Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1.2.5.Traductoare de densitate
Densitatea fluidelor variază cu temperatura şi presiunea, fapt pentru care exprimarea acesteia
raportată întotdeauna la o anumită stare implică efectuarea corecţiilor de temperatură şi presiune. În
general traductoarele de densitate au inclus în construcţia lor şi elemente fizice pentru corectarea
automată a variaţiilor datorate acestor factori.
Cele mai utilizate traductoare de densitate sunt cele areometrice, care-şi bazează funcţionarea pe
variaţia adâncimii de cufundare a unui plutitor cu densitatea fluidului.
În figura 1.29 este prezentată schema unui traductor areometric cu mărime de ieşire electrică
(Ue), prevăzut cu o schemă de compensare a influenţei temperaturii asupra densităţii. Această schemă
foloseşte o punte conectată în serie pe circuitul de preluare a tensiunii de dezechilibru al
transformatorului diferenţial. Într-unul din braţele acesteia este conectat un termistor a cărui rezistenţă
RT variază cu temperatura lichidului. În acest caz, în diagonala punţii apare o tensiune de dezechilibru
care compensează variaţia la ieşire traductorului provenită din influenţa temperaturii. Mărimea de
intrare a traductorului este densitatea ρ , iar mărimea de ieşire tensiunea Ue.
Fig. 1.29
1.2.6. Traductoare de pH
pH-ul unei soluţii se exprimă prin logaritmul zecimal negativ al concentraţiei ionilor de
hidrogen. pH = − log C H+ Determinarea valorii pH a
unei soluţii se face cu ajutorul a doi electrozi care generează o tensiune funcţie de pH, fenomen similar
cu cel de la elementele galvanice.
Traductorul de pH propriu-zis, este compus din doi electrozi cufundaţi într-o celulă de analiză
în care se află soluţia a cărui pH se măsoară. Unul din electrozi este de referinţă, iar celălalt de
măsurare (figura 1.30).
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 1/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
Fig. 1.31
Fig. 1.30
Electrodul de măsurare M este construit din sticlă. Se compune dintr-o membrană de sticlă 1,
conductoare electric, construită de exemplu în formă sferică şi dintr-un tub 2, gros, din sticlă neutră.
Între exteriorul membranei de sticlă 1 şi soluţia de analizat apare o diferenţă de potenţial Ex care
este proporţională cu concentraţia ionilor de hidrogen din soluţie. Interiorul electrodului este umplut de
obicei, cu o soluţie tampon, de exemplu cu o soluţie standard de acetat sau clorură de kaliu etc., care
menţine constantă diferenţa de potenţial E2 între interiorul membranei şi soluţie, chiar şi la impurificări.
Această diferenţă de potenţial este cunoscută.
În calitate de electrozi de referinţă R, se utilizează curent, electrozi de calomel. La partea
inferioară a tubului 4 din sticlă neutră (electrodul M) se află un amestec de mercur–calomel, care, prin
tamponul de azbest 5, este unit electric cu soluţia tampon de clorură de kaliu. La partea superioară a
tubului se găseşte mercur, care are faţă de amestecul mercur + calomel de la partea inferioară,
potenţialul E1 constant şi cunoscut. Pentru determinarea în exterior a potenţialului EX, potenţialele E2 şi
E1 fiind constante şi cunoscute, este utilizat conductorul de platină 6 scufundat în umplutura cu mercur
a tubului 4.
Construcţia electrodului de referinţă R este asemănătoare cu cea a electrodului M. Tubul de
sticlă 7 are la partea inferioară un orificiu închis cu un dop ceramic, care serveşte la reumplerea
electrodului cu soluţie.
Tubul 7 este umplut cu soluţie de clorură de kaliu, care determină apariţia diferenţei de potenţial
E3 între soluţia de analizat şi KCl din interior. Această diferenţă de potenţial este neglijabilă.
Construcţia interioară a electrodului de referinţă R este identică cu cea a electrodului de
măsurare M, potenţialul E4 este egal cu potenţialul E1.
Deoarece în circuitul de măsurare potenţialele E1 şi E4 sunt egale şi conectate în opoziţie, rămân
numai diferenţele de potenţial E2, E3 şi EX. Dintre acestea E2 este constant şi cunoscut, iar E3 este
neglijabil, astfel că la bornele 6, 12 obţinem tensiunea U cu ajutorul căreia se poate determina E X:
U = E X + E 2 + E3 ≈ E X + E 2
Caracteristica statistică a traductorului de pH este liniară-figura 1.31. Din figură se observă că variaţia
temperaturii influenţează substanţial panta caracteristicii statice. Din această cauză, traductorul de pH
conţine şi un montaj de compensare a variaţiei tensiunii U cauzată de modificarea temperaturii. În
figura 34 este prezentată principial o schemă de compensare a variaţiei tensiunii datorită modificării
temperaturii soluţiei de analizat.
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 2/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
Termorezistenţa RT este introdusă împreună cu electrozii de măsurare şi referinţa în soluţia de
analizat. Rezistenţa RT constituie una din laturile unei punţi electrice. Variaţia cu temperatura a
termorezistenţei RT, produce modificarea tensiunii UAB culese de pe diagonala AB a punţii. Modificarea
tensiunii UAB este astfel calculată încât să compenseze variaţia cu temperatura a tensiunii culese de la
electrozii M şi R ai traductorului. În acest mod tensiunea U de la bornele de ieşire nu mai depinde de
temperatură, ci numai de valoarea pH a soluţiei.
Traductoarele de pH cu electrozi de sticlă prezintă particularitatea că rezistenţa lor internă este
foarte mare, ajungând până la 200 MΩ . Din această cauză adaptorul care se montează de obicei după
acest traductor, trebuie să aibă o impedanţă mare de intrare, astfel încât curentul în circuitul electrozilor
să fie neglijabil (I<10-8 mA). În caz contrar, căderea de tensiune pe rezistenţa internă a electrozilor de
sticlă influenţează valoarea mărimii de ieşire, dând erori mari, lucru ce poate conduce la deteriorarea
electrozilor.
Soluţiile bazice şi acide fac parte, cu puţine excepţii, din categoria conductoarelor ionice. La
acest tip de conductoare, electricitatea este transportată de ioni.
Ca şi la conductorii metalici, rezistenţa opusă de soluţii trecerii curentului electric este
L
exprimată cu ajutorul relaţiei: R= ρ⋅ [ Ω]
A
în care: ρ – rezistivitatea soluţiei;
L – lungimea tubului de soluţie;
A – aria secţiunii transversale a tubului de soluţie.
Inversul rezistivităţii reprezintă conductivitatea electrică:
σ = 1 / ρ [ 1 / Ωm ]
Unitatea de măsurare în Siemens pe metru (S/m), unde 1 S=1 Ω -1, este admisă pentru
conductivitate.
Conductivitatea electrică a diferitelor soluţii depinde de concentraţia diferitelor substanţe
dizolvate. Astfel în soluţii concentrate, figura 35, conductivitatea creşte odată cu creşterea concentraţiei
până la o anumită valoare, după care scade, iar în soluţii diluate, figura 1.34, conductivitatea creşte
liniar cu concentraţia.
Fig. 1.34
Compensarea se bazează pe faptul că la creşterea temperaturii creşte conductivitatea soluţiei,
respectiv scade rezistivitatea, iar valoarea termorezistenţei RT creşte. Rezistenţele R2 şi R3 servesc la
ajustarea caracteristicii corespunzător dependenţei de temperatură a conductivităţii. Semnalul de ieşire
al traductorului se culege din diagonala redresorului 2.
Traductoare termoconductometrice
Aceste traductoare se bazează pe diferenţa dintre conductivităţile termice ale diferitelor gaze.
Datorită acestei diferenţe, la majoritatea amestecurilor de gaze există o dependenţă univocă între
concentraţia unei componente şi conductivitatea termică a amestecului. Această dependenţă este liniară
numai în cazul a câtorva amestecuri binare (CO2 – aer, CO – aer etc.), la care conductivitatea termică se
supune legii aditivităţii:
λ = m1 λ1 + m2 λ2
în care: λ , λ 1, λ 2 – coeficienţi de conductivitate termică ai amestecului, respectiv ai celor doi
componenţi;
m1, m2 – fracţiile molare ale componenţilor.
În cazul, spre exemplu, amestecului CO2 – aer, λ CO2 < λ aer, prin urmare conductivitatea
termică a amestecului celor două componente scade cu creşterea conţinutului în CO2.
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 4/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
Schema unui traductor termoconductometric diferenţial în punte este prezentată în figura 1.35.
Fig. 1.35
Într-un bloc din metal bun conductor de căldură sunt incluse două celule de măsurare 1 şi 3, precum
şi celulele de comparaţie 2 şi 4. Toate celulele conţin câte o rezistenţă de platină, care este încălzită
electric. Celulele 1 şi 3 sunt străbătute de gazul de analizat, iar celulele 2 şi 4 sunt umplute cu gazul
de referinţă (azot, aer, hidrogen etc.). Curentul ce străbate puntea constituie în acelaşi timp şi curent
de încălzire a rezistenţelor. Reostatul 5 serveşte la menţinerea constantă a curentului sursei,
miliampermetrul 6 serveşte la supravegherea curentului din punte, iar cu potenţiometrul 8 se face
ajustarea nulului. Dacă se modifică compoziţia amestecului de gaze analizat şi deci şi
conductibilitatea termică a acestuia, atunci se transmite mai multă sau mai puţină căldură la pereţii
celulelor 1 şi 3. acest lucru produce modificarea temperaturii rezistenţelor de platină, deci
modificarea valorii acestora, ceea ce conduce la dezechilibrarea punţii, fenomen pus în evidenţă de
instrumentul 9, care poate fi etalonat direct în unităţi de compoziţie ale amestecului binar de
analizat.
K 1 ⋅ m1
Ecuaţia de funcţionare a acestui traductor este: U =Ua
K 2 − m1
în care: U – tensiunea de dezechilibru a punţii;
Ua – tensiunea de alimentare a punţii;
K1, K2 – mărimi constante.
Traductoare termomagnetice
Traductoarele termomagnetice au la bază proprietatea de paramagnetism a moleculelor unor
gaze. Majoritatea gazelor sunt diamagnetice, cu excepţia oxigenului şi a doi oxizi de azot, NO şi
NO2, care sunt paramagnetice. La aceste gaze, susceptibilitatea paramagnetică se modifică invers
proporţional cu temperatura. În figura 41 este reprezentat schematic un traductor termomagnetic de
oxigen.
Fig. 1.36
Gazul de analizat este condus prin torul 1 în tubul orizontal din sticlă, care are pereţi subţiri.
Atunci când în gazul de analizat nu se găseşte oxigen, acesta nu circulă prin tubul orizontal. Dacă gazul
analizat conţine O2, câmpul magnetic creat de polii 3 şi 4 atinge moleculele de oxigen în interiorul
tubului orizontal 2. O rezistenţă bobinată din platină ale cărei spire încep în mijlocul polilor, are rolul
de a încălzi moleculele atrase în câmp, prin aceasta realizându-se o scădere a susceptibilităţii
magnetice a moleculelor de O2. Datorită atracţiei mai puternice a moleculelor O2 reci din amestec,
cele încălzite sunt împinse înainte, realizându-se în acest mod, un curent de oxigen prin tub. Atunci
când lipseşte curentul de O2 prin tubul orizontal, distribuţia temperaturii de-a lungul acestuia este
simetrică, fapt pentru care puntea este în echilibru. Acest fenomen stă şi la baza funcţionării
traductoarelor electrotermice de debit (paragraful 1.2.2.2). Prezenţa curentului de gaz cu O2 prin tubul
orizontal modifică simetria termică, fapt care duce la dezechilibrarea punţii electrice R1, R2, R3, R4 şi
deci la apariţia semnalului U. Această tensiune depinde de valoarea curentului de O 2 prin tubul
orizontal, iar acesta la rândul său este o măsură a concentraţiei oxigenului în amestecul gazos.
Diamagnetism is a weak repulsion from a magnetic field. It is a form of magnetism that is only
exhibited by a substance in the presence of an externally applied magnetic field. It results from changes
in the orbital motion of electrons. Applying a magnetic field creates a magnetic force on a moving
electron in the form of F = Qv × B. This force changes the centripetal force on the electron, causing it
to either speed up or slow down in its orbital motion. This changed electron speed modifies the
magnetic moment of the orbital in a direction opposing the external field.
Diamagnetic metals have a very weak and negative susceptibility to magnetic fields. Diamagnetic
materials are slightly repelled by a magnetic field and the material does not retain the magnetic
properties when the external field is removed. Diamagnetic materials are solids with all paired electron
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 6/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
resulting in no permanent net magnetic moment per atom. Diamagnetic properties arise from the
realignment of the electron orbits under the influence of an external magnetic field. Most elements in
the periodic table, including copper, silver, and gold, are diamagnetic.
Paramagnetic metals have a small and positive susceptibility to magnetic fields. These materials are
slightly attracted by a magnetic field and the material does not retain the magnetic properties when the
external field is removed. Paramagnetic properties are due to the presence of some unpaired electrons,
and from the realignment of the electron orbits caused by the external magnetic field. Paramagnetic
materials include magnesium, molybdenum, lithium, and tantalum.
Ferromagnetic materials have a large and positive susceptibility to an external magnetic field. They
exhibit a strong attraction to magnetic fields and are able to retain their magnetic properties after the
external field has been removed. Ferromagnetic materials have some unpaired electrons so their atoms
have a net magnetic moment. They get their strong magnetic properties due to the presence of magnetic
domains. In these domains, large numbers of atom's moments (1012 to 1015) are aligned parallel so that
the magnetic force within the domain is strong. When a ferromagnetic material is in the unmagnitized
state, the domains are nearly randomly organized and the net magnetic field for the part as a whole is
zero. When a magnetizing force is applied, the domains become aligned to produce a strong magnetic
field within the part. Iron, nickel, and cobalt are examples of ferromagnetic materials. Components
with these materials are commonly inspected using the magnetic particle method.
Fig. 1.37
O radiaţie infraroşie cu lungime de undă λ de intensitate I0, ce parcurge drumul de lungime l
printr-un gaz cu banda de absorbţie λ şi concentraţia Ck, iese din gaz cu intensitatea I în conformitate
cu: I = I 0 ⋅ ε − E ( λ ) Ck ⋅l
în care (E) este un factor ce depinde de lungimea de undă a radiaţiei şi de componentele gazoase
însoţitoare.
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 9/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
Valorile intensităţilor radiaţiilor la ieşirea din camerele 3 şi 4 sunt puse în evidenţă cu ajutorul
camerelor 5 şi 6, umplute cu gazul a cărui concentraţie se măsoară. Aceste camere sunt despărţite
printr-o membrană ce constituie una dintre armăturile condensatorului C. Deoarece radiaţia care
străbate camera de analiză 4 are o intensitate mai mică decât radiaţia ce străbate camera de referinţă 3,
rezultă o încălzire mai accentuată a gazului din camera 5, însoţită de o creştere corespunzătoare a
presiunii acestuia. Distanţa dintre armăturile condensatorului se modifică, lucru care produce o variaţie
corespunzătoare a capacităţii condensatorului. Variaţia capacităţii condensatorului C constituie o
măsură a variaţiei concentraţiei componentului gazos de analizat. În camerele 1 şi 2 se introduce o
cantitate determinată experimental din gazul perturbator (care are banda de absorbţie suprapusă parţial
cu banda gazului de analizat). În acest fel, ambele radiaţii scad în intensitatea acelora cu lungimea de
undă absorbită de gazul purtător.
Cromatografia gazoasă
Cromatografia este o metodă fizică de separare a amestecurilor gazoase multicomponente care
se bazează pe repartiţia diferită a componentelor unui amestec între o fază mobilă şi una staţionară,
având ca urmare deplasarea cu viteză diferită a componentelor purtate în faza mobilă, de-a lungul fazei
staţionare.
Schema bloc a unui cromatograf de gaze este reprezentată în figura 1.38.
Elementele lui principiale sunt coloana 1 şi detectorul 2, la acestea adăugându-se sursa de eluent 3,
dispozitivul de măsurare şi reglare a debitului 4, dispozitivul de introducere a probei 5, termostatul 6 şi
instrumentul de înregistrare 7 a semnalelor furnizate de detector.
Eluentul trece prin dispozitivul de introducere al probei, preia proba de analizat şi o introduce în
coloana cromatografică. Din cauza interacţiunii moleculelor probei cu faza staţionară, componentele
rămân în urma eluentului. În funcţie de diferenţele care există între echilibrele lor de repartiţie între cele
două faze, se produce o diferenţiere a vitezelor lor de migrare şi final separarea. Eşalonate astfel în
timp, componentele sunt purtate de eluent după ieşirea din coloană, în detector. Acesta transformă
diferenţa unei proprietăţi fizice între component şi eluent într-un semnal electric, proporţional cu
concentraţia componentului în fază gazoasă.
Reprezentarea grafică a semnalului detectorului în funcţie de timp, obţinută cu ajutorul
înregistratorului, se numeşte cromatogramă (figura 1.38b). Semnalele obţinute sub forma unor vârfuri,
numite picuri corespund componentelor probei.
Spectrometria de masă
Spectrometria de masă, metodă fizică de separare, permite analizarea amestecurilor diferitelor
substanţe, pe baza ionizării acestora în condiţii de vid înalt şi obţinerii ionilor încărcaţi electric, după
care aceşti ioni se separă după numărul lor de masă. Mărimea curentului ionic este o măsură a
conţinutului de component determinat în amestecul de analizat. Ionii se grupează sub acţiunea
concomitentă a unui câmp magnetic şi electric şi se mişcă pe diferite traiectorii.
Între masa ionului m şi sarcina sa q există următoarea relaţie:
m B2 r2
=
q 2U
în care: B – inducţia magnetică;
r – raza de mişcare a ionului;
U – potenţialul electric.
Ca atare ionii ies din camera de ionizare 1 cu o viteză determinată şi prin orificiile 2 şi 3 intră în
camera 5, în care se află un câmp magnetic a cărui vector de inducţie B este îndreptat perpendicular pe
suprafaţa desenului.
Ionii separaţi, în concordanţă cu raportul lor m/q descriu traiectorii în formă de cercuri cu raze
diferite. Ionii care se vor mişca cu raza r3, trec prin orificiul 4 şi cad pe colectorul cu disc 6, pe care se
descarcă.