Sunteți pe pagina 1din 12

INVESTIŢIA CARIEREI TALE

1.2.5.Traductoare de densitate

Densitatea fluidelor variază cu temperatura şi presiunea, fapt pentru care exprimarea acesteia
raportată întotdeauna la o anumită stare implică efectuarea corecţiilor de temperatură şi presiune. În
general traductoarele de densitate au inclus în construcţia lor şi elemente fizice pentru corectarea
automată a variaţiilor datorate acestor factori.
Cele mai utilizate traductoare de densitate sunt cele areometrice, care-şi bazează funcţionarea pe
variaţia adâncimii de cufundare a unui plutitor cu densitatea fluidului.
În figura 1.29 este prezentată schema unui traductor areometric cu mărime de ieşire electrică
(Ue), prevăzut cu o schemă de compensare a influenţei temperaturii asupra densităţii. Această schemă
foloseşte o punte conectată în serie pe circuitul de preluare a tensiunii de dezechilibru al
transformatorului diferenţial. Într-unul din braţele acesteia este conectat un termistor a cărui rezistenţă
RT variază cu temperatura lichidului. În acest caz, în diagonala punţii apare o tensiune de dezechilibru
care compensează variaţia la ieşire traductorului provenită din influenţa temperaturii. Mărimea de
intrare a traductorului este densitatea ρ , iar mărimea de ieşire tensiunea Ue.

Fig. 1.29

1.2.6. Traductoare de pH

pH-ul unei soluţii se exprimă prin logaritmul zecimal negativ al concentraţiei ionilor de
hidrogen. pH = − log C H+ Determinarea valorii pH a
unei soluţii se face cu ajutorul a doi electrozi care generează o tensiune funcţie de pH, fenomen similar
cu cel de la elementele galvanice.
Traductorul de pH propriu-zis, este compus din doi electrozi cufundaţi într-o celulă de analiză
în care se află soluţia a cărui pH se măsoară. Unul din electrozi este de referinţă, iar celălalt de
măsurare (figura 1.30).
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 1/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE

Fig. 1.31
Fig. 1.30

Electrodul de măsurare M este construit din sticlă. Se compune dintr-o membrană de sticlă 1,
conductoare electric, construită de exemplu în formă sferică şi dintr-un tub 2, gros, din sticlă neutră.
Între exteriorul membranei de sticlă 1 şi soluţia de analizat apare o diferenţă de potenţial Ex care
este proporţională cu concentraţia ionilor de hidrogen din soluţie. Interiorul electrodului este umplut de
obicei, cu o soluţie tampon, de exemplu cu o soluţie standard de acetat sau clorură de kaliu etc., care
menţine constantă diferenţa de potenţial E2 între interiorul membranei şi soluţie, chiar şi la impurificări.
Această diferenţă de potenţial este cunoscută.
În calitate de electrozi de referinţă R, se utilizează curent, electrozi de calomel. La partea
inferioară a tubului 4 din sticlă neutră (electrodul M) se află un amestec de mercur–calomel, care, prin
tamponul de azbest 5, este unit electric cu soluţia tampon de clorură de kaliu. La partea superioară a
tubului se găseşte mercur, care are faţă de amestecul mercur + calomel de la partea inferioară,
potenţialul E1 constant şi cunoscut. Pentru determinarea în exterior a potenţialului EX, potenţialele E2 şi
E1 fiind constante şi cunoscute, este utilizat conductorul de platină 6 scufundat în umplutura cu mercur
a tubului 4.
Construcţia electrodului de referinţă R este asemănătoare cu cea a electrodului M. Tubul de
sticlă 7 are la partea inferioară un orificiu închis cu un dop ceramic, care serveşte la reumplerea
electrodului cu soluţie.
Tubul 7 este umplut cu soluţie de clorură de kaliu, care determină apariţia diferenţei de potenţial
E3 între soluţia de analizat şi KCl din interior. Această diferenţă de potenţial este neglijabilă.
Construcţia interioară a electrodului de referinţă R este identică cu cea a electrodului de
măsurare M, potenţialul E4 este egal cu potenţialul E1.
Deoarece în circuitul de măsurare potenţialele E1 şi E4 sunt egale şi conectate în opoziţie, rămân
numai diferenţele de potenţial E2, E3 şi EX. Dintre acestea E2 este constant şi cunoscut, iar E3 este
neglijabil, astfel că la bornele 6, 12 obţinem tensiunea U cu ajutorul căreia se poate determina E X:
U = E X + E 2 + E3 ≈ E X + E 2
Caracteristica statistică a traductorului de pH este liniară-figura 1.31. Din figură se observă că variaţia
temperaturii influenţează substanţial panta caracteristicii statice. Din această cauză, traductorul de pH
conţine şi un montaj de compensare a variaţiei tensiunii U cauzată de modificarea temperaturii. În
figura 34 este prezentată principial o schemă de compensare a variaţiei tensiunii datorită modificării
temperaturii soluţiei de analizat.
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 2/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
Termorezistenţa RT este introdusă împreună cu electrozii de măsurare şi referinţa în soluţia de
analizat. Rezistenţa RT constituie una din laturile unei punţi electrice. Variaţia cu temperatura a
termorezistenţei RT, produce modificarea tensiunii UAB culese de pe diagonala AB a punţii. Modificarea
tensiunii UAB este astfel calculată încât să compenseze variaţia cu temperatura a tensiunii culese de la
electrozii M şi R ai traductorului. În acest mod tensiunea U de la bornele de ieşire nu mai depinde de
temperatură, ci numai de valoarea pH a soluţiei.
Traductoarele de pH cu electrozi de sticlă prezintă particularitatea că rezistenţa lor internă este
foarte mare, ajungând până la 200 MΩ . Din această cauză adaptorul care se montează de obicei după
acest traductor, trebuie să aibă o impedanţă mare de intrare, astfel încât curentul în circuitul electrozilor
să fie neglijabil (I<10-8 mA). În caz contrar, căderea de tensiune pe rezistenţa internă a electrozilor de
sticlă influenţează valoarea mărimii de ieşire, dând erori mari, lucru ce poate conduce la deteriorarea
electrozilor.

1.2.7. Traductoare conductometrice

Soluţiile bazice şi acide fac parte, cu puţine excepţii, din categoria conductoarelor ionice. La
acest tip de conductoare, electricitatea este transportată de ioni.
Ca şi la conductorii metalici, rezistenţa opusă de soluţii trecerii curentului electric este
L
exprimată cu ajutorul relaţiei: R= ρ⋅ [ Ω]
A
în care: ρ – rezistivitatea soluţiei;
L – lungimea tubului de soluţie;
A – aria secţiunii transversale a tubului de soluţie.
Inversul rezistivităţii reprezintă conductivitatea electrică:
σ = 1 / ρ [ 1 / Ωm ]
Unitatea de măsurare în Siemens pe metru (S/m), unde 1 S=1 Ω -1, este admisă pentru
conductivitate.
Conductivitatea electrică a diferitelor soluţii depinde de concentraţia diferitelor substanţe
dizolvate. Astfel în soluţii concentrate, figura 35, conductivitatea creşte odată cu creşterea concentraţiei
până la o anumită valoare, după care scade, iar în soluţii diluate, figura 1.34, conductivitatea creşte
liniar cu concentraţia.

Fig. 1.32 Fig. 1.33


MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 3/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE

Conductivitatea soluţiilor depinde de concentraţia C şi de conductivitatea echivalentă Λ :


Conductivitatea soluţiilor depinde de concentraţia C şi de conductivitatea echivalentă Λ :
 1 
σ = ΛC Ωm 
 
Prin conductivitate echivalentă se înţelege conductivitatea soluţiei care conţine un echivalent
gram de electrolit, determinată cu electrozi paraleli, dispuşi la distanţa de 1 m. Conductivitatea
echivalentă Λ este funcţie de mobilităţile relative a ionilor (care depind de temperatură) şi de gradul de
disociere.
În figura 1.34 este reprezentată schema principială a unui traductor conductometric.

Detectorul conductometric 1, străbătut de soluţia


a cărei conductivitate se determină, constituie o
rezistenţă electrică variabilă, montată în unul din braţele
punţii electrice alimentată în curent alternativ.
Alimentarea în curent alternativ se face cu scopul de a
elimina efectul de polarizare al electrozilor detectorului.
Pentru compensarea variaţiei conductivităţii cu
temperatura este utilizată termorezistenţa RT, montată în
fluxul soluţiei de analizat în apropierea electrozilor
detectorului şi conectată în paralel cu detectorul în
braţul punţii.

Fig. 1.34
Compensarea se bazează pe faptul că la creşterea temperaturii creşte conductivitatea soluţiei,
respectiv scade rezistivitatea, iar valoarea termorezistenţei RT creşte. Rezistenţele R2 şi R3 servesc la
ajustarea caracteristicii corespunzător dependenţei de temperatură a conductivităţii. Semnalul de ieşire
al traductorului se culege din diagonala redresorului 2.

1.2.8. Traductoare pentru analiza compoziţiei chimice a


amestecurilor gazoase

 Traductoare termoconductometrice
Aceste traductoare se bazează pe diferenţa dintre conductivităţile termice ale diferitelor gaze.
Datorită acestei diferenţe, la majoritatea amestecurilor de gaze există o dependenţă univocă între
concentraţia unei componente şi conductivitatea termică a amestecului. Această dependenţă este liniară
numai în cazul a câtorva amestecuri binare (CO2 – aer, CO – aer etc.), la care conductivitatea termică se
supune legii aditivităţii:
λ = m1 λ1 + m2 λ2
în care: λ , λ 1, λ 2 – coeficienţi de conductivitate termică ai amestecului, respectiv ai celor doi
componenţi;
m1, m2 – fracţiile molare ale componenţilor.
În cazul, spre exemplu, amestecului CO2 – aer, λ CO2 < λ aer, prin urmare conductivitatea
termică a amestecului celor două componente scade cu creşterea conţinutului în CO2.
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 4/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
Schema unui traductor termoconductometric diferenţial în punte este prezentată în figura 1.35.

Fig. 1.35
Într-un bloc din metal bun conductor de căldură sunt incluse două celule de măsurare 1 şi 3, precum
şi celulele de comparaţie 2 şi 4. Toate celulele conţin câte o rezistenţă de platină, care este încălzită
electric. Celulele 1 şi 3 sunt străbătute de gazul de analizat, iar celulele 2 şi 4 sunt umplute cu gazul
de referinţă (azot, aer, hidrogen etc.). Curentul ce străbate puntea constituie în acelaşi timp şi curent
de încălzire a rezistenţelor. Reostatul 5 serveşte la menţinerea constantă a curentului sursei,
miliampermetrul 6 serveşte la supravegherea curentului din punte, iar cu potenţiometrul 8 se face
ajustarea nulului. Dacă se modifică compoziţia amestecului de gaze analizat şi deci şi
conductibilitatea termică a acestuia, atunci se transmite mai multă sau mai puţină căldură la pereţii
celulelor 1 şi 3. acest lucru produce modificarea temperaturii rezistenţelor de platină, deci
modificarea valorii acestora, ceea ce conduce la dezechilibrarea punţii, fenomen pus în evidenţă de
instrumentul 9, care poate fi etalonat direct în unităţi de compoziţie ale amestecului binar de
analizat.
K 1 ⋅ m1
Ecuaţia de funcţionare a acestui traductor este: U =Ua
K 2 − m1
în care: U – tensiunea de dezechilibru a punţii;
Ua – tensiunea de alimentare a punţii;
K1, K2 – mărimi constante.

 Traductoare termomagnetice
Traductoarele termomagnetice au la bază proprietatea de paramagnetism a moleculelor unor
gaze. Majoritatea gazelor sunt diamagnetice, cu excepţia oxigenului şi a doi oxizi de azot, NO şi
NO2, care sunt paramagnetice. La aceste gaze, susceptibilitatea paramagnetică se modifică invers
proporţional cu temperatura. În figura 41 este reprezentat schematic un traductor termomagnetic de
oxigen.

MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 5/


12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE

Fig. 1.36

Gazul de analizat este condus prin torul 1 în tubul orizontal din sticlă, care are pereţi subţiri.
Atunci când în gazul de analizat nu se găseşte oxigen, acesta nu circulă prin tubul orizontal. Dacă gazul
analizat conţine O2, câmpul magnetic creat de polii 3 şi 4 atinge moleculele de oxigen în interiorul
tubului orizontal 2. O rezistenţă bobinată din platină ale cărei spire încep în mijlocul polilor, are rolul
de a încălzi moleculele atrase în câmp, prin aceasta realizându-se o scădere a susceptibilităţii
magnetice a moleculelor de O2. Datorită atracţiei mai puternice a moleculelor O2 reci din amestec,
cele încălzite sunt împinse înainte, realizându-se în acest mod, un curent de oxigen prin tub. Atunci
când lipseşte curentul de O2 prin tubul orizontal, distribuţia temperaturii de-a lungul acestuia este
simetrică, fapt pentru care puntea este în echilibru. Acest fenomen stă şi la baza funcţionării
traductoarelor electrotermice de debit (paragraful 1.2.2.2). Prezenţa curentului de gaz cu O2 prin tubul
orizontal modifică simetria termică, fapt care duce la dezechilibrarea punţii electrice R1, R2, R3, R4 şi
deci la apariţia semnalului U. Această tensiune depinde de valoarea curentului de O 2 prin tubul
orizontal, iar acesta la rândul său este o măsură a concentraţiei oxigenului în amestecul gazos.

Susceptibilitatea magnetică, χ, reprezintă răspunsul substanţei la acţiunea


câmpului magnetic extern, definindu-se ca raportul dintre valoarea magnetizării (sub
acţiunea câmpului magnetic de intensitate H) şi intensitatea câmpului magnetic H

Diamagnetism is a weak repulsion from a magnetic field. It is a form of magnetism that is only
exhibited by a substance in the presence of an externally applied magnetic field. It results from changes
in the orbital motion of electrons. Applying a magnetic field creates a magnetic force on a moving
electron in the form of F = Qv × B. This force changes the centripetal force on the electron, causing it
to either speed up or slow down in its orbital motion. This changed electron speed modifies the
magnetic moment of the orbital in a direction opposing the external field.

Diamagnetic metals have a very weak and negative susceptibility to magnetic fields. Diamagnetic
materials are slightly repelled by a magnetic field and the material does not retain the magnetic
properties when the external field is removed. Diamagnetic materials are solids with all paired electron
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 6/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
resulting in no permanent net magnetic moment per atom. Diamagnetic properties arise from the
realignment of the electron orbits under the influence of an external magnetic field. Most elements in
the periodic table, including copper, silver, and gold, are diamagnetic.

Paramagnetic metals have a small and positive susceptibility to magnetic fields. These materials are
slightly attracted by a magnetic field and the material does not retain the magnetic properties when the
external field is removed. Paramagnetic properties are due to the presence of some unpaired electrons,
and from the realignment of the electron orbits caused by the external magnetic field. Paramagnetic
materials include magnesium, molybdenum, lithium, and tantalum.

Ferromagnetic materials have a large and positive susceptibility to an external magnetic field. They
exhibit a strong attraction to magnetic fields and are able to retain their magnetic properties after the
external field has been removed. Ferromagnetic materials have some unpaired electrons so their atoms
have a net magnetic moment. They get their strong magnetic properties due to the presence of magnetic
domains. In these domains, large numbers of atom's moments (1012 to 1015) are aligned parallel so that
the magnetic force within the domain is strong. When a ferromagnetic material is in the unmagnitized
state, the domains are nearly randomly organized and the net magnetic field for the part as a whole is
zero. When a magnetizing force is applied, the domains become aligned to produce a strong magnetic
field within the part. Iron, nickel, and cobalt are examples of ferromagnetic materials. Components
with these materials are commonly inspected using the magnetic particle method.

Materialele magnetice reprezintă o clasă de materiale care se caracterizează prin stări


de magnetizare cu funcţii de utilizare. Prin stare de magnetizare se înţelege starea materiei
caracterizată prin moment magnetic al unităţii de volum diferită de zero. Ea este de natură
atomică, fiind generată de mişcarea electronilor pe orbită şi în jurul axei proprii, mişcări ce
dau naştere unor momente magnetice.
Starea de magnetizare a unui material magnetic poate fi: temporară, atunci când
depinde de existenţa unui câmp magnetic extern şi se anulează odată cu acesta, sau
permanentă, atunci când este independentă de existenţa unui câmp magnetic extern. Vectorul
magnetizare conţine deci în general două componente:
t p M = M +M

Dependenţa dintre intensitatea câmpului magnetic şi magnetizaţiei temporare este dată


de legea magnetizării temporare:
M H tm= χ
unde m χ este susceptibilitatea magnetică şi depinde de natura materialului.
Permeabilitatea complexă şi tangenta unghiului de pierderi
În domeniul liniar, interacţiunea substanţei cu câmpul magnetic este caracterizată de
permeabilitatea complexă relativă:
' '' B/ H o μ = μ −μ = μ
(1)
unde B este inducţia magnetică
H este intensitatea câmpului magnetic
μo = 4π 10−7 H/m este permeabilitatea absolută a vidului
Fie o bobină ideală (fără pierderi) cu inductanţa xxx în vid. Introducând în interiorul
bobinei un material magnetic închis, astfel încât întregul flux magnetic să circule prin
material, impedanţa bobinei devine:
o o o Z = jωL μ = jωμ'L + μ''ωL

Notând cu M magnetizaţia corpului rezultă:

MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 7/


12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
() M B H / ( ' 1)H H o o m = − μ μ = μ − = λ
(6)
unde ' 1 m λ = μ − reprezintă susceptivitatea magnetică.
Din punct de vedere al stării de magnetizare, materialele se împart în: diamagnetice,
paramagnetice, feromagnetice, antiferomagnetice şi ferimagnetice.
Materialele diamagnetice au 0 m λ < deci μ'< 1. Valorile lui m λ sunt foarte mici în
valoare absolută (de ordinul 10-6) şi sunt independente de temperatură. Materialele cu
comportare diamagnetică sunt: hidrogenul, carbonul, argintul, aurul, cuprul, plumbul, zincul,
germaniul, seleniul, siliciul, etc.
Materialele paramagnetice au în absenţa câmpului magnetic un moment magnetic
propriu. Momentele magnetice, orientate haotic datorită agitaţiei termice, tind să se orienteze
în direcţia câmpului aplicat. Materialele paramagnetice au deci 0 m λ > şi μ'> 1, dacă valorile
absolute ale susceptivităţii sunt mici (de ordinul 10-6). Materialele cu comportare
paramagnetică sunt: oxigenul, aluminiul, platina, cromul, manganul, potasiul, etc.
Materialele feromagnetice au, ca şi cele paramagnetice moment magnetic propriu,
dar momentele magnetice ale atomilor vecini sunt orientate identic, formând domenii de
magnetizare spontană. Diversele domenii sunt orientate diferit, dar sub influenţa unui câmp
magnetic exterior se orientează în acelaşi sens, ceea ce se materializează la nivel macroscopic
prin valori foarte mari ale permeabilităţii magnetice, şi prin dependenţa liniară cu histerezis a
inducţiei de intensitatea câmpului.
Se notează: Hc – intensitatea câmpului coercitiv
Hs – intensitatea câmpului de saturaţie
Br – inducţia remanentă
Bs – inducţia de saturaţie
Fig. 2 Dependenţa B=B(H) la materialele feromagnetice
Catedra
Telecomenzi şi Electronică în Transporturi
4
Materiale, Componente şi Circuite Pasive Laborator III
Pentru caracterizarea materialului în jurul unei anumite stări (definită printr-o pereche
de valori B, H) se utilizează următoarele permeabilităţi magnetice relative:
- permeabilitatea statică st B/ oH μ = μ
- permeabilitatea diferenţială ( ) dif H 0 o in sens direct μ = lim ΔB/ μ ΔH Δ → care este proporţională
cu panta curbei B=B(H) cu creşterea lui H.
- permeabilitatea dinamică ( )
d o H Ho ,B Bo B/ H → → μ = Δ μ Δ care este proporţională cu panta

medie a ciclului deschis de material în jurul stării Ho, Bo.


- permeabilitatea reversibilă ( )
rev H 0 o o Ho , Bo μ = lim ΔB / μ ΔH Δ → care este proporţională cu

panta ciclului reversibil descris în jurul stării Ho, Bo.


- permeabilitatea iniţială ( ) i H 0 o H 0, B 0 lim B/ H Δ → → → μ = Δ μ Δ caracterizează panta în primul
domeniu de reversibilitate (în jurul stării Ho, Bo).
Materialele feromagnetice se transformă în paramagnetice la temperaturi mai mari
decât temperatura Curie (Tc).
Materialele cu comportare feromagnetică sunt: fierul, cobaltul, nichelul, gadolinul şi
aliajele lor.
Materialele
Materialele antiferomagnetice au în structura lor două subretele magnetice cu
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 8/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
momente magnetice egale şi orientate antiparalel. Materialele antiferomagnetice (cele mai
cunoscute fiind MnO, FeO) nu au importanţă practică deosebită.
Materialele ferimagnetice au de asemenea două (sau mai multe) subretele magnetice
cu momente opuse dar acestea sunt recompensate. Dependenţa B=B(H) are forma unei curbe
de histerezis ca la materialele feromagnetice. Materialele ferimagnetice au rezistivităţi ridicate
care determină pierderi reduse prin curenţi turbionari, ceea ce le avantajează faţă de
materialele feromagnetice (bune conductoare electrice).
Materialele metalo-ceramice cu proprietăţi ferimagnetice se numesc ferite. După
metalul caracteristic din structura lor acestea poartă denumirea de ferite de cobalt, de nichel,
etc.

 Traductoare bazate pe absorbţia radiaţiilor


Gazele au proprietatea de a absorbi în mod diferit radiaţii din spectrul electromagnetic de
radiaţii al unei surse. Cele mai răspândite traductoare folosesc radiaţiile ultraviolete sau radiaţiile
infraroşii, ambele situându-se în cele două extremităţi ale spectrului radiaţiilor luminoase. În figura
1.37 este prezentat schematic traductorul bazat pe absorbţia radiaţiilor infraroşii denumit URAS (Ultra
Rot Absorbtions Schreiber).
Sursele 7 şi 8 produc două fascicule de raze infraroşii. Aceste fascicule sunt întrerupte de
obturatorul 9 cu frecvenţa de 6,25 s-1. După trecerea prin filtrele 1 şi 2 fasciculele trec prin camera de
referinţă 3 şi camera de analiză 4. De obicei, camera de referinţă 3 se umple cu azot, neutru faţă de
radiaţia de lungime utilizată.
Camera de analiză 4 este străbătută de gazul de analizat, care absoarbe din fasciculul infraroşu,
într-o măsură mai mare sau mai mică radiaţiile de lungime corespunzătoare componentului a cărei
concentraţie se măsoară.

Fig. 1.37
O radiaţie infraroşie cu lungime de undă λ de intensitate I0, ce parcurge drumul de lungime l
printr-un gaz cu banda de absorbţie λ şi concentraţia Ck, iese din gaz cu intensitatea I în conformitate
cu: I = I 0 ⋅ ε − E ( λ ) Ck ⋅l
în care (E) este un factor ce depinde de lungimea de undă a radiaţiei şi de componentele gazoase
însoţitoare.
MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 9/
12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
Valorile intensităţilor radiaţiilor la ieşirea din camerele 3 şi 4 sunt puse în evidenţă cu ajutorul
camerelor 5 şi 6, umplute cu gazul a cărui concentraţie se măsoară. Aceste camere sunt despărţite
printr-o membrană ce constituie una dintre armăturile condensatorului C. Deoarece radiaţia care
străbate camera de analiză 4 are o intensitate mai mică decât radiaţia ce străbate camera de referinţă 3,
rezultă o încălzire mai accentuată a gazului din camera 5, însoţită de o creştere corespunzătoare a
presiunii acestuia. Distanţa dintre armăturile condensatorului se modifică, lucru care produce o variaţie
corespunzătoare a capacităţii condensatorului. Variaţia capacităţii condensatorului C constituie o
măsură a variaţiei concentraţiei componentului gazos de analizat. În camerele 1 şi 2 se introduce o
cantitate determinată experimental din gazul perturbator (care are banda de absorbţie suprapusă parţial
cu banda gazului de analizat). În acest fel, ambele radiaţii scad în intensitatea acelora cu lungimea de
undă absorbită de gazul purtător.

 Cromatografia gazoasă
Cromatografia este o metodă fizică de separare a amestecurilor gazoase multicomponente care
se bazează pe repartiţia diferită a componentelor unui amestec între o fază mobilă şi una staţionară,
având ca urmare deplasarea cu viteză diferită a componentelor purtate în faza mobilă, de-a lungul fazei
staţionare.
Schema bloc a unui cromatograf de gaze este reprezentată în figura 1.38.

Fig. 1.38a Fig. 1.38b

Elementele lui principiale sunt coloana 1 şi detectorul 2, la acestea adăugându-se sursa de eluent 3,
dispozitivul de măsurare şi reglare a debitului 4, dispozitivul de introducere a probei 5, termostatul 6 şi
instrumentul de înregistrare 7 a semnalelor furnizate de detector.
Eluentul trece prin dispozitivul de introducere al probei, preia proba de analizat şi o introduce în
coloana cromatografică. Din cauza interacţiunii moleculelor probei cu faza staţionară, componentele
rămân în urma eluentului. În funcţie de diferenţele care există între echilibrele lor de repartiţie între cele
două faze, se produce o diferenţiere a vitezelor lor de migrare şi final separarea. Eşalonate astfel în
timp, componentele sunt purtate de eluent după ieşirea din coloană, în detector. Acesta transformă
diferenţa unei proprietăţi fizice între component şi eluent într-un semnal electric, proporţional cu
concentraţia componentului în fază gazoasă.
Reprezentarea grafică a semnalului detectorului în funcţie de timp, obţinută cu ajutorul
înregistratorului, se numeşte cromatogramă (figura 1.38b). Semnalele obţinute sub forma unor vârfuri,
numite picuri corespund componentelor probei.

MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 10 /


12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
Timpul la care apare maximul unui pic, măsurat din momentul introducerii probei, se numeşte
timp de reţinere, tR, şi este caracteristica calitativă a componentului respectiv. Înălţimea picului h, sau
aria suprafeţei lui A, constituie parametrul cantitativ, proporţional cu cantitatea de component.
Cu tM, se notează timpul în care eluentul şi componentele care nu interacţionează cu faza
staţionară parcurg distanţa până la detector.
Performanţele aparaturii gaz cromatografice şi condiţiile de lucru, variază între limite largi şi
constituie obiectul multor tratate ştiinţifice şi articole din publicaţiile de specialitate.

 Spectrometria de masă

Spectrometria de masă, metodă fizică de separare, permite analizarea amestecurilor diferitelor
substanţe, pe baza ionizării acestora în condiţii de vid înalt şi obţinerii ionilor încărcaţi electric, după
care aceşti ioni se separă după numărul lor de masă. Mărimea curentului ionic este o măsură a
conţinutului de component determinat în amestecul de analizat. Ionii se grupează sub acţiunea
concomitentă a unui câmp magnetic şi electric şi se mişcă pe diferite traiectorii.
Între masa ionului m şi sarcina sa q există următoarea relaţie:
m B2 r2
=
q 2U
în care: B – inducţia magnetică;
r – raza de mişcare a ionului;
U – potenţialul electric.

Relaţia dedusă constituie baza fizică a spectrometriei de masă.


La anumite valori ale lui B şi U se poate măsura numărul ionilor pozitivi sau negativi, cu
determinarea raportului m/q şi după valoarea curentului de ioni se determină cantitatea de ioni separaţi
şi apoi conţinutul amestecului de analizat.
În figura 1.39 este redată schema bloc a unui spectrometru de masă. Amestecul de gaz intră la
presiune joasă în camera de ionizare 1, unde este bombardat cu electroni, formându-se ioni pozitivi,
care sub acţiunea câmpului electric realizat cu diferenţa de potenţial ∆ U, primesc o acceleraţie
corespunzătoare.

Ca atare ionii ies din camera de ionizare 1 cu o viteză determinată şi prin orificiile 2 şi 3 intră în
camera 5, în care se află un câmp magnetic a cărui vector de inducţie B este îndreptat perpendicular pe
suprafaţa desenului.
Ionii separaţi, în concordanţă cu raportul lor m/q descriu traiectorii în formă de cercuri cu raze
diferite. Ionii care se vor mişca cu raza r3, trec prin orificiul 4 şi cad pe colectorul cu disc 6, pe care se
descarcă.

MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 11 /


12
INVESTIŢIA CARIEREI TALE
Curentul electric a cărui mărime este determinată de numărul de ioni ce lovesc colectorul în
unitatea de timp, produce pe rezistenţa 7, o cădere de tensiune, care este amplificată în amplificatorul
de curent continuu 8 şi este înregistrată la aparatul de măsurare 9.
Modificarea inducţiei B a câmpului magnetic sau a tensiunii U a câmpului electric pot mări sau
micşora raza traiectoriei r, a ionilor, cu diferite mase, care cad pe colector.
Modificând continuu una din cele 2 mărimi, la aparatul de înregistrare 9, se vor obţine
înregistrări cu picuri, care corespund ionilor de masă determinată.
Înălţimea fiecărui pic este caracteristică pentru concentraţia ionilor de masă dată în amestecul
de gaz (figura 45).
Fiecare spectrometru de masă are un sistem de pompe cu vacuum.
Vidul înalt este necesar pentru că drumul liber mijlociu al ionilor trebuie să fie mai mare decât
dimensiunea tubului şi pentru a limita ciocnirea ionilor determinaţi, cu moleculele de aer din tubul
spectrometrului. Pe lângă acestea şi durata de încălzire a firului pentru emisia de electroni depinde de
mărimea vaacumului.
Cu toate avantajele lor, aceste metode încă nu se utilizează în scheme de automatizare, aceasta
fiind o problemă a viitorului.

primul analizor pentru mãsurarea O2 ºi CO in situ


COMTEC 6000 (Fig. 1)
este un analizor unic
pentru mãsurarea
simultanã a O2 ºi CO în
gazele de ardere sau de
proces. Senzorul de CO,
conceput ºi realizat de
ENOTEC (patent
ENOTEC), este combinat
cu celula de înaltã
tehnologie cu oxid de
zirconiu pentru O2, ºi
împreunã realizeazã
primul analizor combinat
din lume pentru mãsurare
simultanã a O2&CO in situ.
Ambele celule de
mãsurã pentru O2 ºi CO

MODUL - MĂSURAREA ŞI REGLAREA DEBITULUI - 12 /


12

S-ar putea să vă placă și