CLAUDIO se BOE Papu Istorie $i secrete Perm stee in ars aed Meena cnn Un La COL CeO a Ccee PeeTe PROM co ericoco selects ne ete uity Pet eccoeares Sem eLeyI ome Natu scenuce Lace nhcI papi. Storia e segreti Claudio Rendina Copyright © 1983, 1996 Newton Compton editori s.r.1. Papii. [storie si secrete Claudio Rendina Copyright © 2002, 2003 BIC ALL Traducere: Radu Gadei Toate drepturile rezervate Editurii BIC ALL. Nici o parte din acest volum nu poate fi copiata fara permisiunea scrisa a Editurii BIC ALL. Drepturile de distributie in strainatate apartin in exclusivitate Editurii BIC ALL. All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of BIC ALL, is strictly prohibited. Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale Papii. Istorie si secrete/Claudio Rendina; trad.: Radu Gadei - Bucuresti: Editura BIC ALL, 2002, 2003 896 p.; 20 cm Bibliogr. ISBN 973-571-410-8 1. Gadei, Radu (trad.) 262.13 Editura BIC ALL Bd Timisoara nr. 58, sector 6 Bucuresti, cod 76548 B 402 26 00 Fax: 402 26 10 Departamentul difuzare ® 402 26 20 Fax: 402 26 30 Comenzi la: comenzi@all.ro URL: http://wwwaall.ro Redactor: Constantin Vlad Procesare coperta: Stelian Stanciu Tlustratia copertei: Melozzo da Forli, Papa Sixtus al 1V-lea il numeste bibliotecar pe Platina, 1477 PRINTED IN ROMANIA Claudio Rendina Papii Istorie si secrete Din biografiile celor 264 de suverani pontifi de la Roma ies la iveala culisele si misterele Sfantului Scaun al lui Petru, printre antipapi, jubilee, conclavuri si concilii ecumenice. Traducere sinotede Radu Gadei AullClaudio Rendina (n. 1938, Roma) este istoric, critic de arta, jurnalist si editor. Intre 1988-1993 a condus revista Roma ieri, oggi, domani. Preocupat de istoria politica, ecleziastica si artisticé a Romei, a publicat multe lucriri despre Sfantul Scaun, muzeele Romei, traditiile si cultura literara a Cetatii eterne. incununarea acestui interes o reprezinta ingrijirea si coordonarea Marii Enciclopedii a Romei (Newton Compton 2000). Opere: / dogi (1984), I capitani di ventura (1985), Il Vaticano (1986), Pasquino statua parlante (1991), I palazzi di Roma (3 vol., 1992-1993), La papessa Giovanna (1994), Il papa. Sacro e profane (1995), Roma dal 1801 a oggi (1998), Guida insolita ai misteri, ai segreti, alle leggende e alle curiosita delle Chiese di Roma (2000). Cuvant inainte Cartea aceasta nu a avut un ,,principiu” célauzitor si o desfagurare ,istoricd” impusd, chiar dacd, in final, ar fi trebuit totusi sd le aibd, datorité celor 264 de pontifi de la Roma, prezentati cronologic, incepdnd de la Sfantul Petru si incheind cu Ioan Paul al Il-lea , ,,preafericitul stapan”. A luat nastere pe fragmente, asa cum cred céi se intampléd cu toate cértile din lurnea aceasta, printr-un va urma, care pdrea cd nu-si va avea niciodaté un sfarsit. S-a desfégurat astfel, pe episoade, povestirea despre o putere emblematicé, in a citrei dubla inftitisare ies in evidentd yi, in acelasi timp, sé contopesc personaje distincte, conducdtort sau simple unelte ale dezvoltarii papalitatii ca institutie; in acest fel, cartea si-a cdpdtat substanté proprie. Insemniirile si punctele de vedere necesare unei relatdri mai aménuntite, lucruri care, intotdeauna, mi s-au pdrut plictisitoare, si-au gdsit, dupa o indelungaté gestatie, locul ca intr-un mozaic, apartinénd legendei, poeziei unui Dante sau a unui Belli, pamfletelor lui Pasquino sau colorat prin prezenfa unui antipapd. Nu a fost ins vorba despre o intentie desacra- lizanta ci, mai degrabd, o privire asupra ,,vicarului lui Cristos”, asupra laturii sale umane, ldsand uneori la o parte invdtdtura ex cathedra si dand noi dimensiuni mitului personajului respectiv, fara aprecieri teologice necuvenite. in acest fel, cartea a avut un ,,scop” si totodaté, un ,,sfarsit”, faira a fi avut, deci, un ,,principiu” si s-a incadrat in timpul istoric; 0 succesiune de biografii cu sau fard legdtura intre ele, dupd cum a fost conceputda fiecare. Referirea permanenta la evenimentele istorico-politice apare, in unele cazuri, in prim-plan, iar in altele doar ca fundal; cdteodata, biografia unui papa este prezentatd in impletirea ei cu a unuia sau mai multor antipapi, sau a unui impéirat, ajungdndu-se uneori pand la 0 adevatratei simbiozd intre ele; alteori este posibil ca un conciliu sau un conclav sd fi creat figura adevaratd a unui suveran pontif. O serie de momente narative a parut sd ameninte unitatea cdartii, dar cred cd aceasta a fost si sansa ei. Cred cd, in acest fel, ea ,,a sfarsit” prin a avea, in ultima analizd, un nprincipix” al séu, si anume acela de a scoate in evidenta suisurile si cobordsurile papalitatii, momentele sale de sfinjenie si cele diabolice, episoadele sale contrastante cu intentiile celui care i-a dat nastere $i care a fost, de fapt, principiul sau divin.Este evident faptul cd, sub aspect narativ, nu mi-am pus probleme de ordin tehnic, cum ar fi acelea ale succesiunii cronologice stricte a papilor, asupra careia chiar si cei mai autorizati experti in materie aw pareri discordante, datorité lipsei, in unele cazuri, a informatiilor istorice pre- cise. Am folosit Anuarul pontifical si am respectat datele din el, permifan- du-mi doar sa indice anul 30 ca data a infiinjérii institutiei papale si am (fdcut aceasta pe baza celor mai recente studii asupra vietii lui Isus Cristos. Am respectat si traditia care-i considera sfinti pe primi 54 de papi, cu toate ca noul Calendar universal al Bisericii i-a eliminat pe cafiva dintre ei, deoarece cultul lor nu avea nici o justificare; am fécut, de altfel, menjiunea respectiva in biografiile lor. O alta problemé era aceea a termenului ,,papa”, apétrut abia intr-o anumitd perioada istorica, atunci cand s-a afirmat primatul Bisericii de la Roma asupra celorlalte; ar fi trebuit sa folosesc la inceput sintagma »episcop al Romei”, pentru ca apoi s-o inlocuiesc (dar cand oare, cu exactitate ?), atunci cand cei care au studiat aceasta problemd s-au pus de acord asupra primului dintre episcopii Romei, care ar fi trebuit considerat primul papd. Am considerat potrivit séi ma conformez deciziei lui Grigore al VIl-lea de a acorda tuturor precedesorilor sai, incepand de la Sf. Petru, titlul de papa, ,,quod hoc unicum est nomen in mundo”. Ca ultiméa preocupare, a fost si ideea unui apendice care sé prezinte sinoptic sirul papilor si antipapilor, al jubileelor si al conciliilor ecumenice, dar care sd satisfacd dorinta cititorului de a cunoaste si curiozitati despre dumea papalitétii. Un aport deosebit in acest sens l-a avut fiul meu, An- drea, cdruia fi revine in cea mai mare parte meritul de a fi controlat exactitatea datelor istorice si a documentelor. Evident, bibliografia nu este completa; ea mentioneazd textele, de cele mai multe ori fundamentale, la care am facut referire in redactarea biografiilor. in fine, sunt profund recunoscditor sotiei mele, nu numai pentru ajutorul indispensabil pe care mi I-a oferit, ci, mai ales, pentru tncurajarea permanenté de a pune la punct aceasté lucrare la care tin atat de mult, atenudnd, cu rdbdarea sa plind de dragoste, tensiunea normala care intervenea in munca mea. Ciaupio Renpina decembrie 1982 Pentru aceastd noud editie, care apare la zece ani distanta de prima, am procedat la unele completdri istorice, precizand unele detalii si amplificand biografia lui foan Paul al H-lea; in bibliografie au fost mentionate lucrarile noi de cel mai mare interes. mai 1993 Introducere ... Tu esti Petru si pe aceasti piatra voi zidi Biserica Mea si portile locuintei mortilor nu o vor birui. Iti voi da cheile imparatiei cerurilor si orice vei lega pe pamant, va fi legat in ceruri, si orice vei dezlega pe piimfnt, va fi dezlegat’in cenuri. Matei 16; 13-19 Capul Bisericii este Cristos si nu papa. Joan al XXI1I-lea De la Petru din Galileea si-pana la Karol Wojtyla, pe parcursul a doua mii de ani, piatra nu a cedat, fortele iadului nu au biruit. Si trebuie: 41 spunem cd momentele de cumpana nu au lipsit; multe au fost meta- morfozele unei institutii atacate din exterior, contestate in interiorul siu, amestecate in viata de zi cu zi pana la scandal, ea ramanand plina de viata, in primul rand datorité devotamentului acelor credinciosi convinsi cd promisiunile facute de Cristos lui Petru erau vesnice. Institutia papala a rezistat tocmai pentru ca multimea de credinciosi care au sustinut-o a yazut, inainte de toate, in papa, Biserica. Ubi Petrus, ibi Ecclesia. La inceputurile sale, piatra a fost supusa la grele incercari in cata- combe; marginalizata de templul pagan si de divinul Augustus, uneori ripusa de puterea statului. Multi papi din aceastd perioada au murit ca martiri, dar nu si-au renegat credinta, iar piatra s-a imbibat cu sangele lor; altora le-a fost dat exilul sau inchisoarea. Si totusi, episcopul Romei reuseste si-i pastoreascd pe credinciosii din comunitatea sa, mentine un contact permanent cu alte comunilati, chiar si indepartate, se impune ca pastrator al unitatii Intru Cristos. Cativa se pierd pe acest drum, abjura; spaima creeazii sfinti sau renegati. Tanara Biserica ivita din batranul miaslin din Galileea isi infige radacinile in inima imperiului, transplantata de Ja Ierusalim la Roma. Stat Crux, dum volvitur orbis. Prin Edictul de la Milano!, Biserica de la Roma iese din catacombe si capata drepturi cetatenesti; dupa trei secole de persecutii, isi poate practica public cultul. Statul devine treptat crestin; imparatul ar vrea sa primeasca acea piatrd, in cele mai profitabile locuri ale palatului sau. Criza imperiului creste o data cu raspandirea ereziilor; forta militara se epuizeaza in suvoiul acestora. Dar episcopul Romei rezista; fara a dori explicit aceasta, capitd o dimensiune cetateneasca. La sosirea barbarilor,8 INTRODUCERE autoritatea sa o inlocuieste pe cea a imparatului si papa este defensor urbis. Biserica dobandeste, in acest fel, o dimensiune universala. Piatra ainaltat un edificiu prin care puterea spirituala se afirma in toata mietia Sa; ea este acum civitas Dei, creat in sanul cetatii oamenilor, cAlau: c&tre Impirtitia lui Dumnezeu. Autoritatea papei, in cadrul controverselor de natura dogmatica, este recunoscuté inca din vremea lui Leon cel Mare; este intdietatea dobandita de tronul apostolic. Dar piatra acestui edificiu sfant, vazut ca 0 comunitate a credincio- silor, cu un caracter exclusiv spiritual si facdnd parte integranta din organizarea statala, duce inevitabil la compromis; chiar daca Ja inceput doar in chestiuni religioase, papa se bucura acum de o autoritate asemenea unui cezar. Politica si conceptia imperialista se strecoara cu incetul in ierarhiile cele mai inalte ale edificiului. Prin prabusirea Imperiului de Apus, Roma vede in papa un bastion al civilizatiei, pentru ci Bizantul este departe si slabit, cu toate scanteierile de cultura ale lui Tustinian. Dar Grigore cel Mare este unic in integritatea sa de consul Dei. Italia se dezmembreaza si suprematia pontifical’ devine o garantie, dar trlisatura sa ecleziastica se transforma. Compromisul const in falsul Constitutum Constantini, in sosirea francilor si donatiile lui Pepin; Biserica isi formeaza un organism politic, descopera puterea temporal, creeazi pentru viitor un stat ecleziastic. »»Prin intemeierea acestui stat”, a observat cu amaraciune Gregorovius, »,Se incheia totusi perioada cea mai glorioasa din istoria Bisericii romane, al cdrei caracter fusese pina atunci pur episcopal $i sacerdolal. Biserica a deyenit terestra. Papii care, contrar invataturti Evangheliei si doctrinei lui Cristos, au imbinat preotia cu demnitatile princiare, nu si-au mai putut pastra puritatea rolului apostolic, iar natura duplicitara si contra dictorie a pozitiei lor i-a impins cu o fortd din ce in ce mai mare spre o politica ambitioasa. Din motive materiale, ei au fost obligati sa duca lupte injositoare pentru a-si pistra rangurile temporale; au purtat razboaie civile impotriva Romei si s-au angajat in dispute indarjite cu puterile politice ale epocii”. Sunt cuvintele aspre ale unei condamnari pe care unii ar vrea s-o atenueze, acordand 0 pondere mai mare acelor motive materiale care au fost, intr-adevar, ireversibile, din punct de vedere istoric; conform acestei interpretari, papa ar fi fost obligat de imprejurdri si domneasca tempo- ral, dat fiind ca numai prin independenta si-ar fi putut apara libertatea de actiune politica. Este ceva interpretabil. Dar este, in mare masura, sigur ca, din aceasta dedublare a puterii, a luat nastere o figura emble- INTRODUCERE 9 matica a papei. Recurgerea la bule papale, ca aceea a lui Pseudo-Isidor, este, poate, manifestarea cea mai evidenta a unei dorinte de putere care isi cauta o justificare pe plan politic. Si este o infamie. Singura solutie este suveranitatea universala, dup’ modelul lui Nicolae cel Mare; este, dincolo de toate, Dictatus papae al lui Grigore al VII-lea; este tentativa de creare a unui stat teocratic prin Inocentiu al Ill-lea, recunoasterea dreptului absolut al papei de a guverna asupra spiritului si materiei, asupra lumii ecleziastice ca si asupra celei laice. Aceasta utopie va dura mai mult de doua secole, timp in care, prin goana dup putere, papa va face abstractie deseori de indemnurile la consolidare crestina si, ca urmare, vor aparea voci, neluate in seama, care vor cere reintoarcerea Ja spiritul evanghelic. Prin marele refuz este inlaturata orice forma de renuntare la puterea temporala din care deriva captivitatea de la Avignon, schisma din Occident, si, in definitiv, distrugerea unitatii religioase a Europei. Papa isi pierde credibilitatea; in convingerea general asupra necesitiitii unei reforme, care nu va fi realizata, la Pisa, la Konstanz, la Basel se impune autoritatea conciliilor. Papa este, in acelasi timp, si antipapa; in confruntarea cu statele nationale, ,,loctiitorul lui Cristos” isi gaseste o compensatie in figura ,,suveranului” pontif; este papa-rege. Aceasta nu este ,,0 notiune juridica abstracti, ci o realitate de zi cu zi”, dup& cum afirmé Paolo Prodi, ..prin care supusii-credinciosi tebuie, in primul rand, s-si faci datoria pentru a spori puterea absolutd a monarhului”. Si mai este consfintirea erotismului si a comertului cu lucruri sfinte, a crimei si a nepotismului papilor din timpul Renasterii; este Luther, este divizarea lumii crestine. Tronul Jui Petru se mai salveazi inci o data prin teroarea Inchizitiei, isi recapata intaietatea prin Contrareforma, dar se inchisteaza in propriul Stat, se compromite fata de spanioli, francezi si austrieci. Devine astfel, in mare parte, adevarata opinia lui Machiavelli, care punea pe seama puterii temporale a papalit&tii cauza nerealizarii unitatii Italiei si a multor invazii straine. In paralel, atasamentul Bisericii fata de Statul papal a determinat, ca reactie, aparitia unei constiinte laice la credinciosul italian; acesta, de atunci nent conflict intre datoria cetéteneasci si cea religioasa, nascdndu-se in sufletul sau un fel de nihilism inevitabil. Acest sentiment a insotit metamorfozele radicale survenite in puterea temporala a papilor pana la redimensionarea teritoriala a Cetatii Vaticanului, chiar daca interesele economice, urmirite de Sfantul Scaun, ramaneau foarte largi. De la conceptul de Bisericd liberd in Stat liber,10 INTRODUCERE pana la Concordatul? din 1929 a ramas inc’ puternicd forta materiald a papalitatii; se disimuleaz, ia alte forme, isi investeste bogitiile. Liberalismul si nationalismul, socialismul si comunismul, pe de alta parte, au facut sa apard si sa se dezvolte in credinciosul de ieri, nu numai in Italia, dar si din toata lumea, © constiint& laicé din ce fn ce mai evident care, deseori, a vazut prabusindu-se chiar si propriile sale valori cetatenesti, dupa ce si-a pierdut credinta. Este semnificativa declaratia, in acest sens, a lui Dino Buzzati, intr-un interviu acordat cu putin timp inainte de a inceta din viata: ,,Daca sentimentul religios din Italia s-a epuizat, aceasta se datoreaza laturii temporale a Bisericii si greselilor care au derivat din aceasta”. Si, amintindu-1 pe Pius al XTI-lea nimentele din cel de-al doilea razboi mondial, denunté faptul ca ,,dacd papa stia ceea ce se intémpla atunci la Auschwitz si la Buchenwald, el trebuia i ridice glasul intr-o condamnare totala, cu orice risc, chiar dac ar fi fost s& fie i impuscat si, o data cu el, toti cardinalii. Chiar daca ar fi ars intreg Vaticanul. Ar fi salvat astfel Biserica, si toti am fi ramas credinciosi. Daca nu s-a intamplat asa, este semn ca a intervenit oportunismul, problema, mai important dect orice, a subzistentei. Si unele decaderi ale spiritului se platesc.”” Tema Vicarudui lui Cristos alui Hochhuth, oricat ar fi de discutabild, apasa intr-un anumit sens asupra papalitatii; a fost nevoie de Ioan al XXIIL-lea si de Conciliul al I-lea de la Vatican ca si se zdruncine din temelii puterea Bisericii de la Roma. De atunci, ,./octiitorul lui Cristos” se afl in cdutarea dimensiunii sale autentice, spirituale si evanghelice, incercénd sd marturiseasca aceasta lumii intregi, intr-o incercare de redobandire a credibilitatii. lar despre afirmatia lui Ioan ca ,,Biserica este a tuturor si mai ales a celor sarmani”’, asa cum a observat Giancarlo Zizola, , ,indemnul este catre o comunitate crestina, care pune in centrul ei pe cei oprimati, marginalizati si neputinciosi”. O utopie? Ultimele intamplari nu par sa ateste un comportament-dezinteresat; Vaticanul apare mereu ca un ,,stal cu un minister propriu de finante, care capitalizeaza si face s4 sporeasca rezervele, mai degraba decat si traiascd din ziua de azi aga cum prevede Evanghelia”, mai subliniazi Zizola, explicand ca, in ultima analiza, ,,nu s-a cerut desfiintarea papa- litatii, ci incetarea puterii sale temporale. Nu sfarsitul unei autoritati, ci disparitia metodelor lumesti la care recurge aceasti autoritate”. Nu ramane decat sa asteptim o reflectare concreta a strigdtului lansat de Joan Paul al Il-lea: ,,Sa traim doar din ofrande!” S-ar putea intémpla ca, de data aceasta, sa nu fie vorba doar de simple vorbe. INTRODUCERE 11 Karol Wojtyla, ,,un papa venit din departari”’, atat de asemanator ca nume si ca provenienta cu personajul Kiril Lakota ,,un pap venit din stepe” din romanul lui Morris West, in vesmintele lui Petru, ar putea, jntr-adevar, asa cum se intampla in planurile acelui papa imaginar, ,,s4 schimbe cursul istoriei prin aducerea imparatiei lui Cristos in inimile oamenilor, astfel incat ei insisi s& poata instaura o ordine temporala bazata ferm pe adevar, dreptate, mili si lege morala”.