Leoaica tanara, iubirea

Nichita Stanescu

Un curent literar ce s-a manifestat in perioada postbelica, intre anii 1960-1970, dupa un
deceniu dominat de realismul socialist este neomodernismul. Poezia capata puternice accente
lirice, fiind caracterizata prin extinderea imaginatiei pana la zona suprarealului, prin
luciditate si fantezie, sensibilitate si ironie, confesiune sau reflexivitate puternica. Totodata
marcheaza expresia metaforica a trairilor profunde ale poetului, a unor emotii puternice
avand diferite forme: intelectualismul, reinterpretarea miturilor, reflectia filozofica,
abordarea marilor teme lirice(timp, iubire, natura). Se innoieste profund limbajul poetic, fiind
o modalitatea de comunicare expresiva, sugestiva, de aceea se prefer metafora si sugestia, iar
imaginile artistice sunt extinse pana la nonsens. Ironia fina, parodia, ambiguitatea si
ermetismul exprimarii poetice sunt principalele trasaturi ale poeziei neomoderniste. Printre
reprezentanti se numara Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Gelu Naum.

Nichita Stanescu este unul dintre marii poeti romani contemporani care a creeat un
limbaj poetic nou, capabil sa transpuna in versuri o anumita viziune asupra lumii
inconjuratoare. A fost considerat de critica literara drept unul dintre cei mai de seama
scriitori pe care i-a avut limba romana, pe care el insusi o denumeadumnezeiesc de
frumoasa. Considerata o capodopera a liricii romanesti, Leoaica tanara, iubirea, face parte
din al doilea volum al autorului, intitulai O viziune a sentimentelor, aparuta in 1964. Este o
poezie neomodernista in care subiectivitatea, senzorialul si afectivitatea se impletesc cu
puterea expresiva a limbajului, ambiguitatea sensurilor, subtilitatea metaforelor si ineditul
imaginilor artistice. De aceea, imagistca inedita a liricii stanesciene este o adevarata
Aventura spiritual si lingvistica, ce defineste un innovator al Cuvantului si Necuvantului,
Nichita Stanescu fiind dupa cum afirma critical Stefan Mincu o constiinta artistic ace
regandeste de la capat intreaga poeticitate in articulatiile ei, propunand o opera de o mare
profunzime si originalitate.

O caracteristica a poeziei neomoderniste este deschiderea textului spre interpretari

multiple. Astfel, expresivitatea neomodernista a poeziei este sustinuta de oralitatea stilului,
care confera persuasiune starii emotionale imposibil de controlat, realizata prin cuvinte si
expresii din limbajul colocvial(ma pandise, de-a-dura). Verbele aflate, in mod
surprinzator la perfect simplu, timp propriu povestilor, sugereaza idea ca iubirea este un
sentiment nou, abia ivit, exprimand o actiune de data recent ace efecte naucitoare asupra
indragostitului (se facu, tasni). Apartinand lirismului subiectiv, deoarece prezinta marci
lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul lyric (vb la pers. I sg: am dus, pron. pers. de
pers. I, sg: mi-, adj pron poses de pers I: meu), poezia situeaza eul lyric in centrul unui
univers pe care il reconstruieste din temelii. Intalnirea eului cu iubirea ca forta
transfiguratoare a lumii favorizeaza dubla receptare a poeziei ca apartinand atat liricii erotice
cat sic a fiind o arta poetica. Acest lucru se datoreaza faptului ca Nichita Stanescu isi exprima
atat propriile convingeri despre aspectele esentiale ale artei literare, contribuind la
dezvoltarea acesteia cat si tema si viziunea despre lume din perspectiva unei estetici
neomoderniste, sentimental poetic fiind acela de contopire cu esenta lumii prin iubire.
Perspectiva neomodernista a discursului liric este sustinuta de sugestia create prin metafora
leoaica, imaginea transparenta a iubirii, sentiment puternic, agresiv, avand repercursiuni
decisive asupra sensibilitatii eului liric. Eul liric se simte in acest nou univers un adevarat
centrum mundi, un nucleu existential, care poate reorganiza totul in jurul sau, dupa alte
perceptii, cu o forta impresionanta. Sensul ambiguu al efervescentei interioare reiese din 3
strofe si 24 versuri libere, inegale, cu rima aleatorie si ritm combinat in cadrul carora
spontaneitatea si muzicalitatea reda fluxul ideilor. Eufonia versurilor sugereaza amplificarea
starii de mirare, urmata de starea de gratie. De asemenea, forma moderna reprezinta o
eliberare de rigorile clasice, o cale directa de transmitere a ideilor si sentimentilor poetice.

Fiind o arta poetica neomodernista, poezia imbina tema centrala, creatia, cu iubirea, care
pentru Nichita Stanescu este un mod de existent, o intamplare a finite. Potrivit autorului, atat
iubirea cat si inspiratia poetica navalesc brusc si violent in spatial sensibilitatii fiintei,
modificand dimensiunile universului si implicit ale sentimentului iubirii, care este o prima
conditie a creatiei artistice. Iubirea insa modifica si interiorul poetului, aspirand spre
perfectiune, spre inalt. Privirea, ca si auzul, pot fi simboluri ale perspective sinelui, astfel:
privirea tinde spre inalt, cuprinzand curcubeul(Si privirea-n sus tasni,/curcubeu taiat in
doua),iar auzul surprinde cantecul ciocarliei, simbolul bucuriei, al iubirii (si auzul o-ntalni/
tocmai langa ciocarlii). Motivul central al poeziei, care prin repetare devine leitmotiv este
Acela al leoaicei care simbolizeaza si creatia si iubirea. Transformarea este ireversibila,
poetul indragostit trece intr-o lume ideala unde intalneste iubirea vesnica.

Titlul degineste metaphoric iubirea, respectiv poezia. Metafora centrala Leoaica tanara,
iubirea propune o perspectiva atipica pentru cititorul de poezie clasica. In Leoaica ideilor
vagi, Nichita Stanescu observa ca fiecare dintre simturile noastre cuprind doar o fasie de
realitate, iar literature are ca scop incercarea de a acoperi zonele naturii neinregistrate
sensorial. Din acest p.d.v.d. intalnirea cu leoaica nu este altceva decat intalnirea cu poezia,
fiind o metafora a poeticitatii, iar iubirea are sensul de muza. Adjectivul tanara ilustreaza
surprinderea momentului initierii in iubire, o intalnire spontana, neasteptata. Aceasta intalnire
este sugerata de o scena de vanatoare a unei leoaice, prin verbele de miscare: mi-a sarit
ma pandise, mi i-a infipt, m-a muscat. De aceea, poezia propune un mod de receptare
profund subiectiv al sentimentului iubirii, inteles ca modalitate de a fi a eului in lume.

Surse ale expresivitatii si ale sugestiei se regasesc si in relatia dintre incipit si final. In
incipit se reia titlul poeziei si din acest moment sugestia violentei este anulata. Sentimentul
va fi situat in sfera de semnificatii a simbolului leului, respective putere, forta, agresivitate,
dar si eleganta si noblete, simbol care prin feminizare, capata noi valente imbogatindu-se cu
ideea de posesivitate. Pronumele personal la pers I, mi, potenteaza confesiunea eului poetic
in sensul ca era constient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste care-l pandise-n
incordare/mai demult, dar nu se astepta ca sa aiba atata forta devastatoare. Ca element de
recurenta, cuvantul fata este un leitmotiv prin care se realizeaza pierderea integritatii
psihice. In acest timp, in final, repetitia inc-o vreme,/ si-nca-o vreme proiecteaza
sentimental iubirii intr-un viitor nedefinit si incert. Punctele de suspensie insinueaza o stare
de nesiguranta tematoare a indragostitului care stie ca simtamantul este viclean si perisabil.

Imaginile poetice ale poeziei Leoaica tanara, iubirea se individualizeaza prin

transparenta, dinamism si sugestie semnificativa pt obiectul iubire, intreaga poezie
concentrandu-se intr-o unica, metafora. Imaginea vizuala complexa: Si deodata-n jurul meu,
natura/ se facu un cerc, dea dura,/ cand mai larg, cand mai aproape,/ ca o strangere de ape
apartine celei de-a doua secvente ale poeziei si marcheaza o descriere cosmogonica. In cadrul
acestei imagini vizuale se ilustreaza si o viziune personala a lui Nichita Stanescu, remarcata
in volumul Oul si sfera, si anume teoria universului cerc. Poetul inoveaza la nivelul fig de
stil, spre exemplu epitetele evolueaza spre metafore (ca o stranger de ape sau curcubeu
taiat in doua). Forta agresiva si fascinanta a iubirii reordoneaza lumea dupa legile ei proprii,
intr-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfectiunii. In acest nou univers, poetul se
simte un adevarat centrum mundi, un nucleu esential, care poate reorganiza totul in jurul
sau dupa alte perceptii, cu o forta impresionanta. Comparatia ca o stranger de ape
realizeaza faptul ca putem asista la o noua geneza a eului lyric, trimitand la un alt vers
eminescian (Fu prapastie? Fu noian intins de apa?). O alta imagine vizuala:Mi-am dus
mana la spranceana,/ la tampla si la barbie/ dar mana nu le mai stie, ce apartine celei de-a
treia secventa a poeziei, transcribe senzatia de metamorfozare traita de indragostit. Sinele
poetic isi pierde concretetea si contururile sub puterea devastatoare a iubirii, iar simturile se
estompeaza. Eul liric nu se mai recunoaste, simtindu-se confuz si bulversat de atacul
surprinzator al unui sentiment extreme de puternic. Trece dintr-un plan real in altul ideal, de
aceea, temator, eul liric este nesigur, nu poate sti cat timp iubirea il va ferici. Cele 4 detalii
fizice sunt metafore ale cunoasterii poetice.

In relatie cu un plan al existentei finite umane aflata in contact direct cu iubirea,

respectiv creatia se regasesc relatiile de simetrie si de opozitie. Simetria se realizeaza prin
cele 2 imagini ale iubirii, leoaica la inceputul si la sfarsitul textului poetic care coreleaza cu
doua perceptii diferite ale eului asupra lumii ce sugereaza ca transformarea este totala si
ireversibila. In prima strofa este subliniata vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma
unei leoaice tinere agresive, care ii sare in fata eului liric, avand efectele devoratoare
asupra identitatii sinelui, infingandu-si coltii albi()in fata si muscandu-l de fata. In
final leoaica tanara este vazuta ca o leoaica aramie, eul liric constatand ca iubirea este
perfida. Opozitia se manifestain cea de-a doua secventa poetica la nivelul metaforei finite si
la nivelul universului devenit sferoid. Se accentueaza efectul psihologic al neasteptatei
intalniri cu un sentiment nou, care degaja asupra sensibilitatii eului poetic o energie
omnipotenta, extinsa asupra intregului univers (Si deodata, jurul meu! natura.)

In opinia mea, cele mai multe dintre poeziile lui Nichita Stanescu, printre care si
Leoaica tanara, iubirea sunt o romanta cantabila a iubirii, sentiment materializat, stare
sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra sensibilitatii eului poetic, inaltandu-l in
centrul lumii care, la randul ei, se reordoneaza sub forta miraculoasa a celui mai uman
sentiment.

Un interesant spectacol lingvistic prin care se modifica structurile poeticului dubleaza

autenticul trairii si nelinistea gandului, a meditatiei lirice. Conceptia despre cunoastere si
arta, despre echilibrul dintre continut si forma poeziei sau relatia poetului cu cuvantul sunt
explorate in eseurile: Cuvinte si necuvinte, Tulburatorul, Nu stiu ce. Se remarca
incercarea de a surprinde frumosul, relatia artistului cu material pe care o modeleaza prin
cuvant, obsesia de a comunica unicul, esenta, unitatea existentiala sau cosmica. Poetul simte
alunecarile de sensuri, indiferenta cuvintelor, un tablou tragic, in care sinele aproape nu
incape, nu se regaseste. De aceea, eul sta la panda asupra limbajului, pulverizandu-l si
refacandu-l mereu, mereu pentru a-l domina, dupa cum afirma critical Marin Mincu.