înfăţişarea bunicului.

2. Cum îi primeşte bunicul pe cei doi nepoţi?

3. Despre ce vorbesc bunicul şi nepoţii?

4. De ce mama copiilor îi atrage atenţia bunicului?

5. De la ce porneşte cearta dintre cei doi copii?

6. Cum alină copiii durerea bunicului?

7. Ce părere aveţi despre cei doi copii? Dar despre bunicul lor?

8. Imaginaţi-vă un dialog între voi şi bunicii voştri!

Hansel şi Gretel

de Fraţii Grimm

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel. De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astâmpăra foamea. Şi într-o bună zi, întâmplându-se să se abată asupra ţării o mare scumpete, nu mai fură-n stare să-şi agonisească nici măcar pâinea cea zilnică.

Seara în pat, pe bietul om începeau să-l muncească gândurile

şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomenea că oftează cu grea obidă. Şi-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii:

Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieţii

noştri copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de unele?…

− Ştii ceva, bărbate, răspunse femeia, mâine-n zori luăm copiii

cu noi şi-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm şi câte-o îmbucătură de pâine şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigură, şi-n felul ăsta ne descotorosim de ei!

Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici în ruptul capului, spuse

bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că

doar multă vreme n-ar trece şi-ar veni fiarele să-i sfâşie…

− Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i aşa, o să

murim de foame tuspatruPoţi să ciopleşti de pe-acum scânduri pentru sicrie… Şi femeia nu-i dădu pace până când omul nostru nu se-nvoi.

Totuşi, mi-e tare milă de bieţii copii! adaugă el cu obidă.

În ăst timp, cei doi copii stăteau treji în aşternut, că din pricina

foamei nu putuseră să închidă un ochi. Şi aşa se făcu de auziră tot ce spuse zgripţuroaica de femeie către tatăl lor. La un moment dat, Gretel începu să plângă cu lacrimi amare şi-i spuse lui Hansel, printre sughiţuri:

De-acus-a sfârşit cu noi!

− Linişteşte-te, Gretel, şi nu mai fi mâhnită, o să găsesc eu o scăpare!… îi zise cu blândeţe frăţiorul.

După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă, îşi puse hăinuţa pe el şi, deschizând uşa, se strecură afară. Luna lumina ca ziua şi pietricelele albe, din faţa căscioarei, străluceau ca bănuţii cei noi. Hansel se aplecă de mai multe ori până ce-şi umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă şi-i şopti lui Gretel:

− Fii liniştită, draga mea surioară, şi dormi în pace! Apoi se

culcă din nou în patul lui şi adormi. Zgripţuroaica de femeie nici nu aşteptă să răsară soarele, că se

şi înfiinţă la patul copiilor, să-i trezească.

− Ia sculaţi-vă, leneşilor, că mergem la pădure să aducem

lemne! Apoi dădu fiecăruia câte un codru de pâine şi mârâi printre dinţi:

− Asta aveţi de mâncare pentru la prânz! De vă îmboldeşte

foamea, nu cumva să mâncaţi înainte, că altceva nu mai căpătaţi! Gretel luă toată pâinea şi-o ascunse sub şorţ, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toţii spre pădure. După puţin timp, Hansel se opri şi îşi aruncă privirea

înapoi, spre căscioara ce rămăsese în urmă. Asta o făcu o dată, apoi iarăşi, şi iarăşi… Şi dacă-l văzu taică-său, numai ce-i zice:

Dace-ai, Hansel, că te opreşti mereu şi te tot uiţi înapoi?

Vezi mai bine cum mergi, să nu-ţi schilodeşti cumva picioarele!…

− Ştii, tăicuţule, mă uitam după pisicuţa mea albă… Stă, a

naibii, cocoţată, pe acoperiş, şi-mi face semne de rămas-bun. Dar vezi că femeia i-o tăie pe dată:

− Prostănacule, nu-i nici o pisicuţă!… E soarele de dimineaţă, care străluceşte pe horn. Acum e timpul să vă spun că Hansel nu se uitase după nici o pisicuţă şi că de fiecare dată când se oprea scotea din buzunar câte o pietricică şi-o lăsa să cadă pe cărare. După o bucată de vreme,

ajunseră la locurile unde pădurea se îndesea, şi cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri şi zise:

Acu’, copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un

focşor pe cinste, să nu vă fie frig deloc! Hansel şi Gretel aduseră vreascuri cât aduseră, până ce se făcu o moviliţă bună. Lemnele luară foc pe dată şi, când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi:

− Staţi lângă foc, copii, şi hodiniţi-vă, că noi ne ducem mai

încolo, în pădure, să tăiem lemne. Şi când om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici şi vă luăm acasă. Hansel şi Gretel se aşezară lângă foc şi când se făcu ora prânzului, fiecare îşi mâncă bucătura de pâine. Şi cum auzeau tot mereu răsunând lovituri de topor, erau încredinţaţi că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi că loviturile nu erau de topor!Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos şi de câte ori bătea vântul, o izbea încolo şi-ncoace de uscătura aceea. După ce aşteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiţi de oboseală şi adormiră buştean. Când s-au

trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi paşi. Gretel începu să plângă şi printre suspine îşi întrebă frăţiorul:

− Cum o să ieşim din pădure?

Şi Hansel se grăbi s-o liniştească, spunându-i:

Mai ai răbdare oleacă, până ce răsare Luna şi atunci o să

găsim noi drumul, n-avea grijă!… Răsări Luna plină, de ziceai că poleieşte cu aur pădurea, şi de îndată ce se arătă pe cer, Hansel îşi luă surioara de mână şi începu a

păşi pe urma pietricelelor, care scânteiau ca bănuţii cei de curând bătuţi şi le arătau drumul. Merseră ei aşa toată noaptea şi când

începură a miji zorile, ajunseră la casa părintească. Au bătut ei la uşă – cioc-cioc! – şi când femeia o deschise şi dădu cu ochii de Hansel şi Gretel, pe dată se arătă a fi fost foarte îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie:

− Copii răi ce sunteţi, de ce aţi dormit în pădure atâta vreme?

Ne-aţi făcut să credem că nu mai vreţi să vă mai întoarceţi la casa voastră… Dar vezi că tatăl copiilor se bucura cu adevărat, că-n inima lui era mâhnit că-i lăsase atât de singuri.

Nu trecu multă vreme şi nevoile începură iarăşi să-i încolţească. Şi numai ce-o auziră copiii într-o noapte pe femeie zicându-i lui bărbatu-său, care se perpelea în aşternut:

De-acu’ am terminat iarăşi merindele, că nu mai avem în

casă decât o jumătate de pâine!… Şi după ce-om mânca-o şi pe asta, ne-om sătura cu răbdări prăjite… Trebuie să ne descotorosim de copii, auzi tu! O să-i ducem în afundul pădurii, ca să nu mai poată nimeri drumul de-or voi să se întoarcă acasă. Altă scăpare nu văd de ni-e drag să ne mai putem ţine zilele. Vezi însă că omului i se încrâncena inima la auzul ăstor cuvinte şi gândea în sinea sa: „Ba, mai bine s-ar cuveni să împarţi cu copiii tăi ultima bucătură!…” Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu lua deloc în seamă spusele lui, ci-l tot ocăra şi-l mustra. Acum, e ştiut, cine a apucat de-a spus A trebuie -l rostească şi pe B şi dacă şi-a călcat pe inimă prima oară, musai trebuie şi a doua oară să facă la fel. Copiii erau însă treji şi auziră toată voroava lor. După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă din pat şi vru să iasă afară, să adune pietricele, cum făcuse şi de prima dată, dar vezi că femeia avusese grijă să încuie uşa, aşa că băiatului nu-i fu chip să poată ieşi din casă. Şi deşi îi era inima grea, îşi mângâie surioara, spunându-i:

Nu plânge, Gretel, ci dormi liniştită. Om găsi noi cum să

scăpăm cu bine… Nici n-apucaseră bine să răsară zorile, că şi veni femeia şi-i trase pe copii din aşternut. Apoi le întinse câte o bucăţică de pâine, care era mult mai micşoară decât de cealaltă dată. În timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre pădure, Hansel începu a face

firimituri în buzunar şi din loc în loc se oprea să le presare pe jos.

− Ia ascultă, Hansel, îi strigă la un moment dat taica-său, ce te

tot opreşti mereu şi priveşti în jur? Vezi-ţi mai bine de drumul tău şi

mergi cum trebuie!

− Păi, mă uit după porumbiţa mea, care stă pe-acoperiş şi vrea

să îmi spună la revedere!… grăi Hansel repede, ca nu cumva să se dea în vileag.

− Prostănacule, îl luă în răspăr femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici

o porumbiţă!… E soarele de dimineaţă, care străluceşte sus, deasupra hornului. Dar vezi că Hansel nu dădu îndărăt de la ce-şi pusese în gând şi, încetişor-încetişor, împrăştie pe drum toate firimiturile. Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul pădurii, unde nu mai

fuseseră în viaţa lor. Şi-ntr-un luminiş, făcură iarăşi un foc mare şi mama le zise cât putu ea de blând:

− Rămâneţi aici, copilaşi, şi de v-a birui oboseala, n-aveţi

decât să puneţi capul jos şi să dormiţi oleacă. Noi ne ducem în pădure, mai încolo, să tăiem lemne şi seara, când om sfârşi lucrul, ne

întoarcem să vă luăm. Trecu ce trecu timpul şi când veni ora prânzului, Gretel luă bucăţica de pâine şi-o împărţi cu Hansel, că pe-a

lui băiatul o presărase pe drum. Zburară ceasurile, se lăsă şi amurgul, dar vezi că nimeni nu se arătă să-i ia pe bieţii copii. Şi cum adormiră greu, se treziră de-abia în toiul nopţii. Dacă văzu ce se întâmplase, Hansel o mângâie pe surioara lui şi-i zise:

− Să rămânem aici până ce-o răsări Luna, că atunci ne-o fi

uşor să găsim firimiturile pe care le-am împrăştiat pe jos cât am mers. Ele or să ne arate fără greş drumul spre casă, asta-i sigur! De îndată ce se înălţă Luna deasupra pădurii, copiii se sculară din culcuşul de vreascuri, dar vezi că nu mai găsiră nici o firimitură. Mulţimea de păsărele care tot zboară peste câmpuri şi prin păduri de mult le ciugulise pe toate. Dar Hansel avea o inimă vitează şi-i spuse lui Gretel:

N-ai teamă, surioară, până la urmă tot o să găsim drumul!…

Dar vezi că nu fu chip să-l găsească… Merseră toată noaptea şi mai merseră încă o zi, din zori şi până-n seară, dar de izbutit tot nu izbutiră să iasă din pădure. Şi erau prăpădiţi de foame ca vai de ei, că afară de câteva boabe de fructe sălbatice, culese de pe jos, nimic nu mai

luaseră-n gură. De trudiţi ce erau, sărmanii copii abia îşi mai trăgeau picioarele, şi aşa se făcu că nu mai putură merge şi, ghemuindu-se sub un copac, adormiră buştean. Şi se ivi a treia dimineaţă de când copiii

părăsiseră casa părintească. O luară ei la picior, de cum răsări soarele, dar cu cât mergeau, cu atât se afundau mai adânc în pădure. De nu le venea cât mai degrabă un ajutor, se aflau în primejdie de moarte. Când se făcu ora prânzului, numai ce văzură pe-o cracă o păsărică albă şi frumoasă, care cânta atât de duios, că se opriră vrăjiţi s-o asculte. După ce-şi sfârşi cântul, păsărica îşi întinse aripile şi zbură – zvâr! – pe dinaintea copiilor. Dacă văzură ei asta, începură a se lua după ea până când se făcu de ajunseră la o căsuţă. Cât ai clipi, păsărica se lăsă pe acoperiş şi când veniră mai aproape de căsuţă, copiii rămaseră cu gurile căscate. Pasămite, toată căscioara era făcută din pâine şi acoperită cu cozonac, iar geamurile erau din zahăr curat.

− Hai să-ncepem să îmbucăm! zise Hansel. Şi să ne fie de

bine!… Eu o să mănânc o bucată din acoperiş, iar tu, Gretel, ia de gustă din fereastra asta, că e tare dulce!… Hansel n-aşteptă să fie rugat şi, înălţându-se pe vârfurile picioarelor, rupse o bucăţică din acoperiş, să îşi dea seama ce gust are. În ăst timp, Gretel ronţăia de zor o spărtură de geam. Şi numai ce se auzi deodată o voce subţirică, ce venea dinăuntrul căsuţei:

− Cronţ, cronţ, cronţ, dar ce hoţ ronţăie a mea căscioară?! Cine, cine e afară?… Şi copiii răspunseră pe dată:

Vântul, vântul!

Azi înconjură pământul!… Şi, fără să se sinchisească defel, continuară să mănânce şi mai cu poftă. Cum îi plăcuse grozav acoperişul, Hansel mai rupse din el o bucată bună, iar Gretel nu se lăsă nici ea mai prejos şi, desprinzând un ochete de geam, se aşeză jos şi începu a-l ronţăi cu poftă. Şi când nici nu se aşteptau, odată se deschise uşa şi-o femeie bătrână de tot, ce se sprijinea într-o cârjă, ieşi din casă, târşâindu-şi picioarele. La vederea ei, Hansel şi Gretel se speriară atât de tare, că scăpară tot ce aveau în

mână. Dar vezi că bătrâna nu-i luă la rost, ci începu a-i întreba, clătinând uşurel din cap:

Ei, copiii mei dragi, dar cine v-a adus aici? Poftiţi de intraţi

înăuntru şi rămâneţi la mine, că nu vă fac nici un rău. Şi luându-i pe amândoi de mână, îi duse în căsuţă. Iar acolo îi aştepta o mâncare, să îţi lingi degetele, nu alta: lapte şi clătite cu zahăr, mere şi-o mulţime de nuci! După ce se ospătară ei bine, bătrâna le pregăti două paturi cu aşternutul cum îi zăpada şi Hansel şi Gretel se culcară fără nici o grijă

şi se simţiră în al nouălea cer. Bătrâna se arătase prietenoasă ca să le câştige încrederea, dar vezi că era o vrăjitoare haină, care pândea copiii ca să-i atragă cu şoşele şi momele. Şi numai de aceea făcuse şi căsuţa de pâine, să-i ademenească mai uşor. De-i cădea vreunul în gheare, îndată îi făcea de petrecanie şi, după ce-l fierbea, îl înghiţea cu lăcomie. Ziua când se bucura de un astfel de ospăţ o socotea ca pe o zi de sărbătoare, şi cum de n-ar fi fost aşa pentru ea!… Vrăjitoarele au ochii roşii şi vederea scurtă, dar vezi că adulmecă de departe, ca jivinele, când se apropie picior de om. Şi la fel de bine adulmecă şi cotoroanţa asta. De cum i-a simţit pe Hansel şi Gretel că se apropie de acele locuri, a şi început a hohoti cu răutate şi în vorbele ei era numai batjocură:

− Pe ăştia îi şi am în mână, nu-i las eu să-mi scape. De cum se

iviră zorile, vrăjitoarea fu în picioare, ca nu cumva să se trezească mai înainte copiii. Şi când îi văzu ea pe amândoi cât de drăgălaş dorm

împreună şi cât de rumen şi rotofei le e obrazul, nu mai putu de bucurie şi începu a mormăi mai mult pentru sine: „Straşnică bucătură o să am, n-am ce zice!Apoi, apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl împinse până la un grăjduleţ cu gratii de fier şi-l închise

acolo. Şi era zăvorât aşa de straşnic, că oricât ar fi strigat şi s-ar fi zbătut, nu i-ar fi folosit la nimic. După ce-l puse la popreală pe Hansel, băbuşca intră în camera unde dormea Gretel şi, zgâlţâind-o ca s-o trezească, începu a o ocărî şi a-i striga:

− Scoală, leneşo, şi du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună

lui frate-tău, că l-am închis în grajd şi trebuie să-l îngrăşăm! Acum e numai piele şi os, dar când s-o mai împlini o să-l mănânc! Gretel începu a plânge cu lacrimi amare, dar vezi că lacrimile ei nu-i muiară inima cotoroanţei şi, până la, urmă, trebui să se supună şi să facă tot ce-i poruncea vrăjitoarea cea haină. Şi-n timp ce lui Hansel i se aducea

cea mai bună mâncare ca să se îngraşe, Gretel abia de căpăta, de la

băbuşcă nişte coji de raci. În fiecare dimineaţă, băbuşca se strecura, şontâcăind, până la grajd şi încă din prag se apuca să strige:

− Hansel, ia scoate un deget afară, să văd de te-ai îngrăşat de

ajuns!

Dar vezi că ghiujul de Hansel îi trecea printre gratii un oscior, şi cum băbuşca avea ochii tulburi şi vedea ca prin sită, era încredinţată că-i întinde un deget. Şi de fiecare dată se tot minuna cotoroanţa cum de nu se mai îngraşă. Trecură aşa zilele şi văzând că după a patra săptămână Hansel rămăsese la fel de ogârjit ca şi înainte, îşi pierdu răbdarea şi nu mai vru să aştepte.

− Hei, Gretel, o strigă ea pe fetiţă, grăbeşte-te de adu apă, că

de-i curge untura, de gras ce e, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel îl

tai şi-l pun la fiert!Vai, cum se mai boci biata surioară când trebui să care apa pentru a doua zi, şi cum îi şiroiau lacrimile amare pe obraz!

− Doamne, ajută-ne! strigă ea după un răstimp. De s-ar fi

întâmplat să ne înghită fiarele sălbatice ale codrului, am fi murit măcar

împreună!

Ia mai sfârşeşte odată cu bocitul, se răsti cotoroanţa la fată,

că doar nu-ţi ajută la nimic toată văicăreala!… Nici nu se luminase încă bine de ziuă, când începu Gretel roboteala. Că doar trebuia să care apă, să atârne cazanul pentru fiertură în cârligul de fiert şi să aprindă focul.

− Mai întâi, aş vrea să punem la copt, auzi tu? se răsti baba la

Gretel. Că am aprins cuptorul şi aluatul l-am frământat de mult. Nu-şi sfârşi bine vorba, că vrăjitoarea o şi îmbrânci pe biata Gretel afară, unde era cuptorul din care ieşeau limbi de flăcări.

− Hai, bagă-te înăuntru, îi porunci vrăjitoarea, şi vezi dacă-i

destul de încins ca să punem înăuntru pâinea! Vezi că afurisita de cotoroanţă nu degeaba o îndemna pe fată să se vâre în cuptor!… Că de-ndată ce-ar fi fost înăuntru, vrăjitoarea – pac! – ar fi închis cuptorul. Şi-ar fi ţinut-o acolo până ce se rumenea bine. Şi-apoi ar fi mâncat-o… Numai că Gretel băgă de seamă ce gânduri clocea în cap vrăjitoarea şi se prefăcu că-i nătângă şi neîndemânatică:

− Aş intra, dar nu ştiu cum să fac… Pe unde să intru? Şi cum

anume?

− Eşti proastă ca o gâscă! o ocărî baba. Păi nu-ţi dă prin cap

pe unde, că-i deschizătura destul de mare? Ia te uită, şi eu aş putea să încap în ea!… Şi, şontâcăind, se apropie de cuptor şi-şi vârî capul în

el. Gretel doar asta aştepta şi-i dădu un brânci zgripţuroaicei de se duse până-n fundul cuptorului. Apoi închise uşa de fier şi puse zăvorul. Văleu, ce mai urlete, că te treceau fiorii, răzbăteau dinăuntru!… Dar vezi că Gretel fugi de-acolo, să n-o mai audă, şi

vrăjitoarea cea haină pieri ca o netrebnică, arsă de dogoare. Şi arse până ce se prefăcu în scrum. Gretel dădu fuga într-un răsuflet până la grajdul unde era închis Hansel şi, deschizându-l, strigă bucuroasă:

− Am scăpat, Hansel, am scăpat, frăţioare! Vrăjitoarea a

pierit! Dacă auzi ce-i spune, Hansel sări afară din grajd întocmai cum sare pasărea din colivie, când i se deschide uşiţa. Şi văzându-se iarăşi împreună, îşi săriră de gât şi se sărutară şi bucuria le râdea în ochi şi-n inimă. Şi de voioşi ce erau, ţopăiau al naibii, că nişte iezi!… Cum nu

mai aveau de ce se teme, intrară în căsuţa vrăjitoarei şi acolo, ce să vezi, în toate ungherele erau numai sipete pline cu mărgăritare şi nestemate!

− Ei, astea zic şi eu că-s mai bune decât pietricelele noastre!

făcu Hansel şi-şi umplu buzunarele până nu mai putu. Iar Gretel spuse

şi ea:

− Vreau să aduc şi eu acasă o mână-două din ele! Şi alese şi

alese până ce-şi umplu şorţuleţul.

Acum, hai s-o tulim de-aici cât mai degrabă, hotărî Hansel,

că mult mai uşoară mi-ar fi inima de-aş şti c-am ieşit din pădurea asta fermecată. Merseră ei ce merseră, cale de câteva ceasuri, şi numai ce ajunseră la o apă mare.

− Ce ne facem, surioară, că nu putem trece? făcu Hansel

amărât. Nu văd peste apă nici un pod, nici măcar vreo punte cât de îngustă…

De-ar trece vreun vaporaş, bine-ar fi! Dar prin locurile astea,

slabă nădejde… zise Gretel cu mâhnire. Dar uite, mai încolo, văd o

raţă albă înotând. Poate că, de-aş ruga-o, ne-ar ajuta să ajungem pe malul celălalt… Şi începu a striga:

− Raţă, răţişoară, ia-i în spate, pe-aripioară, pe Hansel şi Gretel, că nici pod, nici punte n-are apa asta mare! Se apropie răţişoara şi Hansel i se urcă în spate. Apoi o rugă şi pe surioara lui să vină lângă el, dar Gretel rămase pe mal şi-i zise:

− Cum să vin? Nu vezi că i-ar fi prea greu răţişoarei? Mai bine să ne treacă pe rând. Şi făptura cea bună chiar aşa şi făcu. După ce trecură cu bine pe celălalt mal, mai merseră ei ce merseră şi, de la o vreme, pădurea începu să li se pară din ce în ce mai cunoscută. Şi-ntr-un sfârşit, numai ce zăriră din depărtare casa părintească. Tii, ce-o mai luară atunci la goană, de le sfârâiau, călcâiele, nu alta! Trecură pragul casei şi, dând năvală în odaie, săriră de gâtul tatălui lor. Era şi timpul, că, de când îşi părăsise copiii în pădure, bietul om nu mai avusese o clipă fericită. Pe femeie însă n-o mai găsiră copiii – murise. Gretel îşi deşertă şorţuleţul şi începură a se rostogoli prin odaie mărgăritarele şi nestematele, de te mirai de unde mai ies atâtea. În ăst timp, Hansel scotea şi el din buzunar câte un pumn plin de pietre preţioase şi, după ce le arunca pe podea, apuca să arunce alt pumn, până ce-şi goli amândouă buzunarele. Şi aşa se făcu de-şi luară îndată tălpăşiţa de la casa pădurarului toate grijile şi nevoile care stătuseră până atunci pe grumazul omului şi al copiilor lui. Şi trăiră ei împreună numai în bucurie şi fericire… Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa! Dar uite că mai fuge pe-aici un şoricel. Şi cine l-a prinde l-a văzut norocul, că o să-şi facă din blana lui o căciulă mare cât roata carului…

Sugestii metodice:

1. Cine erau Hansel şi Gretel?

2. De ce au fost duşi în pădure?

3. Cum au reuşit să găsească drumul spre casă?

4. Ce s-a întâmplat a doua oară când au fost duşi în pădure?

5. Cum au ajuns au ajuns la casa din pădure?

6. Din ce era făcută căsuţa şi cine locuia în ea?

7. Ce planuri avea vrăjitoarea cu cei doi copii?

8. Cum au reuşit cei doi copii să o păcălească pe vrăjitoare?

9. Ce situaţie din poveste credeţi că ar putea fi explicată prin proverbul „Cine sapă groapa altuia cade singur în ea”?

Sarea în bucate

A fost odată ca niciodată etc.

de Petre Ispirescu

A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânând văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra fetelor.

Ele măritându-se şi văzând sârguinţa ce punea părintele lor ca să le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bântuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să uite mâhnirea ce-l coprinsese pentru moartea mumei lor. Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare:

− Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?

− Cum să te iubesc, tată? Iaca, eu te iubesc ca mierea,

răspunse ea după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta şi vorbi.

− Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine. Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie:

− Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea?

− Ca zahărul, tată.

Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse.

− Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.

Pasămite, fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau. Împăratul se bucură

cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul. Şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întreabă şi pe dânsa:

− Cum mă iubeşti tu, fata mea?

Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină,

zâmbind cu dragoste firească şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă,

ca o mai mică ce era. Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea

tatălui lor, pufniră în râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise:

– Ia fă-te mai încoace, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. Nu auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot! Când auzi fata cea mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în fundul pământului de mâhnire, căci se supărase tată-său şi, încumetându-se, zise:

− Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea şi zahărul… −Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise gura şi o lăsă plângând. Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău decât bine. Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila Domnului o va duce. Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat. Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi şi ar vrea să se bage la stăpân dacă ar găsi vreun loc. Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa chelăreasa, cu ochii pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă. Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere şi ea răspunse că nu cere nici o simbrie, fără decât să slujească o bucată de vreme şi dacă slujba ei va fi vrednică de vreo simbrie, să-i dea atât cât va face. Chelăreasa se bucură văzând-o că răspunde aşa de cuminte şi o luă să îi fie ajutoare. Îi spuse ce are să facă şi îi dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămară şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rânduiala lui.

Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Şi nu se ivi nici o cârteală din partea nimănui, căci ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nici o părtinire. Unde să stea ea la vorbă deşartă sau cu streinii cari veneau să- şi ia tainurile şi merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt ori să asculte de la cineva vreo asemenea vorbă, că se ruşina şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să închiză şi gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curţii, ci, când îşi găsea câte niţică vreme de repaus, citea pe carte. Toţi cu totul aveau sfială de dânsa şi nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le dea dreptul a-i atârna vreun ponos de coadă. Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost. Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea chelăresei, pe lângă dânsa. Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru, lucra şi ca. Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei. Se mira şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă- sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era. Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit. Să fi văzut pe mă-sa jăliri şi plânsete. Nopţile le făcea zile privindu-l la boală. Iar dacă o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credinţă, să îngrijească de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului.

Cuvintele cele blânde şi înţelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci şi neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult decât toate, cum ştia ea să umble de binişor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui. Într-un după-prânz, după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise:

− Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor.

Bine, măicuţă, bine. Mai bine de tânăr decât să intri în

valurile lumii. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi de neam, şi de treabă.

− Ea e găsită, mamă.

− Şi cine este? O ştiu eu?

− Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas

inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din câte fete de împăraţi şi de domni am văzut, niciuna nu mi-a plăcut ca dânsa. Ea mi-a robit inima. Se împotrivi împărăteasa oarecum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţă să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare. Dacă văzu şi văzu că altfel nu se poate şi că fata ce-şi alesese fiul ei să o ia de nevastă este cuminte, blândă, cu bună judecată şi mai presus de toate este smerită, cinstită şi vrednică, se învoi şi dânsa. Rămase acum să înduplece şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească şi dânsul alegerea fiului lor. Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atât muma, cât şi fiul căzură cu rugăminte şi lăudară pe fată cum ştiură şi ei mai bine.

Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta. Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se ruga cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat. În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată ziua, ca la împăraţi, de! Ce să zici? Seara se întinse o masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de mâncări, de

băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi degetele când le vei mânca. Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri de mâncare numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca, aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijească să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasă făcu întocmai precum i se poruncise. După ce se aşezară toţi poftiţii la masă, începură a mânca şi a se veseli cât nu se poate

spune. Împăratul cel poftit, adică tatăl miresei, mânca şi nu prea. Încă de când venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor. Pasămite, el îşi semuia copila, şi neputându-şi da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fecior de împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic. Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o schimbaseră de cum o ştia tată-său. Şi, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau nici un gust. Se încumese şi întrebă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mâncat de nu ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului şi văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stânga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănânce bucatele ce i se aduceau lui? Răbdă ce răbdă; de ruşine luă el câteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se mai putu opri şi, ridicându-se în sus, zise cu glas mare:

− Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?

Vai de mine, Măria ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând

una ca aceasta? După cum vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi împăraţi, fără deosebire.

− Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt

bune de mâncat, numai ale mele nu. Se făcu foc de supărare împăratul-socru şi porunci ca numaidecât să vie bucătarii să-şi dea seamă de ceea ce au făcut şi vinovaţii să se dea morţii. Ştiţi ce era? Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţă ce

credea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai cătrănite. Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului-socru:

− Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată

pentru ce am făcut-o:

Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cele mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se

poate mai multă iubire decât aceasta! Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi, prin muncă, cinste şi hărnicie, am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut să dovedesc tatei că fără miere şi fără zahăr poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate. Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească. Atunci, tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi şi-a cerut iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mâna şi şi-a cerut şi dânsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în

lume.

Tatăl fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa noră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă, şi harnică. Eram şi eu la nuntă împreună cu cheleşul acela care se tupilează printre d-voastră, cinstiţi boieri. Multe ciolane, Doamne, mai

căzură de la acea masă, şi, care cum cădea, tot în capul chelului le da. Şi încălecai p-o şea şi v-o spusei d-voastră aşa. Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă. Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cine a spus.

Sugestii metodice:

1. Cum îl iubeau cele trei fete de împărat pe tatăl lor?

2. De ce a fost alungată fata cea mică de acasă?

3. Unde a ajuns ea?

4. Care a fost purtarea fetei la curtea celuilalt împărat?

5. Cum i-a arătat tatălui că şi iubirea ei este de preţ?

6. Ce învăţătură desprindem din această poveste?

Alcătuiţi propoziţii în care să folosiţi cuvintele miere, zahăr, sare;

Desprindeţi din text trei însuşiri ale fetei de împărat;

Redaţi dialogul dintre fete şi împărat, pe roluri!

Ghici ghicitoarea mea:

„Necesară-n orice casă, Fără ea, orice s-ar spune, Nici mâncarea nu-i gustoasă Şi nici glumele nu-s bune.” (Sarea)

Lenevos cum e, nu şagă, Doarme dus o iarnă-ntreagă, Şi visează el, vezi bine, Numai ………………… (Miere de albine)

Doi fraţi cuminţi

de Elena Farago

Noi suntem doi fraţi în casă Şi nu ne certăm deloc, Şi suntem tăcuţi la masă Şi cuminţi în orice loc.

Avem hamuri, cerc şi minge Când pe-afară ne jucăm, Iar când plouă ori când ninge, Liniştiţi în casă stăm.

Şi cu jucării frumoase Ne jucăm tot amândoi, Pe când mama noastră coase Ori citeşte, lângă noi.

Mama noastră ne vorbeşte Şi ne mângâie duios, Iară seara ne citeşte Ori ne spune-un basm frumos.

Şi ne-nvaţă lucruri multe, Şi frumoase, stând cu noi, Şi îi place să ne-asculte Când vorbim noi amândoi

Şi în gândul nostru-ntruna Auzim povaţa ei:

– Fiţi cuminţi întotdeauna Şi fiţi buni, copiii mei!…

Sugestii metodice:

1. Care este purtarea celor doi fraţi?

2. Completaţi ce lipseşte cu cuvinte din text:

nu ne…………deloc suntem……….la masă ……….în orice loc.

3. Cum îşi petrec timpul cei doi copii?

4. Care este atitudinea mamei faţă de cei doi copii?

5. Mamele voastre fac acelaşi lucru? Ce vă place să faceţi împreună cu mama voastră?

6. Care este îndemnul mamei?

7. Daţi exemple de jucării preferate de voi!

8. Tăiaţi ce nu se potriveşte cu textul:

hamuri

cerc

bicicletă

minge

fraţi

surori

mamă

tată

9. Ghici ghicitoarea mea!

Ne iubeşte, ne răsfaţă, Zi de zi ne dă povaţă. Desigur, v-aţi dat toţi seama, Nu e alta decât… (Mama)

Familia mea

Suntem cinci oameni în casă, Că i-am numărat la masă, Tata, mama şi bunicul, Bunica şi eu, piticul.

Tata-i bun şi serios, Muncitor şi respectuos, Despre mama ce -ţi spun? Nu am voie să-i ascund Fapte rele, ghiduşii Când le fac ca alţi copii.

Bunica îmi dă povaţă Cum să mă port în viaţă, Vă spun de bunic apoi, C-a fost primul în război.

Sugestii metodice:

1. Câţi membri sunt în această familie? Dar în familia voastră?

2. Descrieţi pe rând, folosind expresii din poezie, pe tata, mama,

bunica, bunicul.

3. Explicaţi cuvintele ghiduşii, povaţă.

4. Alcătuiţi propoziţii cu cuvintele de mai sus.

Nu numai la grădiniţă

de Octav Pancu-Iaşi

Povestea asta este despre un băieţel care l-a uitat pe „bună ziua”. Cum adică „l-a uitat”? o să întrebaţi voi, că doar „bună ziua” nu-i o

umbrelă s-o uiţi la un vecin şi nu-i o pălărie s-o uiţi în tren. „Bună ziua” – ştie oricine – e „bună ziua” şi nu poate fi uitat, spuneţi voi şi aşteptaţi de la mine să vă dau dreptate şi să închei această discuţie fără rost. Îmi pare rău, dar nu pot. Şi iată de ce: ieri veni la mine acasă un băieţel să mă invite la o serbare, la grădiniţă. Băieţelul intră şi îmi spuse:

− Copiii vă invită la grădiniţă. Dăm o serbare. M-au trimis pe

mine să vă spun. V-am spus, acum plec

Asta-i tot?

Tot.

N-ai uitat nimic?

Nimic.

Ba ai uitat. L-ai uitat când ai intrat pe „bună ziua”. Unde l-ai

uitat?

Nu ştiu.

Cum se poate să nu ştii? Aminteşte-ţi! Nu poţi pleca aşa la

drum, fără „bună ziua”. Gândeşte-te puţin! Ai mai trecut pe undeva

înainte de a veni la mine?

− Am mai trecut pe acasă.

Poate l-ai uitat pe „bună ziua” acasă. Ai telefon?

Da.

− Ce număr?

Îmi spuse numărul şi sunai acasă la el. Răspunse bunica.

− Sărut mâna, bunicuţo, începui. Iartă-mă că te iau de la treburi.

Nepotul dumitale e la mine. I s-a întâmplat ceva, l-a uitat pe „bună ziua”. Nu cumva l-a uitat acasă?

− Nu, auzii de la celălalt capăt al firului. Din păcate nu l-a uitat

acasă. Dacă-l uita, îl găseam. Nici când a trecut pe acasă nu-l avea la el. A deschis uşa de la bucătărie, a spus: „Bunică, mi-e foame!”, a înfulecat o pârjoală, dar, ţin bine minte, l-a uitat pe „bună ziua”. Nu ştiu unde l-a uitat. Ştii cumva dumneata?

− Nu ştiu, dar o să aflu. Mulţumesc, bunicuţo. Sărut mâna. Lăsai receptorul în furcă şi-i vorbii băieţelului:

Nu l-ai uitat acasă. Ai mai fost pe undeva?

− Da. Am trecut pe la un chioşc de ziare.

− Care chioşc?

− Cel din colţ. Am întrebat dacă a apărut…

Nu-l mai aşteptai să sfârşească. Aşa cum eram, în cămaşă, cu papucii de casă în picioare, o zbughii spre chioşcul de ziare din colţ.

− Noroc! îl salutai pe vânzător. Fii bun şi dă-mi o informaţie. Nu,

nu Informaţia Bucureştiului, altfel de informaţie. A trecut pe la

dumneata un băieţel aşa şi aşa… (Prin „aşa şi aşa”, cititorii sunt rugaţi să înţeleagă descrierea amănunţită a băiatului.)

− A trecut, îmi răspunse vânzătorul.

− Fii bun atunci şi uită-teNu cumva l-a uitat aici pe „bună

ziua”?

N-are nici un rost să mă uit. Nu l-a uitat. Nu avea cum. Nu l-a

lăsat nici o clipă. A întrebat dacă a apărut o revistă, dar n-am auzit nici

un „bună ziua”. Poate l-a uitat în altă parte.

− Bine. O să aflu unde l-a uitat. Noroc!

Băieţelul mă aştepta acasă, jucându-se cu maşina mea de scris.

(Am fost nevoit s-o dau la reparat după aceea, dar asta v-o spun numai aşa, în treacăt…)

Nu l-ai lăsat pe „bună ziua” nici la chioşc, îi zisei, în timp ce îi

luam din faţă maşina de scris, fără să bănuiesc că era prea târziu… Nu ai mai fost nicăieri?

Nu.

− Atunci înseamnă că l-ai uitat la grădiniţă. Stai să mă interesez. Luai telefonul şi formai numărul grădiniţei.

− Alo, vă salut… Nu vă supăraţi, cu cine vorbesc?

− Cu grădiniţa! îmi răspunse o voce groasă.

Chiar… grădiniţa?

Chiar.

− Atunci, iată ce aş dori să vă întreb: acum, după ce au plecat

copiii acasă, aţi făcut curăţenie?

Desigur.

− Şi aţi măturat sub fiecare scăunel, sub fiecare măsuţă, aţi şters praful de pe raftul cu jucării, aţi…

− Mai încape vorbă?!

Într-adevăr, nu mai încape şi totuşi aş mai avea ceva de spus:

cred că un băieţel l-a uitat la grădiniţă pe „bună ziua”. Nu cumva l-aţi

găsit?

Ba da. L-am găsit în dulapul cu şorţuri, în buzunarul unui şorţ. E

al unui băieţel, când pleacă de la grădiniţă îl uită mereu în buzunarul şorţului. La grădiniţă îl are tot timpul la el. Îl dă doamnei educatoare, doamnei directoare şi mie, îngrijitorului. Cum s-ar spune, cu alte

cuvinte, la grădiniţă e un băieţel respectuos. Dar de vreme ce-l uită mereu pe „bună ziua” în buzunarul şorţului, cred că acasă sau în altă parte nu-i la fel.

− Mulţumesc. M-am lămurit.

Şi pentru că mă lămurisem, îi spusei băieţelului:

− Ţi l-am găsit pe „bună ziua”. Îl uiţi mereu la grădiniţă, în buzunarul şorţului. Asta nu se poate. Ai nevoie de el nu numai acolo. Ai nevoie de el pretutindeni. Şi spunându-i acestea băieţelului… dar mai bine să ne oprim aici. Gata. Punct.

Bună ziua!

Sugestii metodice:

1. Ce trebuia să spună băieţelul în momentul întâlnirii cu o altă persoană?

2. Unde a fost căutat „bună ziua”?

3. Unde fusese uitat „bună ziua”?

4. Ce părere aveţi despre băieţelul din povestire?

5. De ce credeţi că povestirea se numeşte „Nu numai la grădiniţă”?

6. Când, unde şi pe cine trebuie să salutăm?

7. Cum îi salutăm pe oamenii mari? Dar pe copii?

8. Joc de rol: „Întâlnirea” (diferite situaţii, la latitudinea educatoarei).

Fetiţa care l-a luat pe NU în braţe de Octav Pancu-Iaşi

Vă spun ca să ştiţi şi voi: cuvintele care îmi trebuie pentru poveşti le scot din călimară…

Într-o zi, un cuvânt nu vru să iasă afară. Tot ciocănind

desperate în sticla cu peniţa, din călimară ieşiră cuvintele Politeţe, Hărnicie, Prietenie.

Hai, spune-ne ce cauţi!

Îl caut pe „Nu”. Fără el nu pot termina povestea.

Pe „Nu”? L-a luat o fetiţă în braţe şi nu-i mai dă drumul…

− Dacă, de pildă, vorbi cuvântul Hărnicie, îi spune mama:

Pune masa!” sau „Adu apă!” sau „Mătură!”, fetiţa spune că nu poate;

are pe „Nu” în braţe…

− Ori dacă, vorbi cuvântul Politeţe, bunica vine de la piaţă

aducând două coşuri grele, fetiţa cu „Nu” în braţe nu sare să-i deschidă uşa…

− Ori dacă, vorbi cuvântul Prietenie, o colegă o roagă să-i

ajute la o problemă grea, fetiţei cu „Nu” în braţe nici nu-i pasă…

− Şi unde stă fetiţa care l-a luat pe „Nu” în braţe? întrebai eu.

Te conducem noi, se oferiră cele trei… Deşi era târziu, o găsirăm dormind. „Nu”, din braţe, era însă treaz:

− Nu mă întorc! zise el. Nicăieri n-am dus-o mai bine ca-n

braţele acestei fetiţe. Nu merg la tine, nu, nu, nu! Chiar atunci se auzi glasul mamei fetiţei:

− Hai, scoală-te, că e târziu! Pune masa, e ora prânzului!

Îndată! răspunse în locul fetiţei Hărnicia. Şi cât ai clipi,

aşternu masa, deschise bufetul şi scoase farfuriile. În dreptul fiecărei

farfurii împături şi câteva şerveţele de hârtie. Pe scări se auziră paşii bunicii. Politeţea nici nu aşteptă s-audă bătăi la uşă. Alergă şi o deschise, luă sacoşa cu cumpărături din braţele bunicii… Între timp, Prietenia rezolvase problema cu care venise colega fetiţei care l-a luat pe „Nu” în braţe… Când fetiţa se trezi şi se dădu jos din pat, veni la mama sa şi aceasta o laudă:

− Tare frumos ai aşezat masa! Poftim cotorul acesta de varză. Bunica-i dărui un măr:

Ia-l! Eşti o fetiţă săritoare.

Colega nu se lăsă mai prejos:

Am două nuci. Una ţie şi una mie! Fetiţa întinse mâinile să

primească darurile, dar, în clipa aceea, îl scăpă pe „Nu” din braţe. Eu,

care atâta aşteptam, îl apucai de-o ureche şi plecai grăbit acasă. Ajuns acasă, îl aruncai pe „Nu” în călimară şi rugai cuvântul Paznic să-l păzească straşnic. Ca să nu-l mai poată lua nici o fetiţă şi nici un băiat în braţe…

Sugestii metodice:

1. Care sunt cele trei cuvinte care au ieşit din călimara cu cerneală?

2. Ce cuvânt s-a pierdut?

3. Cine l-a luat pe NU?

4. Completaţi cu cuvinte din text enunţurile:

Hărnicia este………………………………… Politeţea este………………………………… Prietenia este…………………………………

5. Descrieţi comportamentul fetiţei care îl avea pe NU în braţe.

6. Voi faceţi ca ea?

7. Cum au reacţionat mama, bunica şi prietena fetiţei în momentul în care Hărnicia, Politeţea şi Prietenia au răspuns în locul fetiţei?

8. Recompensele şi laudele primite de fetiţă erau meritate?

9. Ce s-a întâmplat cu cuvântul NU?

10. Voi l-aţi întâlnit pe undeva?

D-l Goe

de I.L. Caragiale

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai. Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotăreşte cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţă. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:

Mammare! De ce nu mai vine?… Eu vreau să vie! −Vine, vine acum, puişorul mamii! răspunde cucoana.

Şi sărută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria.

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că „aşa ţin bărbaţii biletul”.

Vezi ce bine-i şade lui – zice mammare cu costumul de

marinel?

Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?

Dacum?

Marinal

Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea

pe vremea mea, când a ieşit întâi moda asta la copii – marinel.

− Vezi că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice marinal, nici marinel

Da’ cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet

simpatic.

Mariner

Apoi de! N-a învăţat toată lumea carte ca d-ta! zice mammare şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de

mariner. Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul – şi nu stă

mult. Trenul este plin… Dar cu multă bunăvoinţă din partea unor tineri politicoşi, cari merg până la o staţie apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecatMam’mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigară… Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să şadă în coridorul vagonului cu bărbaţii.

Nu!Nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d. Goe, şi-l trage puţin înapoi.

− Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.

Şi după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alarmă şi scoate iar capul. Dar n-apucă să

răspunză ceva urâtul, şi mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înăuntru şi-ncepe să zbiere.

− Mamiţo! Mammare! Tanti!

Ce e? Ce e? sar cocoanele.

− Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând din picioare. Mi- a zburat pălăria! Să opreascăăă!!!

Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la staţia din urmă.

Biletele, domnilor!

Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate şi Goe să facă acelaşi lucru: fiindcă biletul era în

pamblica pălăriei, şi, dacă a zburat pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Dar avea bilet.

Parol! Chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Miţa.

Conductorul însă nu înţelege, pretinde bilet; dacă nu, la staţia apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie regulamentul: dacă

un pasager n-are bilet şi nu declară că n-are bilet, i se dă o amendă de 7 lei şi 50 de bani, şi-l dă jos din tren la orice staţie.

Dar noi n-am declaratără? strigă mamiţa.

− Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam’mare.

De ce-a scos capul pe fereastră? Eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.

Nu-i treaba dumitale! Ce te-amesteci d-ta? zice tanti Miţa

urâtului

Uite ce e, cucoană – zice conductorul , trebuie să plătiţi un

bilet

Să mai plătim? N-am plătitără o dată?

Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani.

Şi pe dasupra?…

Vezi, dacă nu te-astâmperi? zice mamiţa şi-l zguduie pe Goe

de mână. Ce faci, soro? Eşti nebună? Nu ştii ce simţitor e? zice mammare. Şi, apucându-l de mâna cealaltă, îl smuceşte de la mamiţa lui, tocmai când trenul, clănţănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lumammare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe îşi pierde un moment centrul de gravitaţie şi se reazimă în nas de clanţa uşii de la cupeu. Goe începe să urle… În sfârşit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărească a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!… Ce-o să facă d. Goe la Bucureşti cu capul gol? Şi toate prăvăliile închise!… S-ar întreba oricine, care nu ştie câtă grije are mam’mare şi câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu

pălăria de paie? Dacă să întâmplă să plouă, ori răcoare? Şi mam’mare

scoate

Formidable.

le

din

săculeţul

ei

un

beret

tot

din

uniforma

canonierii

− Te mai doare nasul, puişorule? întreabă mam’mare.

Nu… răspunde Goe.

− Să moară mam’mare?

− Să moară!

Ad’, să-l pupe mam’mare, că trece!

Şi-l pupă în vârful nasului; apoi aşezându-i frumos beretul:

bine cu beretul!… zice mammare

scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.

Cu ce-i nu şade lui bine? adaogă tanti Miţa şi-l scuipă şi dumneaei şi-l sărută.

− Lasă-l încolo! că prea e nu ştiu cum!… Auzi d-ta! Pălărie

nouă şi biletul! zice mamiţa, prefăcându-se foarte supărată.

Parcă-i

şade

mai

− Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam’mare. Dar mamiţa adaogă:

Dar pe mamiţica n-o pupi?

Pe tine nu vreau, zice Goe cu humor.

− Aşa? zice mamiţa. Lasă!… Şi-şi acopere ochii cu mâinile şi se face că plânge.

Las’ că ştiu eu că te prefaci! zice Goe.

− Ţi-ai găsit pe cine să-nşeli! zice mam’mare.

Mamiţa începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice:

− Cine mă pupă… Uite!Ciucalată!

Mamiţa pupă pe Goe, Goe pe mamiţa, şi luând bucata de ciucalată, iese iar pe coridor.

− Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră!… E lucru mare, cât e de deştept! zice mam’mare.

− E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa.

Pe când Goe îşi mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta… Trenul aleargă acum despre Crivina către Periş.

− Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamiţo! zice mamiţa către mammare. Mam’mare se ridică bătrâneşte şi se duce în coridor:

Goe! Puişorule! Goe! Goe!

Goe nicăieri.

Vai de mine! ţipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul?S-a prăpădit băiatul!… Şi toate cucoanele sar…

− A căzut din tren băiatul! Ţaţo, mor!

Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în uşa compartimentului unde nu intra decât o persoană.

Goe! Maică! Acolo eşti?

Da!

Aide! zice mam’mare, ieşi odată! Ne-ai speriat.

− Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.

De ce?Te doare la inimă?

Nu! Nu pot

E încuiat! zice mam’mare, vrând să deschidă pe dinafară.

− Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.

Vai de mine! Îi vine rău băiatului înăuntru!

În sfârşit, iacătă conductorul cu biletul: primeşte paralele şi liberează pe captiv, pe care toate trei cucoanele îl sărută dulce, ca şi

cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă. Şi mam’mare se hotăreşte să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puişorului. Puişorul vede o linie de metal în colţul coridorului, care are la capătul de sus o maşină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul maşinii şi începe să-l tragă.

− Şezi binişor, puişorule! Să nu strici ceva! zice mam’mare.

Trenul îşi urmează drumul de la Periş cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un şuier,

apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, şi trenul se opreşte pe loc, producând o zguduitură puternică. „Ce e? ce e?Toţi pasagerii sar înspăimântaţi la ferestre, la uşi, pe scări…

Goe! Puişorule! Goe! strigă tanti Miţa şi se repede afară din

compartiment. Goe este în coridorDe ce s-a oprit trenul? Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?… Asta e uşor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se aţa înnodată şi cu nodul plumbuit.

Personalul trenului umblă forfotă, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, aşa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-şi încarce iar pompa de aer comprimat şi să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorul şi şefii trenului aleargă din vagon în vagon şi cercetează aparatele semnalelor de alarmă.

Cine poate ghici în ce vagon era ruptă aţa plumbuită şi răsturnată manivela? Ciudat! Tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? Cine a tras manivela? Mammare doarme în fundul cupeului cu puişorul în braţe. Nu se poate ştie cine a tras manivela. Trenul se porneşte în sfârşit şi ajunge în Bucureşti cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam’mare aşază frumuşel beretul lui Goe, îl scuipă pe puişor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul şi-l sărută dulce. Apoi cucoanele se suie în trăsură şi pornesc în oraş:

La Bulivar, birjar! La Bulivar!

Sugestii metodice:

1. De ce Goe era dus la Bucureşti?

2. Cine îl însoţeşte pe Goe în călătorie?

3. Cum era îmbrăcat Goe?

4. Cum se poartă cele trei femei cu băiatul?

5. Ce face Goe în tren? Descrieţi peripeţiile prin care trece.

6. Care este părerea voastră despre comportamentul tânărului Goe?

7. Goe merită această excursie la Bucureşti?

8. Cum trebuie să ne purtăm în public?

Formează cuvinte noi de la cuvântul „marinar”(familia de cuvinte).

Spune care este rostul lor: „peron”, „tren”, „bilet de călătorie”, „semnal de alarmă”.

Spune care este răspunsul potrivit:

Goe aşteaptă:

Goe este:

Goe e cu:

autobuzul

foarte liniştit

verişoara

metroul

foarte impacientat

mătuşa

trenul accelerat

foarte politicos

bunica

avionul

obraznic

mama

Ionel, un băieţel

de Gica Iuteş

A fost odată un băieţel cu numele de Ionel. Păcat doar că

povestea lui nu e pe placul nimănui. Şi toţi se-ntreabă în chip şi fel:

cum e posibil să se întâmple aşa ceva cu un băieţel?

Şi toţi se uită cu mirare… Cum? cel din poză e Ionel?

− Ei, dar când era mai mititel: cu mămica, cu tăticu’, cu

bunicile amândouă cu bunicii lângă ele şi tuşicile tustrele. Ce familie numeroasă, fericită şi frumoasă!… Împreună, deopotrivă şapte câţi erau în casă, alt odor n-aveau mai scump, decât numai pe Ionel. Îl iubeau, îl giugiuleau, doar cu grija lui trăiau. Tuşicile se certau cu bunicile, bunicii cu tuşicile: „Cine mă ţine în braţe? Cine vrea să mă-ncalţe? Cine mă ia la plimbare? Haideţi, afară e soare! ţipa Ionel cât putea de tare… Şi care mai de care, tuşicile şi bunicile alergau să-i facă pe voie. Şi uitându-se la Ionel ca

la soare, le-a rămas o singură îngrijorare: ce să facă să-l vadă mai repede mare?

Şi iată-i pe toţi şapte în chip de meşteri bucătari, alergând pe

rând din bucătărie în sufragerie cu un singur gând: să-i umple lui Ionel

altă farfurie… Şi ca să aibă băieţelul pofta de mâncare, bunicii bat în tingire toba mare, tuşica Angela deschide şi-nchide umbrela, bunicuţa miaună ca pisica închisă în bufet, celelalte două tuşici fac balet…

− Ha, ha, ha, râde Ionel cu ochii la scamatorii şi înghite din blide şi farfurii pe nemestecate tot soiul de bucate: zmeură cu friptură, budincă şi plăcintă, mazăre cu lapte de pasăre…

Mai vreau, strigă Ionel plin de smântână pe bărbie şi

bunicile aleargă să-i aducă sărăţele şi clătite… Azi aşa, mâine aşa, Ionel mănâncă peste poate. Nici o hăinuţă nu-l mai încape…. Ce mare a crescut, se bucură tăticul şi mămica. A venit timpul să-l ducem la grădiniţă, suspină bunicile şi lăcrimează tuşicile.

Vai ce mare a crescut Ionel! Ceilalţi copii par pitici pe lângă

el!

Dar într-o dimineaţă Ionel nu s-a mai sculat din pat. Avea ameţeli şi nu se mai putea ţine pe picioare. Ce-i cu Ionel? Imediat să vină nenea doctorul la el. Bunicile plâng, tuşicile hohotesc şi vor să alerge la farmacie, să ceară orice doctorie, dar când nenea doctorul se uită la Ionel, se miră şi zice că trebuie să fie o greşeală, că Ionel e prea dolofan dragul de el. Şi că trebuie să ia o doctorie, să mănânce mai puţintel, ca să se facă din nou băieţel…

Sugestii metodice:

1. Câţi membri avea familia lui Ionel? Dar familia voastră?

2. Care sunt aceştia?

3. Cum se purtau membrii familiei cu Ionel?

4. Care era singura lor îngrijorare?

5. Ce au făcut pentru a-l vedea mai repede mare?

6. Care este urmarea acţiunii lor?

7. Ce recomandare face medicul?

8. Spuneţi în ce constau mesele voastre principale (micul dejun, prânzul şi cina).

Grădiniţa mea iubită

Grădiniţa mea iubită, Bine te-am găsit! Eşti atâta de frumoasă Cât nici n-am gândit! Râde soarele-n fereastră, Florile zâmbesc Iar păpuşile frumoase Din dulap privesc. Ce să-ţi spun?! Sunt fericită Că pot învăţa Într-o grădiniţă mare Cum e grădiniţa mea.

Sugestii metodice:

1. Cum este grădiniţa prezentată în poezie?

2. Ce simte copilul faţă de grădiniţă? Vouă vă place la grădiniţă?

3. Descrieţi grădiniţa voastră.

4. Cu ce vă place să vă jucaţi la grădiniţă?

5. Care este activitatea voastră preferată?

6. Desparte în silabe cuvintele: grădiniţa, florile, păpuşile.

7. Formulează propoziţii cu cuvintele de mai sus.

8. Ghici ghicitoarea mea!

De mici în ea noi învăţăm,

Cum trebuie să ne purtăm, Şi la şcoală când plecăm, Noi cu toţii regretăm! (Grădiniţa) El aleargă pe hârtie Şi litere multe scrie. (Creionul)

E-mbrăcată ca o fată, Cu rochiţă apretată Zice mamă câteodată, Cu ea vă jucaţi mereu, Aţi ghicit, că nu e greu? (Păpuşa) De le primiţi mulţumiţi, Fiţi atenţi cum le-ngrijiţi. După ce jocu-a-ncetat, Le-aşezăm iarăşi pe raft. Ce sunt, spuneţi răspicat. (Jucăriile)